Sunteți pe pagina 1din 7

Obiectivismul şi subiectivismul jurnalismului ca formă de manipulare

În lucrarea „Responsabilitatea socială a jurnalistului TV în perioada de tranziţie.


Panoramic TV, nr. 5-6. – Chişinău, 2004”, Georgeta Stepanov menţionează că principiul de bază
al jurnalismului contemporan este păstrarea echilibrului între un obiectivism posibil şi un
inevitabil subiectivism. Acesta este inevitabil pentru a descoperi, a înţelege şi a transmite
imparţial evenimentul. Obiectivismul reiese din respectarea riguroasă de către jurnalist a
regulilor ce guvernează circuitul informaţional la nivelul: sursă – jurnalist – public.
Subiectivismul îşi are rădăcinile în libertatea jurnalistului de a decide singur, prin prisma propriei
subiectivităţi, dacă informaţiile merită sau nu să fie transmise publicului. Subiectivismul
inevitabil apare în procesul de selectarea a subiectelor, de apreciere a valorii lor şi de alegere a
formei în care acestea vor fi expuse telespectatorului. Judecăţile de valoare ale jurnalistului vis-a-
vis de un eveniment se bazează pe cultură generală, experienţă profesională, intuiţie, pe
ansamblul caracteristicilor care definesc politica redacţională a instituţiei şi nu în ultimul rînd, pe
responsabilitatea socială a sa în faţa telespectatorului şi pe normele deontologice de care se
conduce.
În multe situaţii, media preferă în mod conştient să nu fie obiective în sensul că fie oferă o
portretizare echilibrată a unui fapt anume, fie că se luptă să obţină acurateţea în relatarea lor
deoarece doresc să atragă atenţia asupra unei probleme, persoane, platforme politice, ideologii,
dileme, istorii de viaţă, dureri etc. Mai mult decît atît, relatarea lor este cîteodată în mod
inconştient subiectivă. Nu sunt conştienţi de faptul că folosesc o anumită terminologie sau prin
faptul că se reţin de la a utiliza alţi termeni. [Valentina Marinescu,Comunicare şi putere,
Bucureşti, 2005, p.138]
Manipularea prin intermediul jurnalismului a ajuns la limita pericolului cînd devine
agresiune informaţională, acest lucru fiind sesizabil în toate sistemele mediatice, dar mai ales
în presa electonică şi audiovizuală. Acest fapt este cauzat de situaţia de concurenţă de pe piaţa
mediatică, de atragere a publicului ţintă şi cît nu ar fi de ciudat ţine şi de dezvoltarea şi apariţia
noilor tehnologii ce tot mai mult sunt percepute ca fiind de neînlocuit.
În lucrarea „Aspecte ale socializării cetăţeanului prin mass media M M” Georgeta
Stepanov menţionează că dorinţa de a se afirma în plan profesional şi tendinţa de a realiza
materiale cît mai interesante şi mai şocante, în lipsa culturii generale, a cunoştinţelor de etică
profesională sau, pur şi simplu, a bunului simţ, duce la situaţii penibile care pot discredita atît
jurnalistul care a realizat şi redactorul care a promovat materialul, cît şi instituţia mediatică care
l-a făcut public. Dintotdeauna punctul cel mai vulnerabil în jurnalism a fost etica profesională.
Or, tentaţia de a şoca publicul cu amănunte picante, şi, prin aceasta, de a spori rating-ul emisiunii
sau chiar a postului TV este destul de mare. Dar a respecta anumite principii de etică, înseamnă,
în primul rînd, a fi obiectiv, exact şi onest. În societatea de astăzi mijloacele de comunicare în
masă au devenit vocea subconştientului individului, căruia i se dictează paşii ce trebuie urmaţi
fără ca acesta să perceapă că este manipulat.
Datorită operativităţii difuzării informaţiei şi sentimentului de credibilitate oferit
publicului prin sunet şi imagine persuasiunea în televiziune are loc la un nivel mult mai înalt
decît în presa scrisă. Cum spune Gerard Namer, gîndirea magică este cea căreia i se adresează
dincolo de raţiune imaginile de televiziune; în acest mod emoţionalitatea este afectată fără ca
intelectul să fie capabil a interveni. Mînat de gîndirea magică, subiectul manipulat reacţionează
fără a fi perceput intenţia mesajului. Ceea ce în general se consideră mit, minciună, ficţiune
fundamental persuasivă, Namer numeşte gîndire magică.[Ştefan Vlădulescu, Comunicare
jurnalistică negativă, Bucureşti, 2010, p.311]
Activitatea mass-media nu este ideală, deaceea mulţi dintre cercetători au încercat să
delimiteze aspectele pozitive şi negative, să facă o clasificare a funcţiilor şi disfuncţiilor
produsului mediatic. În „Introducere în studiul jurnalismului” [G.Stepanov, Chişinău, 2012, p.
133] sunt diverse viziuni asupra funcţiilor şi disfuncţiilor din cadrul sistemului mediatic.
Modelul utilizat în depistarea disfuncţiilor este modelul funcţiilor propus de către Mihai
Coman. Indiferent dacă este vorba de ziare, radiou sau televiziune, toate îndeplinesc aceleaşi
funcţii şi aceleaşi disfuncţii.
1) Funcţia de informare.......................................................Dezinformare
2) Funcţia de interpretare.....................................................Manipulare
3) Funcţia de socializare......................................................Uniformare
4) Funcţia de culturalizare....................................................Nonvalorică
5) Funcţia de divertisment....................................................Izolativă
Bineînţeles că realizarea acetor funcţii şi apariţia disfuncţiilor ţin de contextul social, de
situaţia politică şi economică al unui stat, de priorităţile valorice şi atitudinea unei întregi
societăţi faţă de puterea politică. Pe lîngă faptul că manipularea prin intermediul presei ia
amploare în ţările în care contextul politic este genul regimurilor totalitare, ea este şi în ţările
economice dezvoltate şi în cele democratice. Partidele politice, personalităţile politice, unele
instituţii ce prezintă interes în deţinerea sau sponsorizarea unei instituţii mediatice, cumpărătorii
de spaţiu publicitar, auditoriul şi nu în cele din urmă politica editorială toate acestea joacă un rol
important în funcţionarea sistemului mediatic şi dezvoltarea fenomenului de manipulare
jurnalistică.
Presa, după Roberto Cirino [Ş. Vlăduleţ, Comunicare jurnalistică negativă, Bucureşti,
2010, p. 314] este unul dintre sistemele de manipulare cele mai active, iar principalele tehnici
folosite sunt: alegerea evenimentelor, selectarea ştirii, după criterii manipulative, plasarea ştirilor
(prioritate, loc, pagină etc.), influienţarea prin titluri, editorialul, producerea şi difuzarea
informaţiilor tendenţioase. Toate aceste forme de manipulare descrise de Roberto Cirino sunt
realizate mai mult sau mai puţin în toate instituţiile media, cauza fiind aceiaşi: partea financiară,
concurenţa mediatică şi atragerea publicului ţintă.
Rolul manipulatorului în presa tipărită: interlocutor versus reporter

Relatarea obiectivă a informaţiilor în media, susţine prof. Dr. Raphael Cohen-Almagator,


este o relatare bună, o relatare etică, iar majoritatea jurnaliştilor nu sunt obiectivi în relatările lor
fie că, în mod conştient, optează să nu fie astfel, fie pentru că sunt manipulaţi de sursele lor.
[Valentina Marinescu,Comunicare şi putere, Bucureşti, 2005, p.130]
În viaţa de zi cu zi fiecare dintre noi s-a confruntat cu diverse forme ale manipulării. Chiar
şi cele mai banale şi mai nesemnificative acţiuni sau lucruri pot determina schimbări enorme în
comportamentul indivizilor, mass-media fiid unul dintre catalizatorii şi factorii de influenţă
asupra personalităţii umane.
În „Introducere în psihologia socială” [Simona Marica, Bucureşti, 2008, p.116-119)] sunt
enumerte cîteva arme utilizate de către manipulator pentru a-şi atinge scopul. Unele dintre aceste
forme de manipulare sunt şi pot fi utilizate de către junalist (instituţie media) în obţinerea ţintei,
obiectivului propus:
1.Tehnica „piciorul în uşă”- pentru ca oamenii să accepte o concesie majoră, se înaintează
mai întîi o cerere nesemnificativă pentru ca mai apoi să se revină la cererea pe care se voia a fi
înaintată de la bun început.
2. Tehnica „uşa în faţă” – pentru ca oamenii să accepte o anumită concesie, i se va înainta
individului o cerere „dificilă” care poate fi respinsă, ca mai apoi să se revină la cererea avută în
vedere de la început. În jurnalism această tehnică este utilizată de către reporter atunci cînd
trebuie să obţină o informaţie importantă pentru materialul său şi adresînd o întrebare dificilă va
putea obţine răspunsuri mult mai uşor la întrebările următoare, fiind cu mult mai simple.
3.Tehnica aruncării mingii joase – una dintre cele mai oneroase tehnici utilizate mai ales în
vînzări, în care influenţatorul se asigură că te-a momit cu o primă ofertă şi după obţinerea
acordului creşte nivelul cererii devoalînd preţul ascuns. Explicaţia se bazează pe psihologia
angajării şi totodată pe teoria disonanţei cognitive. Există situaţii în care ne angajăm, deşi poate
nu am dori, dar ele sunt conforme cu ideile şi motivaţiile noastre, dar şi situaţii contrare ideilor şi
motivelor noastre.
Pe lîngă aceste forme de manipulare care se pot întîlni în diverse domenii ale activităţii
umane nu putem omite şi mecanismele manipulării şi cum se manifestă acestea în
comportamentul uman, deoarece prin intermediul acestora am putea percepe mai bine persoana
ca atare, iar în cazul jurnalismului, comportamentul interlocutorului şi interlocuitorului. Astfel că
distingem:
- Mimetismul. Manipulatorul foloseşte măşti pentru a-şi înşela victima. De exemplu, poate
apărea ca o persoană simpatică, altruistă, generoasă. Poate „semăna” deliberat cu cineva care
prezintă încredere.
- Exploatarea convingerilor tradiţionale. Manipulatorul îl face pe celălalt să creadă că el
însuşi aderă la principii (de altfel absolutiste şi iraţionale) general acceptate, cum ar fi: „trebuie
să ştii totul”, „nu trebuie să te înşeli”, „nu trebuie niciodată să te arăţi ignorant”, „trebuie să fii
perfect în toate circumstanţele”, „trebuie să-ţi respecţi întotdeauna promisiunile”, „dacă ţi se dă
ceva trebuie să dai neapărat ceva în schimb” etc.
- Seducţia şi fascinaţia. Manipulatorul este capabil de seducţie, el poate exercita o adevărată
fascinaţie asupra victimei, pe care o impresionează şi o subjugă emoţional.
- Atitudine superioară. Manipulatorul se foloseşte de ignoranţa celorlalţi pentru a poza într-
o postură de superioritate intelectuală, făcându-i pe ceilalţi să se simtă inferiori şi să permită
astfel să fie abuzaţi.
- Flatarea. Aproape orice persoană este sensibilă la laude. Astfel, manipulatorul poate
obţine ceea ce vrea mult mai uşor dacă ne flatează. Acest aspect are legătură şi cu auto-
manipularea. Credem ceea ce ne face plăcere să credem. Este deci suficient să ni se spună ceea
ce ne place să auzim.
- Principiul reciprocităţii. Manipulatorul îţi poate oferi ceva fără să îi ceri pentru ca, la un
moment decis de el, să îţi ceară un contra-serviciu. Îşi îndatorează victima şi apoi abuzează de
principiul reciprocităţii, aplicat în mod asimetric.
- Prejudecata faţă de autoritate. Manipulatorul se foloseşte de faptul că este greu în
general să critici o autoritate.
Totodată gestica şi mimica manipulatorului sunt fie exagerate fie insignifiante. De
exemplu, poate fi singurul care are o atitudine total relaxată şi dezinvoltă (dar cumva ostentativă)
într-un grup în care convenţiile sociale cer o altfel de atitudine. Gesturile adoptate pot crea fie un
fals sentiment de securitate fie dimpotrivă, pot fi exagerate. De exemplu, loveşte cu pumnul în
masă urmărind să intimideze.
Toate aceste tehnici vin să dețină controlul asupra publicului, or, acesta este acel ce
trebuie să pună regulile, să solicite de la presă. Mediile au misiunea de a satisface necesitatea
informațională a consumatorului echidistant, imparțial, obiectiv și în conformitate cu
deontologia. Dar să nu neglijăm şi alte aspecte ale comunicării, care nefiind bine analizate şi
preîntîmpinate pot duce la eşuarea sau denaturarea interviului propriu-zis, mai ales că rezultatul
final depinde de corelaţia şi gradul de colaborare dintre intervievat şi intervievator.
După cum este menţionat şi în unele lucrări de specialitate un factor esenţial pentru
reuşita unui interviu ţine şi de alegerea tonului şi poziţia de relativă egalitate dintre cei doi
interlocutori, adică atitudinea faţă de interlocutor: ea poate fi simpatie, de
obiectivitate/neutralitate sau de confruntare.
Astfel că în literatura de specialitate „Comunicarea eficientă” [Ion - Ovidiu Pânişoară,
Polirom, 2008] sunt enumerate cîteva categorii de interlocutori:
 Interlocutori binevoitori, care colaborează cu plăcere şi manifestă interes pentru discuţia cu
ziaristul. Printre aceştia se numără şi cei care sunt dornici de publicitate şi de reclamă în
jurul persoanei proprii, motiv pentru care ar trebui evitaţi sau abordaţi în mod special;
 Interlocutori zeflemişti sau complexaţi, care nu doresc contacte cu presa. Motivele lor fiind
diferite: lipsa de încredere în presă şi în ziarişti, experienţa neplăcută cu un jurnalist, sunt
timizi sau nu acordă valoare informaţiei pentru a o face publică;
 Interlocutori indiferenţi, blazaţi de povara celibrităţii, uneori handicapaţi de rolul şi
răspunderile sociale pe care le au;
 Interlocutori oneşti, integri, sociabili. Unii dintre ei nu sunt capabili de obiectivitate.

Este important ca jurnalistul să fie atent la răspunsuri, la consecinţe, ton şi eventualele


contraziceri. De aici şi conchidem că obiectivitatea în cadrul discursului este utilă, deoarece face
credibilă discuţia în faţa spectatorului, iar în funcţie de gradul de desfăşurare a interviului,
interlocutorului i se pot cere anumite detalii, argumente, probe, exemple pentru ca atît jurnalistul
cît şi publicul ţintă să poată înţelege şi determina subiectivismul interlocutorului, dorinţa sa de a
manipula şi de a atrage atenţia asupra personalităţii sale.

Utilizarea anumitor canale media de către individ se află în raport direct proporţional cu
nivelul lor de pregătire. Adică, cu cît nivelul lor de instrucţie este mai ridicat, cu atît sursa lor
preferată de informaţie o reprezintă mijloacele scrise sau mai bine zis – ziarul. Totuşi
televiziunea şi Radioul este principala sursă de informaţie pentru majoritatea societăţii, datorită
sunetului şi imaginii care trezesc emotivitatea, care dau senzaţia de prezenţă la eveniment şi nu
în ultimul rînd partea financiară care pentru unii este esenţială. Şi cum nu ar suna de banal
această frază, dar cei care sunt pasivi în ceea ce priveşte realitatea social-politico-economică al
statului sunt mai puţin supuşi manipulării, iar cei care consideră că nu pot fi supuşi acestui
fenomen, fiind convinşi că nivelul lor de cunoştinţe este destul de înalt pentru a cădea pradă
acestui tip de influienţă, sunt de fapt victimele manipulării mediatice.
Majoritatea oamenilor consideră că manipularea este ceva negativ, mulţi dintre care
intuitiv înţeleg sensul acestui termen în felul său, dar foarte puţini şi-au pus întrebarea care este
originea sau esenţa acesteia, dacă nu la baza acesteia se află acel subiectivism ce ţine de piramida
lui Maslov şi care domină esenţa individului în funcţie de contextul social din care face parte,
cultura, statutul social , educaţia şi mediul familial, ba chiar şi temperamentul şi caracterul
acestuia. https://www.google.com/search?q=piramida+lui+Maslow&tbm=isch&imgil .
Pentru a înţelege diferenţa dintre subiectivism şi obiectivism şi cum sunt conturate acestea
de către cercetători în continuare vom defini după diverse surse termenii utilizaţi ca fiind
specifici sau asemănători termenului de obiectivitate, subiectivitate şi manipulare.
Din punct de vedere psihologic http://www.pleteriu.ro/articol/Subiectivitatea:-scurta-
definitie
"Subiectivitatea este acel domeniu intern, separat şi privat, în care trăim în cel mai
autentic mod. Mobilierul sau structurile acestui domeniu sunt percepţiile, gîndurile, sentimentele
şi emoţiile, valorile si preferinţele, anticipările şi intuiţiile, fantasmele si visele noastre şi tot ceea
ce se petrece neîncetat noapte şi zi, în stare de veghe sau de somn, determinînd astfel ceea ce
facem în lumea externă şi ceea ce facem din ceea ce ni se întîmplă acolo."
Aşa dar definind subiectivitatea din punct de vedere psihologic putem constata că aceasta
nu este altceva decît dorinţa individului de a obţine ceva, este plăcerea şi tendinţa proprie de a fi
etalonat drept personalitate şi de a fi respectat de către semenii săi. Cu alte cuvinte
subiectivismul denotă comfortul psihologic al fiecărui individ în parte în funcţie de necesităţile
sale.
Astfel că, dacă mai sus am catalogat subiectivismul drept comfort psihologic individual
care ar putea fi atribuit şi subiectivismului mediatic deoarece alegerea subiectului ziaristic,
surselor, unghiului de abordare ţine în mare măsură de personalitatea jurnalistului, atunci
obiectivitatea mediatică este catalogată de către diverşi cercetători în domeniu drept
corectitudine, transparenţă, imparţialitate, echidistanţă, credibilitate. Definiţie a obiectivităţii
mediatice pe care am considerat-o a fi relevantă şi destul de explicită este expusă de profesorul
dr. conf.univ. Mihail Guzun în comunicarea sa „Obiectivitate sau ... transparenţă?” [Ilie Rad,
Obiectivitatea în jurnalism, Tritonici, 2012, p.82]:
„Obiectivitatea este unul dintre principiile de bază ale activităţii angajaţilor profesionali
din presa scrisă, radio sau televiziune, ce implică o descriere completă, multilaterală şi exhausivă
a evenimentului sau fenomenului respectiv, cu utilizarea unui suficient şi necesar de date
factuale.
Obiectivitatea este o modalitate de informare, din care autorul exclude emoţiile, separă
faptele de opinii, descrie fără părtinire, asigură exactitatea datelor şi respectarea echilibrului în
prezentarea opiniilor, face referire la punctele de vedere opuse prin folosirea atentă a citatelor,
prezintă informaţia într-o manieră adecvată.”
Aşa dar, obiectivismul este opusul subiectivismului care presupune întru atingerea
scopurilor propuse diverse forme de manipulare.
După dicţionarul explicativ al limbii romîne conceptul de manipulare reprezintă:
A manipula vb. tr. 1. A mînui, a manevra. 2. A antrena prin mijloace de influenţare
psihică, un grup uman, o comunitate sau o masă de oameni la acţiuni al căror scop aparţine unei
voinţe străine de intersele lor; a influienţa opinia publică prin mass-media sau prin alte metode
persuasive.
Persuasiune s.f. (livr) Acţiunea, darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă să
gîndească sau să facă un anumit lucru.
Din punctul de vedere al sociologiei, manipularea nu este altceva decît acţiunea de a
determina un grup social sau o persoană să gîndească şi să acţioneze într-un mod convenabil
intereselor iniţiatorului prin utilizarea unor tehnici ca persuasiunea, care în mod intenţionat
distorsionează adevărul.

Clasificarea manipulărilor [B.Ficeac, Tehnici de manipulare, Bucureşti, 2001]


1. Manipulările mici – obţinute prin modificări mici, ale situaţiei sociale, pot fi urmate
uneori de efecte surprinzător de ample.
2. Manipulările medii – se referă la modificări importante ale situaţiilor sociale, cu efecte
dramatice neaşteptate.
3. Manipulările mari – sunt reprezentate de influenţa întregii culturi în care trăieşte
individul. Manipulările majore sunt baza răspîndirii diverselor curente de opinii, formează
comportamente, atitudini şi tradiţii, determină curente „în vogă” şi manifestaţii protestatare