Substituirea de moștenitori

Substituirea de moștenitori a fost creată întrucât daca

cel instituit moștenitor repudia succesiunea, atunci se
deschidea mostenirea legală.
Ca sa nu se deschidă succesiunea legală, s-a creat
substituirea de moștenitori care este tot o instituire, dar
de gradul 2 sau conditionala, pt ipoteza in care cel
instituit moștenitor nu voia sau nu putea sa
dobândească succesiunea.

Substituirea de mostenitori este de 3 feluri:

▪ substitutio vulgaris (obisnuita pentru ipoteza in
care cel instituit nu poate sau nu vrea sa
dobandeasca succesiunea)

▪ substitutio pupilaris (numai pt ipoteza in care cel

instituit moștenitor ar fi murit înainte de vârsta
pubertății, înainte de a împlini 14 ani, deoarece
impuberul era incapabil de fapt si prin urmare, nu-si
putea face testamentul)

▪ substitutio quasi pupilaris (numai pt ipoteza in

care cel instituit moștenitor si-ar fi pierdut mințile,
deoarece si nebunul este incapabil de fapt, prin
urmare nici el nu si poate face testamentul)

Pe langa moștenirea legală si moștenirea testamentară,

romanii au cunoscut si succesiunea deferita contra-
testamentului, care este o aplicațiune a principiului
simetriei in materie succesorala. In concepția romanilor,
asa cum testatorul își putea institui descendentii ca
moștenitori, in mod simetric, testatorul putea sa-si
dezmoștenească descendenții cu condiția sa respecte
anumite condiții de forma: fii de familie erau
dezmoșteniți individual prin cuvinte solemne, iar fiicele si
nepoții erau dezmoșteniți in bloc prin formula solemna.
Daca era dezmoștenit fără respectarea formelor
solemne un fiu de familie, testamentul era nul, si daca
erau dezmoșteniți fără respecatarea formelor solemne
fiice si nepoți testamentul nu era nul, rămânea valabil
dar se rectifica astfel încât cei dezmoșteniți fără
respectarea formelor solemne sa dobândească totuși o
parte din succesiune.

Cu timpul, ideile romanilor in materie succesorala au

evoluat si astfel s-a impus ideea de oficium, in virtutea
căreia testatorul era obligat sa-si iubească rudele
apropiate, adica descendenții, ascendenții, frații si
surorile. Iar daca testatorul își dezmoștenea rudele
apropiate chiar cu respectarea formulelor solemne,
testamentul putea fi atacat in justiție printr-o acțiune
specială numita querela inoficiosi testamentum, acțiune
care se intenta in fata Tribunalului Centumvirilor.
Centumvirii anulau testamentul considerând ca
testatorul a fost nebun atunci cand si-a întocmit
testamentul pt ca spuneau judecătorii, numai un nebun
își poate dezmostenii rudele apropiate. Existau totusi
anumite cauze care justificau dezmostenirea rudelor
apropiate (tentativa de omor), numai ca acele cauze
erau lasate la aprecierea tribunalului. De-a lungul
timpului, s-a constatat ca practica tribunalului era
contradictorie si de aceea impăratul Justinian a întocmit
o lista cu toate cauzele care justifica dezmostenirea
rudelor apropiate si o alta lista cu toate cauzele care
justifica intentarea quererei inoficiosi testamenti in
vederea anulării testamentului lipsit de oficium.

Alte texte juridice romane din materia succesiunii se

referă la dobândirea moștenirii, iar in funcție de
dobândirea moșteniri, succesorii se clasificau in 3
categorii:

1. Heredes suii et necesarii (toți aceia care in

momentul morții testatorului deveneau persoane sui
iuris; acești moștenitori nu puteau repudia succesiunea
dar nici nu era necesar sa o accepte deoarece
succesiunea le revenea de drept automat; întrucât ei nu
puteau repudia succesiunea au fost moștenitori
necesari/de drept)

2. Heredes necesarii (sclavii instituiți moștenitori,

întrucât romanii au admis si instituirea sclavului propriu
si instituirea sclavului altuia)

3. Heredes extramaeii sau voluntaraeii (cei străini de

familie cu precizarea ca in aceasta materie si numai in
aceasta materie, colateralii erau considerați străini de
familie. Acești moștenitori erau denumiți voluntari
întrucât ei aveau posibilitatea fie sa accepte moștenirea,
fie sa o repunieze, iar daca înțelegeau sa accepte
moștenirea, era necesar sa recurgă la una din formele
acceptării moștenirii. Formele acceptării erau 3:
▪ Cretio (o forma a acceptării care presupunea
 pronunțarea unor cuvinte solemne, si testatorul ii
putea impune moștenitorului sa accepte
succesiunea in aceasta forma solemna)
▪ Pro herede gestio (administrarea in calitate de
moștenitor, care este de fapt o acceptare tacită
rezultând din faptul ca cel instituit mostenitor nu si-a
exprimat voința de a accepta succesiunea, dar a
facut acte de administrare a bunurilor succesorale,
acte din care se deduce ca accepta succesiunea)
▪ Nuda voluntas (o forma a acceptării expresa dar
nu e solemna, nu presupunea pronunțarea unor cuv
solemne, însă pt ca o succesiune sa fie acceptata
era necesar sa fie întrunite anumite condiții.
Conditiile acceptarii mostenirii erau: a) cel ce
accepta mostenirea trebuia sa aibă capacitatea de
a se obliga (deoarece, o succesiune cuprinde pe
langa lucruri corporale si drepturi de creanta si
datorii, datorii care trebuie plătite de moștenitor); b)
cel ce accepta mostenirea trebuia sa aibă ius
capiendi sau dr de a culege o moștenire care a fost
creat prin legile caducare, legi care cuprind 2
categorii de dispoziții: parsnutiaria (prin dispozitiile
ei, s-a prevazut ca femeile intre 20 si 50 ani si
barbatii intre 26 si 60 ani sa traiasca in regimul
casatoriei si sa aiba copii) si parscaducaria (prin
dispozitiile ei, s-a prevazut ca celibatarii nu pot
dobandi nimic din succesiune, pe cand cei care
erau casatoriti dar nu aveau copii, dobandeau
numai jumatate); aceste legi au fost date in vederea
constituirii familiei romane.
Pe de alta parte, acceptarea moștenirii genera anumite
efecte juridice.

▪ Primul efect al acceptării este confuziunea

patrimoniilor, ceea ce înseamnă ca patrimoniul
defunctului se contopea cu patrimoniul
mostenitorului, iar din acest efect al confuziunii de
patrimoniu decurgeau anumite consecințe:
moștenitorul trebuia sa plătească datoriile
succesorale ultra vires hereditatis (dincolo de
limitele activului succesoral). De asemenea,
moștenitorul trebuie sa plătească datoriile din
patrimoniul propriu si moștenitorul repudia
succesiunile încărcate de datorii. Atunci, a intervenit
pretorul care a creat ius abstinendi (dr de a se
abtine) in favoarea moștenitorilor necesari, in
virtutea căruia moștenitorul plătea datoriile
succesorale numai intra vires hereditatis (numai in
limitele activului succesoral). Pe de alta parte,
confusiunea patrimoniilor putea genera consecințe
pagubitoare si pt creditorii defunctului atunci cand
moștenitorul era insolvabil. Prin urmare, daca
moștenitorul este insolvabil, creditorii defunctului
veneau in concurs cu creditorii mostenitorului pt
executarea silită asupra bunurilor si întrucât
moștenitorul era insolvabil, creditorii defunctului nu-
si puteau valorifica dr de creanta in mod integral.
Pretorul a creat separatio bonorum: ori de câte ori
moștenitorul era insolvabil, creditorii defunctului
cereau ca bunurile defunctului sa fie separate de
bunurile mostenitorului astfel încât creditorii
defunctului își puteau valorifica drepturile de
 creanta integral pe seama bunurilor defunctului si
numai dupa aceea avea loc confuziunea
patrimoniului numai daca mai existau bunuri.

▪ Al doilea efect al acceptării este dobândirea dr

de proprietate. Daca insa sunt mai mulți
moștenitori, se pune problema stabilirii raporturilor
dintre ei, cat privește creanțele si datoriile din
succesiune se împărțeau de dr, automat, între
moștenitori, pe cand lucrurile corporale erau
dobândite in indiviziune de către co-mostenitori si
daca acei co-mostenitori doreau sa obțină ieșirea
de sub indiviziune aveau la dispoziție o acțiune
denumită actio familiae herciscunde (acțiunea de
ieșire din indiviziune).

▪ Al treilea efect al acceptării este colatio

bonorum sau raportul bunurilor succesorale, in
sensul ca acel mostenitor care dobândise anumite
bunuri de la defunct in timpul vieții acestuia si dorea
sa vina la succesiunea lui trebuia sa facă raportul
bunurilor, adica trebuia sa adauge la masa
succesorala toate acele bunuri. Un caz tipic de
coratio bonorum este coratio dotis sau raportul
bunurilor dotale căci femeia căsătorită fără manus
primea de la pater familias in momentul căsătoriei o
dota, dar o asemenea femeie venea la succesiune
fata de tatăl ei cu condiția sa aducă bunurile dotale
înapoi. Un caz atipic de colatio bonorum este
colatio emancipati adica, raportul bunurilor fiului de
familie emancipat căci asa cum spuneam, la
origine, emancipatul nu putea veni la succesiunea
 de familie. Pretorul însă a inițiat o reforma in care il
cheama pe emancipat la succesiune ca ruda de
sânge daca adauga la moștenire toate bunurile
dobândite prin munca proprie.

Repudierea mostenirii
Moștenitorii voluntari puteau sa accepte sau sa
repudieze mostenirea. Repudierea se făcea printr-o
simpla manifestare de voința si producea anumite efecte
juridice. Astfel, daca erau mai mulți moștenitori si unul
dintre ei depunea succesiunea, atunci avea loc ius
acresciendi (acrescamamtul): partea repudiata se
împărțea între cei care au acceptat succesiunea. Daca
era un singur mostenitor si aceste repudia succesiunea,
venea la succesiune substituitul, daca nu exista un
substituit se deschide mostenirea legală si daca nu
existau nici moștenitori legali, succesiunea devenea
vacanta si trecea asupra statului.

OBLIGAȚII

Materia obligațiilor prezintă o importantă deosebita. In

primul rând, pt ca obligațiile sunt oglinda juridică a
economiei de schimb, iar economia de schimb romană a
cunoscut o dezvoltare fără precedent încât obligațiile
oglindesc acea economie complexa. In al doilea rând,
categoriile, principiile si instituțiile din materia obligațiilor
au fost preluate in dr modern in forma pura, pe cand
toate celelalte instituții au fost modificate substantial.

Materia obligațiilor cuprinde 2 părți:

- partea generala sau teoria generala a obligațiilor
(reguli care se aplica tuturor izvoarelor de obligatii)
- partea specială sau izvoarele obligațiilor (fiecare izvor
de obligatii in parte)

DEFINITIA & ELEMENTELE OBLIGATIEI

Textele romane ne-au transmis 2 definiții ale obligației.

Prima ii aparține lui Iulius Paul iar cea de a doua ii
aparține lui Justinian.
Potrivit lui Justinian: “obligatio est iuris vinculum quo
necesitate adstringinum alicuius solvende rei secundum
nostre civitatis iura” (obligația este o legătura de drept
prin care suntem constrânși a plăti ceva potrivit dr cetății
noastre). Din aceasta definiție rezulta ca obligația este
un raport juridic pe care noi modernii il denumim raport
juridic obligațional, iar romanii il denumeau vinculum
iuris ( legătura de dr). Acest raport juridic presupune
întrunirea anumitor elemente si anume: subiectele
obligației, obiectul si sanctiunea.

1) Subiectele obligației: creditorul si debitorul.

Creditorul este subiectul activ al obligației, întrucât el
poate pretinde o plata, dr pe care-l denumim creanta.
Debitorul este subiectul pasiv al obligației, întrucât el
poate fi constrâns pe cale judiciara sa facă o plata.
2) Obiectul obligației este desemnat in definiție prin
cuvântul plata. Dar, prin cuv plata nu trebuie sa
înțelegem neaparat remiterea unei sume de bani, căci
plata are un inteles exprimat prin cuvintele dare
(desemnează obligația de a transmite proprietatea
asupra unui lucru sau de a constitui un alt dr real),
facere (obligația de a presta un serviciu pt creditor), si
praestare (obligația de a procura folosință unui lucru
fără a constitui un dr real).

Obiectul obligației trebuie sa prezinte anumite

caractere:
⁃ obiectul obligației trebuie sa fie licit si moral;
⁃ trebuie sa fie posibil, iar posibilitatea este de 2
feluri: fizica si juridică. Imposibilitatea fizica apare atunci
cand se promite ceea ce nu exista in natura (ex: o
sirena, un hipocentaur), iar imposibilitatea juridică apare
atunci cand se promite un lucru nepatrimonial;
⁃ trebuie sa fie determinat sau cel putin
determinabil;
⁃ trebuie sa constea intr-o prestatiune/plata pe care
debitorul o face creditorului sau, întrucât obligațiile sunt
guvernate de PRINCIPIUL RELATIVITĂȚII, conform
căruia obligația produce efecte numai între părți, nu si
fata de terți;
⁃ trebuie sa prezinte interes pt creditor;

3) Sanctiunea: daca debitorul nu face plata de buna

voie, creditorul are împotriva lui o acțiune personală de
drept strict sau de buna credință.
Cuvantul obligatie mai are si alte înțelesurile astfel:
poate desemna si dr de creanta al debitorului, precum si
datoria pe care trebuie sa o plătească debitorul, iar
sensul cu care este utilizat rezulta din context.

CLASIFICAREA OBLIGATIILOR

Obligațiile se clasifica dupa mai multe criterii dintre

care cele mai importante sunt: izvoarele, sanctiunea si
numărul participanților la raportul juridic obligational.

A) In functie de izvoare: prima clasificare a obligațiilor

a făcut-o Gaius, potrivit căruia obligațiile izvorăsc fie ex
contractu, fie ex delicto. Mai târziu însă, Gaius si-a dat
seama ca exista si alte izvoare de obligații care nu sunt
nici contracte, nici delicte si le-a denumit varie cauzare
(alte izvoare de obligații). Potrivit lui Justinian,
obligațiile izvorăsc din contracte, quasi contracte, din
delicte si din quasi delicte.

Cel mai important izvor de obligații este contractul

(o convenție generatoare de obligații sau o convenție
care generează dr de creanta si datorii, deși in ep foarte
veche conventia părților genera obligații numai daca era
îmbrăcată in forme solemne).

La romani, contractele se clasificau in funcție de:

sancțiune, de efecte, si in funcție de forma/modul de
formare.

▪ In funcție de sanctiunea lor, contractele se

 clasifica in:
- contracte de dr strict, interpretate ad literam
- contracte de buna credință

▪ In functie de efectele lor, contractele sunt:

- unilatelerale (una dintre părți are numai calitate de
creditor si cealalta numai parte de debitor, ex.:
imprumut)
- bilaterale (acelea in cazul cărora ambele au si calitatea
de debitor si calitatea de debitor)

In funcție de efecte, romanii au constatat ca exista si

contracte bilaterale imperfecte (se nasc unilaterale dar
pe parcursul executării pot deveni bilaterale;
ex.:contractul de depozit).

▪ In funcție de forma lor, contractele erau:

- solemne
- nesolemne

Contractele solemne presupun respectarea unor condiții

de forma: spontio religioase, jurământul dezrobitului,
spontio laico, stipulatiunea, doctio dictio, nexum (debitori
insolvabili care nu mai așteaptă sa fie executați) si literis
(in forma scrisă).
Contractele nesolemne nu presupun respectarea unor
condiții de forma: reale, consensuale si nenumite.
Contractele reale se formează re, adica prin conventia
părților însoțită de remiterea materială a lucrului.
Contractele reale sunt mutuum, fiducia, gajul, comodatul
si depozitul.
Contractele consensuale se formează prin simpla
convenție a părților (ex.: contractul de vânzare).
Contracte consensuale sunt: vânzarea, locatiunea,
societatea si mandatul .
Contractele nenumite se formează prin conventia
partilor însoțită de executarea obligației de către una din
părți, ceea ce înseamnă ca la contractele nenumite pt
una din părți, momentul inchierii contractului coincide cu
executarea lui pt una din părți (ex.: contractul de
schimb).
Quasicontractele sunt fapte licite care generează efecte
similare cu cele ale contractelor (ex.: gestiunea de
afaceri).
Delictele sunt fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii care
generează obligația de a plăti o amenda sau de a
repara prejudiciul cauzat.
Quasidelictele sunt tot fapte ilicite, cauzatoare de
prejudicii care generează efecte identice cu cele ale
delictelor. Quasidelictele sunt tot delicte.

B) In funcție de sanctiunea lor, obligatiile se clasifica

in:

▪ obligații civile (sunt sancționate prin acțiune in

justiți , ceea ce înseamnă ca daca debitorul nu
plătește de buna voie, creditorul il va chema in
justiție printr-o acțiune personală si-l va constrânge
sa-si exercite obligația)

▪ obligatii naturale (nu sunt sancționate pe cale de

acțiune, ci pe cale de exceptiune. Daca debitorul nu
plătește de buna voie, creditorul nu-l poate chema
 in justiție. Daca însă debitorul obligat natural
plătește de buna voie, el nu poate repeta, adica nu
poate intenta cu succes acțiunea in repetitie pt a
cere restituirea plății pe care a făcut-o de buna voie.
Daca totuși intentează, creditorul se apăra spunând
ca se opune, deoarece a plătit.)

C) In functie de numarul participantilor la raportul

juridic obligational, obligatiile se clasifica in: