Nici un parinte nu vrea sa se gandeasca la fuga de acasa a copilului, la posibilitatea ca acesta sa plece intr-o zi

de acasa; si totusi, nu putini copii se gandesc sa fuga, ameninta sa fuga si uneori, chiar o fac. Ce pot face parintii
– in primul rand, ei trebuie sa stie de ce un copil ar putea sa doreasca sa fuga de acasa si de ce ameninta el cu
aceasta.
Fuga de acasa este mai frecventa in randul adolescentilor (despre care se va discuta intr-un alt articol), insa si
copiii mai mici, intre 6 si 12 ani, pot fi tentati de aceasta. Din pacate, fuga de acasa a copilului exista – ca gand,
amenintare sau chiar ca actiune – si in familii normale, familii fara probleme grave. Desi, ca parinti, ne place sa
gandim ca un copil nu are motive sa fuga, ca nu este nici neglijat, nici abuzat, copilul nu vede la fel situatia. Nu
doar copiii abuzati, neglijati sau din familii destramate fug! Cateodata, o simpla cearta intre parinti si copil, o
cearta ca atatea altele, poate fi impulsul ce il face pe copil sa vrea sa plece…
Furia – copilul care se gandeste sa plece sau care ameninta aceasta o face din furie, furie pe care nu stie sa o
gestioneze. Plecarea de acasa li se pare o solutie atat pentru a scapa de parintii nedrepti, cat si pentru a ii pedepsi
exemplar: „le arat eu lor”… Iar cand parintii raspund la furia copilului tot cu furie, cu critici aspre, cu amenintari,
cu pedepse si tipete, fara a incerca sa comunice cu acesta, fuga apare din ce in ce mai atractiva: este vazuta ca
mod de a rezolva problema si ca mod perfect de razbunare. Copilul nu sta sa se gandeasca la consecinte – el
reactioneaza. Si cu cat se simte mai furios, cu atat mai mult se va gandi sa plece.
Suferinta – insa in spatele furiei exista foarte des altceva: frecvent, copilul se simte ranit de catre parintii
sai. Simte ca nu este iubit, apreciat, ascultat, inteles, simte ca parintilor nu le pasa de el cu adevarat. Astfel ca
se gandeste „lasa ca ii fac eu sa le pese”…
Vinovatia si frica de consecinte – atunci cand copilul se simte vinovat de ceva anume si cand i se face frica de
urmarile greselii sale, fuga de acasa incepe sa para o solutie de a scapa usor. In special cand parintii nu accepta
greselile copilului, cand il critica aspru si il confrunta cu pedepse aspre, copilul se simte atat vinovat, cat si
temator de urmari. Un copil deseori criticat aspru de catre parinti va ajunge chiar sa creada ca parintii o vor duce
mai bine fara el; iar el va scapa de atatea critici.
Fuga de acasa – de ce ameninta copiii ca vor fugi:
Exista o diferenta intre ideea de a fugi si intre amenintarea directa a copilului ca va fugi, la fel cum exista o mare
diferenta si intre o amenintare si actul propriu-zis. Multi copii ameninta sa fuga, insa majoritatea copiilor nu o
vor face. Ceea ce nu inseamna ca parintele trebuie sa ignore copilul cand acesta tipa furios ca va fugi! Nu va veti
ierta daca aceasta chiar se va intampla… De ce ameninta copilul?
Cel mai des, el de fapt cere ajutor, cere sprijin, cere atentie – coplesit de diverse emotii (furie, durere,
vinovatie, resentimente), nu stie sa rezolve ceea ce simte, nu stie sa abordeze situatia, asa ca recurge la
amenintarea ce va atrage sigur atentia parintilorsai. De aceea nu trebuie ca parintii sa ignore aceasta
amenintare: trebuie sa se adreseze copilului, sa incerce sa il faca sa discute despre problema sa: „ce s-a intamplat,
de ce crezi ca sa fugi rezolva ceva, ce vrei tu?”… A il lasa sa se calmeze si apoi a vorbi deschis cu el este un pas
necesar – trebuie, in primul rand, sa il intrebati ce problema are; apoi, trebuie sa il intrebati de ce crede ca ar
rezolva ceva prin fuga de acasa; apoi, sa il intrebati daca nu se poate rezolva situatia si altfel; apoi, sa ii explicati
ca il iubiti, chiar daca a gresit cu ceva, ca vreti sa il ajutati cu problema lui si ca ati suferi mult daca ar pleca de
acasa, unde este iubit si in siguranta. Nu reactionati tot cu amenintari sau cu furie la amenintarea ca va fugi!
Pastrati-va calmul si incercati sa-i vorbiti deschis, reamintindu-i ca va pasa de el si ca orice problema se poate
rezolva, fuga nerezolvand insa nimic. Chiar cand copilul este micut (sa spunem, 5-6 ani), nu ignorati amenintarile
si vorbiti cu acesta. In plus, puteti sa ii reamintiti de ceva placut din viata sa in familie, ceva ce ati facut distractiv
impreuna in ultimul timp, pentru a ii arata ca de fapt el nu vrea sa plece de acasa.
Manipulare – copilul insa poate ameninta cu fuga de acasa si ca mod de a obtine ceva de la parintii sai, de a ii
manipula. Aceasta situatie este mai frecventa la copiii mai mari de 10 ani si mai ales la aceia care ameninta cu
fuga de mai multe ori, atunci cand vor ceva, cand se simt nedreptatiti si cand se razvratesc impotriva regulilor.
Insa nici in aceasta situatie, parintii nu ar trebui sa ignore amenintarea, nici sa reactioneze tot cu amenintari. Ei
nu ar trebui, totusi, nici sa cedeze santajului, oferindu-i pe loc copilului ceea ce doreste (caci astfel va invata sa
se foloseasca de aceasta tehnica). O discutie calma despre ce simte si vrea copilul, urmata de explicarea motivelor
pentru care nu poate sa aiba orice si pentru care exista reguli este importanta. La fel, reasigurarea copilului ca,
in pofida certurilor si neintelegerilor, el este dorit si iubit.
Fuga de acasa a copilului – de ce fug copiii:
De ce ajunge copilul sa fuga cu adevarat de acasa? Pentru ca, asa cum s-a mentionat, el vede aceasta actiune ca
pe o solutie la problema si pentru ca nu stie sa gaseasca alte solutii, nici sa isi tina sub control
emotiile (furie, tristete, durere, vinovatie). Cand copilul fuge cu adevarat, o face pentru ca chiar nu vede alta cale
– si, din pacate, pentru ca se simte ignorat de catre parintii sai sau criticat peste masura, tratat nedrept de catre
acestia. O face de multe ori dupa o cearta urata cu parintii, cand nu vede alta cale decat sa scape din casa. Vorbe
care il impulsioneaza sa plece sunt cele precum: „stai in casa asta atat timp cat respecti ce zic eu”, „cat timp stai
in casa mea…”, „daca pleci, nici sa nu te mai intorci”, „nu mai zi prostii, nu fugi nicaieri” (niciodata nu il
provocati, spunandu-i ca amenintarea sa cu fuga e o minciuna)…
Copilul care fuge nu a gasit o alta cale sa rezolve problema sa si sa se confrunte cu sentimentele sale si vrea
doar sa scape. Din fericire, de multe ori, copilul merge de fapt la un prieten, unde il puteti repera simplu. Iar
cand il gasiti sau cand el se intoarce, a il certa sau pedepsi este cea mai mare greseala! Invatati sa vorbiti cu
copilul, sa ii aratati ca orice problema ar interveni, ii sunteti alaturi. Invatati sa ii aratati ca este iubit si ca, in
pofida certurilor voastre, totul se poate rezolva in familie…
Despre fuga de acasa a adolescentului – ce determina adolescentul sa plece de acasa si ce pot face parintii?
Din pacate, adolescentii aleg des aceasta cale si, spre deosebire de copiii mai mici, ei ameninta mai putin,
actionand fara avertizare. Daca un copil fuge cel mai des la un prieten, actiunea sa fiind de fapt o cerere de ajutor
si atentie, un adolescent fuge ca protest clar si se expune unor mari pericole.
Adolescentul ce fuge de acasa este extrem de vulnerabil la comportamente de risc – consum substante, practici
sexuale, acte delicvente pentru obtinerea banilor necesari. Nu este intotdeauna in pericol: si adolescentii se retrag
des acasa la un prieten; insa cand nu exista aceasta varianta sau cand el chiar nu vrea ca parintii sa il gaseasca,
se face disparut, mergand in locuri unde nu va fi reperat si unde poate fi in pericol.
Din pacate, fuga de acasa a adolescentului se poate intampla pe neprevazute, parintii observand intr-o zi ca nu
este in camera sa. Semne ca el intentioneaza sa plece pot fi, de exemplu, o cearta extrem de urata si disparitia
treptata a unor obiecte sau bani din casa (el isi strange o suma pentru cand va pleca).
Fuga de acasa a adolescentului – de ce?
Critici constante. Cand parintii unui adolescent au obisnuinta sa nu ii vorbeasca mai deloc, insa sa ii impuna si
sa il critice pentru fiecare pas gresit (care sunt multi la aceasta varsta), adolescentul nu mai suporta si vrea sa
scape. Cand i se reaminteste constant ca nu este destul de bun, ca si-a dezamagit parintii, ca nu se ridica la nivelul
asteptarilor, adolescentul sufera, devine furios si ajunge chiar sa creada ca cel mai bine pentru el, dar si pentru
parintii sai, este sa plece.
Reguli mult prea stricte. La varsta adolescentei, el are nevoie de o marja de libertate si nevoie sa isi impuna
independenta. Intr-o familie stricta, inchisa, in care i se refuza orice libertate si in care regulile sunt de neclintit,
adolescentul se va razvrati si va dori sa demonstreze ca nu are nevoie de parinti. Cu cat parintii raman inchisi,
cu cat ei nu incearca sa fie mai flexibili cu regulile, cu atat el va dori sa scape. Cand regulile ii limiteaza cam tot
ce face, cand parintii spun lucruri de genul „cat stai in casa mea, faci ce iti zic eu”, „nu ai ce cauta in casa mea
daca faci asa/daca te imbraci asa”, „nu vii la ora 9 acasa, nici sa nu mai vii”, atunci fuga devine o solutie. Cand
adolescentului nu i se permite, in special, sa iasa cu prietenii, sa aiba o relatie cu cineva de care este indragostit,
va considera fuga de acasa ca singura optiune. Tineti minte: adolescentul nu mai este copil, asadar nu ii impuneti
reguli de copil!
Manipulare. Pe de alta parte, in special cand exista amenintari sau cand fuge cateva zile de mai multe ori, este
doar o metoda de a manipula si controla parintii! Este o cale de a ii convinge sa ii faca pe plac prin aceasta
amenintare. Aceasta nu inseamna, bineinteles, sa il ignorati sau sa tipati la el: numai comunicarea intre parinti si
adolescent, o comunicare sincera si concentrata pe exprimarea emotiilor, poate rezolva ceva.
Idealul libertatii. Din nefericire, adolescentul nu este inca de ajuns de matur incat sa constientizeze consecintele
fugii si riscurile acesteia. El este atras de imaginea ideala a vietii pe cont propriu, a vietii independente si libere
de constrangerile atat de insuportabile. El isi creeaza scenarii fabuloase, in care se descurca singur, isi gaseste
un loc unde sa stea si un mod sa faca bani sau calatoreste prin lume… Aceste scenarii niciodata nu devin realitate
– adolescentul se vede nevoit sa faca diferite lucruri pentru a obtine bani. Scenariul este cu atat mai atractiv, cu
cat adolescentul planuieste sa fuga impreuna cu iubitul/iubita, pentru a scapa de familii: ei se vad ca fiind cuplul
puternic si liber, ei doi impotriva lumii…
Vinovatia si frica. Adolescentii care stiu ca si-ar dezamagi si infuria parintii peste masura aleg sa fuga de acasa.
Adolescentii care consuma substante si se tem ca parintii afla, adolescentii ce raman insarcinati, adolescentii ce
au grave probleme la scoala si se tem de reactia parintilor. Toate acestea arata ca parintii au fost prea inchisi, ca
nu au comunicat cu copilul lor, asa incat acesta alege sa plece de acasa decat sa se confrunte cu dezamagirea si
furia lor. Parintii trebuie sa ii arate ca, chiar daca greseste, ei il iubesc si il pot ajuta (multi adolescenti cred ca
parintii i-ar da afara din casa daca ar afla despre faptele lor, de aceea pleaca). Oricat de grava ar fi greseala,
parintii vor dori sa il ajute si nu sa il dea afara – si adolescentul ar trebui sa stie aceasta.
Indiferenta parintilor. Adolescentul poate fugi de acasa pur si simplu penntru ca se simte neiubit si inutil in
casa! Parintii nu il apreciaza, nu il ajuta, nici nu vorbesc cu el. Cand simte ca parintii sai sunt indiferenti fata de
el, va considera ca nici nu le va pasa ce face (pe de alta parte, se va gandi cu malitiozitate ca poate asa parintilor
le va pasa, ca vor realiza cat au gresit). A crede ca parintilor nu le pasa este cel mai dureros lucru pentru copil si
adolescent (iar daca acestia mai arunca cu vorbe de tipul „cat stai in casa asta, faci…”, se pune capac).
Stresul, depresia. Cateodata, un adolescent nu mai suporta: stresul din familie, atmosfera tensionata, certurile
nesfarsite. Iar cand exista certuri multe, insa nu prea exista conversatii calme si deschise, atunci mediul familial
este unul de care vrea sa scape. Si depresia il poate mana sa plece – adolescentului depresiv nu ii mai pasa de
nimic, nu mai vrea nimic si se gandeste ca cel mai bine pentru toti (inclusiv parinti) este sa dispara…
De ce, astfel, alege adolescentul sa fuga de acasa? Deoarece exista o situatie vazuta de el ca fara solutie, ca
insuportabila si fuga ii apare ca singura alternativa sa scape.
Parintii trebuie sa stie cateva lucruri esentiale: cand tipati la el, il criticati si il pedepsiti constant, cand regulile
voastre stricte sunt de neclinitit si refuzati sa fiti mai flexibili, cand nu incercati sa vorbiti cu el – il provocati sa
fuga; cand va purtati indiferent cu el, fara a ii acorda atentie si a vorbi cu el, la fel. Cand adolescentul ameninta
cu fuga, sau chiar fuge si se reintoarce (el se intoarce destul de des in cateva zile), doar comunicarea si exprimarea
emotiilor poate ajuta. A ignora realitatea fugii sale de acasa sau a il pedepsi pentru aceasta poate duce la
repetarea episodului (si in orice caz, nu ajuta relatia parinti-adolescent). Nu este un semn de slabiciune sa ii
spuneti ca il iubiti, ca fuga sa de acasa v-a facut/v-ar face sa suferiti, ca poate ca ati gresit si voi si ca puteti
incerca sa imbunatatiti relatia! De asemenea, a ii explica faptul ca a fugi de probleme nu rezolva nimic –
trebuie sa le confrunti si sa gasesti solutii; a ii explica ca acasa este in siguranta si ca atunci cand are o problema,
calea este sa o discute, nu sa fuga.
Toate cele de mai sus nu inseamna ca parintii sunt de vina pentru fuga de acasa a adolescentului (desi se
poate intampla si asa). Adolescentul simte emotii puternice si actioneaza des exagerat. O situatie care ii provoaca
emotii negative intense poate duce la fuga sa. Esentialul este ca parintii sa incerce sa comunice cu el, sa ii arate
ca sunt un sprijin, sa ii arate ca este iubit si dorit acasa, indiferent de greselile sale, si sa incerce sa fie mai flexibili.
Te-ai gândit vreodată că şi copilul tău te poate pedepsi, în felul său?? Termenul de pedeapsă ne duce în mod
logic cu gândul la disciplina copiilor: adulţii sunt cei care dau pedepse pentru a-şi impune autoritatea şi voinţa
în faţa celor mici. Dar oare nu este câteodată invers?
Este ciudat să ne gândim că, la fel cum un părinte îşi educă copilul (uneori prea sever), şi cel mic învaţă să-şi
„dreseze” părinţii, să obţină de la aceştia răspunsul pe care îl vor. Printre primele tactici de „educaţie”, de
manipulare a părinţilor se află drăgălăşenia („mammiii, te iubeeesc” în timp ce face ochii mari de căprioară) şi
crizele de isterie („mama, vreeeeeauuuu” în timp ce se dă cu fundul de pământ şi dă din picioare ca posedatul).
Cu timpul, copiii învaţă ce reacţii au adulţii la diferitele lor comportamente: ceea ce funcţionează şi ceea ce
nu funcţionează pentru a obţine ce vor. La fel cum părintele îşi cunoaşte bine copilul, şi acesta ajunge să îl
cunoască şi va încerca să îşi impună prin diverse căi propriile dorinţe. Uneori, chiar pedepsindu-şi părinţii atunci
când simte că aceştia s-au purtat nedrept faţă de el…

Promoted by Paul

Cum îşi pedepsesc copiii părinţii?

Printre primele pedepse pentru părinţi se află groaznicele crize de isterie: ţipete, acuzaţii, ameninţări; la vârste
mici, sunt mai degrabă crize emoţionale cu ţipete aproape neinteligibile şi comportamente agresive: aruncat, lovit
etc. (pe ideea: „vezi ce se întâmplă dacă nu faci cum vreau?”).
La vârste mai mari, aceste crize dramatice chiar reuşesc nu doar să enerveze, ci şi să rănească părinţii,
prin acuzaţii de felul: „te urăsc, nu vreau să te mai văd”, „aş vrea să nu mă fi născut, urăsc să fiu aici”, „vreau
alţi părinţi, oricine e mai bun decât voi”… Nu rar, adulţii cedează în faţa acestor manifestări şi încearcă să îşi
împace copilul oferindu-i ceea ce dorea: „pedeapsa a funcţionat”!
Un tip de pedeapsă ceva mai subtilă este stricarea diverselor obiecte ale părinţilor sau ascunderea lor;
chipurile, din greşeală! Dar adesea copiii o fac intenţionat, din ciudă, ca o răzbunare ascunsă pentru vreo
nedreptate (sau ce au perceput ei ca fiind o nedreptate).
La fel, există fazele „nu!” – copilul, chiar când pare bine dispus, refuză să facă orice i se cere şi face parcă fix
opusul: în loc să îşi strângă jucăriile, face dezordine şi mai mare, în loc să se culce, face gălăgie de parcă ar fi o
trupă întreagă de saltimbaci etc.. „Este o fază”, îşi spune părintele terorizat şi frustrat – dar ceea ce nu îi trece
prin cap este că întreaga scenetă este o pedeapsă pentru ceva ce nu i-a convenit deloc celui mic, care s-a
simţit tratat injust, sever, sau dimpotrivă, s-a simţit ignorat.
Pe măsură ce creşte, felul copilului de a-şi pedepsi părinţii „răi” evoluează: o modalitate este tăcerea
încăpăţânată şi ignorarea desăvârşită a celor mari. Îl întrebi ceva, îi ceri ceva – nimic, parcă nu are nici
urechi, nici gură. Te simţi frustrat, nervos, te întrebi ce fel de fază a copilăriei sau adolescenţei o fi şi asta. Mai
mult, îl vezi purtându-se cât se poate de vorbăreţ şi amabil cu alte persoane, dar când dă cu ochii de tine, se
transformă într-o stană de piatră tăcută şi inexpresivă. Este o pedeapsă a sa pentru ceva cu care el simte că i-ai
greşit. Uneori, tăcerea se alătură unor replici de gheaţă spuse pe un ton calm precum: „m-ai dezamăgit, nu am ce
vorbi cu tine”.

Citește și: Despre bariere în comunicarea - Cum stabilești o relație bună între parinte și adolescent

Ce să faci? Să fii ferm şi la fel de rece, cerându-i să înceteze cu prostiile astea dacă mai vrea computer, să iasă
din casă etc.? Să încerci să fii empatic şi să-i vorbeşti chiar dacă nu îţi răspunde, sperând să ajungi la el?
Câteodată, orice faci nu are nici un efect: va menţine pedeapsa atât timp cât crede el că meriţi şi atât timp cât
este nervos pe tine.
Pedepsele cu adevărat groaznice pe care copiii (mai degrabă adolescenţii) le dau părinţilor sunt cele care îi
îngrijorează: sunt un fel de răzbunări puerile care transmit mesajul: „vezi ce se întâmplă dacă…”. Printre
acestea, fuga de acasă este cea mai comună reacţie, este un mesaj că dacă lucrurile rămân astfel, el nu mai are
ce căuta în casa ta (şi este de asemenea adesea doar un avertisment, căci puţini sunt cei care chiar nu vor să se
întoarcă – ei vor doar atenţia şi regretul părinţilor şi da, să se răzbune un pic îngrijorându-i).
Reacţiile adolescenţilor la ceea ce percep a fi nedreptăţi ale adulţilor ajung până la acte de rebeliune: lipsit
noaptea, consum de alcool, vandalism. E tot un fel de pedeapsă, un mesaj care spune: „ai greşit în felul cum m-
ai crescut şi cum te-ai purtat cu mine, acum nu ai ce să mai faci”. Este şi un mesaj care arată cât se poate de clar
că adolescentul e nefericit, că are probleme – rebeliunea e o reacţie de impunere a personalităţii şi respingere a
autorităţii, dar şi de fugă de probleme.
În orice caz, aceste pedepse ale copiilor pentru adulţi sunt în general reacţia lor la supărare, tristeţe şi
frustrare (frustrare că nu se simt luaţi în seamă sau că nu li se oferă ce doresc). Sunt un fel de răzbunare, dar şi
o tactică de a „educa” părinţii, de a-i învăţa minte să nu mai facă ce au făcut!
Copiii se gândesc mai puţin la ce comportament ar avea rezultate mai bune în interacţiunea cu părinţii şi mai
degrabă reacţionează emoţional. Ei vor să-şi impună voinţa şi să arate ce se întâmplă dacă nu e aşa! De aceea,
primul pas de a limita astfel de situaţii stă tot într-o bună relaţie şi o bună comunicare cu cel mic: a-i arăta că este
ascultat, că părerea sa contează, chiar dacă nu i se face pe plac uneori.