CAP.

1 Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

1. POPOARE ȘI FAPTE ISTORICE

1.1. Antichitatea – perioada dacică
Primii locuitori ai istoriei pe teritoriul actual al României sunt dacii. Numiți de către
istoricul Herodot și geți, ca de altfel și de alți istorici. Aceștia par a fi o ramură a tracilor,
un popor de sorginte indo-europeană, care ocupa această parte a Balcanilor (mai exact din
teritoriul Bulgariei de azi întinzându-se până dincolo de munții Carpați) în antichitate.
Prima atestare a acestui popor a fost în secolul al 5-lea î.Hr. de către istoricul Herodot
în a sa Istoriile.
La început acest popor s-a împărțit în mai multe triburi, întinzându-se pe teritoriul
actual al României : carpii, costobocii, burii, etc.
În timpul sec. 1 î.Hr. aceste triburi vor fi unite într-un singur stat sub comanda unui
rege, Burebista.
În perioada acestui rege a fost marea înflorire statală a poporului dac. Statul acestora
întinzându-se cu mult peste teritoriile actuale ale României (mai exact până în munții
Tatra, Slovacia de azi și munții Balcanici, în Bulgaria de azi). În timpul lui Burebista
Regatul dacic era cea mai mare putere a zonei. După asasinarea sa în 44 î.Hr. statul s-a
fărămițat și nu a mai atins niciodată această glorie.
Totuși Regatul dacilor continua să fie un important jucător în regiune, reprezentând o
piedică în calea expansiunii tot mai accentuate a Imperiului Roman. Aceasta va duce la
un conflict de neevitat cu Imperiul Roman, stârnind o serie de războaie care se vor
finaliza cu cucerirea și distrugerea statului dacic.
Ultimul rege dacic a fost Decebal. Acesta a înfruntat pe romani într-o serie de războaie: în
timpul lui Domițian, în 87 prin intervenția generalului Corneliu Fuscus, în care acesta din
urmă este prins împreună cu toate trupele sale într-un defileu montan, lângă așezarea
Tapae, rezultatul fiind anihilarea armatei acestuia și pierderea vieții generalului.
În 88 se dă o nouă luptă de data aceasta printr-o incursiune a lui Tetius Iulianus, care se
soldează cu o nouă înfrângere a romanilor, tot la Tapae.

1
 Aceste înfrângeri îl determină pe Domițian să ceară pace în 89. O pace
avantajoasă pentru daci. Regatul dacic devine clientelar Romei : primea meșteri mineri,
instructori militari, etc.
Treptat relațiile se strică între cele două țări (cu precădere dacii încercau să
stabilească relații cu statele inamice Romei), un nou împărat venind la conducerea
Romei, Traian.
În cele din urmă ostilitățile se reiau. Vor fi două mari războaie daco-romane : 101-
102 și 105-106, care se vor încheia cu cucerirea a unei mari părți a Daciei.
Primul război : toate bătăliile (Tapae, Nicopolis ad Istrum, Adamclisi) se încheie
cu înfrângerea dacilor. Înfrângerea fiind zdrobitoare pentru daci și condițiile de pace au
fost pe măsură :
- să cedeze o mare parte a teritoriului țării
- să dărâme zidurile fortficațiilor din Munții Orăștie
- să devină un stat supus și dependent Romei
În perioada 103-105 romanii se pregătesc pentru un nou război. Acest fapt fiind
evidențiat de construirea unui pod pe Dunăre la ordinul lui Traian în însărcinarea
arhitectului Apolodor din Damasc, în locul așezării Drobeta.
Al doilea război : se încheie cu asedierea capitalei dacice Sarmisegetuza și cu
sinuciderea lui Decebal, mare parte a Daciei devenind provincie romană.

1.2. – Antichitatea – perioada romană

Între 106 – 271 Dacia funcționează ca provincie romană. Sunt aduși numeroși
coloniști de pe tot cuprinsul teritoriului roman, sunt construite drumuri, iar orașele sunt
reconstruite după modelul roman, se impune limba latină și modul de viață și religia
romană.
În anul 271, în timpul împăratului Aurelian, datorită incursiunilor popoarelor
migratoare (cu precădere goții) administrația romană se retrage la sud de Dunăre.
Provincie fiind părăsită și lăsată la discreția migratorilor.

2
1.3. Evul mediu timpuriu
Acești migratori se vor perinda de-alungul secolelor pe teritoriul daco-roman : goții (sec.
3-4), hunii (sec. 4-5), gepizii (sec. 5), avarii (sec. 6-7), slavii (sec. 6-7), bulgarii (sec. 7)
maghiarii (sec. 9-10), pecenegii (sec. 10-11), cumanii (sec. 11-12), tătarii (sec. 13). Totuși
influența culturii romane se va face resimțită și în perioada ce a precedat și a urmat
căderii Imperiului Roman de Apus, prin influența bizantină, continuatoare a culturii
romane. Perioada de formare a poporului, culturii și a limbii române e considerată a se fi
încheind până înainte de formarea primelor formațiuni prestatale românești (deci în
preajma secolului al 8-lea.)

2. CULTURĂ ȘI VIAȚĂ SPIRITUALĂ

2.1. Antichitate – perioada dacică
2.1.1. Religie
Unii zic că religia dacică ar fi monoteistă, alții zic că ar fi politeistă.
Zeități : - Zalmoxe (un zeu despre care s-au emis mai multe teorii, un personaj de factură
mitologică cu statut de semizeu, inițiatorul cultului nemuririi sufletului)
Alte posibile zeități Derzelas și Bendis, cu toate că nu au fost găsite dovezi arheologice.
Alte caracteristici
- sclavia era interzisă
- abstinența și cumpătarea erau la mare cinste (Burebista arsese toate viile în
acest sens)

2.1.2. Societate
Împărțită în clase :
nobili – tarabostes sau pileati (aveau dreptul să-și acopere capul, semn al nobleței)
agricultori liberi – comatii
țăranii și meșteșugarii (formau grosul armatei și purtau părul lung) – capillati

2.2. Antichitate – perioada romană

2.1. După cucerirea romană a Daciei și aducerea a numeroși coloniști romani s-a impus
și religia acestora :

3
Jupiter – zeul suprem
Mercur – solul zeilor și zeul comerțului
Venus – zeița frumuseții și a dragostei
Marte – zeul războiului
Neptun – zeul mării
De asemenea era la mare cinste și cultul împăratului.
Primele așezări creștine serioase, cu excepția cetăților grecești de la Marea Neagră, apar
cu precădere odată cu intrarea în legalitate a creștinismului, deci după anul 313.
Creștinismul se răspândește serios și devin un factor important în formarea poporului
român și în menținera latinității sale. (ex. donariul de la Biertan)

2.2.2. Societate
Romanii au organizat administrativ Dacia în :
- orașe colonii (a căror locuitori aveau drepturi depline cu cele ale romanilor)
- municipii
- vici (sate)
- pagi (comune)

3. FORMAREA LIMBII ROMÂNE

Vorbim de existența unui:
1. substratum sau strat autohton (dacic)
2. stratum sau strat al cuceritorilor (latin)
3. adstratum sau strat al migratorilor (slavon)
3.1. Limba dacică
Puține lucruri se cunosc despre limba dacică. Adică, există în acest sens puține atestări
arheologice sau de altă natură. Se consideră a fi o ramură a limbii tracice, specifice zonei
de est a Balcanilor. Mai puțin de 200 de cuvinte din limba română actuală sunt
considerate a fi de origine dacică : brânză, mânz, viezure, moș, copil, vatră.
3.2 Limba latină
Limba latină s-a impus ca limbă oficială după ocupare Daciei, și a fost adoptată de o
mare majoritate a populației. Limba română este considerată o limbă de origină latină,

4
datorită vocabularului preponderent de origine romanică (60%), și a gramaticii.
Adoptarea timpurie a creștinismului de către poporul român se evidențiază tocmai prin
vocabularul de religios de sorginte latină : biserică ( basilica), Dumnezeu (Domine Deus),
altar, Crăciun (creatio), cruce, înger, etc.
3.3. Limba slavonă
Dintre toate popoarele migratoare, slavii sunt fără îndoială cei a căror se lasă simțită cel
mai puternic asupra limbii române. Motivele par a fi, populațiile considerabile așezate de
slavi pe teritoriile locuite de daco-romani, fapt ce a determinat și alcătuirea unor
formațiuni statale pe teritorul Daciei, a căror conducători au avut nume slavone
(cnezatele lui Glad, Menumorut, Ahtum). De asemenea numărul considerabil de slavi de
pe teritoriul Daciei a dus și la apariția fenomenului de bilingvism (adică atât daco-romanii
cât și slavii ar fi vorbit în anumite regiuni ale Daciei limba celuilalt). Influența slavonă
asupra vocabularului se remarcă cu precădere în domeniul administrativ (voievod, cneaz),
viața bisericească (ceaslov, stareț, spovedanie), în toponime (Prahova, Cerna, Topolnița),
în antroponime (Bogdan, Radu, Vlad), în multe cuvinte exprimând stări sufletești și
emoționale (iubire, dragoste, mâhnire, nădejde)

4. FACTORII CARE AU CONTRIBUIT LA ROMANIZAREA POPULAȚIEI DIN

DACIA ȘI FORMAREA POPORULUI ROMÂN.
1. Administrația
Cucerirea Dobrogei în 46 d.Hr. și a Daciei în 106 d.Hr și crearea unei administrații
romane, având în frunte un guvernator, care răspundea direct împăratului.
2. Colonizarea
Colonizarea a fost masivă și rapidă, iar pământul era ager publicus (la dispoziția
coloniștilor). Coloniștii aduși în Dacia erau latinofoni, ceea ce a dus la impunerea și
utilizare preponderentă a limbii latine.
3. Urbanizarea
Construirea unei rețele de drumuri și construirea de noi orașe sau reconstruirea altora
vechi. Multe orașe sunt ridicat la stadiul de colonia (Ulpia Traiana Sarmisegetuza,
Potaissa, Drobeta, Apulum), altele sunt municipia (Dierna, Porolissum). Urbanizarea se

5
mai remarcă și printr-o activitate edilitară intensă (sunt construite forumuri, amfiteatre,
apeducte, terme)
4. Religia
4. Religia romană se remarcă printr-un sincretism religios, mai exact contopirea unor
zeități dacice cu cele romane. Prin urmare toleranța religioasă, era o altă
caracteristică a religiozității din Dacia. În schimb, creștinismul nu se bucurase de
aceeași toleranță, fiind prigonit până la începutul sec. 4 d.Hr., când intră în
legalitate și începe să se răspândească în Dacia

5. Dreptul roman
În 212 împăratul Caracalla acordă dreptul de cetățeni tuturor locuitorilor Imperiului
Roman.

5. CONTINUAREA PROCESULUI DE ETNOGENEZĂ

5.1. Romanitate fără imperiu
Ce a urmat după retragere :
- stingerea vieții urbane și retragerea în așezările rurale (unitatea politică-
administrativă a acestor secole : obștile sătești)
- decăderea vieții economice

Vorbim de o romanitate fără imperiu. Relațiile cu Imperiul Roman/Bizantin nu s-au

întrerupt totuși niciodată. Imperiul Roman/Bizantin va pretinde și va ocupa parte din
teritoriile nord-dunărene prin acțiunile unor împărați, precum Constantin cel Mare (în
sec. 4) și Iustianian cel Mare (sec. 6).
Alte dovezi ale folosirii limbii latine sunt inscripțiile latine din sec. 4-6, care atestă
folosirea în continuare a limbii latine, cel mai bun exemplu fiind donariul de la Biertan
(obiect creștin din sec. 4, găsit în actualul jud. Sibiu) cu inscripția Ego Zenovius votum
posui (Eu, Zenovius, am pus darul.)
5.2. Creștinarea daco-romanilor
El s-a impus cu precădere după edictul de toleranță al lui Constantin cel Mare în 313. La
răspândirea creștinismului au contribuit misionarii veniți din Imperiul Roman. Prezența

6
creștinismului a permis menținerea unor strânse legături cu romanitatea sud-dunăreană
(aflată sub ocupația Imperiului). Descoperirile cu caracter creștin atestă de asemenea
existența comunităților creștine : opaițe cu semnul crucii, basilici cum sunt cele de la
Sucidava (sec. 6) și Tomis (sec. 4-6). Faptul că creștinismul ajunsese deja la un grad de
dezvoltare superior se remarcă prin existența unor episcopate în Dunărea de Jos
(Justiniana Prima, Tomis, etc.). Într-un final, după cum am amintit mai devreme, originea
latină a creștinismului românesc e dovedită și de vocabularul religios de sorginte latină.
5.3. Raporturile daco-romanilor cu migratorii
Dintre migratori (goți, huni, gepizi, avari) rolul cel mai important în etnogeneza
românească l-au avut slavii. Dupa anul 602 aceștia s-a așezat masiv la sud de Dunăre în
Imperiul Bizantin. Traversarea Dunării de către slavi a permis asimilarea acestora de
către populația romanizată.