ROMANTISMUL

Romantismul este un curent literar şi artistic, apărut la sfârşitul

secolului al XVIII-lea ca o reacţie împotriva clasicismului şi a excesului de
raţionalism prezent în gândirea iluministă. A fost anticipat de o mişcare
literară numită preromantism.
Particularităţi:
- libertatea de creaţie, refuzul normelor şi al regulilor impuse de
clasicism;
- afirmarea individualităţii, a originalităţii şi a spontaneităţii;
- cultivarea sensibilităţii, a imaginaţiei. Gândirea romantică se
întemeiază pe nevoia de eliberare a eului de orice fel de constrângeri
(religioase, politice, sociale, estetice, morale);
- egotismul. Actul de creaţie este înţeles ca interiorizare, ca
autocontemplare, întoarcere către sine. Schelling afirma că pentru a ajunge
să cunoşti adevărul, lumea înconjurătoare, trebuie să te cunoşti mai întâi pe
tine. El îi acordă un rol privilegiat artistului care, animat de o misterioasă
energie creatoare, are menirea de a reface unitatea dintre om şi natură. În
viziunea romanticilor, raţionalismul şi apariţia civilizaţiei moderne de tip
industrial (a doua jumătatea a sec. al XVIII-lea), l-au înstrăinat pe om de
natură, de semeni, de el însuşi;
- amestecul genurilor, al speciilor şi al stilurilor;
- cultivarea antitezei (trecut – prezent, înger – demon, omul superior –
omul comun);
- personaje excepţionale în împrejurări excepţionale. Se observă la
romantici predilecţia pentru personaje puternic individualizate, cu calităţi
sau defecte ieşite din comun, aflate în conflict cu societatea, cu ele însele sau
cu Dumnezeu. Adeseori, eroul romantic este un inadaptat, neînţeles de
societatea în care trăieşte, izolat (apare sentimentul singurătăţii). Alteori este
prins între tendinţe şi aspiraţii contradictorii, ce îl pot împinge până la
dedublare sau nebunie. Apar în creaţiile romanticilor personaje din toate
mediile sociale. Se remarcă interesul pentru ipostazele excepţionale ale
umanului: titanul, demonul, geniul;
- ironia romantică. Dezgustat de realitatea în care trăieşte, artistul are
tendinţa de a se refugia într-o lume imaginară, pe care şi-o construieşte în
funcţie de propriile dorinţe şi idealuri. Romanticul se retrage, pentru a fi
departe de realitatea meschină, chiar şi pentru o clipă, în lumea visului, în
trecutul istoric, în natură. Conştientizează însă că acest univers al fanteziei
nu este durabil (ci doar o soluţie de moment) şi atunci îl supune deriziunii,
atitudine cunoscută sub numele de ironie romantică;
- cultul Antichităţii. Romanticii priveau Antichitatea ca pe un spaţiu al
frumuseţii şi armoniei, ca pe o lume paradisiacă, întemeiată pe comunicarea
între uman şi divin, sau ca pe un univers tragic, dominat de geniul lui Orfeu,
simbol al durerii universale (întâlnit şi în poezia lui Eminescu – „Memento
Mori!”);
- interesul pentru specificul naţional şi pentru folclor, legende, mituri,
basme, simboluri. Filosoful german Herder arată că originalitatea unui autor
sau a unei literaturi rezultă din valorificarea elementului naţional;
- interesul faţă de trecutul istoric şi faţă de spaţiile exotice (în primul
rând faţă de Orient);
- contemplarea naturii. Natura constituie pentru romantici cadrul
marilor experienţe (dragostea, moartea), dar şi locul de refugiu al
inadaptatului măcinat de răul secolului. În literatura romantică sunt înfăţişate
două ipoteze ale naturii: natura protectoare dar şi natura ostilă, indiferentă la
suferinţele omeneşti;
- în romantism se impune un cult al sentimentului, iubirea fiind trăirea
supremă. Stările de suflet asociate iubirii sunt contradictorii, aşa cum chipul
femeii iubite este când demonic, când angelic, trezind fie dispreţ şi repulsie,
fie adoraţie şi evlavie;
- interesul pentru redarea culorii locale;
- cultivarea visului. Visul constituie pentru romantici esenţa existenţei,
în timp ce realitatea devine iluzie, aparenţă. Visul, în forma reveriei, este şi
stare de creaţie.
- fascinaţia misterului şi gustul pentru fantastic. Preferinţa pentru
fantastic satisface interesul romanticului faţă de ceea ce este straniu,
neobişnuit, ţine de sfera excepţionalului;
- preferinţa pentru nocturn. În timp ce clasicul este un spirit diurn,
romanticul este fascinat de elementul nocturn ce poate constitui cadrul unor
experienţe mistice, erotice sau terifiante. Motivul nocturn se asociază cu
atracţia pe care o exercită, asupra spiritului romantic, cosmosul, astralul:
luna şi stelele sunt frecvent invocate, apărând ideea că adevărata patrie a
sufletului omenesc, este cerul;
Reprezentanţi: Victor Hugo, Lamartine, Al. Dumas, Gerard de Nerval,
Holderlin,. Movalis
- Vasile Cârlova, I.H. Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie
Bolintineanu, Vasile Alecsandri, C. Negruzzi, Cezar Bolliac.