Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza

Au existat două date memorabile legate de ziua de 24 ianuarie, cea

a dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza şi cea în care
pentru întâia oară s-au deschis lucrările Adunării României,
trei ani mai târziu. Deseori considerăm momentul dublei
alegeri ca cel în care Unirea Principatelor s-a înfăptuit pe
deplin, or uităm că acest moment avea să mai întârzie şi că, la
rândul său, a fost efectul unei “bătălii” politice şi diplomatice,
care a fost dusă cu stăruinţă şi destoinicie de cei care au avut
răspunderea primilor paşi ai statului naţional într-o Europă
care a trebuit “obişnuită” să accepte fiinţarea unui nou stat,
care urma nu peste multă vreme să fie cuprins printre statele
independente ale continentului.
Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858 nu interzisese o dublă alegere, ipoteză
pe care re prezentanţii puterilor garante nici nu şi-o puseseră! Dar, în acelaşi timp,
Convenţia stabilise fiinţarea mai departe a două entităţi statale care fuseseră
“unite” prin unele stipulaţii ale ei, dar nu se procedase la o unificare a lor. Votul de
la 24 ianuarie 1859 fusese salutat de împăratul Napoleon III şi de contele Cavour,
primul-minsitru al Piemontului şi fusese privit cu bunăvoinţă de celelalte două
puteri “unioniste”, respectiv Rusia şi Prusia, dar totodată fusese întâmpinat cu
ostilitate de Imperiul Otoman şi de cel al Austriei şi cu toată rezerva de Marea
Britanie. În consecinţă, cea dintâi luptă care a trebuit dusă a fost cea de a obţine
“legalizarea” de către puterile europene a dublei alegeri. Prin aceasta se realiza
baza de acţiune pentru a se putea trece la desăvârşirea unităţii celor două ţări pe
plan politico-administrativ.//

Încă după alegerea de la 5/17 ianuarie fusese trimisă o deputăţie la Con stan -
tinopol, condusă de Costache Negri, pentru a obţine investitura sultanului. De
asemenea, Vasile Alecsandri, în calitatea sa de ministru de Externe, se adresase
reprezentanţilor consulari ai puterilor anunţându-i oficial rezultatul votului
Adunării Elective. Dar dubla alegere produsese o răsturnare de situaţie. Era vorba
de o situaţie cu totul nouă şi totodată neaşteptată. Domnitorul s-a adresat în această
privinţă chiar la 24 ianuarie/5 februarie 1859 împăratului Napoleon III şi în ziua
următoare tuturor puterilor garante aducându-le la cunoştinţă evenimentul. Era o
situaţie complicată, deoarece ceea ce avusese fusese cu totul neaşteptat.

Diplomaţii români prin Europa

Tânăra diplomaţie modernă româneasacă se găsea la începuturile ei. Principatele
nu aveau decât o singură reprezentanţă peste hotare, cea de la Constantinopol şi
totuşi era neapărat necesar ca legătura cu puterile garante să funcţioneze. În
această situaţie, a fost imaginată o soluţie eficientă, trimiţându-se în capitalele
puterilor garante reprezentanţi speciali cu misiunea de a suplini lipsa diplomaţilor
de carieră. Vasile Alecsandri a fost trimis la Paris, Turin şi Londra, Ştefan Golescu
la Berlin şi la Paris, unde urma să-şi împletească activitatea cu cea a lui
Alecsandri, doctorul Ludovic Steege la Berlin şi Viena, iar prinţul Obolenski la
Petersburg. Totodată, la Constantinopol, delegaţi munteni conduşi de I.I.Filipescu
s-au alăturat deputăţiei moldovene. Într-un memoriu din noiembrie 1859,
Alecsandri făcea următorul îndrituit comentariu legat de misiunea pe care o
îndeplinise el şi Ştefan Golescu, dar de fapt şi ceilalţi trimişi: “Timpul singur va
demonstra partea de succes care revine în această împrejurare – problema
recunoaşterii dublei alegeri – D.B. – reprezentantului Moldovei şi mai târziu celui
al Ţării Româneşti”. “Până atunci, continua el, se poate afirma că acţiunea lor a
fost deseori decisivă pentru a dejuca intrigile cele mai bine urzite, pentru a păstra,
în toată puterea sa, un sprijin care părea uneori că se lasă clătinat şi într-un cuvânt
pentru a împiedica mult rău”. “Solicitând fără încetare, mai adăuga el, şi uneori cu
umilinţa pe care numai patriotismul o poate motiva, luptând cu dârzenie împotriva
unor duşmani, care erau cu atât mai primejdioşi cu cât aveau acces pretutindeni,
repre - zentanţii noştri au putut contribui la rezultatul ultimelor conferinţe”. Aceste
misiuni speciale, deşi au avut de întâmpinat mari greutăţi (autorităţile habsburgice
au mers până acolo încât încurcau mesajele cifrate!), deşi pentru a se menţine
legătura cu trimişii s-au folosit curieri improvizaţi, şi-au realizat obiectivul. Un
merit deosebit a revenit lui Vasile Alec san - dri, care a fost primit cu interes şi
bunăvoinţă de Napoleon III în trei rânduri, apoi şi-a îndeplinit misiunea cu succes
şi în Italia, pentru a-şi încununa activitatea la Londra. El a reuşit să determine pe
lordul Malmesbury la o schimbare fundamentală de atitudine, diplomaţia britanică
acceptând faptul împlinit în Principate. La 26 martie /7 aprilie 1859 s-au întrunit la
Paris conferinţa puterilor garante şi “în chip excepţional”, peste o săptămână, cinci
dintre puteri - cele patru puteri “unioniste” (Franţa, Rusia, Piemontul şi Prusia) dar
şi Anglia - au recunoscut “pur şi simplu”, cum telegrafia Ştefan Golescu la
Bucureşti, “îndoita alegere a prinţului Cuza”. Prima etapă pentru “legalizarea”
Unirii putea fi considerată încheiată. Cea mai mare parte a puterilor europene
confirmase voinţa românilor. Fără îndoială că această recunoaştere era foarte
importantă, dar ea nu rezolva încă pe deplin problema. Înainte de toate Alexandru
Ioan Cuza avea nevoie de investitura sultanului, or Poarta otomană nu dăduse curs
solicitării care i se făcuse de către cele două deputaţii succesive, cea moldoveană
şi apoi cea munteană. Membrii acestora stăteau de luni de zile la Constantinopol în
aşteptarea recunoaşterii dublei alegeri.

Puterea suzerană recunoaşte unirea

În noua situaţie care se crease, Principatele Unite, sigure de sprijinul majorităţii
puterilor, au adoptat o atitudine nehotărâtă faţă de puterea suzerană. Membrii celor
două deputăţii cu excepţia lui C. Negrişi a lui I. I. Filipescu, au fost rechemaţi, iar
conducerea deputăţiei unificate a fost dată celui dintâi. Timp de luni de zile, Negri
avea să desfăşoare o activi tate neobosită pentru a obţine investitura. Lucrurile
aveau să se complice, când avea să izbucnească şi războiul austro-franco-
piemontez. Dacă însă războiul a prelungit situaţia de incertitudine, pe de altă parte
el avea să asigure şi rezolvarea problemei în avantajul Principatelor Unite. Înfrântă
în Italia, Austria a devenit mai maleabilă. A fost determinată la aceasta şi de
situaţia numeroşilor ei supuşi din Prin cipate, care din pricina nerecunoaşterii noii
stări de lucruri de către autorităţile habsburgice nu mai puteau beneficia de
jurisdicţia consulară. De asemenea, eventualitatea unei implicări a Principatelor
Unite în conflagraţie de partea Franţei şi a Piemontului – un semnal în această
privinţă fiind dat prin concentrarea unităţilor militare muntene şi moldovene în
tabăra de la Floreşti, în preajma Ploieştilor, dar şi prin negocieri secrete dintre
domnitor şi emigraţia revoluţionară maghiară – a contribuit la o atenuare a poziţiei
intransigente austriece. De altfel, după începerea ostilităţilor din Italia, Austria,
îngrijorată de perspectivele unui atac din flanc, se hotărâse le restabilirea relaţiilor
cu Principatele Unite, ceea ce însemna recunoaşterea de facto a dublei alegeri. Cât
timp s-a desfăşurat războiul din nordul Italiei, Imperiul Otoman amânase
necontenit recunoaşterea lui Cuza. În situaţia dată, Negri a sugerat domnitorului
rechemarea sa, ceea ce efectiv acesta a dispus la 31 mai/12 iunie 1859.

Pusă în această situaţie, Poarta şi-a atenuat din nou poziţia. Negri a fost chemat la
Poartă, unde Fuad Paşa i-a dat asigurări privind apropiata recunoaştere a stării de
lucruri din Principate. În consecinţă, dispoziţia de rechemare a fost revocată, dar
recunoaşterea a mai întâr ziat. Abia la 14/26 august consulul general al
Piemontului comunica Ministerului de Externe al Ţării Româneşti că Poarta
acceptase protocolul de recunoaştere a dublei alegeri. Unsprezece zile mai târziu,
la 25 august/6 septembrie într-o nouă şedinţă a conferinţei de la Paris – întrunită la
cinci luni după cea precedentă! – Imperiul Oto - man şi cel al Austriei au acceptat
oficial recunoaşterea dublei alegeri. Prima fază pentru obţinerea consimţământului
puterilor garante privind constituirea României se realizase. Este însă drept că se
puseseră două condiţii: recunoaşterea era dată numai pe durata domniei lui Cuza şi
totodată acesta era obligat să respecte stipulaţiile Convenţiei de la Paris şi în
consecinţă să nu efectueze unificarea politico-admnistrativă dincolo de ceea ce
înţele gerea din 7/19 august 1858 îngăduise. Cu alte cuvinte, în ceea ce îi privea pe
români, se repurtase o biruinţă, care trebuia însă neapărat întregită. Doi colonei au
fost trimişi de guvernul otoman pentru a transmite oficial firmanele de investitură.
Din dispoziţia domnitorului, s-a dat un cadru “modest” ceremoniilor de
investitură. “Totul era făcut astfel – scria un martor al vremii în legătură cu
ceremonia primirii firmanului de investitură la Bucureşti – ca să nu se facă
ostentaţie, nici să se dea vreo strălucire lucrului... Sala de ceremonie era aproape
goală, iar domnitorul nu sărută firmanul. Totul se termină într-un sfert de oră”.
Diplomaţia europeană sfârşise prin a accepta faptul împlinit şi de asemenea
puterea suzerană. Românii trebuiau să dea însă noua bătălie pentru desăvârşirea
Unirii, pentru deplina constituire a statului nou unitar.