Baraje Pamant

133
PARTEA A II - A. TEHNOLOGIA DE EXECUŢIE A

LUCRARILOR HIDROTEHNICE
SUBTERANE
Construcţiile hidrotehnice subterane se execută sub formă de galerii şi de

caverne. Galeriile hidrotehnice sunt construcţii subterane care servesc pentru transportul
apei, ca galerii tehnologice şi de acces, iar cavernele sunt lucrări subterane de volum mai
mare, pentru a permite montarea centralelor hidroelectrice, a caselor de vane, a
transformatoarelor, etc.
11 - Galerie de cable
12 – Galerie de acces
Fig. 4.1 Profilul în lung al unei amenajări hidroenergetice

Construcţiile hidrotehnice subterane se execută cu diferite metode de excavare,
134 Prof. Dr. ing. Preluschek Ervin
Tehnologia lucrărilor de cobstrucţii hidrotehnice
în funcţie de natura rocilor străbătute.

Galeriile hidrotehnice (fig. 4.1) pot fi clasificate după diferite criterii, astfel:
a. după acţiunile hidraulice:
• galerii uscate - tehnologice sau de acces;
• galerii cu curgere liberă;
• galerii cu curgere sub presiune.
b. după orientare:
• galerii orizontale - cu panta până la 10 ;
• galerii înclinate - cu pante între 10  - 70 ;
• puţuri - cu pante de 70  - 100 .
Metodele de excavare a lucrărilor subterane pot fi împărţite în două categorii:
• obişnuite (clasice) - folosind metoda de excavare prin perforare - împuşcare;
• moderne - folosind metode de excavare mecanizată, la care săparea rocii se
face cu maşini specializate, selectiv sau pe întreaga secţiune.
Capitolul 4. TEHNOLOGII DE EXCAVARE

ÎN SUBTERAN CU EXPLOZIVI
Tehnologia de excavare a galeriilor hidrotehnice cu ajutorul explozivilor, constă

în principiu din perforarea găurilor de mină, încărcarea cu exploziv şi executarea
exploziei.
Locul în care se desfăşoară operaţia de excavare la un moment dat într-o galerie,
se numeşte front de lucru, iar lungimea de galerie care se sapă într-o singură etapă poartă
denumirea de atac.
4.1 Lucrări de împuşcare în subteran

Lucrările de împuşcare în subteran prezintă caracteristici deosebite, şi ca atare
lanţul operaţiilor necesare se efectuează în condiţii speciale.
Astfel, pentru executarea găurilor de mină se folosesc atât perforatoare
Capitolul 4. 135
Tehnologii de excavare în subteran cu explozivi
individuale susţinute cu dispozitive adecvate, cât şi - în special - perforatoare grele

montate pe instalaţii de perforat ce se pot deplasa pe şenile, pe şine sau pe roţi cu pneuri.
Pentru evitarea prafului ce se formează în timpul perforării rocilor, se practică
perforarea umedă, cu injecţie de apă prin orificiul din tija burghiului.
Acţionarea pneumatică a perforatoarelor în subteran, în spaţii închise, deşi are un
randament scăzut, este recomandată totuşi datorită siguranţei în exploatare şi faptului că
aduce o contribuţie la împrospătarea aerului în frontul de lucru.
Schemele de perforare adoptate pentru realizarea galeriilor hidrotehnice, depind
de schema de împuşcare şi natura rocii. Astfel, indiferent de schema de împuşcare (fig.
4.2), pentru secţiune circulară, trapezoidală sau cu boltă, se deosebesc: forajele de
sâmbure (1), forajele de lărgire (2) şi forajele de profilare (3).
Fig. 4.1. Scheme de împuşcare la excavarea galeriilor hidrotehnice

Rolul şi modul de execuţie al forajelor de sâmbure se va prezenta în paragraful
următor.
În funcţie de duritatea rocii şi mărimea secţiunii galeriei, forajele de lărgire se
execută pe unul sau două rânduri în jurul celor de sâmbure, având o uşoară înclinaţie spre
axa galeriei, sau paralele cu aceasta.
Forajele de profilare au rolul de a crea un profil cât mai apropiat de cel teoretic.
Aceste foraje se execută paralele cu axa galeriei, mai dese, dar cu o încărcătură de
exploziv mai mică decât al celorlalte găuri de mină.
Modul în care se execută încărcarea cu cantitatea de exploziv stabilită pentru
fiecare tip de foraj, amorsarea, burarea şi explozia, au fost prezentate într-un capitol al
cursului: “Tehnologia de execuţie a lucrărilor de construcţii” din anul IV.
Explozivul din găurile de sâmbure se explodează primul, pentru a se crea noi
suprafeţe libere, datorită cărora dislocarea rocii produsă ulterior de explozia găurilor de
lărgire, se face în condiţii corespunzătoare.
Găurile de profilare sunt explodate ultimele. Prin această succesiune a exploziilor
se obţine un randament bun al lucrării de excavare, supraprofilurile rezultate nedepăşind
în mod normal 10 - 20  din secţiunea galeriei, iar sterilul rezultat prezintă dimensiuni
care permit încărcarea lui mecanizată, în mijloacele de transport.
4.1.1. Tipuri de sâmburi
Efectul unei explozii depinde în mare măsură de suprafaţa liberă spre care se
poate executa ruperea rocii. În subteran această suprafaţă coincide cu secţiunea de săpare,
ceea ce ar limita avansarea într-un ciclu, la jumătate din diametrul galeriei. Lungimea
avansamentelor pe ciclu se poate obţine numai prin crearea unor suprafeţe libere
suplimentare, adică a unor spaţii pentru degajarea materialului prin explozie. Acest rol îl
au găurile de sâmbure, care prin distribuirea forajelor şi împuşcarea lor într-o anumită
ordine, realizează derocarea şi adâncirea treptată a unei galerii pe o lungime cel puţin
egală cu avansamentul dorit.
Se cunosc o diversitate de tipuri de sâmburi de împuşcare. Dintre acestea, mai
frecvent sunt utilizate următoarele:
A. Sâmburele în evantai (fig. 4.3), la
Adâncime de perforare care găurile de mină sunt dirijate de la front sub
Adâncimea un unghi spre unul din pereţi, până la capătul ce
atacului urmează să se rupă. Dezavantajul acestui tip de
sâmbure constă în dificultatea de a se executa
găuri înclinate, cu diferite înclinaţii precise, şi al
căror efect depinde în mare măsură de precizia
execuţiei. La acest tip de sâmbure se impune o
mare atenţie la ordinea de explozie a găurilor.
fig. 4.4 B. Sâmburele în V (fig. 4.4), la care
găurile de mină situate în plane paralele cu axa
galeriei sunt înclinate unele către altele, pornind
Fig. 4.3. Sâmbure în evantai
de la front. Ca urmare a unor explozii succesive,
asigurate de utilizarea capselor întârzietoare, se

Adâncime de perforare
asigură degajarea în etape a unor volume din ce în ce
Adâncimea
mai adânci şi mai largi de rocă. Necesită o mare atacului
precizie a execuţiei găurilor, şi are un randament
bun. Sâmburele în V este utilizat la galeriile cu
secţiuni mari şi foarte mari.
C. Sâmburele piramidal, la care găurile de
mină sunt înclinate în V, atât în plan orizontal, cât şi
vertical. Se utilizează cu precădere la galerii cu
secţiuni mici, sub 10 m2 , având un randament scăzut.
Fig. 4.4. Sâmbure în V

Capitolul 4. 137
D. Sâmburele paralel, constă din

executarea unor găuri de mină paralele între ele, şi
paralele cu o gaură centrală care nu se încarcă cu
exploziv, şi care de regulă are un diametru mai mare
decât celelalte găuri de mină. Perforarea se
realizează cu ajutorul unor utilaje speciale, cu
precizie mare de perforare. Se poate aplica cu un
bun randament la orice tip de secţiune de galerie.
Găurile trebuie împuşcate pe rând, pentru ca
materialul rezultat din împuşcarea unei găuri să
ocupe spaţiul gol din gaura explodată anterior.
Principalele tipuri de sâmburi paraleli sunt:
Fig. 4.5. Sâmbure în
• sâmburele în spirală dublă (fig. 4.5) Fig. 4.8. Sâmbure
spirală cu patru
dublă
constituie tehnologia care aplică cele mai noi secţiuni
cunoştinţe despre efectul exploziei într-o gaură
încărcată, paralelă cu una neîncărcată (cea centrală). Găurile se amorsează în trepte,
prima explozie măreşte diametrul găurii de 1,3 - 1,5 ori, ceea ce dă posibilitatea ca a doua
explozie să fie eficient amplasată la o
distanţă mai mare, şi aşa mai departe. Prin
explozia succesivă a găurilor opuse se
asigură o bună degajare a deschiderii;
• sâmburele Täby (fig. 4.6) -
prezintă avantajul că având găurile
amplasate pe verticală una sub alta, pe
aceeaşi linie, este uşor de realizat;
• sâmburele cu 3 şi respectiv 4
secţiuni (fig. 4.7 şi fig. 4.8) necesită un
număr mai mic de găuri, fiind uşor de
realizat. Are Fig.

un avansament
4.6. Sâmbure bun.
TÄBY
O categorie aparte o constituie
sâmburii combinaţi, care sunt în principal
sâmburi cu foraje paralele, la care se adaugă
un grup de foraje înclinate, şi care servesc la
lărgirea golului produs de sâmbure.
Împuşcarea cu sâmburi combinaţi se
recomandă la excavarea galeriilor cu secţiune
Fig. 4.7. Sâmbure cu trei secţiuni
mai mică de 10 m2, în roci tari şi rezistente.
4.1.2. Parametrii forajelor
A. Lungimea forajelor, când nu se determină experimental, se poate calcula cu

relaţii propuse de diverşi autori. Astfel, după Maidl, lungimea forajelor se poate stabili în
funcţie de diametrul (lăţimea) galeriei cu următoarea relaţie (4.1):
Lungimea maximă a forajelor se consideră de 4m, chiar şi atunci când diametrul
galeriei este mai mare de 8 m.
Pentru calculul lungimii unei găuri de mină, Suhanov propune următoarea
formulă:
B
lf = (m)

4 tan
d min2
lf   4m (4.2)
2 (4.1)
în care: lf = lungimea forajului (m)

B = lăţimea galeriei (m)
 = unghiul de rupere care depinde de tăria rocilor
 = 60° pentru roci tari,
 = 40° pentru roci semitari
Această relaţie este valabilă numai pentru galerii cu secţiuni mai mici de 10 m2.
În urma experimentării relaţiei lui Maidl la lucrări din ţară, se propune folosirea
acesteia, deoarece satisface o gamă mai largă de secţiuni, respectiv toate tipurile de
galerii.
Orientativ la galerii cu secţiuni mici, lungimea forajelor se poate lua în domeniul
0,5 - 2,5 m.
B. Lungimea forajelor din sâmburele galeriei se stabileşte cu relaţia:
ls = (1,1-1,2) lf (m) (4.3)
C. Lungimea atacului se poate calcula cu relaţia:
la = Kr lf (m) (4.4)
în care: Kr este coeficientul de rupere al rocilor.
D. Diametrul forajelor depinde de diametrul cartuşelor de exploziv, de duritatea

rocii, etc. Se recomandă folosirea următoarei relaţii pentru acest parametru:
Capitolul 4. 139
df = (1,20-1,25) dc (m) (4.5)
în care: dc = diametrul cartuşului de exploziv (m).
În practică diametrul forajelor obişnuite se află între 32 şi 45 mm şi trebuie să

depăşească cu 4 - 5 mm diametrul cartuşului de exploziv.
E. Determinarea numărului de găuri forate din frontul de lucru se face

experimental. sau cu ajutorul unor rela]ii empirice.
Astfel Protodiakonov şi Bogomolov propun pentru calculul numărului de găuri
relaţia:
f
N f = (2,3- 2,7) (foraje / m2)
S (4.6)
în care: Nf = numărul de foraje necesare pentru 1 m2 de front;

f = coeficientul de tărie a rocii;
S = suprafaţa secţiunii transversale a galeriei (m2).
Din analiza unui mare număr de împuşcări, Al. Simionescu   propune
următoarele relaţii experimentale pentru determinarea numărului de găuri forate, în
funcţie de gradul de coeziune al rocii:
• rocă cu coeziune mică: Nf = 25,1 + 0,67 S (4.7)
• rocă cu coeziune medie: Nf = 30,9 + 1,00 S (4.8)
• rocă cu coeziune mare: Nf = 37,6 + 1,36 S (4.9)
În condiţii de rocă tare Al. Simionescu a stabilit următoarele limite:
• 5 - 6 găuri/m2 pentru secţiuni până la 10 m2 ;
• 3 - 5 găuri/m2 pentru secţiuni de 10 - 20 m2 ;
• 2 - 3 găuri/m2 pentru secţiuni de 20 - 40 m2 .
4.1.3. Execuţia forajelor cu perforatoare
Perforatoarele sunt utilaje care, împreună cu dispozitivele şi instalaţiile auxiliare,

au o largă utilizare la executarea găurilor de mină în subteran.
Perforatoarele se clasifică (vezi şi cursul “Tehnologia execuţiei lucrărilor de
construcţ ii” – an IV) în funcţie de următoarele criterii:
• După principiul de penetrare a rocii sunt: perforatoare percutante, perforatoare
rotative, perforatoare rotopercutante.
• După felul energiei de acţionare se disting: perforatoare pneumatice,
perforatoare electrice, perforatoare hidraulice şi perforatoare termice.

• După greutate se împart în: perforatoare uşoare de 10 - 20 kgf, perforatoare de
greutate medie având 20 - 40 kgf, şi perforatoare grele cu greutatea de peste 40 kgf.
Tipurile de perforatoare folosite în ţară şi fabricate în străinătate, precum şi
realizarea găurilor de mină au fost prezentate în cursul “Tehnologia execuţiei lucrărilor de
construcţii” – an IV, şi în anexele corespunzătoare ale aceluiaşi volum.
Instalaţiile auxiliare cuprind:
• suporţii manuali folosiţi la perforatoare uşoare şi mijlocii;
• coloanele de susţinere;
• instalaţiile de perforare cu sistem de deplasare propriu;
• burghie.
4.1.4. Dispozitive de susţinere a perforatoarelor
Susţinerea perforatoarelor, în timpul procesului de perforare a găurilor de mină,

se poate realiza cu următoarele tipuri de dispozitive:
A. Coloana-suport telescopică (fig. 4.9) are rolul de a susţine perforatorul şi de a
asigura forţa de apăsare. În acest scop coloana-suport pneumatică este formată din unul
sau doi cilindri telescopici, în care culisează tije cu piston, pe care se montează articulat
perforatorul. Suportul reazămă pe vatra galeriei sau pe platformă, prin intermediul unei
console inferioare. Forţa de apăsare dezvoltată de către suport trebuie să corespundă
vitezei de avansare a perforatorului.
În tabel nr. 4.1 sunt date principalele caracteristici ale coloanelor telescopice
pneumatice (în anexă).
B. Coloanele-suport fixe (fig. 4.10) sunt de următoarele tipuri constructive:
• coloane simple (fig. 4.10.a) constituite dintr-un ax ce se fixează în vatră şi în
boltă, pe care se sprijină perforatorul;
• coloana dublă, în formă de cadru închis (fig. 4.10.b), care se fixează în vatră şi
boltă în câte un singur punct;
Capitolul 4. 141
Fig. 4.9. Suport pneumatic telescopic
• coloana în formă de H (fig. 4.10.c), la care fixarea în vatră şi în boltă se face în

câte două puncte. Pe bara de legătură a coloanelor se află sania pentru susţinerea
perforatorului.
Fixarea coloanelor de
susţinere în vatră şi în bolta
galeriei se poate face mecanic
cu ajutorul şuruburilor,
pneumatic sau hidraulic.
Coloana de susţinere
simplă (fig. 4.11) este fixată
mecanic. Este alcătuită dintr-
un stâlp metalic tubular (1)
format din două tronsoane
sprijinite în vatră, respectiv în Fig. 4.10. Coloane – suport fixe
boltă prin intermediul unor
discuri de ghidare (2). Montarea şi demontarea celor două tronsoane ale stâlpului se face
cu şurubul (3), care are capul inferior rotund. Şurubul este

prevăzut cu un orificiu, prin care se introduce pârghia de
acţionare. Cu ajutorul brăţării (4) pe stâlp este prins braţul
(5), pe care culisează sania (6), care susţine perforatorul
(7). Coloana are înălţimea de 1,8 - 3,0 m, iar braţul se
poate deplasa pe stâlp pe un interval de 90 - 750 mm.
C. Coloane-suport deplasabile sunt de
următoarele tipuri:
• coloana-suport deplasabilă pe şine, alcătuită
dintr-un cadru ce se poate fixa în boltă şi în pereţi;
• coloana-suport deplasabilă pe roţi cu pneuri;
• coloana-suport deplasabilă pe monorai.
Fig. 4.11. Coloană

simplă de fixare 4.1.5. Instalaţii de perforare
Şi în subteran, în cazul galeriilor cu secţiunea mai mare de 10 m2, se folosesc

pentru perforarea găurilor de mină, instalaţiile de perforat tip Jumbo cu mai multe braţe,
prezentate în cursul “Tehnologia execuţiei lucrărilor de construcţii” – an IV, cu
caracteristicile din anexa corespunzătoare.
4.2 Lucrări de încărcare a sterilului în subteran

Lucrarea de evacuare a sterilului rezultat după împuşcarea frontului, cuprinzând
încărcarea şi transportul lui, ocupă un volum important dintr-un ciclu total, necesar pentru
excavarea unei galerii hidrotehnice. Având în vedere acest aspect, în scopul scurtării
duratei acestor lucrări, precum şi a efortului fizic necesar la încărcarea manuală, s-a
impus necesitatea mecanizării complete şi complexe a acestor operaţii.
Maşinile de încărcat folosite în subteran se pot clasifica după mai multe criterii.
Astfel, după modul de prindere al materialului din grămadă, se deosebesc trei grupe
distincte de maşini de încărcare, şi anume:
• cu prinderea de jos a materialului;
• cu prinderea de sus a materialului;
• cu prinderea laterală a materialului.
După construcţia organului de încărcare, maşinile de încărcat pot fi: cu cupă, cu
braţe sau discuri, cu screpere, cu graifere, cu rotor şi lanţ cu raclete.
Maşinile de încărcat se pot deplasa pe roţi metalice pe cale ferată, pe şenile, sau
pe roţi cu pneuri, putând fi acţionate electric, pneumatic sau mixt.
Capitolul 4. 143
4.2.1. Maşini de încărcat cu cupă, cu descărcare peste cap
Această categorie de maşini au o largă utilizare în cadrul lucrărilor de încărcare

în subteran, având o mare siguranţă în exploatare. Printre cele folosite în mod curent sunt:
A. Maşina de încărcat cu cupă fixată pe un leagăn, de tip MIP-2 (fig. 4.12) (sau
tipul MIC-2P), de fabricaţie românească. Este alcătuită din cupa (1) fixată pe leagănul de
Fig. 4.12. Maşina de încărcat cu cupă, cu descărcare peste cap
basculare (2), ce se rostogoleşte pe două ghidaje fixate pe platforma rotitoare (3).

Rostogolirea este asigurată de lanţul cu eclise (4), care se înfăşoară pe toba (5), acţionată
de un motor pneumatic (6). Pentru ca în timpul rostogolirii să nu apară fenomenul de
alunecare al leagănului, sunt folosite cablurile (7) şi (8). Cursa leagănului este limitată de
bara (9), de care acesta se loveşte prin intermediul arcurilor amortizoare (10), moment în
care cupa se descarcă în vagonet. După descărcare, cupa, sub acţiunea greutăţii proprii,
coboară din poziţia II. în poziţia I. de încărcare, şi ciclul se reia.
Platforma (3), împreună cu leagănul (2) şi cupa (1), se poate roti cu 35° în
ambele sensuri faţă de axa maşinii, asigurând astfel o rază de acţiune de circa 2 m în
frontul de lucru. În timpul încărcării, cupa revine automat în poziţie centrală.
B. Maşina sovietcă tip PPN-2, cu o alcătuire similară cu cea precedentă, datorită

simplităţii, robusteţii şi siguranţei mari în exploatare, este frecvent utilizată în subteran,
putând încărca bucăţi de rocă cu dimensiunea maximă de 400 mm, în galerii cu înclinarea
până la ±8°. Cupa se poate roti în ambele sensuri cu un unghi de 36°. Maşina se
deplasează pe cale ferată îngustă cu ecartament de 600 - 960 mm.
Principalele caracteristici ale maşinilor de acest tip, folosite în prezent pentru
lucrările de încărcare în subteran, sunt prezentate în tabel nr. 4.2 (în anexă).
C. Maşina de încărcat cu cupă şi siloz (fig. 4.13), este alcătuită din cupa (1)
fixată pe pârghia (2), articulată pe şasiul maşinii în punctul (3). Lanţul (4), care se
înfăşoară pe toba de acţionare (5), ridică cupa, şi aceasta se descarcă în silozul (6). După
descărcare, cupa reia ciclul până execută încărcarea silozului. Apoi maşina se deplasează
la locul de haldare, unde prin intermediul cilindrului pneumatic (7), silozul se descarcă
prin basculare. Maşina se deplasează pe roţi cu pneuri sau pe şenile. Principalele
caracteristici tehnice ale maşinilor de acest tip sunt prezentate în tabel nr. 4.3 (în anexă).
D. Maşina de încărcat cu cupa articulată la un braţ şi transportor de descărcare,
de tip PPM-4 (fig. 4.14), este formată din următoarele părţi princilale: cupa (1), săgeata
(2), buncărul (3), transportorul (4), motorul electric (5), şi mecanismul de ridicare şi
basculare a cupei (6). Descărcarea cupei se face în buncărul (3), de unde materialul este
preluat de transportorul (4), şi descărcat în mijlocul de transport. Maşina se deplasează pe
Fig. 4.13.
cale ferată, putând încărca bucăşi de rocă cu dimensiunea maximă de 400 mm. Cupa cu
braţ se poate roti cu un unghi de 50° în ambele sensuri. Principalele caracteristici tehnice
ale maşinilor din această categorie sunt prezentate în tabel nr. 4.4 (în anexă).
Capitolul 4. 145
Fig. 4.14.
4.2.2. Maşini de încărcat cu cupă, cu descărcare laterală
Maşinile de încărcat cu cupă cu descărcare laterală execută prinderea

materialului de jos. Sunt utilizate la încărcarea materialelor tari, numai în galerii cu
secţiunea minimă de 20 m2.
Maşina MIL-1P (fig. 4.15), fabricată în ţară, descarcă materialul pe transportoare
cu bandă sau cu raclete, dar se utilizează şi pentru încărcarea mijloacelor de transport
auto în galeriile cu secţiune mare. Datorită construcţiei organului de lucru, poate fi
utilizată şi pentru susţinerea perforatoarelor, în timpul procesului de perforare a găurilor
Fig. 4.15.
de mină, sau pentru lucrări la boltă, caz în care este folosită ca platformă de susţinere.
Maşina este alcătuită din următoarele părţi principale: cupa (1) montată articulat
pe braţul (2), este basculată cu ajutorul cilindrilor hidraulici (3), în ambele sensuri, lateral.
Maşina este prevăzută cu mecanism de deplasare pe şenile (4). Principalele caracteristici
tehnice ale unor maşini din această grupă sunt prezentate în tabel nr. 4.5 (în anexă).
Productivitatea de exploatare a maşinilor de încărcat cu cupă se

determină având în vedere că au o funcţionare ciclică, cu relaţia:
în care: Nc = numărul de cicluri pe oră;
Qe = Nc qc Ku Kt (m3 / h) (4.10)
qc = capacitatea cupei (m3);

Ku = coeficientul de umplere a cupei (Ku = 0,6 - 0,7);
Kt = coeficientul de utilizare a timpului (Kt = 0,4 - 0,6);
Numărul de cicluri pe oră se determină cu relaţia:
3600
Nc =
tc (4.11)
în care: tc = durata unui ciclu complet, format din timpul necesar pentru
înfigerea în steril a cupei, umplerea, ridicarea, bascularea
şi revenirea în poziţia iniţială.
4.2.3. Maşini de încărcat cu braţe laterale
Maşina de încărcat cu braţe laterale este un utilaj complex, cu largi posibilităţi de

folosire în subteran, pentru încărcarea sterilului în vagonete, autobasculante, sau
autodumpere. Fiind o maşină cu încărcare continuă, asigură productivităţi mari, putând fi
folosită pentru încărcarea rocilor de tărie medie şi a rocilor tari.
Fig. 4.16.
Maşina de încărcat cu braţe laterale tip PNB-3 (fig. 4.16), este alcătuită din
rampa (1) care se înfige în grămada de steril, braţele (2) montate articulat pe discurile-
manivelă(3), şi transportorul cu raclete (4) care preia sterilul deplasat de braţe pe
Capitolul 4. 147
suprafaţa rampei, şi îl încarcă în mijloace de transport. Transportorul este orientabil în

plan orizontal în funcţie de poziţia mijlocului de transport în care se încarcă sterilul.
Maşina este prevăzută cu mecanismul de deplasare pe şenile (5), care îi asigură o mare
manevrabilitate, reuşind o curăţire completă a frontului.
Aceste maşini se folosesc la încărcare în tehnologiile de excavare aplicate în
galerii mari şi foarte mari, în roci tari, pe fronturi lungi, deci pentru realizarea unor
avansamente mari, capabile să compenseze costurile ridicate, atât de amortizare cât şi
pentru intreţinere. Din cauza acestor costuri ridicate, maşinile de încărcat cu braţe laterale
sunt mai puţin folosite decât cele cu cupă. Principalele caracteristici ale unor maşini de
încărcat cu braţe laterale sunt prezentate în tabel nr. 4.6 (în anexă).
Productivitatea de exploatare a maşinilor de încărcat cu braţe laterale se
determinăcu relaţia:
3
m
Qe = 60 N b Nc q c Kt ( )
h (4.12)
în care: Nb = numărul braţelor de încărcare;

Nc = numărul ciclurilor pe minut al unui braţ (Nc = 35 – 40
la încărcarea materialelor grele);
qc = cantitatea de material pe care o încarcă un braţ al maşinii
în timpul unui ciclu (m3).
Valoarea lui qc se determină cu relaţia:
Br
qc = hi hg ( m3)
2 (4.13)
în care: Br = înălţimea rampei de încărcare (m);

hi = adâncimea de înfigere a braţului în material (m).
hi = 0,8D unde D este diametrul discurilor-manivelă pe care
sunt articulate braţele;
hg = înălţimea grămezii de material prins de braţ (m); hg = 2.hb
pentru material cu bucăţi mari, şi hg = hb pentru material
mşrunt, unde hb este înălţimea braţului.
4.2.4. Maşini de încărcat cu graifer
Maşina de încărcat cu graifer este utilizată pentru încărcarea sterilului rezultat din
excavarea cu exploziv a puţurilor şi suitorilor, când acestea se realizează descendent.
Această maşină lucrează prin acţionarea unor braţe care, prin deschidere-
închidere, prind sterilul şi îl încarcă în chiblă sau un alt mijloc de transport folosit în acest
scop.
Maşina de încărcat cu graifer (fig. 4.17) este constituită din următoarele părţi
principale: cilindrul (1), în care se deplasează pistonul (2), de tija căruia se montează
articulat graiferul. Acesta este alcătuit din cilindrul (3), în care se deplasează pistonul (4),
de tija căruia se montează traversa (5) pe care se fixează articulat fălcile (6) ale
graiferului. Acestea sunt legate articulat, prin tiranţii (8), şi de traversa (7). Acţionarea
graiferului se face de la maneta (9), prin intermediul ventilelor cu trei căi V1 şi V2.
Maşina este ridicată şi coborâtă cu cablul (10), acţionat de un troliu pneumatic.
Fig. 4.17.
Întrega instalaţie este relativ simplă, şi are productivitate mare, înlocuind total
munca manuală la încărcarea sterilului în puţuri. În prezent, această instalaţie este cea mai
răspândită pentru tehnologiile de mişcare a materialelor în puţuri şi suitori.
În tabel nr. 4.7 (în anexă) se prezintă principalele caracteristici tehnice ale unor
maşini de încărcat cu graifer.
4.2.5. Screpere pe cablu
În tehnologiile de excavare a lucrărilor subterane, încărcarea cu screper pe cablu

are o utilizare limitată. Se foloseşte numai la galeriile înclinate sub 40°, întrucât la
înclinare de peste 45° materialul steril curge singur.
Instalaţiile cu screper sunt în principiu instalaţii de încărcare şi transport pe
distanţe scurte, având organul de lucru de forma unei cupe cu dimensiuni reduse, de
formă specială fără fund.
Capitolul 4. 149
Instalaţia de încărcare cu screper pe cablu ZPP-1 (fig. 4.18), utilizată atât la

suprafaţă cât şi în subteran, este alcătuită din următoarele părţi principale: troliul cu tobe
(1), cablurile (2), scripetele (3), ancora (4), cupa screper (5), pâlnia (6), jgheabul (7).
Sterilul este tras de cupa screper (5) în pâlnia (6), şi în continuare urcă prin jgheabul (7),
articulat la pâlnie, montat pe estacade, de unde este încărcat pe banda transportoare (8),
sau în alte cazuri, în vagonete de cale ferată.
Fig. 4.18. Instalaţie de încărcat cu screper pe cablu
Acţionarea troliului se face în ambele sensuri, prin intermediul cablului fără fine,
pe care este montată cupa screper.
Instalaţia cu screper pe cablu ZPP-1 are lăţimea de încărcare a cupei de 2100
mm, lungimea de transport de 6 - 12 m, înălţimea de încărcare de 1835 - 1940 mm, viteza
cablului la cursa activă 0,9 m/s şi 1,5 m/s la cursa în gol, şi o productivitate de 50 - 150
m3/h.
Instalaţia are o utilizare redusă, din următoarele motive: capacitatea redusă de
transport, consum mare de energie, lungime redusă de acţiune.
4.3 Lucrări de transport al sterilului în subteran

Transportul reprezintă, împreună cu operaţia de încărcare, lucrarea de evacuare
din frontul de lucru a materialului rezultat de la împuşcare,.
În prezent, transportul în galeriile hidrotehnice se execută cu următoarele tipuri
de mijloace: transportor cu bandă, vagonete, tren siloz sau tren navetă, autobasculante,
dumpere, iar în puţuri cu chible.
4.3.1. Transportul sterilului cu benzi transportoare

Transportul cu banda transportoare este utilizat puţin la construcţii subterane, ca

mijloc independent, deoarece este un transport continuu, pe traseu fix, iar lucrările de
construcţii subterane îşi modifică permanent lungimea, şi deci frontul de excavare. Ca
mijloc auxiliar, benzile transportoare fac corp comun cu maşinile de încărcat, sau sunt
folosite pentru transfer şi evacuare în apropierea frontului de lucru.
În principiu, transportul cu benzi transportoare de cauciuc se utilizează în galerii
cu încinaţia maximă de 18°.
În ţară se fabrică pentru transportul în subteran, transportoare cu bandă de
cauciuc la "UNIO" Satu Mare, care pot fi suspendate pe pereţii galeriei sau fixate pe vatra
acesteia. Principalele caracteristici ale acestor tipuri de transportoare sunt prezentate în
tabelul nr. 4.8 (în anexă).
4.3.2. Transportul sterilului cu vagonete
La lucrările de construcţii subterane, transportul cu vagonete tractate de

locomotive este în prezent cel mai răspândit mijloc de transport, el reprezentând peste
80 din transportul subteran. Astfel:
• la galeriile cu secţiune mică, transportul cu vagonete reprezintă 100 ;
• la galeriile cu secţiune mare, peste 80 ;
• la galeriile cu secţiune foarte mare se impune tot mai mult transportul auto,
care reprezintă peste 50 ;
• la caverne, transportul cu autobasculante este de 100 .
Ecartamentele standardizate pentru calea ferată îngustă a transportului cu
vagonete sunt de 600, 750, şi 900 mm. Se folosesc însă în subteran şi ecartamentele
nestandardizate de 500, 630 şi 760 mm, iar în cariere ecartamentele de 600, 750, 760 mm
şi ecatramentul CF normale de 1435 mm.
Vagonetele sunt formate în principiu dintr-un şasiu, pe care se află fixată bena
sau platforma pentru materiale, iar la partea inferioară sistemul de deplasare pe roţi
metalice.
După modul de descărcare, vagonetele sunt: fixe, cu descărcare cu bandă cu
raclete, cu descărcare laterală, sau basculante.
După capacitate, vagonetele utilizate în subteran pot fi: mici, de 0,5 - 3,0 m3 şi
vagonete mari, de 3,0 - 9,0 m3 .
Pentru mărirea eficienţei transportului se folosesc în mod curent vagonete de
capacitate mare, tip Grämby de 3,0 m3, de tip Salzgitter (Germania) şi vagonete
autoîncărcătoare VSA-9 de 9,0 m3 tip Hägglunds (Suedia).
În scopul reducerii duratei de încărcare, precum şi pentru preluarea întregii
cantităţi de steril rezultat la împuşcarea unui atac, au fost realizate şi trenuri siloz de mare
capacitate.
Capitolul 4. 151
Trenul-navetă (fig. 4.19.a) este format din 2 - 3 vagonete tip Hägglunds (VSA-9)
(fig. 4.20), a căror încărcare se face de la capătul ultimului vagonet, iar sterilul este
deplasat în lungul vagonetului cu un transportor cu raclete montat pe fundul acestuia.
Trecerea materialului dintr-un vagonet în altul se face prin înbinările realizate între
vagonete. Capacitatea mare a acestui tren-navetă, şi vitezele de transport de până la 20
km/h, îi asigură productivităţi ridicate, şi ca atare, o largă răspândire la lucrările de
transport în subteran.
Principalele caracteristici tehnice ale vagonetelor navetă tip Hägglunds HRST şi
HRS sunt prezentate în tabel nr. 4.9 (în anexă).
Fig. 4.19.a.b. Trenuri utilizate pentru transportul sterilului în subteran

Un alt mijloc de transport cu performanţe ridicate, care îl recomandă pentru
transportul sterilului în subteran, este trenul-siloz (fig. 4.19.b). Este alcătuit din mai multe
vagonete-siloz tip Salzgitter (fig. 4.21), fără pereţi frontali, cu pereţii laterali îmbinându-
se în solzi între vagonete, pentru a permite înscrierea în curbe. Pe fundul vagonetelor este
montat un transportor cu raclete, utilizat atât pentru deplasarea materialului la încărcarea
lui cu o maşină de încărcat cu cupă cu descărcare peste cap, cât şi la descărcarea
materialului din trenul-siloz, în haldă.
În tabel nr. 4.10 (în anexă) se dau caracteristicile tehnice ale unor trenuri-siloz.
Trenul-siloz reduce total manevrele în front. Se aplică în special la galerii cu
secţiune mică, în care la un atac de 2,0 m lungime şi o secţiune de 10 m2, având un
coeficient de înfoiere a rocii de 2,0, deci pentru un volum de 40 m3 steril, tot sterilul
rezultat de la un atac poate fi încărcat într-un singur tren-siloz.
Trenul-siloz necesită însă locomotive puternice de mină, de minimum 180 CP.
Necesită deasemenea cale ferată cu şină tip 40, de foatre bună calitate. Ca suport se
preferă prefabricatele din beton, iar şina trebuie să fie prinsă de acestea, eliminându-se
traversele de lemn.
Fig. 4.19.c. Vagonet cu cutie fixă de 1 m3, tip VF – 1,00

Acolo unde gabaritul excavaţiei nu permite folosirea acestor mijloace de mare
productivitate, se mai folosesc şi vagonetele clasice de mină de capacitate redusă (fig.
4.19.c)
Fig. 4.20. Vagon – siloz telescopic VSA - 9
Fig. 4.21.
Capitolul 4. 153
Pentru tractarea vagonetelor în subteran se folosesc următoarele tipuri de

locomotive de mină: Diesel, electrice, şi cu aer comprimat.
A. Locomotivele de mină cu motor Diesel (LDM) sunt cele mai utilizate, având
următoarele avantaje: putere mare de tracţiune şi viteză mare de deplasare, simplitate în
exploatare, economicitate şi autonomie mare. Au însă dezavantajul că impun un sistem
de aeraj bine dimensionat, cu tuburi mari de aeraj, şi ventilatoare de mare capacitate (fig.
Fig. 4.22. Locomotivă Diesel de mină LDM – 45A

4.22).
Locomotivele Diesel de mină sunt prevăzute cu instalaţii de epurare a gazelor
arse, iar cele antigrizutoase au şi instalaţie de epurare a gazelor arse.
În tabel nr. 4.11 (în anexă) sunt indicate principalele caracteristici tehnice ale
Fig. 4.23. Locomotivă electrică cu acumulatori, tip LTA – 4N

locomotivelor Diesel de mină utilizate în ţară.
B. Locomotivele electrice cu acumulatori (LTA-LAM) (fig. 4.23)se folosesc în

special la lucrări în subteran executate în condiţii de prezenţă de gaz metan. Sunt

nepoluante, în schimb aceste locomotive sunt încă scumpe, acumulatorii necesitând spaţii
şi instalaţii pentru încărcare, şi manoperă importantă pentru intreţinere. Au autonomie
redusă.
Fig. 4.22.a. Locomotivă electrică de mină cu troleu tip LMT - 7
Fig. 4.22.b. Locomotivă electrică de mină cu troleu, tip LMT - 14

În tabel nr. 4.12 (în anexă) sunt prezentate principalele caracteristici tehnice ale
locomotivelor electrice cu acumulatori, utilizate în ţară.
C. Locomotivele electrice cu troleu (LMT) au o folosire limitată în subteran, la

galerii cu secţiune mare, care permit suspendarea cablului de contact la înălîimea
prevăzută în normele de tehnica securităţii muncii, deşi ele sunt mai economice. Sunt
Capitolul 4. 155
dotate cu motoare de curent continuu, care au cuplu mare la pornire (fig. 4.24.a şi 4.24.b).
Pricipalele caracteristici ale unor locomotive electrice cu troleu sunt prezentate în
tabel nr. 4.13 (în anexă).
D. În unele situaţii se folosesc şi locomotive pneumatice – au dezavantajul că

trebuie să poarte inclusiv rezervoarele de arer comprimat, care cer deasemenea ateliere
Fig. 4.25. Locomotivă pneumatică de mină LMP - 25

speciale de intreţinere şi încărcare, manopera consumată creşte, iar autonomia este
scăzută (fig. 4.25)
Numărul necesar de locomotive în acţiune se determină cu relaţia:
Q Kn
Na =
G u n v nc (4.14)
în care: Q = cantitatea de material transportat (daN/schimb);

Kn = coeficient de neuniformitate (Kn = 1,25);
Gu = greutatea utilă a unui vagonet (daN);
nv = numărul de vagonete transportate la o cursă;
nc = numărul de curse ale unei locomotive pe schimb. Se stabileşte cu relaţia:
Tsch
nc = (curse / schimb)
Tc (4.15)
în care: Tsch = durata de lucru a unei locomotive într-un schimb (s);
Tc = durata unui ciclu (cursă completă) (s). Se stabileşte cu relaţia:
Tc = Tp + Tg + Tm (s) (4.16)
în care: Tp = durata unei curse la plin (s);

Tg = durata cursei garniturii goale (s);
Tm = durata manevrelor la încărcare şi descărcare (s);
Ţinând seama de coeficientul de rezervă tehnică, la numărul de locomotive
active se adaugă una la 4 - 6 locomotive active şi două la 7 - 12 locomotive în acţiune.
4.3.3. Transportul sterilului cu autobasculante şi autodumpere
În subteran, transportul auto se utilizează tot mai mult la excavarea tunelurilor

hidrotehnice de secţiune foarte mare, îndeosebi când procesul de excavare este ciclic, prin
perforare-împuşcare. Avantajele acestui sistem de transport sunt: mijloacele auto pot
transporta roci tari, abrazive şi în bucăţi mari (până la 800 mm), au manevrabilitate mare
şi autonomie în funcţionare (nu sunt dependente de calea ferată), nu se blochează frontul
de lucru cu utilaje staţionare (cale ferată, trolii, cabluri, transportor, etc.), permit
transportul selectiv, asigură debit de exploatare ridicat al maşinii de încărcat, pot lucra la
înclinări mai mari decât vagonetele în cazul căii ferate, dacă distanţa de transport şi
diferenţa de nivel nu este mare, pot asigura transportul din frontul de lucru până la
suprafaţă sau la un punct de concentrare a producţiei, asigură şi transportul de materiale,
au viteză mare de transport (30 km/h), se caracterizează prin simplitate în exploatare şi
consum de manoperă redus, permit realizarea unor productivităţi şi avansamente mari.
Ca dezavantaje se pot aminti: necesită lucrări miniere cu profil relativ mare,
necesită personal cu calificare ridicată pentru exploatare şi intreţinere, au un consum
relativ mare de energie, de carburanţi lichizi şi pneuri, cheltuieli mai ridicate faţă de
transportul pe calea ferată la distanţe mari; motoarele Diesel poluează atmosfera
subetană, din care cauză necesită un sistem de aeraj mai complicat, precum şi instalaţii de
epurare a gazelor de eşapament, necesită nişe de întoarcere.
Pentru realizarea acestui sistem de transport se utilizează autobasculante şi
autodumpere.
Autodumperele sunt autovehicule cu două osii şi cu roţi simple, şi au şasiul
articulat. Aceste autovehicule au manevrabilitate mare, şi se pot înscrie în curbe cu rază
mică, permit circulaţia cu 20 - 25 km/h. Construcţia lor este joasă şi compactă, pentru a
asigura o capacitate maximă de încărcare la un gabarit cât mai redus al autovehiculului.
De regulă, au suspensii simple cu arcuri de cauciuc.
Schimbarea de direcţie se realizează cu doi cilindrii hidraulici, aşezaţi câte unul
pe fiecare parte a articulaţiei şasiului. Articulaţia permite unghiuri de deviere, în fiecare
sens în plan orizontal până la 50 - 60°. În acelaşi timp, articulaţia cilindrică în plan
Capitolul 4. 157
verical, permite ca cele două osii să aibă înclinări transversale una faţă de cealaltă de
circa 20° în fiecare parte, ceea ce elimină eforturile de torsiune din cadrul şasiului, şi
îmbunătăţeşte aderenţa autovehiculului.
În funcţie de felul cum se realizează descărcarea benei, aceste autodumpere pot fi
cu descărcare prin basculare (fig. 4.26) sau cu cutie telescopică (fig. 4.27).
Fig. 4.26. Autobasculantă cu

bascularea benei în spate
A. Autodumperele basculante au o construcţie mai simplă, masă proprie mai

mică şi fiabilitate mai mare decât cele cu cutie telescopică, şi se recomandă a se folosi
întotdeauna, când în punctul de descărcare există înălţime liberă suficient de mare pentru
Fig. 4.27.
basculare. Pentru basculare se folosesc unul sau doi cilindri hidraulici dublu sau triplu
telescopici. Operaţia de basculare durează circa 20 de secunde, iar înclinarea fundului
benei ajunge la 55 - 60°. Bena are în spate un oblon articulat, care se deschide în timpul
basculării. Au sarcină utilă de 6 - 40 t (mai frecvent 15 - 25 t) şi capacitatea utilă de 5 - 21
m3 (mai frecvent 7 - 14 m3); s-au realizat şi semiremorci de 60 t.
B. Autodumperele cu cutie telescopică au bena formată din două subansamble,
respectiv două jumătăţi. Jumătatea din spate este fixă, iar jumătatea din faţă mobilă joacă
rolul unui oblon de descărcare, fiind manevrată cu ajutorul unor cilindri hidraulici
telescopici. Benele telescopice au o lungime mai mare decât cele basculante cu circa 30 -
35 , fără să necesite ca lungimea părţii în consolă a transportorului maşinii de încărcat
să fie mai mare. Au o încărcătură utilă de 15 - 40 t, lungime de 8,5 - 10 m, lăţime de 2,8 -
3,7 m }i înălţime de 1,7 - 2,5 m. Sunt utilizate la scară mai redusă decât cele basculante,
şi se recomandă numai atunci când în punctul de descărcare nu este suficientă înălţime
liberă pentru basculare, şi când materialul transportat nu are abrazivitate mare.
Mijloacele auto pot fi folosite pentru transportul în subteran, dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
• se poate asigura faţă de una din laturile mijlocului de transport auto, un spaţiu
de 1,2 - 1,5 m pentru circulaţia persoanelor, iar pe cealaltă latură se poate asigura un
spaţiu de siguranţă de minimum 0,6 m.
• se poate asigura un spaţiu de cel puţin 0,6 m între partea cea mai înaltă a
mijlocului de transport, şi bolta galeriei.
Folosirea mijloacelor de transport auto în subteran a avut ca urmare o creştere cu
până la 20  a vitezelor de avans, faţă de fronturile similare cu transport pe cale ferată cu
vagonete şi locomotive.
4.4. Lucrări de sprijinire provizorie a excavaţiilor

Lucrările de excavaţii subterane provoacă o dezechilibrare a forţelor ce lucrează
în interiorul straturilor asupra particulelor de rocă, declanşând o serie de procese
dinamice, care se manifestă prin deformaţii diferite ale rocilor, şi printr-o nouă repartizare
a presiunilor în masivul muntos. Presiunea ce ia naştere în jurul golului creat în masiv
prin excavare, şi fenomenele de alterare chimică a rocilor, pot conduce la deformaţii care
se limitează la o zonă în jurul excavaţiei, şi se manifestă prin crăpături, prin încovoierea
rocilor, prin dislocarea straturilor sau prin căderea blocurilor izolate. Acest fenomen se
numeşte “destinderea rocii”. În afară de destindere pot apărea şi alte fenomene, şi anume:
curgerea la roci necoezive şi sfărâmicioase, umflarea la roci în a căror compoziţie intră
argilele sau alte minerale care se umflă în contact cu apa.
Sprijinirea (armarea) lucrărilor subterane are rolul de a menţine secţiunea liberă
şi de a o proteja împotriva eventualelor căderi de rocă şi a pătrunderii apelor de infiltraţie
în timpul execuţiei, sau în timpul exploatării.
Capitolul 4. 159
După materialul folosit, sprijinirile pot fi din lemn, din metal (cadre sau cintre,
ancore, plase şi platbande), din prefabricate din beton, din beton monolit turnat, din
torcret sau şpriţ-beton, şi mixte.
După durata de folosire se deosebesc: sprijiniri provizorii, şi sprijiniri definitive.
4.4.1. Sprijiniri provizorii cu lemn
Sprijinirile provizorii au rolul de a crea condiţii normale de lucru şi de siguranţă

în subteran. Executarea lor se face imediat după operaţia de excavare. Fiind o lucrare cu
implicaţii complexe, la executarea ei trebuie să se ţină seama de următorii factori:
• tipul de rocă, structura, caracteristicile geotehnice, direcţia şi înclinarea
straturilor, infiltraţii, etc;
• secţiunea şi dimensiunile lucrării subterane;
• ciclograma lucrării;
• tipul de excavare;
• schema de împuşcare, modul cum sunt realizate găurile de contur şi explodarea
lor;
• lungimea atacului.
Sprijinirile cu lemn nu se mai folosesc în ţară decât în cazuri cu totul izolate, la
galerii mici, galerii de deschidere, de prospectare, sau de acces. Sprijinirea cu lemn
rămâne totuşi o lucrare de intervenţie imediată în caz de presiune, până se va putea
acţiona cu metode mai complexe, mecanizate.
Folosirea restrânsă în prezent a acestui tip de sprijinire, este cauzată de volumul
mare de manoperă, consum mare de lemn care nu se mai poate recupera, reducerea
gabaritului galeriei, reducerea avansamentelor, etc.
Sprijinirile din lemn se confecţionează din cadre de susţinere trapezoidale (fig.
4.28.a), dreptunghiulare, poligonale sau în evantai (fig. 4.28.b,c).
Fig. 4.28.a.
Fig. 4.28.c Metoda belgiana a boltii sprijinite
Fig. 4.28.b Excavarea totala a sectiunii tunelului (metoda austriaca veche)

Susţinerea cu cadre trapezoidale se aplică la galerii cu secţiuni mici, până la 10
m2. Armarea cu lemn poate fi în desiş, cadru lângă cadru, sau armare în câmpuri, cu
distanţă de 0,5 - 1,00 m între cadre, consolidate cu şpraiţuri. Celelalte tipuri de susţineri
din lemn nu se mai aplică în galerii hidrotehnice, din motivele arătate.
4.4.2. Sprijiniri provizorii cu ancore
Ancorarea este o metodă de susţinere modernă, eficace şi economică, care constă

în suspendarea bolţii de surpare a galeriei de roca rezistentă, nederanjată de excavaţie,
prin fixarea în rocă a unor bare metalice denumite ancore, care împreună cu roca creaz o
bolt autoportantă.
Avantajele sprijinirii cu ancore sunt:
• se poate aplica imediat după excavare, într-un timp scurt, nepermiţând rocii să
se destindă, să curgă, sau să se umfle;
Capitolul 4. 161
• permite excavarea la secţiune plină;

• este ieftină şi de mare productivitate;
• se poate aplica la orice fel de rocă;
• asigură, în cele mai bune condiţii, sprijinirea lucrărilor subterane, fiind elastice
şi sigure.
Tipurile de ancore folosite pot fi: ancore cu pană, ancore cu cap expandabil,
ancore betonate şi ancore de construcţii speciale.
A. Ancora cu pană (fig. 4.29.a) este formată dintr-o tijă metalică (2) din OB-38
sau PC-52 cu diametrul de 20 - 32 mm, prevăzută la capătul care se introduce în gaura
forată, cu o tăietură în care se introduce o pană din oţel (1). Gaura forată se execută cu
ajutorul perforatorului percutant, cu un diametru mai mare cu 5 - 7 mm decât diametrul
ancorei.
Tija se introduce în foraj cu pana înfiptă în tăietură, până atinge fundul forajului,
apoi cu ajutorul ciocanului de abataj prevăzut cu o buterolă, se bate tija la celălalt capăt.
Datorită acestui proces, pana pătrunde în tăietură şi o desface, fixând ancora în pereţii
forajului. Susţinerea rocii se realizează cu plăcuţa metalică (3), cu dimensiuni de
200x200x6 mm sau 100x100x5 mm, fixată pe suprafaţa rocii cu piuliţa (4), care se
înşurubează pe porţiunea filetată a ancorei. Prin strângerea piuliţei ancora este tensionată.
Eficacitatea ancorelor cu pană este limitată de următoarele cauze: fixarea optimă
se realizează în roci semitari, înţepenirea capului de fixare se face pe o suprafaţă mică şi
cu timpul portanţa slăbeşte, mai ales din cauza exploziilor învecinate. Cu toate acestea, se
foloseşte cu succes în roci cu infiltraţii de apă, fiind în acest din urmă caz singura soluţie
economică.
Lungimea ancorelor folosite la susţinerea galeriilor hidrotehnice variază de la
0,75 m la 2,50 m, iar distanţa dintre ancore între 1,0 şi 2,0 m, revenind unei ancore o
suprafaţă maximă de susţinere de 3 m2.
B. Ancora cu cap expandabil (fig. 4.29.b) este alcătuită dintr-o tijă de oţel (4) cu
diametrul de 20 - 25 mm, prevăzută cu capul (5), limitatorul (3) şi un cap filetat, o bucşă
expandabilă (2) striată în exterior, şi o piuliţă tronconică (1).
Ancora introdusă în bucşa expandabilă şi cu piuliţa înşurubată puţin pe capul
filetat, se introduce în foraj.
Prin înşurubarea ancorei în ea,
piuliţa tronconică deschide
bucşa expandabilă, care prin
intermediul striurilor
exterioare se fixează pe pereţii
forajului.
Susţinerea rocii în
care s-a fixat ancora, se
realizează cu ajutorul plăcuţei
metalice (6), fixată cu
piuliţă.În ţară, acest tip de
ancoră se foloseşte foarte rar,
fiind scumpă.
C. Ancorele betonate
(fig. 4.29.c) sunt cele mai
simple şi mai răspândite. Ele
constau dintr-o tijă de oţel cu
profil periodic (1), introdusă
Fig. 2.29. Tipuri de ancore
într-un foraj care se astupă cu
a - ancora cu pană; b - ancora cu cap expandabil; c - ancora un dop de mortar cu priză
betonată rapidă (5), iar apoi în spaţiul
liber, rămas între rocă şi tijă,
se injectează mortar de ciment, prin ţeava (4). Aerul din foraj este eliminat printr-o ţeavă
(3), introdusă până la capătul forajului. După întărirea mortarului (realizat cu ciment
RIM, nisip, apă şi acceleratori de priză), pe capătul filetat al ancorei se montează plăcuţa
de susţinere fixată cu piuliţa, care este asigurată cu un şplint.
Cea de-a doua metodă de montare a ancorelor betonate constă în introducerea în
gaura forată a mortarului, cu ajutorul unui dispozitiv cu piston (ca o seringă mare), apoi
se introduce ancora, iar după 48 de ore se strînge placa de fixare pe rocă, cu piuliţa.
Ancorele betonate realizează consolidarea rocilor prin coaserea straturilor, prin
fenomenul de aderenţă şi frecare între ancoră, beton şi masiv.
Capitolul 4. 163
D. Ancorele cu răşini sintetice sunt asemănătoare cu ancorele betonate, însă în

loc de mortar se folosesc 2 -
4 fiole cu componentele
răşinii, care prin spargere la
introducerea ancorei, vor
produce un amestec de
substanţe chimice care se
întăreşte în 5 - 10 minute.
Sunt mai scumpe decât
ancorele betonate, dar sunt
bune în zonele cu infiltraţii.
În cazul
suprafeţelor în formă de
boltă, prin precomprimare
cu ajutorul ancorelor, se
formează un inel
autoportant (fig. 4.30).
Pentru ca efectul de
precomprimare exercitat de Fig. 4.30. Schema formării bolţii de susţinere autoportante
ancoră să fie cât mai cu ancore
eficient, aceasta trebuie să fie îndreptată pe o direcţie cât mai perpendiculară pe planul
stratificaţiilor rocii (fig. 4.31).
Fig. 4.31. Schema de ancorare în galerii cu diferite înclinări ale

stratificaţiei rocii
4.4.3. Sprijiniri provizorii cu cintre metalice
Sprijinirea provizorie cu cintre metalice are o aplicabilitate largă, prezentând

avantaje faţă de susţinerea clasică cu lemn. Sistemul are însă şi o serie de dezavantaje de
care trebuie să se ţină seama la alegerea acestei soluţii de sprijinire, şi anume:
• roca nu se poate mula pe cintre, din care cauză se realizează o sprijinire
punctiformă, puncte de sprijin, în care presiunea este concentrată local;

• roca dintre cintre rămâne nesprijinită;
• sunt sprijiniri grele, care necesită manoperă multă pentru confecţionare şi
montaj;
• sunt scumpe.
Cu toate aceste dezavantaje, datorită faptului că pot fi montate imediat după
împuşcare, iar în roci semitari şi necoezive pot asigura o susţinere rapidă, se pot folosi cu
succes, dar numai împreună cu o plasă de protecţie, sau mai bine, cu o sprijinire
combinată.
Cintrele metalice sunt alcătuite din tronsoane confecţionate din profile I, U sau
W, din oţeluri aliate. În funcţie de modul de îmbinare a tronsoanelor componente, cintrele
pot fi articulate (culisante), sau rigide.
Fig. 4.32. Susţineri provizorii cu cintre metalice
În ţară se utilizează frecvent susţinerea de tip culisant, atât pentru galeriile cu

tavan boltit sau în formă de arc, cât şi pentru profilul circular (fig. 4.32).
Cintrele culisante în formă de arc (fig. 4.32.a) sunt alcătuite în principiu dintr-o
grindă curbată (1) şi doi stâlpi (2), asamblaţi cu ajutorul colierelor (3), care permit
culisarea elementelor când creşte sarcina la care este supus cintrul.
Pentru realizarea profilului circular (fig. 4.32.b) se folosesc segmenţi curbaţi
asamblaţi cu coliere. Tipul de profile de cintre utilizate mai frecvent în ţară sunt AM-22,
SG-18, SG-23.
Sprijinirea cu cintre impune o montare corectă, planul cintrului trebuie să fie
perpendicular pe axa galeriei, iar rigidizările longitudinale trebuie montate bine, în linie.
Capitolul 4. 165
4.4.4. Sprijiniri provizorii cu şpriţbeton
Şpriţbetonul este un amestec de ciment, nisip, pietriş cu granula maximă de 15

mm, apă, şi acceleratori de priză care, proiectat sub acţiunea aerului comprimat pe
suprafaţa de betonat, se lipeşte direct de rocă.
Sprijinirile cu şpriţbeton sunt utilizate în cazul rocilor tari, care în contact cu apa
şi aerul se degradează sau se umflă. Astfel imediat după împuşcare, pe roca proaspăt
copturită, se aplică un strat de şpriţbeton cu grosimea de 2,5 - 10 cm, care o protejează de
influenţa apei şi aerului, făcând ca roca să-şi păstreze calităţile geotehnice. Spriţbetonul
se utilizează atât la sprijinirile provizorii cât şi la sprijinirile definitive ale galeriilor
hidrotehnice.
Maşinile pentru aplicat şpriţbeton sunt de două tipuri:
• cu acţionare discontinuă, tip BSM, la care maşina are o cameră pentru amestec,
iar dedesubt o cameră sub presiunea de lucru, din care amestecul uscat format din ciment,
agregate şi acceleratori de priză, este preluat de aerul comprimat şi condus la duza de
proiectare pe suprafaţa de betonat, unde se amestecă şi cu apa;
• cu acţionare continuă, cu disc, tip Meynadier (fig. 4.33) – instalaţia care
conţine această maşină, este alcătuită dintr-un compresor (1) care asigură agentul
vehiculant - aerul comprimat - la presiunea de 4 - 5 at, recipientul de aer comprimat (2)
pentru uniformizarea presiunii în reţea, maşina de şpriţbeton (3), cu o cameră superioară
de alimentare şi una inferioară de lucru, prevăzută cu o roată cu compartimente acţionată
de un motor pneumatic printr-un angrenaj cu melc. Aerul comprimat antrenează
conţinutul de amestec uscat al compartimentelor la trecerea acestora în faţa unui ventil, şi
îl trimite spre furtunul de transport (5). Prin intermediul acestuia, amestecul uscat ajunge
în duza (6), unde se amestecă cu apa adusă de la cisterna (4) la presiunea de 2 - 3 at, şi se
proiectează pe suprafaţa rocii.
Fig.4.33.
În vederea aplicării şpriţbetonului, suprafaţa rocii se curăţă prin sablare cu nisip

şi spălare cu apă, apoi se aplică şpriţbetonul în straturi de 2,5 - 5,0 cm pe bolta galeriei şi
5 - 10 cm pe pereţii laterali. Şpriţbetonul este proiectat normal (perpendicular) pe
suprafaţa de betonat, de la o distanţă de 0,6 - 1,2 m, cu o viteză de 100 - 160 m/s. La
începutul procesului granulele de agregat ricoşează parţial la contactul cu roca, dar după
formarea rapidă a unui strat de pastă de ciment, granulele încep să fie înglobate. Stratul
următor se aplică înainte de priza completă a stratului anterior.
Sprijinirea cu şpriţbeton este o sprijinire ajutătoare sprijinirii cu ancore, necesară
pentru acoperirea rocii dintre ele, întrucât în aceste zone pot apărea desprinderi de blocuri
care, la rocile necoezive pot produce presiuni importante.
În tabel nr. 4.14 (în anexă) sunt indicate principalele caracteristici tehnice ale
unor maşini de şpriţbeton folosite în ţară.
4.4.5. Sprijiniri provizorii combinate
Pentru susţinerea provizorie a lucrărilor de construcţii subterane de diferite

secţiuni, se utilizează în prezent sisteme combinate de şpriţbeton cu plasă şi ancore,
şpriţbeton cu cintre, plasă şi ancore, etc. grupate în patru tipuri de sprijiniri provizorii
combinate.
A. Sprijinirile provizorii combinate tip a. se folosesc pentru galerii hidrotehnice

care sunt executate în roci stabile şi compacte, cu coeficientul de tărie f = 6, şi care în
masiv se prezintă rezistente, fără falii şi fisuri sau degradări.
Acest tip de susţinere se execută cu ancore betonate din OB-38  25 mm cu
lungimea l = 0,75 m şi plasă de sârmă neagră cu dimensiunile 35x35x2,5 mm sau
60x60x3,2 mm.
Sprijinirile de acest tip se execută numai pentru protecţia muncitorilor, şi se face
imediat după copturire, în timpul încărcării sterilului din front.
În cazul în care sunt infiltraţii mari de apă, şi există pericolul de spălare a
mortarului din foraj, se bat ancore cu pană sau cu răşini epoxidice, care nu sunt
influenţate de prezenţa apei.
B. Sprijinirile provizorii combinate tip b. se folosesc pentru galerii hidrotehnice

realizate în roci dure şi rezistente, având f = 4 - 5 şi K0 = 400 - 500 daN/cm2, dar uşor
degradate sau faliate, şi care în timp pot da desprinderi uşoare în contact cu aerul şi
umiditatea.
Se aplică următoarea sprijinire provizorie: ancore l = 1,50 m din OB-38  25 mm
sau PC-52  20 mm, betonate, sau cu pană în zonele cu infiltraţii puternice, şi un strat de
şpriţbeton de 2,5 cm grosime.
Pompa de şpriţbeton stă la o distanţă de circa 50 - 60 m de front, în afara zonei
de influenţă a exploziei.
Capitolul 4. 167
C. Sprijinirile provizorii combinate tip c. se aplică în roci cu f = 2 - 3 şi K0 = 200

- 300 daN/cm2, care în general sunt slabe şi degradate. Astfel, în contact cu aerul şi
umiditatea din subteran se pot descompune şi desprinde din masiv.
Sprijinirea provizorie se face, în acest caz, cu ancore din OB-38  25 mm sau
PC-52  20 mm, cu l = 2,5 m, betonate sau cu pană, plasă din sârmă neagră cu
dimensiuni de 60x60x3,2 mm sau AS 100x100x6 mm (plasă tip Buzău), şpriţbeton, apoi
se montează cintrul format din segmenţi care se îmbină cu şuruburi şi flanşe sau cu
coliere. Fiecare segment - stâlp are câte o talpă din tablă de 200x300 mm pentru
repartizarea sarcinilor pe radier.
Cintrele se rigidizează în lung cu bare metalice, câte 5 bucăţi pe fiecare parte,
care se introduc în inelele sudate pe cintru. Se execută apoi următorul strat de şpriţbeton.
D. Sprijinirile provizorii combinate tip d. se aplică în roci cu f = 1 şi K0 = 100

daN/cm2, care sunt slabe, faliate şi dau presiuni mari. Sprijinirea se face cu ancore OB-38
 25 mm sau PC-52  20 mm, având l = 2,5 m, betonate sau cu pană, plasă sudată din
OB38  10 mm cu ochiuri de 100x100 mm (AS 100x100x10), şpriţbeton de 10 cm
grosime, cintre I-12 duble, închise pe întreg conturul, montate la distanţa de 1,0 m, cu
şpraiţuri metalice şi cârlige pentru rigidizare în lung, frigări din OB38  25 mm sau şină
tip 20,3, dacă bolta dă desprinderi mari, îmediat după împuşcare.
Operaţia de sprijinire provizorie tip d, denumită de tip greu, se face imediat după
copturire, în următoarea ordine a fazelor (fig. 4.34): se montează întîi cintrele (3) (fig.
Fig. 4.34. Fazele de lucru pentru realizarea susţinerii provizorii

combinate tip d.
4.34.a), apoi ancorele cu pană (1), plasa de protecţie (4) şi plăcuţele (2) (fig. 4.34.b), se
aplică şpriţbetonul (5) în 3 - 4 straturi de câte 2,5 cm grosime (fig. 4.34.c), se montează
ancorele betonate (6) în găuri forate prin şpriţbeton şi rocă (fig. 4.34.d).
Dacă sunt necesare frigări, acestea se bat în timpul evacuării sterilului şi se vor
sprijini cu coada pe cintrul al doilea de la front, vor trece pe deasupra cintrului din front şi
vor depăşi frontul cu circa 1,00 - 1,50 m pentru a proteja personalul muncitor la atacul
următor.
4.5. Instalaţii auxiliare în galerii

În galerii hidrotehnice, desfăşurarea activităţii normale în timpul execuţiei
necesită o serie de instalaţii auxiliare şi lucrări speciale, cu ajutorul cărora se asigură
condiţiile corespunzătoare de lucru.
Principalele instalaţii auxiliare care se montează în subteran sunt: instalaţiile de
ventilaţie, instalaţiile pentru asigurarea aerului comprimat, instalaţiile pentru asigurarea
Fig. 4.35. Schema amplasării instalaţiilor auxiliare în galerii

1- plasă de protecţie; 2- tub de aerisire; 3- ancoră; 4- conductă de apă; 5- conductă de
aer comprimat
apei, instalaţiile pentru asigurarea energiei electrice, şi instalaţia pentru evacuarea apelor
de infiltraţie. Modul de dispunere a acestor instalaţii în galerie este prezentat în fig. 4.35.
Capitolul 4. 169
4.5.1. Instalaţia de aerisire
Pentru asigurarea unor condiţii normale de viaţă privind compoziţia aerului şi a

microclimatului, în galeriile hidrotehnice se montează instalaţii de aerisire.
În urma împuşcării cu exploziv a frontului, în subteran rezultă gaze nocive şi praf
silicogen, iar în unele situaţii pot surveni şi emana]ii de gaze din rocă (CO, CO2, H2S şi
gazul de mină - grizu - care este un amestec de gaz metan, bioxid de carbon, azot şi
uneori hidrogen sulfurat cu oxid de carbon), gaze care sunt nocive sau pot provoca
explozii. Deasemenea, motoarele Diesel ale diferitelor utilaje, prin func]ionare degajă
bioxid de carbon şi oxid de carbon, iar oamenii degajă bioxid de carbon prin respiraţie.
Având în vedere aceste aspecte, rezultă necesitatea de a se asigura ventilarea
periodică a abatajului după explozii, şi controlul permanent al compoziţiei aerului şi al
concentraţiei de praf silicogen.
Pentru lucrările subterane s-au stabilit următoarele norme obligatorii privind
compoziţia aerului: conţinutul de oxigen minimum 19, bioxid de carbon maximum 1,
oxid de carbon maximum 0,002, oxid de azot maximum 0,0048, bioxid de sulf
maximum 0,00035, hidrogen sulfurat maximum 0,00066, şi gaz metan maximum
0,75.
Temperatura maximă în subteran nu trebuie să depăşească 25°C.
Pentru realizarea unei circulaţii nepericuloase a aerului în subteran, s-a stabilit ca
viteza minimă a curentului de aer să fie de 0,20 m/s la o temperatură de 20°C, iar limitele
maxime admise sunt:
• la toate locurile de muncă 4 m/s;
• la lucrări de transport de persoane şi materiale 8 m/s;
• la lucrări de transport materiale 10 m/s;
• la lucrări numai de aeraj 15 m/s.
Instalaţiile de aeraj folosite în subteran se compun din două elemente principale:
ventilatoarele care asigură deplasarea aerului şi tuburile de vehiculare a aerului.
A. Ventilatoarele pot fi de tip axial sau centrifugal. Pentru funcţionarea lor

normală, când tuburile de aeraj au diametre mari sau mai mici decât orificiile
ventilatorului, la intrare se montează un tronson conic de tub numit difuzor, respectiv
confuzor.
B. Tuburile de aeraj se execută din tablă sau materiale plastice (PVC).

Tuburile din tablă se execută cu diametre de 100 - 3000 mm. Lungimea tuburilor
este de 4 - 6 m pentru diametre mai mici de 300 mm, 2 - 4 m pentru diametre de 300 -
1000 mm şi de 1 - 2 m pentru diametre de 1000 - 3000 mm. Tuburile se îmbină cu flanşe
şi şuruburi, cu garnitură de cauciuc, sau printr-o îmbinare rapidă cu cleşti şi garnitură de
etanşare, procedeu de preferat, deoarece la cel cu flanşe şuruburile ruginesc şi nu mai pot
fi demontate decât prin tăiere cu sudură.

Tuburile se montează la boltă în galeriile mici, sau pe un perete la galeriile mari.
Pot fi fixate cu sârmă de ancorele plantate pentru susţinerea provizorie, sau pe console
montate la înălţimea minimă de 2,25 m de vatră, la intervale de 2 m.
Tuburile din material plastic sunt mai uşoare, se repară mai uşor prin lipire, şi
sunt mai ieftine. Au lungimi de 2 - 6 m, şi se îmbină cu flanşe metalice. Fiind uşoare, se
prind cu sârmă de boltă, sau de pereţi.
La lucrările hidrotehnice subterane cum sunt galeriile săpate "în fund de sac",
circuitul aerului trebuie asigurat, cel puţin într-un sens, cu coloana de aeraj.
După modul cum se realizează schimbul de aer în front, respectiv după sensul de
circulaţie a aerului în conducte, se deosebesc trei procedee de aeraj:
A. Aerajul aspirant (fig. 4.36.a), care constă în aspirarea de către ventilatorul (4)
a aerului viciat din frontul de lucru (3), şi pătrunderea aerului proaspăt din galeria
principală (1) sau din exterior, prin galeria (2) până la locul de muncă, datorită
Fig. 4.36. Tipuri de instalaţii de aeraj

a-absorbant; b- refulant; c-combinat, absorbant-refulant
depresiunii create.
Aerajul aspirant are următoarele avantaje: asigură aer proaspăt pe toată lungimea
galeriei şi în front, timpul de aerisire este relativ mic, deoarece gazele de la împuşcarea
din front sunt absorbite imediat în tubul de aeraj, ele neîmprăştiinu-se de-a lungul
galeriei.
Capitolul 4. 171
Dezavantajul constă în faptul că ventilatorul este străbătut permanent de curentul

de aer viciat.
B. Aerajul refulant (fig. 4.36.b), care constă în aspirarea aerului proaspăt din
galeria principală (1) sau din exterior, şi refularea în frontul de lucru (2), realizând astfel
împingerea gazelor nocive prin galerie în exterior.
Acest sistem de aeraj are avantajul unei calităţi mai bune a aerului adus în front,
decât la aerajul aspirant. Dezavantajul procedeului este că debitul şi depresiunea creată de
ventilator trebuie să fie mai mari decât în cazul aerajului aspirant, iar aerul viciat este
refulat pe toată lungimea galeriei săpate.
Datorită dezavantajelor, acest sistem de aeraj nu este folosit pentru galerii "în
fund de sac".
C. Aerajul combinat (fig. 4.36.c) constă în introducerea aerului proaspăt pe o

coloană prin refulare, şi aspirarea aerului viciat pe o altă coloană.
Pentru a izola gazele rezultate din explozii, care vor fi evacuate de ventilatorul
aspirant (1), în timp ce ventilatorul (2) refulează aer proaspăt în frontul de lucru, se
montează un perete despărţitor (3).
Dimensionarea instalaţiilor de ventilaţie constă în stabilirea debitului de aer şi a

presiunii pe întregul traseu de intrare şi de evacuare.
Calculul debitelor de aer necesare se efectuează separat pentru evacuarea gazelor
provenite de la împuşcarea cu exploziv, respectiv din respiraţia oamenilor şi gazele
produse de motoarele Diesel. Pentru dimensionarea instalaţiei se adoptă cea mai mare din
valorile obţinute.
• Debitul de aer necesar în funcţie de numărul de oameni şi utilaje acţionate cu
motoare Diesel, aflate pe traseul lucrării, se calculeazăcu relaţia:
Q = n1 q1 + n2 q2 pm ( m3 / min) (4.17)
în care: n1 = numărul de oameni aflaţi în subteran, în schimbul cel mai populat:

q1 = debitul de aer normat pentru un om (q1 = 3 m3/min);
n2 = numărul de utilaje cu motor Diesel aflate simultan în funcţie;
q2 = debitul de aer normat pentru fiecare CP (q2 = 3 - 6 m3/min);
pm = puterea motoarelor (pm = 0,5 - 0,75 din puterea nominală a unui motor).
• Debitul de aer necesar în frontul de lucru pentru diluarea gazelor nocive

rezultate din împuşcarea cu exploziv, până la cel mult 0,008  din volum, în cel mult 30
minute de la împuşcare, se calculează pentru instalaţia cu aeraj aspirant cu relaţia:
c
Qes = MS Li ( m3 / min)
t (4.18)
în care: c = coeficient ce depinde de tipul lucrării subterane (c = 18,2 - 25,7);

t = timpul necesar pentru aerisirea frontului (t = 15 - 30 minute);
M = cantitatea de exploziv (kg);
S = suprafaţa secţiunii galeriei (m2);
Li = lungimea de imprăştiere a gazelor după înpuşcare (m);
• Pentru secţiuni cu S  16 m2 , Li se determină cu relaţia empirică:
Li = 2,4M +10 (m) (4.19)
iar pentru S > 16 m2 cu relaţia:
7,8q S
Li = (m)
 (4.20)
în care: q = consumul specific de exploziv (kg/m3);
 = densitatea aparentă a rocilor (kg/m3);
 = coeficient de rupere al găurilor de mină ( = 0,80 - 0,95).
• Pentru aerajul refulant debitul de aer necesar se calculează cu relaţia:
c
Qr = 3
MSL2min ( m3 / min)
t (4.21)
în care: c = coeficient ce depinde de tipul lucrării subterane (c = 7 - 9);

Lmin= lungimea minimă necesară ca gazele împinse dinspre front să se dilueze
până la limitele admise (m), se calculează cu relaţia:
M
Lmin = 500 K (m)
S (4.22)
în care: K = coeficientul de difuzie turbulentă a aerului.
• Diametrul coloanei de aeraj din tablă sau din mase plastice, se stabileşte
orientativ cu relaţia:
4Q
d= (m)
v (4.23)
Capitolul 4. 173
în care: Q = debitul de aer necesar aerisirii (m3/min);

v = viteza aerului, admisă prin conductă (maximum 15 m/s).
Capătul coloanei de aeraj se montează la o distanţă maximă de 10 m de frontul
de lucru, şi se protejeazăcu umn apărător construit din profile metalice pentru a nu fi
distrus de explozii.
4.5.2. Instalaţia de aer comprimat
Aerul comprimat este utilizat în subteran ca purtător de energie de acţionare a

utilajelor (perforatoare, maşini de încărcat, maşini de torcretat, pentru curăţirea rocii etc),
deşi are un randament total foarte scăzut (0,084). Prezintă însă o serie de avantaje, şi
anume: este uşor de produs, de transportat, nu produce accidente în medii cu gaze
explozive, etc.
Instalaţia de aer comprimat este alcătuită dintr-o staţie de compresoare amplasată
de obicei la suprafaţă, şi din reţeaua de distribuţie a aerului, formată din tronsoane de
ţeavă de 8 - 12 m, îmbinate prin sudură sau cu flanşe, garnitură de cauciuc, şi şuruburi.
Reţelele sunt metalice, şi transportă aerul comprimat până la fronturile de lucru.
Debitul de aer comprimat necesar trebuie să satisfacă toţi consumatorii, ţinând
seama şi de pierderile pe conducte. Se determină cu relaţia:
Q = Kp Ks  qi (m3 / s) (4.24)
în care: Q = debitul staţiei de compresoare (m3/minut);

Kp = coeficient care ţine seama de pierderile în conductele de distribuţie
(Kp = 1,3 - 1,5);
Ks = coeficientul de simultaneitate (Ks = 0,6 - 0,8);
qi = consumul specific de aer comprimat al consumatorilor,
în m3/minut aer aspirat; i=1 - n.
Presiunea minimă ce trebuie asigurată în front pentru aerul comprimat este de 6
at.
Pe conducta de aer comprimat se montează ştuţuri din 25 în 25 m, iar la frontul
de lucru se montează un distribuitor, pe care se sudează 6 - 8 robinete, la care se
racordează furtunurile flexibile  25 - 60 mm, cu lungimea de maximum 6 m.
Conductele pentru aer comprimat sunt aşezate pe suporţi metalici fixaţi cu
ancore pe pereţii laterali ai galeriei, în afara gabaritului de circulaţie şi transport.
4.5.3. Instalaţia de apă
Instalaţia de apă este necesară pentru satisfacerea următoarelor cerinţe:

• apă potabilă pentru muncitori;

• alimentarea perforatoarelor pentru forajul umed;
• stropirea sterilului rezultat din împuşcare, pentru evitarea formării prafului la
încărcarea în vagonete pentru transport;
• producerea şpriţbetonului;
• prepararea mortarelor necesare la fixarea ancorelor.
Alimentarea cu apă se face prin conducte din ţevi din oţel zincat de 1,5 - 2,5",
îmbinate prin mufe.
Dimensionarea reţelei de apă se face în funcţie de debitul necesar, calculat cu
relaţia:
Qa = Ks  ni q i (l / min)
(4.25)
în care: qi = consumurile specifice de apă (l/minut);

ni = numărul consumatorilor de acelaşi fel;
Ks = coeficient de simultaneitate (Ks = 0,6 - 0,8).
Consumurile specifice de apă mai importante sunt:
• pentru fiecare muncitor, pentru băut 1 - 2 l/zi;
• pentru perforajul umed 250 - 300 l/h;
• pentru prepararea şpriţbetonului 150 - 250 l/m3 ;
• pentru prepararea betonului 150 - 200 l/m3 ;
• pentru răcirea compresoarelor 100 l/zi.
Conducta de aducţiune se montează îngropată în şanţ până la gura galeriei, la o
adâncime de 0,8 - 1,0 m. În galerie se montează pe suporţi executaţi din ancore bătute în
perete. Pe primii 100 m de galerie, unde există pericolul de îngheţ în timpul iernii,
conductele se protejează cu vată minerală şi carton asfaltat.
Conducta de apă se montează până la 6 - 8 m de front şi se prelungeşte cu
tronsoane de ţeavă de 6 - 8 m lungime, pe măsură ce frontul înaintează. La capătul
conductei se montează un distribuitor cu 2 - 3 robinete pentru racordarea furtunurilor
necesare consumatorilor. Pe traseul conductei se lasă din loc în loc, robinete de serviciu,
la 100 m distanţă.
4.5.4. Instalaţia de energie electrică
Instalaţia de energie electrică este necesară în subteran pentru acţionarea unor

maşini şi instalaţii, precum şi pentru iluminat.
Normele de tehnica securităţii muncii admit în subteran:
• 6000 V pentru transportul energiei la posturile de transformare, sau pentru
alimentarea instalaţiilor staţionare, cum sunt: maşini de forat galerii la secţiune plină,
staţii de pompare pentru epuismente etc;
Capitolul 4. 175
• 1000 V reţele de distribuţie de forţă şi pentru alimentarea maşinilor,

ventilatoarelor, pompelor, benzilor transportoare etc;
• 65 V curent continuu pentru generatoare de sudură electrică;
• 600 V curent continuu pentru reţele de tracţiune electrică, locomotive cu troleu;
• 220 V pentru iluminat fluorescent, semnalizare optică, acustică sau la alte
instalaţii;
• 127 V pentru iluminatul fix şi semnalizare;
• 24 V pentru iluminatul portativ.
Pentru instalaţiile electrice staţionare, sau cu durată lungă de funcţionare pe
acelaşi amplasament, se folosesc cabluri cu manta etanşă de plumb, sau PVC cu armătură
metalică din bandă sau sârmă din oţel şi înveliş de protecţie anticorozivă. Cablurile
electrice de forţă se montează pe suporţi speciali, la 2,50 m înălţime de la radier, pe
peretele galeriei, opus faţă de cel pe care s-au montat conductele de aer comprimat, apă,
ventilaţie.
Pentru protecţie, instalaţiile electrice subterane se leagă la pământ. Rezistenţa
maximă admisă a prizelor de legare la pământ este:
• 2 Ohmi pentru priza principală a reţelei generale de protecţie;
• 10 Ohmi pentru prizele locale care deservesc posturile de transformare;
• 20 Ohmi pentru prizele locale care deservesc restul instalaţiilor.
Pe măsură ce galeria înaintează, cablul de forţă trebuie prelungit. Pentru aceasta
se montează cutii terminale, iar prelungirea se face cu cablu flexibil, iar după 100 - 200 m
de avansare acesta se înlocuieşte cu cablu cu cămaşă.
În cazul lucrărilor subterane cu degajare de gaze explozive (grizu), întreaga
instalaţie electrică, precum şi motoarele maşinilor trebuie să fie de tipul AG
(antigrizutoase).
Iluminatul fix se execută cu cablu flexibil, montat pe suporţi, şi cu lămpi cu
protecţie prin plasă de sârmă.
Iluminatul frontului de lucru se face cu lămpi portabile cu siguranţă mărită, de 24
V/60 W, prin cablu flexibil, iar în mediu grizutos cu lămpi AG.
4.5.5. Instalaţia pentru evacuarea apei din galerii
Apele de infiltraţie, cele rezultate de la perforajul umed etc, sunt evacuate prin
procedee dictate de modul de înaintare al galeriei: ascendent sau descedent.
A. La galeriile la care lucrările subterane sunt organizate în front ascendent, apa

curge gravitaţional, şi evacuarea ei din front se face prin curgere liberă, pe o rigolă
executată în acest scop. Rigola se dimensionează în funcţie de debitele care trebuie
evacuate, dar în practică, la valori medii de 3 - 5 l/h şi pe 100 ml galerie, dimensiunile

sunt de 30x50 cm şi h = 30 cm.
Rigola se amplasează lateral, lângă unul din pereţii galeriei, sau pe mijloc, în
funcţie de tipul şi gabaritele utilajului de transport. Pereţii şi fundul rigolei sunt căptuşiţi
cu dulapi prefabricaţi din beton, pentru a putea fi uşor intreţinute şi pentru a favoriza
scurgerea apelor.
Panta minimă a rigolei de evacuare a apei este 2 .
B. În cazul galeriilor cu fronturi de excavare descendente, evacuarea apelor se

poate face astfel:
• evacuarea apelor prin pompaj pe conducta de epuismente, până la zi;
• evacuarea apelor pe rigole excavate în pante ascendente, şi relee de pompă la
fiecare treaptă de rigolă.
B.1. La evacuarea apelor prin pompaj prin conducte, se foloseşte o instalaţie

mobilă, constituită din următoarele elemente:
• staţia de pompaj din front, formată dintr-o pompă mobilă de tipul Bibo cu
furtun (sau alt tip), care evacuează apa din front printr-un furtun;
• staţia de pompare mobilă, amplasată în urma frontului la 30 - 100 m. Staţia este
constituită dintr-un bazin metalic mobil, montat pe un şasiu, şi două pompe electrice, una
fiind de rezervă. Staţia se deplasează spre front de fiecare dată când furtunul pompei de la
front este întins complet.
• staţia de pompe fixă, aşezată în urma staţiei mobile la 300 - 400 m. Apa
evacuată din front este pompată în bazinul pompei mobile, iar de aici pe conducta care se
prelungeşte pe măsura avansării frontului, apa este evacuată în jompul staţiei de pompare
fixe.
Staţia de pompare fixă este constituită dintr-un bazin săpat în stâncă, numit jomp,
betonat, şi care are 3 compartimente: unul pentru sorburi, unul pentru decantarea
suspensiilor şi unul pentru curăţire, despărţite cu pereţi de 0,5 - 1,0 m înălţime. Cele două
compartimente, de decantare şi de curăţire, se folosesc alternativ şi se curăţă pe rând de
nămol, pe măsură ce se umplu.
Staţia de pompare fixă este dotată cu pompe multietajate, capabile să evacueze
apa la zi.
B.2. Evacuarea apelor pe rigole cu pante ascendente, şi relee de pompe la fiecare

treaptă, se aplică la fronturi descendente, cu infiltraţii mici sau medii, la galerii cu secţiuni
mari, dar cu lungime de numai 1000 - 1500 m.
Metoda constă în excavarea galeriei în front descendent, iar a rigolelor în
contrapantă, în front ascendent, cu o pantă de 1,5 - 2,0 . La distanţă de câte circa 500 m
se amenajează un jomp, şi se montează pompele necesare (cele active şi cele de rezervă).
Metoda se foloseşte rar.
Capitolul 4. 177
* Foto 4.1 - 4.2.

Priza aducţiunii Argeş
Capitolul 4. 179
* Foto 4.5. Priză în

fază de excavare
* Foto 4.7 - 4.8. Priză turn

Capitolul 4. 181
* Foto 4.9. Priză turn - armarea racordului cu aducţiunea

* Foto 4.11. Începutul excavării unei galerii - cu susţineri provizorii, fără

portal betonat
Capitolul 4. 183
* Foto 4.13. Portal galerie de acces Robbins - Râul Mare Ret ezat - instalaţii
auxiliare
* Foto 4.15. Locomotivă Diesel de mină LDM 65

Capitolul 4. 185
* Foto 4.15. Locomotivă Diesel de mină LDM 65

Foto 4.19.
Susţinere provizorie
combinată - lemn,
cintre metalice, ancore
- Argeş
* Foto 4.20.
Pompa Mixocret pentru
realizarea şpriţbetonului
Capitolul 4. 187

Baraje Pamant

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Baraje Pamant

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

133

PARTEA A II - A. TEHNOLOGIA DE EXECUŢIE A

Construcţiile hidrotehnice subterane se execută sub formă de galerii şi de

Fig. 4.1 Profilul în lung al unei amenajări hidroenergetice

în funcţie de natura rocilor străbătute.

Capitolul 4. TEHNOLOGII DE EXCAVARE

Tehnologia de excavare a galeriilor hidrotehnice cu ajutorul explozivilor, constă

4.1 Lucrări de împuşcare în subteran

individuale susţinute cu dispozitive adecvate, cât şi - în special - perforatoare grele

Fig. 4.1. Scheme de împuşcare la excavarea galeriilor hidrotehnice

4.1.1. Tipuri de sâmburi

asigurate de utilizarea capselor întârzietoare, se

Fig. 4.4. Sâmbure în V

D. Sâmburele paralel, constă din

realizat. Are Fig.

4.1.2. Parametrii forajelor

A. Lungimea forajelor, când nu se determină experimental, se poate calcula cu

în care: lf = lungimea forajului (m)

ls = (1,1-1,2) lf (m) (4.3)

C. Lungimea atacului se poate calcula cu relaţia:

în care: Kr este coeficientul de rupere al rocilor.

D. Diametrul forajelor depinde de diametrul cartuşelor de exploziv, de duritatea

df = (1,20-1,25) dc (m) (4.5)

în care: dc = diametrul cartuşului de exploziv (m).

În practică diametrul forajelor obişnuite se află între 32 şi 45 mm şi trebuie să

E. Determinarea numărului de găuri forate din frontul de lucru se face

în care: Nf = numărul de foraje necesare pentru 1 m2 de front;

4.1.3. Execuţia forajelor cu perforatoare

Perforatoarele sunt utilaje care, împreună cu dispozitivele şi instalaţiile auxiliare,

perforatoare electrice, perforatoare hidraulice şi perforatoare termice.

4.1.4. Dispozitive de susţinere a perforatoarelor

Susţinerea perforatoarelor, în timpul procesului de perforare a găurilor de mină,

Fig. 4.9. Suport pneumatic telescopic

• coloana în formă de H (fig. 4.10.c), la care fixarea în vatră şi în boltă se face în

cu şurubul (3), care are capul inferior rotund. Şurubul este

Fig. 4.11. Coloană

Şi în subteran, în cazul galeriilor cu secţiunea mai mare de 10 m2, se folosesc

4.2 Lucrări de încărcare a sterilului în subteran

4.2.1. Maşini de încărcat cu cupă, cu descărcare peste cap

Această categorie de maşini au o largă utilizare în cadrul lucrărilor de încărcare

Fig. 4.12. Maşina de încărcat cu cupă, cu descărcare peste cap

basculare (2), ce se rostogoleşte pe două ghidaje fixate pe platforma rotitoare (3).

B. Maşina sovietcă tip PPN-2, cu o alcătuire similară cu cea precedentă, datorită

4.2.2. Maşini de încărcat cu cupă, cu descărcare laterală

Maşinile de încărcat cu cupă cu descărcare laterală execută prinderea

Productivitatea de exploatare a maşinilor de încărcat cu cupă se

qc = capacitatea cupei (m3);

4.2.3. Maşini de încărcat cu braţe laterale

Maşina de încărcat cu braţe laterale este un utilaj complex, cu largi posibilităţi de

suprafaţa rampei, şi îl încarcă în mijloace de transport. Transportorul este orientabil în

în care: Nb = numărul braţelor de încărcare;

în care: Br = înălţimea rampei de încărcare (m);

4.2.4. Maşini de încărcat cu graifer

4.2.5. Screpere pe cablu

În tehnologiile de excavare a lucrărilor subterane, încărcarea cu screper pe cablu

Instalaţia de încărcare cu screper pe cablu ZPP-1 (fig. 4.18), utilizată atât la

Fig. 4.18. Instalaţie de încărcat cu screper pe cablu

4.3 Lucrări de transport al sterilului în subteran

4.3.1. Transportul sterilului cu benzi transportoare

Transportul cu banda transportoare este utilizat puţin la construcţii subterane, ca

4.3.2. Transportul sterilului cu vagonete

La lucrările de construcţii subterane, transportul cu vagonete tractate de

Fig. 4.19.a.b. Trenuri utilizate pentru transportul sterilului în subteran

Fig. 4.19.c. Vagonet cu cutie fixă de 1 m3, tip VF – 1,00