Cuprins:

Apărarea dreptului de proprietate. ........................................................ 2

Acțiunea în revendicare (rei vindicatio). ................................................. 2
Acțiunea negatorie (actio negatoria). ..................................................... 4
Acțiunea Publiciană (actio in rem Publiciana). ........................................ 4
Mijloace nespecifice de apărare a dreptului de proprietate. .................. 5
Bibliografie.............................................................................................. 7

1
Apărarea dreptului de proprietate.
La romani instituția proprietății era fundamentală. Pentru apărarea ei s-au formulat o multitudine
de mijloace juridico-civile, care pot fi clasificate în două categorii:

 Mijloace specifice de apărare a dreptului de proprietate;

 Mijloace nespecifice de apărare a dreptului de proprietate.

Prima categorie de mijloace sunt destinate exclusiv pentru apărarea dreptului de proprietate, sunt
puse la dispoziția proprietarului lucrului și se referă la modul real de apărare, odată ce dreptului
de proprietate ca drept real este protejat împotriva oricărei persoane.

Mijloace nespecifice de apărare a dreptului de proprietate sunt create și utilizate pentru apărarea
altor categorii de drepturi subiective, însă prin intermediul acestora se poate apăra și dreptul de
proprietate. Acestea se referă la modul obligațional de apărare și pot fi utilizate doar împotriva
unor persoane concrete, care au încălcat dreptul de proprietate.

Mijloace specifice de apărare a dreptului de proprietate în dreptul roman erau:

 Acțiunea în revendicare (rei vindicatio);

 Acțiunea negatorie (actio negatoria);
 Acțiunea Publiciană (actio in rem Publiciana).

Acțiunea în revendicare (rei vindicatio).

Cel mai frecvent, proprietatea era apărată prin intermediul acțiunii în revendicare, care presupune
acțiunea proprietarului neposesor către posesorul neproprietar în vederea recunoașterii dreptului
de proprietate și redobîndirii lucrului obiect al dreptului de proprietate. În cazul în care
proprietarul a pierdut posesiunea lucrului, el poate cu ajutorul acestei acțiuni, să ceară restituirea
lucrului, dovedindu-și dreptul de proprietate.

În procedura legii acțiunilor, acțiunea în revendicare era intentată în forma procedurii prin
jurămînt în materie reală (sacramentum in rem). În asemenea situații, magistratul atribuia în mod
provizoriu uneia din părți lucrul litigios, dacă acesta va obține cîștig de cauză în a doua fază a
judecății, va păstra lucrul în mod definitiv, dar dacă pierdea procesul urma să-l predea părții
cîștigătoare. Atribuirea provizorie a lucrului de către magistrat uneia din părți se faceă numai cu
condiția că partea respectivă să se oblige – dînd garanții – că va preda dacă va pierde procesul,
lucrul împreună cu toate fructele lui, părții ce va dobîndi cîștig de cauză.

În procedura formulară, acțiunea în revendicare este introdusă cu ajutorul unei formule în care
pretenția reclamantului era precizată în partea denumită „intentio”, dacă se constata că fondul x

2
sau sclavul y aparținea după dreptul quiritar lui z. Restituirea lucrului era asigurată prin
introducerea de către magistrat a unei clauze decizorii (clausula arbitraria) în formulă. În temeiul
acestei formule, pîrîtul va fi obligat să restituie lucrul căci în caz contrar va trebui să plătească o
amendă superioară valorii lucrului și va fi lovit de infamie.

În procedura extraordinară, condamnarea comportînd asupra lucrului însuși, restituirea era

asigurată prin forța de convingere a statului (manu militari).

Acțiunea în revendicare se intenta de proprietar împotriva celui care poseda lucrul, dacă
proprietarul poseda, nu avea acțiunea în revendicare, deoarece posesiunea îi era suficientă.
Reclamantul trebuia să facă dovada proprietații sale, iar în caz de dobîndire derivată și pe cea a
proprietarilor antecesorilor săi, afară dacă nu a trecut termenul de uzucapiune. În acest caz
sarcina reclamantului era de a face dovadă că a posedat cu justa cauza (just titlu) pe durata
termenului cerut pentru a uzucapa. La sfarșitul epocii clasice s-a admis ca revendicarea poate fi
intentată nu numai împotriva celui care poseda lucrul ci și a unui simplu detentor, chiriaș,
depozitar etc. Iustinian a admis-o împotriva unui neposesor în două cazuri:

 Împotriva unui posesor fictiv (fictus possessor) adică a acelei persoane care deși nu
posedă a acceptat sa fie chemat în judecată de proprietar, cu intenția de a ajuta pe
adevăratul posesor să uzucapeze respectivul lucru. Această manopera va duce la
condamnarea posesorului fictiv, iar adevaratul posesor, va putea la rîndul său să fie
chemat în judecată de proprietarul lucrului.
 Împotriva persoanei care a încetat prin dol, de a mai poseda (qui dolo desiit possidere)
adică a acelei persoane care s-a debarasat de lucru, fie trecîndu-l în posesiunea unui terț,
fie distrugîndu-l cu intenția de a scăpa de consecințele urmăririi judiciare.

Pîrîtul care a pierdut procesul era obligat să înapoieze lucrul împreună cu accesoriile sale, în
special cu fructele (cum sua causa).

Posesorul de bună-credință (bonae fidei possessor) era obligat în dreptul lui Iustinian să restituie
după încetarea procesului, adica dupa „atestarea procesului” (litis contesatio) toate fructele, fie că
le-a consumat, fie că a omis să le culeagă. El nu era obligat să restituie fructele anterioare
începerii procesului, afară de cazul în care s-ar mai fi aflat in patrimoniul său (fructus extranea).

Posesorul de bună-credință avea în epoca clasică dreptul la restituirea cheltuielilor necesare și a

celor utile (impensae necessariae atque utiles), dar nu și la restituirea cheltuielilor de lux
(voluptuariae). Putea doar să ridice ornamentele adaugate (ius tollendi) fară însa a deteriora
lucrul respectiv.

3
Cheltuielile necesare sunt acelea fără de care lucrul ar fi pierit, exemplu: repararea zidului ce
amenința să se prabușească, cele utile dau lucrului un plus de valoare (construirea unei sobe), iar
cele de lux sunt investiții în lucrări de pur agrement: fixarea unor oglinzi, plăci de marmura etc.

Posesorul de rea-credință (malae fidei possessor) avea tot în epoca lui Iustinian, o situație mai
grea, el era obligat să restituie toate fructele fie că se aflau sau nu în patrimoniul său, fie că le
consumase sau nu, fie că a omis să le culeaga, fără a se ține seama de faptul că sunt anterioare
sau posterioare intentării procesului. Restituind lucrul pîrîtul avea dreptul să ceară reclamantului
restituirea cheltuielilor făcute cu lucrul respectiv, al caror cuantum era fixat de judecator.

Posesorul de rea-credință avea dreptul numai în epoca lui Iustinian la restituirea cheltuielilor
necesare și să ridice tot cea construit făcînd cheltuieli utile și de lux, fără însă a deteriora lucrul.

Acțiunea negatorie (actio negatoria).

Uneori se întîmpla că proprietarul poseda lucrul, dar cineva îl împiedica să-și exercite normal
drepturile sale. Pentru a se apăra proprietarul avea la îndemînă acțiunea negatorie.

Acțiunea negatorie presupune acțiunea proprietarului care posedă lucrul împotriva tulburărilor
aduse dreptului de proprietate, care nu sunt legate de deposedare însă presupun: plimbarea unei
terțe pe terenul vecin, atribuirea arbitrală a unui drept de servitute, etc.

În cazul înaintării acestei acțiuni reclamantul trebuia să dovedească dreptul său de proprietate
asupra lucrului, precum și tulburările din partea pîrîtului. Acesta din urmă trebuia să motiveze
exercitarea tulburării. Tulburările trebuiau să se manifeste prin acțiuni ca să fie temei pentru
înaintarea acțiunii, cele verbale nu erau suficiente.

Pîrîtul va fi condamnat să înceteze exercițiul tulburării, să repare dacă este cazul pagubele aduse
proprietarului și să promită, dînd garanții că nu-l va mai tulbura în viitor (cautio non amplius
turbando). În dreptul bizantin acțiunea negatorie a primit denumirea de acțiune prohibitorie
(actio prohibitoria).

Acțiunea Publiciană (actio in rem Publiciana).

Dreptul civil roman nu acorda acțiunea în revendicare decît titularului dreptului de proprietate
quiritara. Proprietarul pretorian avea la dispoziție pentru ocrotirea dreptului său de proprietate
acțiunea publiciana, numită astfel după pretorul Publicius care a creat-o.

4
Această acțiune este o revendicare, dar o revendicare ce cuprinde o ficțiune: reclamantul este
considerat că a îndeplinit termenul de uzucapiune asupra lucrului pe care-l reclamă. De aceea, el
trebuie să satisfaca toate condițiile cerute celui care uzucapează.

Condițiile exercitării acțiunii publiciene erau:

 Reclamantul trbuia să facă dovada că a început faptul poisesiunii;

 Reclamantul trebuia să brobeze că a dobîndit, pe cale legală, posesiunea asupra lucrului;
 Buna-credință din partea reclamantului. Buna-credință era convingerea dobînditorului
unui bun că înstrinătorul avea dreptul de a înstrăina acest bun.
 Bunul pretins trebuia să fie susceptibil de a fi uzucupant.

În epoca lui Iustinian acțiunea Publiciana a disparut odată cu dispariția proprietății pretoriene.

Mijloace nespecifice de apărare a dreptului de proprietate.

Mijloace nespecifice de apărare a dreptului de proprietate își au izvorul în raporturile juridice
obligaționale la care participă proprietarul lucrului. La aceste mijloace se stribuie și apărarea
dreptului de proprietate prin intermediul interdictelor posesorii.

La dispoziția proprietarului erau puse un șir de acțiuni cu caracter personal, prin intermediul
cărora dreptul de proprietate se apăra în mod indirect. Aceste erau considerate mijloace
nespecifice de apărare a dreptului de proprietate deoarece de ele puteau beneficia nu doar
proprietarii dar și posesorii legitimi, cum ar fi gajistul, uzufructantul, creditorul, emfiteotul, etc.
Dintre acestea făceau parte:

 Acțiunea în restabilirea cursului apelor de ploaie (actio aquae pluviae arcendae)

urmarește să împiedice pe proprietarul unui fond să facă lucrări care să schimbe cursul
acestor ape și astfel să prejudicieze imobilele superioare sau inferioare;
 Împotrivirea la o construcție nouă (operis novi nuntiatio) este aducerea la cunoștința
vecinului, pe cale extrajudiciară de a nu continua o lucrare ce ar putea să aducă o pagubă
(interdictum demolitorium), printr-un edict se dispunea dărmarea a ceea ce a construit
nelegal;
 Promisiunea pentru paguba iminentă (cautio damni infecti) era o stipulație adică o
obligație verbală prin care proprietarul unei case ce amenința să se dărame sau cel care
efectua pe fondul său lucrari periculoase pentru fondul vecinului promitea nu de bună
voie, ci constrîns de pretor să repare paguba ce ar fi putut fi pricinuită prin prabușirea
casei sau datorită lucrurilor sale. În cazul în care paguba se producea, vecinul avea pentru
a se despăgubi o acțiune ce decurgea din stipulația proprietarului (actio ex stipulatu).

5
 Dacă proprietarul refuză să facă, la somația pretorului, stipulația cerută, pretorul ordona
trimiterea vecinului în posesiunea fondului, îngaduindu-i efectuarea lucrărilor de
reparare, necesare evitării prăbușirii construcției pe terenul acestuia.
 Actio fitium regundorium reprezintă acțiunea de stabilire a hotarelor terenului. Prin
acestă acțiune se recunoaște dreptul reclamntului asupra unui teren pînă la hotarele
acestuia.

6
Bibliografie.
Manuale, monografii și cărți:

 Victor Volcinschi, Daniela Țurcan, Serghei Cebotari, Radu Mandraburca, Artur

Tarlapan, Natalia Bacalu, Victoria Hîncu – Drept Privat Roman, Chișinău, 2014
 Iurie Mihalache – Drept Privat Roman, Chișinău, 2014
 Vladimir Hanga – Drept Privat Roman, 2009

Site-uri:

 http://www.scrigroup.com/legislatie/drept/Apararea-proprietatii-drept-ro32779.php
 http://www.scrigroup.com/legislatie/drept/APARAREA-PROPRIETATII-DREPT-
RO14425.php