Slide 1: Comunicarea nonverbala

Slide 2: Dezvoltarea temei

1. Comunicarea nonverbala-notiuni principale.
Componentele comunicarii nonverbale.
Rolul mijloacelor nonverbale in comunicarea umana.
2. Mimica-Gestica-Distanta
3. Limbajul paraverbal.
4. Tipologii ale limbajului nonverbal

Slide 3: Comunicarea nonverbala-notiuni principale.(poze)

Slide 4: Comunicarea umana foloseste stimuli si semnale care apartin

urmatoarelor categorii de limbaj:
Limbajul verbal (7%): respective CUVINTELE
Limbajul paraverbal (38%): respectiv STIMULI si SEMNALE
transmise prin tonul, volumul si ritmul vocii
Limbajul nonverbal (55%): respectiv stimuli si semnale transmise prin:
FIZIONOMIE, MIMICA, GESTICA, POSTURA
Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin
cuvinte şi care pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste semnale pot repeta,
contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.

Slide 5: Principalele componente ale comunicării nonverbale sunt:

Slide 6: Infăţişarea
Prima impresie pe care ne-o produce întâlnirea faţă în faţă cu o persoană
(ceea ce vedem -înfăţişarea şi mişcările).
Alura unei persoane, felul cum este îmbrăcată, fizionomia, ne dau indicii
intenţionate sau neintenţionate despre gen, vârstă, eventual categorie socio-
economică. Ne pregătim înfăţişarea pentru fiecare situaţie importantă, de
multe ori chiar ne străduim să ne modificăm înfăţişarea astfel încât să
producem impresia dorită. Hainele constituie un însemn al diferenţierii
sociale, dar totodată constituie un mod de exprimare a persoanei: putem
deduce statutul socio-economic şi chiar ocupaţia cuiva după tipul de
îmbrăcăminte pe care o poată – persoanele cu un statut economic ridicat îşi
„afirmă” constant acest statut purtând haine scumpe, elegante şi de bună
calitate, persoanele cochete au un mod special de a fi elegante şi de a atrage
atenţia persoanelor de sex opus, prin croiala hainelor, culorile pe care le
poartă, accesorii.
Prin îmbrăcăminte comunicăm celorlalţi aşteptările noastre asupra
modului în care dorim să fim trataţi: un costum clasic comunică dorinţa
noastră de a ne relaţiona la nivel oficial, o îmbrăcăminte mai puţin „formală”
poate fi interpretată ca intenţie de a da o notă mai caldă, mai personală
relaţiei.

Slide 7:Inălţimea corporală

Prezenţa personală comunică, de exemplu, prin intermediul formei corpului, a
îmbrăcămintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor şi a altor
accesorii vestimentare.
Avem în cultura noastră anumite atitudini privind legătura dintre forma
corpului, aspectul exterior şi personalitate. Distingem trei tipuri de fizicuri:
1- ectomorf (fragil, subţire şi înalt);
2- endomorf (gras, rotund, scurt);
3- mezomorf (musculos, atletic, înalt).
Datorită condiţionărilor sociale am „învăţat” ce să ne „aşteptăm” de la
oamenii aparţinând diferitelor categorii. Astfel tindem să-I percepem pe
ectomorfi ca fiind tineri, ambiţioşi, suspicioşi, tensionaţi, nervoşi şi mai puţin
masculini; pe endomorfi îi percepem ca fiind bătrânicioşi, demodaţi, mai puţin
rezistenţi fizic, vorbăreţi, buni la suflet, agreabili, de încredere, prietenoşi,
dependenţi de alţii; pe mezomorfi îi percepem ca fiind încăpăţânaţi, puternici,
aventuroşi, maturi în comportare, plini de încredere în sine, veşnic învingători.
Îmbrăcămintea, în măsura în care este rezultatul unei alegeri personale,
oglindeşte personalitatea individului, este un fel de extensie a eului şi, în acest
context, comunică informaţii despre aceasta. Ea poate afecta chiar
comportamentul nostru general sau al celor din jur. Îmbrăcămintea se poate
folosi pentru a crea un rol.
Îmbrăcămintea şi accesoriile pot marca statutul social real sau pretins. De
exemplu, femeile care acced la o funcţie managerială înaltă vor tinde să se
îmbrace într-un mod particular (costum sobru din două piese), purtând
accesorii similare celor bărbăteşti (servietă diplomat).
Îmbrăcămintea non-conformistă comunică faptul că purtătorul este un
original, răzvrătit social, posibil creator de probleme sau artist.
Pentru situaţii de afaceri este apreciată îmbrăcămintea elegantă şi de
calitate, dar nu sofisticată.
Slide 8: Postura corpului
Postura/poziţia comunică în primul rând statutul social pe care indivizii îl
au, cred că îl au, sau vor să îl aibă. Sub acest aspect, constituie un mod în care
oamenii se raportează unii faţă de alţii atunci când sunt împreună. Urmările
posturii corpului ne dau informaţii şi despre atitudine, emoţii, grad de
curtoazie, căldură sufletească.
O persoană dominantă tinde să ţină capul înclinat în sus, iar cea supusă în
jos. În general, aplecarea corpului în faţă semnifică interesul faţă de
interlocutor, dar uneori şi nelinişte şi preocupare. Poziţia relaxată, înclinat pe
scaun spre spate, poate indica detaşare, plictiseală sau autoîncredere excesivă
şi apărare la cei care consideră că au statut superior interlocutorului.
Posturile pe care le au oamenii, corelate cu relaţia dintre ei atunci când
sunt împreună se pot clasifica în trei categorii:
1. de includere/neincludere, postură prin care se defineşte spaţiul
disponibil activităţii de comunicare şi se limitează accesul în cadrul grupului.
De exemplu, membrii grupului pot forma un cerc, pot să se întoarcă/aplece
spre centru, să-şi întindă un braţ sau picior peste intervalul rămas liber,
indicând prin toate acestea că accesul la grup este limitat.
2. de orientare corporală - se referă la faptul că doi oameni pot alege să se
aşeze faţă-n faţă (vis-a-vis) sau alături (paralel). Prima situaţie comunică
predispoziţia pentru conversaţie, iar a doua - neutralitate.
3. de congruenţă/necongruenţă, postură care comunică intensitatea cu
care o persoană este implicată în ceea ce spune sau face interlocutorul.
Participarea intensă conduce la postura congruentă (similară cu a
interlocutorului); schimbarea posturii interlocutorului declanşează în acest caz
schimbarea posturii celui puternic implicat în comunicare. În cazul în care
există între comunicatori divergenţe de statut, de puncte de vedere sau de
opinii, apar posturile necongruente: persoana nu priveşte spre interlocutor, nu
interacţionează sub nici o formă.
Slide 9: Expresia facială
Comunicarea prin expresia feţei include mimica (încruntarea, ridicarea
sprâncenelor, încreţirea nasului, ţuguierea buzelor, etc.), zâmbetul (prin
caracteristici şi momentul folosirii), şi privirea (contactul sau evitarea privirii,
expresia privirii, direcţia privirii, etc.).
Faţa este cea mai expresivă parte a corpului şi expresia acesteia constituie
un mijloc de exprimare inestimabil. În mod normal, ochii şi partea de jos a
feţei sunt privite cel mai intens în timpul comunicării. Se consideră, de
exemplu, că într-o conversaţie cu o femeie, ceea ce exprimă ochii este mult
mai important decât ceea ce exprimă cuvintele.
Mimica este acea parte a feţei noastre care comunică: fruntea încruntată
semnifică preocupare, mânie, frustare; sprâncenele ridicate cu ochii deschişi –
mirare, surpriză; nas încreţit – neplăcere; nările mărite – mânie sau, în alt
context, excitare senzuală; buze strânse – nesiguranţă, ezitare, ascunderea
unor informaţii.
Zâmbetul este un gest foarte complex, capabil să exprime o gamă largă de
informaţii, de la plăcere, bucurie, satisfacţie, la promisiune, cinism, jenă.
Interpretarea sensului zâmbetului variază însă de la cultură la cultură (sau
chiar subcultură), fiind strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în
legatură cu relaţiile interumane în cadrul acelei culturi.

Slide 10: Privirea

Se spune că ochii sunt „oglinda sufletului”. Modul în care privim şi
suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare,
încredere şi prietenie.
Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Privind pe cineva
confirmăm că îi recunoaştem prezenţa, că există pentru noi; interceptarea
privirii cuiva înseamnă dorinţa de a comunica. O privire directă poate însemna
onestitate şi intimitate, dar în anumite situaţii comunică ameninţare. În
general, o privire insistentă şi continuă deranjează.Realizarea contactului
intermitent şi scurt al privirilor indică lipsa de prietenie. Mişcarea ochilor în sus
exprimă încercarea de a ne aminti ceva; în jos - tristeţe, modestie, timiditate
sau ascunderea unor emoţii. Privirea într-o parte, sau a nu privi pe cineva
poate denota lipsa de interes, răceală. Evitarea privirii înseamnă ascunderea
sentimentelor, lipsă de confort sau vinovăţie.
Pupilele dilatate indică emoţii puternice. Pupilele se lărgesc, în general, la
vederea a ceva plăcut, faţă de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se
micşorează ca manifestare a nesincerităţii, neplăcerii. Clipirea frecventă
denotă anxietate.
După Mark Knopp (Nonverbal Communication în Human Interaction, apud
Mihai Dinu, Comunicarea) funcţiile mai importante ale comunicării vizuale
sunt în număr de patru:
1. cererea de informaţie; privirea joacă un rol determinant în realizarea
feed-back-ului, ea constituind principalul mijloc de reglare a interacţiunii.
2. semnalul dat altor persoane că pot vorbi; într-o comunicare de grup,
selectarea vorbitorului următor poate fi făcută pe căi lingvistice, sau prin
orientarea deictică a privirii.
3. indicarea naturii relaţiei; orientarea şi durata privirii nu se asociază
numai cu interesul sau cu ostilitatea, ea poate semnala şi existenţa unui raport
social de un tip anume.
4. compensarea distanţei fizice; interceptarea privirii cuiva aflat la distanţă,
într-un loc aglomerat, ne face să ne simţim mai apropiaţi de el, chiar dacă,
practic, rămânem departe unul de altul. În paralel cu proxemica spaţială,
privirea instaurează o proxemică vizuală, ce poate intra în contradicţie cu cea
dintâi.
De natura relaţiei depinde şi amplasamentul punctului către care ne
aţintim privirea. Într-o convorbire oficială se vizează, în cea mai mare parte a
timpului, un loc situat în mijlocul frunţii interlocutorului. O conversaţie amicală
coboară punctul ochit undeva între ochi şi gură, pentru ca un grad mai mare
de intimitate să îl aducă mai jos, într-o regiune situată între bărbie şi zona
coapselor.

Slide 11: Gesturile

Pentru a ne da seama cât de frecvente sunt gesturile pe care le folosim,
putem să încercăm să vorbim cu mâinile la spate.
Câteva elemente ale limbajului gesturilor ar fi: strângerea pumnilor -
denotă ostilitate şi mânie, sau, depinzând de context, determinare,
solidaritate, stres; braţe deschise - sinceritate, acceptare; mână la gură -
surpriză şi acoperirea gurii cu mâna - ascunderea a ceva, nervozitate.
Capul sprijinit în palmă semnifică plictiseală, dar palma (degetele) pe
obraz, dimpotriva, denotă interes extrem. Mâinile ţinute la spate pot să
exprime superioritate sau încercare de autocontrol.
 Atenţie însă şi la diferenţierile culturale. De exemplu, prin mişcarea capului
de sus în jos spunem „da”, în timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelaşi lucru
prin mişcarea capului de la dreapta la stânga. Gestul de arătare cu degetul
este considerat nepoliticos la noi, insultă în Thailanda şi absolut neutru, de
indicare, în SUA.
Utilizarea gesticulaţiei excesive este considerată ca nepoliticoasă în multe
ţări, dar gesturile mâinilor au creat faima italienilor de popor pasional.
Modul în care americanii îşi încrucişează picioarele (relaxat, mişcări largi,
fără nici o reţinere) diferă de cel al europenilor (controlat, atent la poziţia
finală); cel al bărbaţilor diferă de cel al femeilor. Un american va pune chiar
picioarele pe masă dacă aceasta înseamnă o poziţie comodă sau dacă vrea să
demonstreze control total asupra situaţiei. La noi oamenii tind să fie destul de
conştienţi de modul în care fac acest gest şi îl asociază în moduri diferite cu
formalitatea, competiţia, tensiunea. Bâţâitul picioarelor denotă plictiseală,
nerăbdare sau stres.

Slide 12: Atingerile

Gestica se refera la limbajul mainilor in termeni de viteza a miscarii,
grad de tensiune, pozitii, zone de miscare, mod de tinere a degetelor,
distanta dintre maini si corp.
Acest tip de limbaj non-verbal se manifestă prin frecvenţa atingerii, prin
modul de a da mâna, modul de îmbrăţişare, de luare de braţ, bătutul pe umăr,
etc.
Cunoaştem ce semnifică aceste atingeri pentru români, dar în diferite
culturi ele pot comunica lucruri diferite. De exemplu, la japonezi, înclinarea
capului înlocuieşte datul mâinii ca salut, în timp ce la eschimoşi acest salut se
exprimă cu o uşoară lovitură pe umăr.
Unii oameni evită orice atingere. Forţa şi tipul de atingere depinde în mare
măsură de vârstă, statut, relaţie şi cultură.
Stanley Jones şi Elaine Yarbrough (apud Joseph De Vito, Human
Communication, The Basic Course, apud Mihai Dinu, Comunicarea) au încercat
să clasifice funcţiile comunicării tactile, delimitând cinci clase principale:
1. atingeri care transmit emoţii pozitive;
2. atingeri în joacă; înzestrate cu un potenţial metacomunicativ de
invidiat, acestea uşurează interacţiunea, fără ca, totodată să angajeze
răspunderea celui ce atinge;
3. atingeri de control, vizând dirijarea comportamentelor, a atitudinilor
sau chiar a sentimentelor persoanei atinse. În majoritatea cazurilor, atingerea
de control implică o relaţie de dominare şi, ca atare, ea nu poate fi efectuată
decât unidirecţional;
4. atingere rituală; cea mai cunoscută şi mai frecvent utilizată este
strângerea mâinii în semn de salut şi de despărţire. Gestul are mai multe
implicaţii decât pare şi îmbracă nenumărate forme. Atitudinile de dominare,
egalitate sau supunere sunt communicate prin intermediul poziţiei mâinii celui
ce iniţiază gestul de salut; forţa cu care se strânge mâna, constituie şi ea un
parametru semnificativ.
5. atingerea în alt scop decât comunicarea propriu zisă. Ea poate îmbrăca o
multitudine de forme, de la susţinerea unei persoane care urcă şi coboară
dintr-un vehicul, la atingerea frunţii unui bolnav, ori a încheieturii. Chiar dacă
obiectivul urmărit este altul, în majoritatea acestor cazuri se transmit şi
informaţii afective.

Slide 13: Paralimbajul

Comunicarea paraverbală (paralimbajul) este un nivel mai profund de
comunicare şi operează cu aspecte şi forme ale comunicării verbale şi
nonverbale discutate anterior (intonaţia, accentul, timbrul vocii, tonul,
postura, mimica etc.).
La acest nivel, accentul cade, în principal:
 nu pe ceea ce este spus, ci pe cum este spus;
 nu pe simpla receptare a mesajului şi a formelor de comunicare
adiacente, ci pe analiza acestora din urmă şi pe integrarea lor în mesajul
propriu-zis.
Comunicarea paraverbală operează cu nuanţe şi este factorul esenţial în
personalizarea comunicării şi în perceperea autentică a mesajului.

Slide 14: Utilizarea timpului

Cronemica - știința care se ocupă cu studiul limbajului timpului.
Timpul, ca resursă, nu poate fi stocat, iar cel irosit este irecuperabil.
Pentru a utiliza eficient timpul de lucru este necesară prezența câtorva
trăsături ale personalității: flexibilitate, memorie, spirit de observație,
capacitatea de a cultiva relații interumane amiabile, capacitatea de a rezista la
efort, capacitatea de a stabili obiective prioritare.
 Punctualitatea reprezintă o modalitate de comunicare prin intermediul
timpului. Putem ajunge la o întâlnire mai devreme, mai târziu decât ora
programată sau la timpul potrivit. Fiecare transmite un mesaj despre
seriozitatea, punctualitatea noastră sau despre respectul pe care îl acordăm
persoanelor cu care intrăm în contact.
Modul în care putem comunica prin limbajul timpului este corelat cu:
- precizia timpului
- lipsa timpului
- timpul ca simbol.
Precizia timpului
Timpul este considerat ca ceva preţios şi personal şi, în general, atunci când
cineva îşi permite să ni-l structureze, acesta comunică diferenţa de statut.
A veni mai târziu sau ceva mai devreme la o întâlnire de afaceri sau a fi
punctual sau nu la o şedinţă are anumite semnificaţii: comunică atitudinea
faţă de interlocutor sau faţă de activitatea respectivă, percepţia statutului şi a
puterii, respectul şi importanţa acordată.Întârzierea poate irita şi insulta.
Cu cât oamenii sunt făcuţi să aştepte mai mult, cu atât ei se simt mai
umiliţi; se simt desconsideraţi şi inferiori ca statut social. Astfel, limbajul
timpului se poate folosi, în mod voit sau nu, pentru a manipula, supune şi
controla sau pentru a comunica respect şi interes.
Lipsa timpului
Percepem timpul ca pe o resursă personală limitată şi, de aceea, modul în
care fiecare alegem să îl folosim comunică atitudinea noastră faţă de cel care
solicită o parte din această resursă. Dacă nu acordăm timp pentru o anumită
comunicare se va percepe ca neacordare de importanţă. Studiile sociologice
au arătat că, în general, relaţia de comunicare pozitivă se dezvoltă
proporţional cu frecvenţa interacţiunii (deci timp petrecut împreună).

Slide 15: Rolul mijloacelor nonverbale in comunicarea

umana.
Slide 16: În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea non-verbală (body
language) prezintă interes din cel puţin două motive:
1. rolul ei este minimalizat;
2. într-o comunicare orală, 55% din informaţie este percepută şi
reţinută prin intermediul limbajului neverbal (expresia feţei, gesturile, postura
corpului, etc.);
Comunicarea non-verbală are, datorită ponderii ei mari în cadrul comunicării
realizată de un individ, un rol deosebit de important.
Limbajul non-verbal poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbală.
Mesajul non-verbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului şi este cel căruia
i se acordă de către interlocutor atenţia cea mai mare.
Slide 17: Mimica- Gestica- Distanta
Slide 18: Mimica
Mimica este acea parte a corpului nostrum care comunica: fruntea incruntata
semnifica preocuparea, manie, frustare; sprancenele ridicate cu ochii deschisi ne
induce o stare de mirare, de surpriza; nasul incretit inseamna neplacere iar buzele
stranse inseamna nesiguranta,ezitare, ascunderea unor informatii.
Slide 19: Mimica este semnalul nonverbal cel mai usor de descifrat. Mimica
poate fi agitate si este determinate de o succesiune de stari sufletesti, de senzatii
puternice si poate semnifica o mare sensibilitate la stimuli externi.
Insa vom discuta toate aceste aspect pe larg dar si despre alte componente care
ajuta mimica fetei sa exprime anumite lucruri.
Fruntea este componenta care formeaza zona superioara a fetei. Ea reprezinta
puterile spiritual si trasaturile de caracter associate.
Formele fruntii sunt foarte diferite de la persoana la persoana, dar ea este
intotdeauna determinate de linia parului iar inaltimea ei se intinde intre punctul
situat intre sprancene si linia parului.
Prin miscarea muschilor sunt generare cutele fruntii, care pot fi vertical,
orizontale sau incretite.
Cutele orizontale apar cand ochii sunt larg deschisi, cand se incearca prelucrarea
informatiilor detinute, dar care nu sunt intelese: mimica este expresie a fricii,
spereturii, mirarii, intelegerii bruste a unui lucru, dar aceasta mimica poate fi
datorata obsesiei, greutatii.
Cutele incretite apar la locul de intersectie dintre cele doua orizontale si cele
vertical: exprima panica in gandire, dificultati in prelucrarea informatiilor.
Silde 20: Gestica
Gesturile pe care le facem voluntar sau involuntar „ne trădează”. Aspectul fizic,
îmbrăcămintea, pieptănătura, machiajul, parfumul folosit, direcția privirii, înclinarea
capului, încrucișarea mâinilor, a degetelor, schimbarea poziției corpului în timpul
unei convorbiri sunt gesturi care transmit diferite mesaje interlocutorului (aprobare,
dezaprobare, interes, dezinteres, dorința de a continua sau nu o conversație).
Aşa cum ziceau odinioară şi chinezii, o imagine valorează cât o mie de cuvinte.
Gesturi bine studiate şi semnificative contribuie enorm la înţelegerea discursului, în
plus, ele dau amploare cuvintelor voastre şi fac să vibreze auditoriul. Ca să vă
convingeţi, observaţi o discuţie între prieteni. Fiecare la rândul său îşi însoţeşte cu
gesturi ideile pe care le expune sau faptele pe care le relatează, întregul corp se
exprimă. Această remarcă se aplică şi la o expunere în faţa publicului.
Cu cât sala în care „oficiaţi” este mai mare, cu atât gesturile voastre trebuie să
fie mai largi şi vizibile de către toţi. Dacă sunteţi o fire mai nonşalantă, pentru
această ocazie puneţi în gesturile voastre energie, expresivitate şi chiar graţie.
Amintiţi-vă discuţia dintre prieteni: însoţiţi cuvintele de gesturi adecvate. Priviţi-i şi
pe cântăreţi interpretând un cântec: fiecare sentiment sau emoţie este exprimat nu
numai prin voce, ci şi printr-un gest al mâinii, al braţului, al capului sau al întregului
corp. Nu vă bazaţi pe improvizaţie, căutaţi gesturi sugestive şi coerente, în mod
paradoxal, cu cât vor fi mai studiate şi mai puse la punct cu grijă, cu atât vor părea
mai naturale şi mai spontane.
Acum, să trecem la exerciţii practice. Indreptaţi-vă cu calm şi într-un mod
elegant spre locul de unde veţi vorbi. Sprijiniţi-vă palmele pe ceea ce vă serveşte de
pupitru, ţineţi capul sus, umerii spre spate, stabilizaţi-vă bine pe ambele picioare şi
aplecaţi-vă uşor înainte spre public, apăsând cu palmele pe pupitru. Sunteţi atunci în
poziţia ideală a persoanei care are de transmis un mesaj. Apoi, exersaţi-vă să mişcaţi
o mână, cu palma deschisă spre public, dacă spuneţi ceva asupra căruia vreţi să
insistaţi, învăţaţi încă de acum codul gesturilor.
Dacă îndreptaţi un deget spre auditori, îi implicaţi în expunerea voastră sau
insistaţi asupra unei idei. Ca să arătaţi propria voastră implicare în ceea ce spuneţi,
faceţi un semn din cap afirmativ (de jos în sus) sau negativ (de la stânga la dreapta),
sau îndreptaţi mâinile spre voi înşivă. Dacă un anume obiect .are o importanţă
specială în cele ce spuneţi, sugeraţi-i forma sau mişcarea printr-un gest al mâinii (sau
al mâinilor). Aveţi grijă să lăsaţi braţele moi în jos, de-a lungul corpului, fără a strânge
pumnii, fiind un exerciţiu care destinde, în sfârşit, dacă ştiţi dinainte că puteţi
dispune de un microfon-cravată, antrenaţi-vă să vorbiţi mergând, fără mişcări bruşte
sau un du-te-vino zăpăcitor, ca un leu în cuşcă.
Mişcările pe care le facem cu întregul corp sau doar cu unele segmente ale lui
îndeplinesc funcţii de comunicare diferite:
gesturile ilustratoare – au rolul de întărire a mesajului verbal (exemplu: negarea
prin clătinarea capului sau a palmei); ele nu au înţeles propriu, semnificaţia lor putând
fi înţeleasă numai prin asociere cu cuvintele pe care le-au însoţit;
gesturile adaptoare – indică stări emoţionale, dar nu fac parte decât secvenţial
din comportament (exemplu: ne acoperim ochii când nu vrem să vedem ceva sau
întoarcem capul); ele sunt neintenţionate şi, de multe ori, greu de controlat;
gesturile regulatoare – reglează alternanţa intervenţiilor într-o conversaţie
(exemplu: în timp ce punem o întrebare, privim interlocutorul în ochi, dar apoi
coborâm privirea spre gură, pentru a-i indica faptul că aşteptăm să răspundă);
gesturile emblemă – înlocuiesc mesajul verbal (au un înţeles de sine stătător) şi
constituie convenţii specifice unei anumite culturi (exemplu: semnul făcut cu degetele
pentru OK, semnul V de la victorie).
Gesturile emblemă sunt de obicei strict ritualizate – plecăciunea şi salutul se fac în
concordanţă cu tipul de interacţiune: salutăm cu gesturi diferite o persoană
necunoscută atunci când intrăm într-o încăpere, un şef, o persoană pe care o
admirăm, dar nu o cunoaştem prea bine, colegii, prietenii, părinţii, fraţii.
Fiind elemente ale conduitei expresive, gesturile vorbesc de la sine despre trăirile
afective şi despre temperamentul unei persoane, la fel ca şi expresia sau postura: o
persoană care gesticulează amplu, intrând în spaţiul nostru personal sau chiar intim
este prcepută ca impulsivă, autoritară/agresivă; mersul apăsat este semn de hotărâre,
fermitate, furie; mersul pe vârfuri – fire flexibilă, dinamică sau chiar intrigantă; paşii
„târşiţi” indică lene sau depresie etc.
Slide 21: Tabela
Slide 22: Figura.
Slide 23: Distanta
Limbajul spațiului
Se concretizează în modul în care utilizăm spațiul personal, social sau public.
Sproxemic – studiul modului în care oamenii folosesc spațiul din încăperi sau
stabilesc distanța dintre ei.
Spațiul ca act de comunicare este influențat de câteva elemente:
 Natura problemei dezbătute influențează mărimea distanței dintre doi
interlocutori.
  Vârsta și sexul – în general, copiii stau mai aproape unii de alții decât
adulții, femeile stau mai aproape una de alta decât bărbații, distanța dintre
două persoane de sex opus fiind de obicei mai mare.
 Evaluarea pozitivă și negativă – dacă doi interlocutori se percep reciproc
negativ, distanța dintre ei va fi mai mare decât dacă aceștia se
simpatizează.
 Contextul – distanța dintre două persoane care discută poate fi cu atât mai
redusă, cu cât spațiul general în care ele se află este mai mare și invers.
Limbajul spaţiului trebuie interceptat simultan în funcţie de 5 dimensiuni:
mărime, grad de intimitate, înălţime, apropiere - depărtare, înăuntru - în
afară.
Fiecare din noi are preferinţe în legătură cu distanţa faţă de cei cu care comunicăm.
În majoritatea culturilor europene, nu se apreciază apropierea cu mai mult de 40-50
cm decât în cazul celor din familie sau a persoanelor iubite; aceasta defineşte spaţiul
intim. „Invadarea” acestui spaţiu produce senzaţia de disconfort.
Apropierea exagerată poate comunica ameninţare sau relaţii de natură strict
personală; depărtarea excesivă poate comunica aroganţă, importanţă, statut social
superior. Cu cât o persoană este mai importantă, cu atât va tinde să aleagă o masă
de birou mai mare, care impune o distanţă mai mare faţă de interlocutor.
Dacă urmărim modul în care oamenii tind să-şi aleagă locul într-o încăpere
(atunci când există posibilitatea de a alege) şi cum îşi marchează spaţiul personal prin
împrăştierea foilor, întinderea picioarelor etc., devine evident ce vor acestea să ne
comunice.
Modul în care managerul foloseşte spaţiul în timpul şedinţelor poate comunica
ceva despre personalitatea sa, despre stilul de conducere şi luare a deciziilor.
Managerul ce stă în spatele biroului indică lipsa dorinţei de acţiune. Probabil că acest
tip de manager va lua deciziile singur şi stilul său de conducere este mai degrabă
autocratic decât democratic.
În general, spaţiile mici sunt percepute ca fiind mai prietenoase, calde şi intime.
Cele mari sunt asociate cu puterea, statutul şi importanţa. De aceea, adeseori
suntem intimidaţi intrând într-un spaţiu mare, înalt şi cu mobilier masiv.
Proxemica este cea care studiază toate aceste relaţii spaţiale ca mod de
comunicare.
Jocul teritoriilor, modul de a percepe spaţiul în diferite culturi, efectele
simbolice ale organizării spaţiale, distanţele fizice ale comunicării ţin de această
disciplină.
 De această disciplină este legat şi numele lui Edward Hall, (Limbajul tăcut,
Dimensiunea ascunsă, Dincolo de cultură). El tinde să dea o definiţie a culturii ca
ansamblu de coduri şi va aplica această codificare în cea mai celebră lucrarea a sa,
The Hidden Dimension – Dimensiunea ascunsă, adevărată gramatică a spaţiului. El
pleacă de la idea că animalele au un teritoriu adaptat nevoilor lor şi că omul posedă
şi el această noţiune de spaţiu individual, de bulă psihologică. Orice spaţiu personal
se organizează cu o parte interioară şi cu una exterioară; el posedă zone private,
zone publice. Astfel, lumea nord occidentală comunică în funcţie de patru distanţe:
intimă, personală, socială, publică.
Oamenii au preferințe diferite în legătură cu distanța față de cei cu care
comunică. În majoritatea culturilor europene, apropierea cu mai mult de 40-50 cm
este acceptată ca o comunicare într-un spațiu intim (familie, prieteni). Pătrunderea
celorlalți oameni în acest spațiu produce o senzație de disconfort.
O apropiere exagerată poate transmite amenințare sau relații de natură strict
personală; depărtarea excesivă poate comunica aroganță, statut social superior.

Slide 24: Tabela

• Comunicarea paraverbală (paralimbajul) este un nivel mai profund de
comunicare şi operează cu aspecte şi forme ale comunicării verbale şi
nonverbale discutate anterior (intonaţia, accentul, timbrul vocii, tonul, postura,
mimica etc.).
• La acest nivel, accentul cade, în principal:
 nu pe ceea ce este spus, ci pe cum este spus;
 nu pe simpla receptare a mesajului şi a formelor de comunicare
adiacente, ci pe analiza acestora din urmă şi pe integrarea lor în mesajul
propriu-zis.
• Comunicarea paraverbală operează cu nuanţe şi este factorul esenţial în
personalizarea comunicării şi în perceperea autentică a mesajului.
Este reprezentată de modul concret în care vorbim (forţa sau volumul, ritmul şi
fluenţa, înălţimea sau tonalitatea vocii, modul de articulare a cuvintelor).
Elementele paraverbale însoţesc limbajul, permiţând nuanţarea, întărirea,
sublinierea ideilor, a cuvintelor.
• Volumul vocal - trebuie să fie adaptat diferitelor momente ale discursului (se
vorbeşte mai tare la început şi la sfârşit, pentru a sublinia obiectivele şi
concluziile), trebuie adaptat ambianţei (o sală mai mică sau mai mare, linişte
sau gălăgie);
• Ritmul vorbirii – trebuie să fie variat, pentru „a sparge” monotonia; se vorbeşte
rar când se subliniază ideile principale, dar ritmul creşte la pasajele de tranziţie,
la pasajele descriptive şi la cele familiare elevilor; se recomandă evitarea
vorbirii „împiedicate”, a bâlbâielilor, a ruperilor de ritm prea dese; unele pauze
au rolul de a pregăti elevii pentru o idee importantă, de a capta atenţia;
• Tonalitatea - trebuie să fie adecvată situaţiei; se ridică tonul pentru a sublinia
ideile esenţiale sau pentru a calma atmosfera dintr-un grup de elevi gălăgioşi;
tonul ascuţit este considerat agresiv;
• Articularea cuvintelor - trebuie să fie clară, corectă, trebuie să se evite folosirea
excesivă a limbajului de specialitate („pedanteria”), înghiţirea unor silabe sau
cuvinte.
• Intonaţia – este reprezentată de modulaţia vocii, de ridicarea şi coborârea
tonului, în timpul vorbirii, pentru nuanţarea sau accentuarea unei idei, a unui
cuvânt etc.
• Accentul – reprezintă forţa, intensitatea cu care sunt pronunţate anumite
cuvinte din propoziţie; modificarea accentului de pe un cuvânt pe altul, într-o
propoziţie, poate determina semnificaţii diferite ale aceleiaşi propoziţii/fraze

• Stiati ca: Bernard Shaw spunea că există 100 de feluri de a spune

“nu” şi 1 000, de a spune “da”. Ştim foarte bine că, după intonaţie, un
“da” poate însemna “nu” şi uneori un “nu” se apropie de “da”.