Luna este un corp astronomic care orbitează planeta Pământ, fiind singurul său satelit natural permanent.

Este al cincilea cel mai mare⁠(d) satelit natural din Sistemul Solar, și
cel mai mare dintre sateliți planetari relativ la dimensiunea planetei pe care o orbitează (obiectul său primar). După satelitul lui Jupiter, Io, Luna este al doilea cel mai dens satelit
dintre cei ale căror densități sunt cunoscute.

Se consideră că Luna s-a format acum circa 4,51 miliarde de ani, nu mult după Pământ. Există mai multe ipoteze pentru originea sa; cea mai acceptată explicație este că Luna
s-a format din resturile rămase după un impact uriaș între Pământ și un corp de dimensiunile lui Marte, numit Theia.

Luna este în rotație sincronă cu Pământul, adică arată întotdeauna aceeași față către el, partea vizibilă fiind marcată de mări lunare vulcanice întunecate, care umplu spațiile
dintre zonele înalte ale scoarței și craterele de impact mai proeminente. Văzută de pe Pământ, este al doilea obiect ceresc vizibil de pe Pământ ca strălucire, după Soare.
Suprafața sa este de fapt întunecată, deși prin comparație cu cerul nopții pare foarte luminoasă, reflectanța ei fiind doar puțin mai mare decât cea a asfaltului⁠(d) uzat. Influența
ei gravitațională produce mareele oceanice, mareele de uscat⁠(d), și o ușoară prelungire⁠(d) a zilei.

Distanța orbitală actuală a Lunii este de 384.400 km,[10][11] sau 1,28 secunde-lumină. Această valoare este de aproximativ treizeci de ori mai mare ca diametrul
Pământului, mărimea aparentă pe cer fiind aproape la fel de mare ca cea a Soarelui, ca urmare Luna acoperă Soarele aproape perfect în timpul eclipselor totale de Soare.
Această potrivire de aparență vizuală nu va continua în viitorul îndepărtat, pentru că distanța între Lună și Pământ este într-o lentă creștere.

Programul Luna⁠(d) al Uniunii Sovietice a fost primul care a ajuns pe Lună cu nave spațiale fără echipaj⁠(d) în 1959; Programul Apollo al NASA din Statele Unite ale Americii
a realizat singurele misiuni umane până în prezent, începând cu prima orbită a Lunii efectuată de misiunea Apollo 8, în 1968, și continuând cu șase aselenizări între 1969 și
1972, prima fiind a misiunii Apollo 11. Aceste misiuni au adus rocă lunară⁠(d) care a fost folosită pentru a dezvolta o înțelegere geologică a originii Lunii, a structurii ei interne⁠(d),
și a istoriei mai recente. De la misiunea Apollo 17 din 1972, Luna a fost vizitată doar de nave spațiale fără echipaj.

În cultura umană, atât proeminența naturală a Lunii pe cerul Pământului, cât și ciclul ei regulat de faze așa cum apare de pe Pământ, au oferit referințe culturale și influențe
pentru societățile și culturile umane din timpuri imemoriale. Astfel de influențe culturale pot fi găsite în limbă, sistemele de calendare lunare⁠(d), artă⁠(d) și mitologie⁠(d).

Cuprins

 1Numele și etimologia

 2Formarea

 3Caracteristici fizice
o 3.1Structura internă
o 3.2Geologia suprafeței

 3.2.1Caracteristici vulcanice

 3.2.2Craterele de impact

 3.2.3Vârtejuri lunare

 3.2.4Prezența apei
o 3.3Câmpul gravitațional
o 3.4Câmpul magnetic
o 3.5Atmosfera

 3.5.1Praf
o 3.6Anotimpuri

 4Relația cu Pământul
o 4.1Orbita
o 4.2Dimensiunea relativă
o 4.3Aspectul de pe Pământ
o 4.4Efecte mareice
o 4.5Eclipse

 5Observarea și explorarea
o 5.1Studiile antice și medievale
o 5.2Cu navele spațiale

 5.2.1Secolul al XX-lea

 5.2.1.1Misiunile sovietice

 5.2.1.2Misiunile americane

 5.2.1.3Anii 1980–2000

 5.2.2Secolul al XXI-lea

 5.2.3Planuri de misiuni comerciale

 6Astronomie de pe Lună

 7Statutul legal

 8În cultură
o 8.1Mitologie
o 8.2Calendar
o 8.3Lunaticii

 9Note
o 9.1Note de completare
 o 9.2Citări
o 9.3Bibliografie

 10Lectură suplimentară

 11Legături externe
o 11.1Resurse cartografice
o 11.2Unelte de observare
o 11.3General

Numele și etimologia[modificare | modificare sursă]

Luna, colorată în roșu, în timpul unei eclipse lunare

Termenul românesc „Luna” (scris cu inițială mică atunci când e utilizat cu sensul de unitate de timp sau ca sinonim pentru „satelit”, dar nu și cu referire la satelitul Pământului)
provine din latinescul lūna, dintr-un mai vechi *louksna, la rândul său provenit din radicalul indoeuropean leuk- cu sensul de „lumină” sau „lumină reflectată”; [12][13] din același
radical provine și cuvântul avestic raoxšna („strălucitoare”),[14] și alte forme din limbile baltice, slave, din armeană și din limbile toharice;[13] se pot găsi paralele semantice și
în sanscrită, unde apare chandramā („luna”,[15] considerată divinitate[16]) și în greaca antică, cu σελήνη selḗnē (de la σέλας sélas, „strălucire”, „splendoare”), exemple care
păstrează sensul de „luminos”, deși cu etimologii diferite.[12]

În limbile germanice, numele Lunii provine din termenul proto-germanic *mǣnōn[17], asimilat probabil din cuvântul grecesc antic μήν și din latinescul mensis, care provin din
radicalul indoeuropean comun *me(n)ses.[18] De la *mǣnōn rezultă probabil și anglo-saxonul mōna (atestat în documente scrise de la 725 e.n.), transformat succesiv
în mone (pe la 1135) de unde a devenit cuvântul actual moon.[17] Termenul german actual Mond este direct legat etimologic cu cel de Monat (lună, ca interval de timp) și se
referă la perioada fazelor Lunii.[19]

Formarea[modificare | modificare sursă]

Au fost propuse mai multe variante de mecanisme care ar fi dus la formarea Lunii cu 4,51 miliarde de ani în urmă, [f] și la circa 60 de milioane de ani după originea Sistemului
Solar.[20] Printre aceste mecanisme s-au numărat fisiunea Lunii din scoarța Pământului, prin forța centrifugă⁠(d)[21] (care ar necesita un moment cinetic inițial al Pământului prea
mare),[22] capturarea gravitațională a unui corp anterior format [23] (care ar necesita atmosferă a Pământului mult prea întinsă, pentru a disipa energia corpului aflat în
trecere),[22] și formarea Pământului și Lunii împreună din discul de acreție primordial (care nu explică însă lipsa de metale de pe Lună).[22] Aceste ipoteze nu pot explica
nici momentul cinetic mare al ansamblului Pământ–Lună.[24]

Ipoteza predominantă este că sistemul Pământ–Lună s-a format ca rezultat al impactului unui corp de dimensiunile lui Marte (numit Theia) cu proto-Pământul⁠(d) (impactul
gigant), care a scos material pe orbita Pământului, material care apoi s-a adunat prin acțiunea gravitației pentru a forma actualul sistem Pământ-Lună.[25][26]

Partea îndepărtată a Lunii are o scoarță, cu 48 km mai groasă decât cea dinspre Pământ. Se consideră că aceasta este din cauza faptului că Luna a rezultat din amalgamarea
a două corpuri diferite.

Această ipoteză, deși nu este perfectă, explică probabil cel mai bine dovezile găsite. Cu optsprezece luni înainte de o conferință ținută în octombrie 1984 despre originile Lunii,
Bill Hartmann, Roger Phillips și Jeff Taylor i-au provocat pe colegii cercetători ai Lunii: „Aveți optsprezece luni. Întoarceți-vă la datele de la Apollo, mergeți înapoi la calculatoare,
faceți tot ce trebuie, dar hotărâți-vă. Nu veniți la conferința noastră dacă nu aveți ceva de spus despre nașterea Lunii.” La conferința din 1984 de la Kona, Hawaii, ipoteza
impactului gigantic a devenit cea mai populară.

Înainte de conferință, erau partizani ai celor trei ipoteze „tradiționale”, plus câțiva care începeau să ia în serios impactul gigant, și între ei era un mare grup apatic care nu credea
că se poate ajunge la vreo concluzie. După aceea, mai erau, în esență, numai două grupuri: tabăra impactului gigant și agnosticii.[27]

Se crede că impacturile-gigant erau ceva frecvent în Sistemul Solar timpuriu. Simulările pe calculator ale unui impact-gigant au produs rezultate în concordanță cu masa
miezului lunii și cu momentul cinetic actual al sistemului Pământ–Lună. Aceste simulări arată și că mare parte din Lună a rezultat din corpul cu care s-a ciocnit proto-Pământul,
și nu din proto-Pământ.[28] Simulările mai recente sugerează că o fracțiune mai mare din Lună a rezultat din masa inițială a Pământului. [29][30][31][32] Studiul meteoriților proveniți
din corpuri din Sistemului Solar interior, cum ar fi Marte și Vesta arată că au compoziții pe izotopi de oxigen și wolfram foarte diferite în comparație cu Pământul, în timp ce
Pământul și Luna au compoziții izotopice aproape identice. Egalizarea izotopică a sistemului Pământ-Lună ar putea fi explicată prin amestecul post-impact a materialelor
vaporizate care le-au format pe cele două,[33] deși această ipoteză încă se mai discută.[34]

Cantitatea mare de energie eliberată din impact și din re-acreția ulterioară a acelor materiale în sistemul Pământ-Lună ar fi topit învelișul exterior al Pământului, formând un
ocean de magmă.[35][36] Similar, Luna nou-formată ar fi fost și ea afectată și a avut propriul său ocean de magmă lunar⁠(d); estimările adâncimii sale variază de la circa 500 km la
întreaga sa adâncime (1.737 km).[35]

În timp ce ipoteza impactului gigantic ar explica multe linii de dovezi, există încă unele probleme nerezolvate, dintre care cele mai multe implică compoziția Lunii.[37]
În 2001, o echipă de la Institutul Carnegie din Washington a raportat cea mai precisă măsurare a semnăturilor izotopice ale rocilor lunare.[38] Spre surprinderea lor, echipa a
constatat că rocile din programul Apollo purtau o amprentă izotopică identică cu pietrele de pe Pământ, și că erau diferite de aproape toate celelalte corpuri din Sistemul Solar.
Deoarece se credea că mare parte din materialul care a intrat pe orbită pentru a forma Luna provenea de la Theia, această observație a fost neașteptată. În 2007, cercetătorii
de la California Institute of Technology au anunțat că sunt mai puțin de 1% șanse ca Theia și Pământul să fi avut semnături izotopice identice.[39] Publicată în 2012, o analiză a
izotopilor de titan din probele recoltate de pe Lună de misiunea Apollo au arătat că Luna are aceeași compoziție ca și Pământul,[40] ceea ce contrazice ceea ce era de așteptat
în cazul în care Luna s-ar fi format departe de orbita Pământului sau de Theia. Variațiile ipotezei impactului-gigant pot explica aceste date.