Andrei PLEŞU

Lehamitea şi entuziasmul
Am întîlnit, de curînd, o tînără juristă, proaspăt întoarsă de la o
specializare în străinătate. Mi-a explicat, cu o bună dispoziţie
înduioşătoare, că s-a întors cu ideea că trebuie să facem ceva, că ţara
trebuie salvată şi că ea, personal, este gata să se angajeze într-un
efort radical de reformă. Am vreo idee? N-aş vrea să stăm de vorbă
despre asta? Există cu siguranţă soluţii, şanse de redresare, oameni
capabili. Numai să vrem! Ascultam şi simţeam cum mi se adîncesc
cearcănele. Am mai primit, în ultima vreme, proiecte de reajustare
naţională. Unele coerente, cele mai multe romanţios-utopice. Unele
izvorîte din exasperare, altele – dintr-o iritantă supraevaluare a
competenţelor proprii, altele cvasimistice. În toate aceste cazuri, dar
mai ales în cazul tinerei juriste cu care stăteam de vorbă faţă către
faţă, eram stingherit să reacţionez obosit, sceptic, demobilizator. Dar
îmi era imposibil să cauţionez o specie de entuziasm pe care, după
’89, l-am împărtăşit şi eu, dar care s-a dizolvat, încet-încet, într-o
luciditate mai curînd amară. Nu că mi-am pierdut orice speranţă, nu
că m-am resemnat să supravieţuiesc marginal, fără participare şi fără
iluzii.

Dar nu (mai) cred în reţete grandioase, cu rezultat garantat, nu (mai)

cred în posibilitatea unei reaşezări durabile a lucrurilor prin viziuni
paşoptiste şi personalităţi providenţiale. N-am argumente solide – cel
puţin deocamdată – pentru a credita resursele de solidaritate, vigoare
sufletească şi dinamism civic ale unei populaţii risipite interior, sleite
de lipsuri, hărţuite de tot felul de „zbierători şi dibaci“, înrăite de
lupta pentru subzistenţă. Uneori, oricît m-ar întrista ceea ce simt, mă
întreb dacă nu oblojim, în fibra noastră, un virus (mai vechi) al
disoluţiei, dacă nu stăm sub steaua sumbră a unei ratări istorice, a
unei „moşteniri de nenoroc“ – cum spune undeva Iorga, într-o pagină
de călătorie prin Haţeg. N-am putut deci să-i spun tinerei juriste decît
atît: feriţi-vă de tonul mesianic. Lucraţi conştiincios în ograda
priceperii dumneavoastră, fără planuri de mîntuire universală, fără
aşteptări nerealiste. Mă tem că, la această oră, soluţia nu poate veni
de la mari aglutinări de energie, de la organizaţii militante, partide,
„grupuri de iniţiativă“, apeluri eroice. Trebuie mai curînd să
reîncepem de la buna îndărătnicie a responsabilităţii individuale, de la
onestitate privată, hărnicie, exercitare tenace a propriilor aptitudini.
A-ţi face un program de viaţă din cinste şi competenţă, „a-ţi face bine
treaba“, a te concentra pe lotul tău de obligaţii profesionale şi morale
e, deocamdată, mai productiv decît a te epuiza în acţiuni de masă, în
activism public, în vervă agitatorică. Cîteva milioane de cetăţeni
conştiincioşi pot schimba ţara în mai mare măsură, cred, decît o
echipă de „manageri“ euforici.

E totuşi straniu că entuziasmul excesiv, scuzabil prin juvenilitate şi

bună-credinţă, n-a reuşit să mă contamineze, dar că oboseala mea
cronică a fost mai curînd vindecată de reprezentanţii taberei opuse:
aceea a nevroticilor, a pesimismului neptunian, a lehamitei.
Entuziaştii au, măcar, în priviri, o anumită lucire de candoare. Vor
ceva, sînt gata de atac, aspiră la o rezolvare. Victimele lehamitei
plimbă peste lume o privire obturată de cataractă. Nu se poate trăi pe
bază de suspin. Nu se poate delega tot ce e eşec personal, sau
comunitar, asupra soartei neprielnice. Lehamitea, cunoscută de
monahi drept „acedie“, oboseală a inimii, suspensie a reperelor,
„noapte duhovnicească“ e un fel de a-ţi trăi, anticipativ, dispariţia.
Da, ştiu, avem o ţară „grea“, românii sînt cum sînt, săracii îşi asumă,
inerţi, sărăcia, iar bogaţii sînt prostiţi de avere, strada arată jalnic,
salariile scad şi preţurile cresc, guvernul e îngălat, preşedintele e
simultan prea autoritar şi prea slab, dominat de umori dezordonate.
Majoritatea televiziunilor exală o miasmă de mahala, prea mulţi
gazetari scriu prost, isteric şi ieftin, prea mulţi români trişează sau
fură. Învăţămîntul e mediocru, spitalele sînt în faliment, cîrciumile
sînt pline. Da, avem oricînd suficiente motive de disperare. Dar
lehamitea nu e un leac, o ieşire onorabilă. Preferabil ar fi un acces de
iritare vitală, un scurt moment de furie trezitoare. Întîi, împotriva
propriei noastre netrebnicii. Apoi, împotriva lehamitei înseşi. Aflu din
dicţionare că „lehamitea“ e un cuvînt de provenienţă bulgărească
(liha-mi-ti, „mi-e silă, m-am săturat“). Avem o mulţime de lucruri de
învăţat de la vecinii noştri. Nu era musai să ne blocăm într-o
lamentaţie.