Sunteți pe pagina 1din 6

25.

Părintele Nicolae Zagorovski - ÎN MONAHISM IEROMONAHUL SERAFIM

Pomenit la 30 septembrie (†1943)

Foto:

Părintele Nicolae Zagorovski; Părintele Nicolae Zagorovski şi nepotul său; Crucea de piept a părintelui Nicolae

“Sfinţenia nu este simplă dreptate, pentru care cel drept merită să se bucure de binecuvântare în Împărăţia lui
Dumnezeu, ci mai degrabă o astfel de înălţime a dreptăţii în care oamenii sunt umpluţi de harul lui Dumnezeu în
aşa măsură încât curge din ei peste cei care se unesc cu ei. Mare este binecuvântarea lor; vine din experierea
personală a slavei lui Dumnezeu. Fiind plini şi de iubire faţă de oameni, care vine din iubirea faţă de Dumnezeu,
ei sunt receptivi la nevoile oamenilor şi, la rugămintea lor, ei se dovedesc şi ca mijlocitori şi apărători pentru ei
înaintea lui Dumnezeu.” Fericitul arhiepiscop Ioan Maximovici

După 1914, I.M. Konţevici († 1965) a început să urmeze cursurile Universităţii Harkov şi închiriase o cameră în casa
părintelui Nicolae Zagorovski. El îl slujea adesea pe părintele Nicolae la biserică şi îl însoţea atunci când slujea
sfeştanii în case particulare, protejându-l de oamenii care se înghesuiau întotdeauna în jurul lui. Astfel, tânărul
Konţevici era cunoscut celor care îl cinsteau pe părintele Nicolae ca un student evlavios, lucru care în acea vreme
era o raritate. Aceşti credincioşi care îl apreciau pe părintele Nicolae, în timpul Războiului Civil rus, l-au ajutat foarte
mult şi unul dintre ei chiar i-a salvat viaţa.

Profesorul Konţevici a ţinut două conferinţe despre părintele Nicolae în San Francisco. Materialul pentru aceste
conferinţe a fost luat mai întâi de toate din propria lui experienţă, dar şi din informaţii primite de la fiica părintelui
Nicolae (Lidia N. Bobrişcevaia, care a murit la Paris, în 1964) şi, în primul rând, de la Ulyaşa Nozdrina, care l-a însoţit
pe părintele Nicolae în exilul său şi a fost tunsă de el în monahism cu numele Magdalena (acum călugăriţă în
Mănăstirea Lesna din Franţa). Următoarea relatare a fost compilată din notiţele de curs ale autorului de către soţia
sa, Elena Konţevici, şi astfel are o formă mai degrabă condensată şi„atenuată” – prin care, cu toate acestea,
caracterul luminos şi sfânt al părintelui Nicolae străluceşte neumbrit. Fotografiile sunt din colecţia profesorului
Konţevici.

Profesorul Konţevici a remarcat despre chipul părintelui Nicolae că amintea de cel al filosofului grec Socrate, dar că
expresia feţei sale era pur şi simplu incomparabilă: radia blândeţe şi prietenie, strălucind de o extraordinară
bunătate, atrăgând pe toţi la el.

Părintele Nicolae se trăgea dintr-o veche familie princiară care sărăcise; el şi-a ascultat chemarea religioasă. Tatăl
său, diaconul Mihail Teoctistovici, locuia în regiunea de graniţă Akhtirka. Era un om cu un caracter blând, ca din altă
lume. În afară de Biserică nimic altceva nu mai exista pentru el. Pe de altă parte, soţia sa, Parascheva Andreevna,
născută Romenskaia, era o femeie dominantă. Ea avea o minte excepţional de dotată şi mari talente. Rămasă
văduvă foarte devreme, ea a crescut trei copii: Mihail, Ana şi Nicolae, care era cel mai mic. Deşi analfabetă, ea a

1
înţeles semnificaţia educaţiei şi s-a luptat prin toate mijloacele să le dea o educaţie aleasă copiilor ei. Fiul mai mare,
Mihail, era foarte talentat, a terminat seminarul, a intrat la academie, dar, din cauza sărăciei, nu a absolvit-o şi a
murit timpuriu de tuberculoză. Fiul mai tânăr, Nicolae, a crescut în mijlocul naturii, în satul Gusyniţa, împreună cu
copiii ţăranilor. Tânărul Kolea Zagorovski era deosebit de vioi, vesel şi activ. Din copilărie a iubit cântecele populare
şi, de asemenea, dialectul său nativ din Mica Rusie.

După ce a intrat la seminar a început să scrie poezie. Dar nu îi plăcea să înveţe şi în special nu putea suferi
matematica. Cu toate acestea, Kolea era întotdeauna printre cei mai buni studenţi din seminar, fiind dăruit cu talent
literar. În clasele mai mari, profesorul de limbă rusă organiza piese de teatru. În acest fel a fost descoperit talentul
excepţional de actor de comedie al tânărului Zagorovski. Nu trebuia decât să apară pe scenă pentru a stârni o
furtună de râsete în public. Gloria lui Zagorovski s-a răspândit dincolo de seminar. Un binecunoscut promotor de
actori din Ucraina i-a oferit să devină membru al trupei sale, cu un salariu de invidiat. Dar mama sa nu a vrut să
audă despre aceasta: „Vreau să te văd în veşminte de aur, altfel te voi blestema!” i-a declarat ea fiului său. Şi el a
trebuit să se supună.

Soţia părintelui Nicolae, Ecaterina Ivanova, era o femeie educată; au avut doi copii. Satul unde a fost el preot se
numea Malijino, o regiune înapoiată. Acolo părintele Nicolae nu avea posibilitatea să-şi manifeste darurile din
belşug primite. Sunt uşor de imaginat dificultăţile pe care le-a îndurat tânărul preot. Icoana Maicii Domnului pe care
o cinstea atât de mult era, fără îndoială, o martoră a lacrimilor sale amare şi a sufletului său suferind. Într-adevăr,
cum putea o fire atât de vioaie să se împace să vegeteze într-un loc atât de monoton şi sălbatic? Şi cât de adâncă
trebuie să fi fost lupta interioară a acestui om, pentru a transforma un actor de comedie într-un renumit predicator
şi păstor duhovnicesc al oamenilor! Dar o astfel de renaştere s-a petrecut într-adevăr: strălucitele talente lumeşti
au fost transformate în daruri duhovniceşti. Era o minune evidentă. Icoana Maicii Domnului pe care părintele
Nicolae o cinstea ca făcătoare de minuni nu era defel o copie a vechii icoane numite „Căutarea celui pierdut”, ci
părintele Nicolae i-a dat în mod special acest nume! Acesta ne face să ne gândim că tânărul preot fusese pe
marginea deznădejdii şi Maica Domnului însăşi îl pusese pe calea cea bună. Oamenii îl iubeau pe părintele Nicolae,
dar, când a venit vremea să le dea copiilor o educaţie mai bună, el s-a mutat în Harkov şi a devenit preotul bisericii
spitalului din oraş. Aici părintele Nicolae a continuat, la fel ca în sat, să slujească acatiste în faţa icoanei şi să ţină
predici. Nu l-a deranjat faptul că la început participau la slujbe doar una sau două femei în vârstă, deşi bineînţeles
că nu putea fi decât trist văzând că oamenii lipseau. Dar această situaţie nu a durat mult; foarte curând, biserica
devenise plină şi neîncăpătoare. Faima sa, ca a unui alt Gură de Aur, s-a răspândit în Harkov. Mica biserică de spital
a început să fie atât de aglomerată, încât pereţii se umezeau din cauza respiraţiei oamenilor. La Liturghie părintele
Nicolae ţinea două predici, dintre care una era dedicată Evangheliei zilei. Cineva a spus odată: „Batiuşka nu a vorbit
mult astăzi, doar o oră şi jumătate”. El cu greu pleca din biserică înainte de ora trei. Sub conducerea părintelui
Nicolae s-a format un sobor special cu care vizita casele private pentru a sluji sfeştanii. După sfeştanie, toată lumea
mânca şi apoi se cântau „psalmi” – cântece religioase. Multe din acestea erau scrise de părintele Nicolae însuşi.
Uneori pe batiuşka îl însoţeau I.M. Konţevici şi un alt tânăr, numit Democika.

În jurul părintelui Nicolae a început curând să se strângă o obşte de maici. Organizarea ei decurgea în ritm alert şi
toate pregătirile pentru aceasta fuseseră terminate când a izbucnit Revoluţia. Astfel, mănăstirea nu a fost niciodată
deschisă oficial, dar exista în secret. Una din viitoarele călugăriţe era Ulyaşa Nozdrina. Ea intenţiona să se mărite,
dar odată a intrat în biserică în momentul în care predica părintele Nicolae. Aceasta i-a decis soarta pentru
totdeauna; ea a renunţat la mirele său şi a ales calea monahală. Părintele Nicolae a ales-o pe Ulyaşa ca tovarăş când
a venit vremea exilului.

Părintele Nicolae organiza pelerinaje. La unul dintre ele a luat parte şi I.M. Konţevici. La aceste pelerinaje participau
mai multe mii de oameni. Ei mergeau în grupuri; înaintea fiecărui grup erau purtate o cruce, icoane şi prapori. Ei
mergeau cântând, dar în aşa fel încât grupul care îi urma nu auzea cântarea lor. Fiecare grup cânta altceva. Era o
mulţime de astfel de procesiuni. Nu cu mult înainte de terminarea drumului, părintele Nicolae s-a urcat într-un loc
înalt şi le-a vorbit oamenilor. El a spus că se vor ruga pentru ploaie, pentru că era atunci o secetă groaznică.

Când au ajuns, oamenii au stat în pădurea din jurul Mănăstirii Kuryajski. De vreme ce bisericile nu-i puteau cuprinde
pe toţi pelerinii, privegherea de toată noaptea s-a ţinut în întregime pe un loc înalt din pădure. În tot acest timp,
până în zorii zilei, ieromonahii i-au spovedit pe oameni. Când dimineaţa s-a slujit Liturghia, participanţii au primit

2
Sfintele Taine din toate potirele care erau în mănăstire. Aceasta a durat jumătate de zi. Când s-a terminat
împărtăşirea, părintele Nicolae a spus:

„Acum vom face o slujbă pentru ploaie. Toţi să îngenuncheze şi să ne rugăm lui Dumnezeu până când lacrimile
cereşti vor începe să cadă pe pământ”. Oamenii au căzut la pământ. Şi, dintr-odată, pe cerul senin au început să
apară nori şi, într-adevăr, pe pământ au început să cadă, ca lacrimile, picături mari de ploaie, ridicând praful pe
drum... Când a început ploaia, oamenii erau cât pe ce să se arunce ocrotitor asupra părintelui Nicolae, dar călugării
l-au înconjurat şi l-au condus în mănăstire. Fiecare s-a dus să se adăpostească pe unde a putut. Când toţi au ajuns
la adăpost, au început să se reverse torente înfricoşătoare.

După masă, cel care suna clopotul a venit la părintele Nicolae şi l-a întrebat: „Porunciţi să sun pentru ca oamenii să
se adune?” Părintele Nicolae s-a gândit, plecându-şi capul. Apoi a spus: „Sună!”

Apoi, ploaia a continuat să cadă ca dintr-un vas... Dar de îndată ce a sunat clopotul pentru călătoria de întoarcere,
ploaia s-a oprit imediat. Întorcându-se acasă la Harkov, mulţimea de oameni mergea pe străzi cu ramuri în mâini şi
cântând cu entuziasm „Hristos a înviat!”. Locuitorii şi-au deschis geamurile, şi au rămas uimiţi la vederea unei astfel
de bucurii în mulţimea oamenilor în mişcare.

Popularitatea părintelui Nicolae printre oamenii simpli era extraordinară. În Harkov, după Războiul Ruso-Japonez,
erau mulţi delincvenţi. Tâlharii stăteau pe Muntele Rece. Uneori se întâmpla ca unul dintre ei să ajungă bolnav pe
moarte. Erau cazuri în care părintele Nicolae era trimis acolo, şi era condus noaptea pe cărări întunecoase. Citeţul
tremura de frică. În peştera unde erau duşi, într-un colţ erau puse blănuri furate. Dar nici unul dintre tâlhari nu l-a
jignit pe părintele Nicolae. Doar după Revoluţie un tâlhar revoluţionar i-a smuls crucea de aur.

Pe când încă mai locuia în Harkov, din cauza statului în picioare în timpul lungilor slujbe şi rugăciuni, părintele
Nicolae a făcut răni la picioare. Dar făcea glume pe seama sa, spunând că, dacă picioarele sale nu îl vor mai căra, va
trebui să le care el.

În timp, părintele Nicolae şi-a asumat, cu binecuvântarea stareţului de la Optina, părintele Anatolie Potapov,
lucrarea de stareţ.

Revoluţia începuse. E uşor de imaginat că mulţimea de oameni grupată în jurul părintelui Nicolae nu era de partea
Revoluţiei. Influenţa părintelui Nicolae era foarte mare şi răspândită pretutindeni. Chiar de la început, neluând în
seamă toate acestea, bolşevicii l-au chemat pe părintele Nicolae şi i-au propus o înţelegere. Nu-i cereau decât un
singur lucru: să nu predice împotriva comuniştilor. Chiar i-au oferit o subvenţie în aur pentru activitatea sa caritabilă.
La această propunere, părintele Nicolae a răspuns că el Îl slujea pe unul Dumnezeu şi pe nimeni altcineva. Curând
a fost arestat şi băgat în închisoare. Se poate ca arestarea părintelui Nicolae să fi fost urmare a apărării, împreună
cu o mulţime de oameni, a mănăstirii unde îşi avea reşedinţa episcopul de Harkov din acea vreme, Mitropolitul
Antonie Hrapoviţki. Imediat ce vestea arestării părintelui Nicolae s-a răspândit, piaţa din faţa închisorii s-a umplut
de căruţele ţăranilor, pline de provizii de la ţară. Cât timp părintele Nicolae a fost ţinut în închisoare, toţi deţinuţii
s-au hrănit din proviziile aduse lui.

Văzând o astfel de mare iubire a oamenilor faţă de părintele Nicolae, autorităţile au hotărât că ar fi mai potrivit să-
l trimită în afara oraşului Harkov. (El mai fusese arestat şi altă dată, fiind unul dintre cei 24 de preoţi care
respinseseră Biserica „renovaţionistă”.) I s-a propus să părăsească oraşul şi să meargă în altă parte. Părintele
Nicolae, luând-o pe Ulyaşa cu el, a mers în Petersburg. Multe călugăriţe au vrut să-l însoţească, dar alegerea lui s-a
oprit înţelepţeşte asupra Ulyaşei – mai întâi de toate, datorită devotamentului ei nelimitat şi datorită sănătăţii
puternice. Glumind, îi spunea: „Tu nu ai cap, ci o oală”. Adevărat, ea nu înţ legea mare lucru, dar era devotată nu
în cuvinte, ci în fapte. Cine ar fi putut duce tot ce a dus ea?

Şi, astfel, părintele Nicolae şi Ulyaşa s-au dus în Petersburg. Era imediat după apariţia aşa-numitei „Biserici vii”.
Umblând prin oraş, părintele Nicolae şi Ulyaşa se duceau pretutindeni, evitând bisericile „Bisericii Vii”. Odată au
intrat într-o biserică aproape de locuinţa lor. Aici, o femeie posedată s-a aruncat furioasă asupra părintelui Nicolae
cu un ţipăt: „O, pleşuvule! O, plângăciosule! Ai venit şi aici ca să ne chinuieşti?” Oamenii care stăteau în jur nu ştiau
ce să creadă, uitându-se la figura umilă a părintelui Nicolae, care era îmbrăcat în haine simple de ţăran. Dar, curând,

3
oamenii au simţit că nu priveau nicidecum la un om simplu, în ciuda faptului că exilaţii se străduiau să rămână în
umbră. Iată un exemplu: într-o zi părintele Nicolae era în pat, fiind bolnav. S-a auzit soneria. Ulyaşa a deschis uşa şi
a văzut nişte ţigani stând în prag.

„Părintele care spune viitorul stă aici?”, au întrebat ei. „Nu”, a răspuns Ulyaşa. „Dar ne-au dat această adresă: strada
Borovaia nr. 46”, au spus ţiganii. „Spuneţi-i părintelui că ne-au furat un cal”. Ulyaşa s-a dus la părintele Nicolae şi i-
a spus: „Au venit nişte ţigani, dar nu îi puteţi primi. Cineva a furat un cal de la ei. Dacă îi primiţi, suntem pierduţi.
Nu putem primi pe nimeni”. „Bine”, a spus părintele Nicolae, „nu-i putem primi; totuşi, spune-le să caute calul la
vecin”. Două zile mai târziu, ţiganii au apărut din nou, dar de această dată cu saci plini de provizii. Găsiseră calul la
vecinul lor.

Iată altă întâmplare. Părintele Nicolae nu se ducea niciodată nicăieri, doar la biserică. Pe neaşteptate, a venit o
femeie şi l-a implorat să împărtăşească o femeie pe moarte. Împotriva tuturor regulilor sale, părintele Nicolae s-a
pregătit şi a plecat, luând cu el cinstita icoană a Maicii Domnului „Căutarea celui pierdut”. Într-o mansardă, pe un
pat, zăcea o femeie tânără, în stare de inconştienţă. Din gură îi curgea o spumă de sânge. Doi copii plângeau cu
amar. „Copii”, a spus părintele Nicolae, „rugaţi-vă Maicii Domnului – ea va auzi rugăciunea copiilor”. El a început o
slujbă cu acatist înaintea icoanei pe care o adusese. Şiroaie de lacrimi curgeau pe faţa părintelui Nicolae; era
literalmente ud de lacrimi. După slujbă i s-a spus: „Dar batiuşka, nu aţi citit rugăciunile de ieşire a sufletului!” „Nu
este necesar”, a răspuns el. Curând, copiii recunoscători au venit la părintele Nicolae şi i-au adus flori şi o curea
brodată, aşa cum obişnuiau să poarte clericii în Rusia. După aceea a venit şi femeia vindecată. Deşi fusese
inconştientă în timpul slujbei, cu toate acestea simţise cum o putere vie intrase în ea. Ea devenit o fiică
duhovnicească devotată a părintelui Nicolae cât timp el a locuit în Petersburg.

Iată un alt caz memorabil despre înainte-vederea părintelui Nicolae. Părintele Nicolae şi Ulyaşa căutaseră o altă
locuinţă, pentru că începuseră să vină foarte mulţi oameni la ei. Ei au găsit un loc bun. Ulyaşa era entuziasmată şi a
spus fericită: „Ce minunat! Aici, batiuşka, vom pune patul vostru şi aici masa!” Dar părintele Nicolae stătea palid şi
nu spunea nimic. În cele din urmă, s-a întors spre proprietăreasă: „Spuneţi-ne ce s-a întâmplat aici”. S-a dovedit că
acolo se spânzurase un agent al poliţiei secrete. Bineînţeles, nu au închiriat acel loc.

În 1930, părintele Nicolae a fost arestat pentru că a refuzat să accepte Declaraţia Mitropolitului Serghie şi a fost
închis în „casa de detenţie preliminară” din Petersburg.

Şederea în Petersburg a părintelui Nicolae a luat sfârşit în faimoasa „Noapte Sfântă”, aşa cum a fost numită de
credincioşii din Petersburg, când, într-o singură noapte, în 1932, cinci mii de oameni, cei mai devotaţi Bisericii, au
fost arestaţi.

Închisoarea unde a fost închis părintele Nicolae era atât de supraaglomerată, încât nefericitul preot al lui Dumnezeu
a stat în picioare nouă zile, până când unuia dintre delincvenţi i s-a făcut milă de el şi i-a dat un loc sub o masă, unde
putea să se întindă pe podea. După aceasta, părintele Nicolae a fost trimis la Solovki. Matuşka lui, însoţită de credin-
cioasa Ulyaşa, au pornit într-o lungă călătorie pentru a-l vizita. Când au ajuns şi li s-a permis să-l vadă, părintele a
venit la ele bărbierit şi slab ca un mort. Aceasta se întâmpla în timpul unui post – dar pachetele aduse deţinuţilor
era obligatoriu să fie din carne. Ulyaşa a gătit cotlete din linte, pe care gardienii le-au luat drept carne.

După şederea sa în Solovki, părintele Nicolae a fost trimis în nordul îndepărtat, împreună cu alţi deţinuţi, ca să
locuiască acolo. Ei au mers pe jos prin tundră, călcând din movilă în movilă. Ţânţarii i-au chinuit. Într-un loc călătorii
şi-au petrecut noaptea într-un paraclis abandonat. Trezindu-se, părintele Nicolae a văzut că dormea în faţa icoanei
„Căutarea celui pierdut”. Aceasta l-a încurajat foarte mult şi a simţit că este sub acoperământul Împărătesei
cerurilor. El singur a reuşit să ajungă la destinaţie: restul nu au supravieţuit, ci au murit pe cale.

Ulyaşa, devotată ca întotdeauna, nu l-a părăsit pe părintele Nicolae nici aici. Ea a venit la el singură într-un vagon,
aducând un coş cu provizii. Ea a călătorit mii de kilometri. Drumul mergea prin taiga. Adesea era uimită de
spectacolul luminilor nordice licărind pe cer. Dumnezeu Însuşi a păzit-o şi a ajuns în siguranţă. Părintele Nicolae era
păzit de gardieni. Ulyaşa nu şi-a pierdut speranţa. Ea îi numea pe soldaţi „Detka” sau „Vanka”, îi bătea pe umăr
şi le amintea de propriile lor mame.

4
„Acesta este unchiul meu”, le spunea ea; „el m-a luat la sine când eram orfană şi m-a crescut. Şi voi aveţi o mamă
– amintiţi-vă de ea. Lăsaţi-mă să merg să mănânc cu unchiul meu!” I se dădea permisiunea şi părintele Nicolae
mergea să mănânce cu Ulyaşa.

În cele din urmă, părintele Nicolae şi-a ispăşit perioada de pedeapsă. A fost eliberat şi i s-a permis să trăiască oriunde
voia, cu excepţia provinciei Harkov. Şi, astfel, au plecat cu trenul şi se apropiau de ţinta lor. Ei îşi spuneau unul altuia
că odată coborâţi din tren nu aveau nicio idee ce vor face mai apoi. Conversaţia lor a fost auzită de o femeie
îmbrăcată simplu, care călătorea cu ei; ea era soţia unui preot exilat la care se ducea în vizită. Uitându-se mai
îndeaproape, ea a recunoscut în chipul părintelui Nicolae chipul unui preot. Ea i-a informat pe tovărăşii ei de
călătorie că în Oboyan era o mănăstire secretă. Le-a dat adresa. Călătorii au mers acolo şi au sunat. Călugăriţa
portăriţă le-a deschis uşa. Aflând că ei cereau adăpost pe timp de noapte, călugăriţa le-a declarat categoric că acest
lucru era imposibil; ele însele se ascundeau şi, dacă ar fi început să le permită accesul celor din exterior, ar fi atras
imediat atenţia asupra lor. „Oricum, spune-i egumenei despre noi”, a cerut părintele Nicolae. Egumena nu i-a lăsat
să aştepte, ci a venit repede şi într-un mod prietenos i-a invitat să ia masa împreună cu maicile. Şi ce se întâmplase?
În noaptea sosirii lor, Sfântul Serafim i-a apărut egumenei în vis şi i-a spus: „Serafim de Harkov vine la tine; primeşte-
l”. Batiuşka a izbucnit în lacrimi şi a spus: „Eu sunt părintele Nicolae”. Dar, de fapt, el fusese călugărit în Solovki cu
numele Serafim. El nu s-a aşteptat să se întoarcă în lume şi să mai trăiască mult, şi a primit tunderea în secret. Pe
atunci, Ulyaşa nu ştia acest lucru, dar mai târziu, când locuiau în Oboyan, în timp ce părintele Nicolae slujea
Liturghia, ea l-a auzit, când primea Sfânta Împărtăşanie, numindu-se pe sine ieromonahul Serafim. Nu a durat mult
până ce au găsit un apartament în Oboyan. Părintele Nicolae nu ieşea niciodată în timpul zilei.

Doar noaptea târziu ieşea afară, ca să respire aer curat. El slujea Liturghia în fiecare zi. Proscomidia, cu o pomenire
nesfârşită a celor vii şi a celor adormiţi, dura două ore. Uneori, călugăriţele lui din Harkov veneau la dânsul noaptea
şi astfel el povăţuia mănăstirea lor secretă.

Ulyaşa locuia în Oboyan în desăvârşită ascultare faţă de părintele Nicolae. Ea a fost tunsă în monahism de către el
şi numită Magdalena. Ea a găsit de lucru într-un spital, ca infirmieră. Pe neaşteptate a venit un decret: toţi cei semi-
analfabeţi erau obligaţi să treacă un examen conform programei de zece clase, sau altfel erau concediaţi. Părintele
Nicolae a început să-i dea lecţii Ulyaşei. El a scris o compunere cu titlul „Dimineaţa în sat” şi i-a spus Ulyaşei să o ia
cu sine la examen şi să o copieze când este anunţată tema. Tema care s-a dat a fost într-adevăr „Dimineaţa în sat”.
Pentru examinarea orală, părintele Nicolae i-a recomandat Ulyaşei să înveţe pe de rost o anumită poezie. „Când
vor întreba cine o ştie, să ridici mâna”. Şi, într-adevăr, au întrebat despre acea poezie şi Ulyaşa a fost singura care a
ştiut-o pe de rost. Cu matematica a fost mai complicat, pentru că părintele Nicolae însuşi era foarte slab la
matematică. El a deschis un manual de algebră şi a arătat o pagină pe care Ulyaşa trebuia să o memoreze. La
examinare au întrebat exact despre acea pagină. Ulyaşa a trecut examenul pentru programa de zece clase şi din
infirmieră a devenit asistentă.

Al Doilea Război Mondial a venit. Din spitalul din Oboyan un grup de personal medical a fost trimis pe front şi Ulyaşa
făcea parte din el. Părintele Nicolae urma să rămână singur – bătrân, bolnav, nepotrivit pentru muncă, chinuit de
închisori şi exiluri... Pe peronul gării s-a făcut aranjarea personalului medical. Toţi erau chemaţi după nume şi aşezaţi
în tren. Ulyaşa nu a fost chemată. Trenul a plecat... Ulyaşa s-a întors acasă. Şi ce a văzut? Părintele Nicolae stătea
la rugăciune. Cârpa pe care stătea era toată udă de lacrimi.

Oraşul Oboyan a fost luat de nemţi. Au fost puşi soldaţi în toate casele. Căsuţa în care stătea părintele Nicolae a
fost de asemenea ocupată. I s-a propus să doarmă pe jos. Cu toate acestea, soldaţii nemţi au fost atât de
impresionaţi de înfăţişarea acestui Bătrân, care rămânea în permanenţă la rugăciune, încât nu doar că nu i-au luat
patul, ci îşi dădeau jos până şi papucii când intrau în camera lui, ca să nu îl deranjeze de la rugăciune.

Curând a fost dus la Harkov, într-o maşină de spital. Aici, părintele Nicolae săvârşea sfintele slujbe în casa lui cu un
număr mare de oameni prezenţi. Războiul era pe sfârşite. Retragerea nemţilor a început. Părintele Nicolae se
hotărâse să meargă în Vest, pentru că, după cum spunea, nu avea putere să-i înfrunte pe bolşevici din nou. Când a
trecut graniţa Maica Magdalena $i pàrintele N icolae Masici eu un alt credincios din Uniunea Sovietica dupa al ll-lea
Rlizboi Mondial, aici eu Elena Konţevici, cea care a scris viata parintelui Nicolae Zagorovski din màrturia directà a
maicii patriei sale a plâns cu amar. Dar patria cerească îl aştepta deja. Firul vieţii sale a fost tăiat când a ajuns în

5
Peremîşl. El a avut un atac cerebral. A fost internat în spital, unde a trăit mai multe zile. El a murit în ajunul
praznicului Acoperământului Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, pe 30 septembrie (13 octombrie stil nou) 1943.

Totul s-a întâmplat exact în felul în care îşi descrisese propria moarte într-o poezie scrisă cu douăzeci de ani înainte,
în timp ce era în Petersburg, chiar la începutul Revoluţiei.

În această poezie sunt descrise ultimele zile calde ale toamnei timpurii. Flori nu mai sunt. Frunzele de toamnă cad
pe pământ. Natura muribundă zâmbeşte stins şi împreună cu ea poetul sfânt însuşi îşi sfârşeşte zilele sale
pământeşti. Exact aşa cum a descris, aşa s-au întâmplat lucrurile în fapt; exact un astfel de început de toamnă.
Părintele Nicolae, care nu se distingea printr-o frumuseţe deosebită în viaţă, devenise mai mult decât frumos pe
patul morţii. Chipul său purta pecetea unei alte lumi, a unei frumuseţi inexprimabile în cuvinte. Ca şi când s-ar fi
deschis o uşă în doritul alt pământ, unde „dreptul străluceşte ca luminătorii”.

(Când Sfântul Arhiepiscop Ioan Maximovici a fost informat, nu cu mult înainte de moartea sa, că se pregătea
tipărirea biografiei părintelui Nicolae, el s-a bucurat mult şi a spus că, în timpul tinereţii sale în Harkov, el l-a
cunoscut bine pe părintele Nicolae şi îl cinstea mult pe acest drept mărturisitor).

Ivan Andreev SFINŢII CATACOMBELOR RUSIEI Vieţile noilor mucenici