Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………2

1.Sursele de poluare a aerului atmosferic in mediul urban……………………………..3

1.1.Surse naturale………………………………………………………………………3

1.2.Sursele artificiale………………………………………………………………….4

2.Poluanţii atmosferici……………………………………………………………………..6
3.Poluarea aerului în oraşul Chişinău.................................................................................8
4.Măsuri de conservare a calităţii aerului………………………………………………..12
5.Concluzii………………………………………………………………………………….14
6.Bibliografie……………………………………………………………………………….15

1
 Introducere
Atmosfera constituie mediul de viaţă pe Terra, calitatea vieţii fiind direct dependentă de
calitatea aerului. În atmosferă aerul ocupă circa 96% din volum, restul de 4% fiind ocupat de
vaporii de apă. Aerul atmosferic, alături de alte componente ale mediului ambiant, are o
însemnătate vitală pentru natură. Aerul este un amestec de azot (78%) şi oxigen (21%)
necesar activităţii organismelor aerobe, inclusiv a oamenilor. Acest amestec conţine şi o
cantitate neînsemnată de alte gaze: neon, argon, heliu, cripton, xenon, radon, bioxid de
carbon, hidrogen, vapori de apă şi alte particule, care practic nu au nici o influenţă asupra
organismelor vii. Învelişului gazos alcătuit din aer, care înconjoară pământul, nu i se poate
stabili o limită superioară precisă, stratul de aer din jurul planetei noastre trecând treptat în
spaţiul interplanetar (extraatmosferic). Acţionând ca o pătură protectoare (care ecranează
razele dăunătoare ale soarelui), atmosfera menţine o temperatură propice vieţii pe pământ.
Totodată, ea acţionează ca un depozit pentru diverse gaze şi particule care – localizându-se în
diferitele ei straturi – influenţează clima (şi regimul precipitaţiilor). Dezvoltarea societăţii
umane duce la crearea unui impact antropic şi tehnogen negativ asupra calităţii aerului.
Se vorbeşte despre poluarea atmosferică atunci când “una sau mai multe substanţe sau
amestecuri de substanţe poluante sunt prezente în atmosferă în cantităţi sau pe o perioada care
pot fi periculoase pentru om, animale sau plante şi contribuie la punerea in pericol sau
vătămarea activitătii sau bunăstării persoanelor” (definiţie OMS / WHO).
La nivel european şi internaţional, poluarea atmosferică a devenit o preocupare
permanentă începând cu anii 1980. A căpătat consistenţă prin ratificarea Convenţiei din 1979
privind poluarea atmosferică transfrontieră. O atenţie sporită a fost acordată, într-o primă fază,
limitării emisiilor de oxizi ai sulfului, responsabili pentru ploile acide. Au urmat marile
instalaţii de ardere şi, în ultimii ani, protecţia stratului de ozon, restricţiile în emisiile de
dioxid de carbon şi limitarea defrişărilor.
Monitorizarea calitatii aerului ocupa un loc esential in cadrul sistemului de monitorizare
a mediului, atmosfera fiind cel mai larg vector de propagare a poluantilor, ale caror efecte se
resimt de la nivel local pana la nivel global, asupra tuturor elementelor biotice si abiotice ale
mediului.

2
 1.Poluanţii atmosferici
Cei mai reprezentativi poluanţi din atmosferă sunt:
Monoxidul de carbon (CO). In oraşele cu un trafic intens, majoritatea monoxidului
de carbon eliberat în aer provine de la gazul de eşapament. Mai provine de asemenea din
procesele industriale, arderea lemnului, etc. Sursele din interior includ fumul de ţigară şi
instalaţiile de încălzire.
Monoxidul de carbon scade capacitatea organismului de a transporta oxigen spre
ţesuturi şi organe, cum ar fi inima şi creierul. Este periculos mai ales pentru cei cu probleme
cardiace, poate fi fatal celor expuşi la concentraţii foarte mari ale acestuia.
Oxizi de azot (NOx) rezultă datorită căldurii create la combustie, aceasta cauzînd
combinarea oxigenului şi oxidului de azot din aer. Oxizii de azot cauzează mai multe
probleme, cum ar fi: probleme respiratorii, mutaţii biologice, etc.
Suspensii solide totale. Numite adesea fum sau funingine, particulele solide din aer
sînt cel mai evident gen de poluare şi adesea cel mai periculos. Populaţia urbană a lumii
respiră un aer în care concentraţia acestor particule depăşeşte limitele stabilite. Unele dintre
aceste particule sînt evacuate prin coşurile fabricilor sub formă de fum negru. Majoritatea
conţin dioxid de sulf şi oxizi de azot, transformîndu-se apoi în nitriţi şi sulfaţi.
Suspensii solide cu fracţia 10 mkm (PM-10). Suspensiile solide de o mărime mai
mică ca PM-10 în procesul respiraţiei sunt stopate în partea superioară a sistemului de
respiraţie şi provoacă îmbolnăviri grave. Impactul negativ al PM-10 asupra sănătăţii sunt
supuşi locuitorii urbelor din toată lumea. Astfel rezultatele investigaţiilor denotă că acţiunea
negativă a PM-10 asupra sănătăţii populaţiei orăşeneşti din toată lumea este cauzată a cca 800
mii de decesuri înainte de vreme pe an.
Acţiunea acestor particule reduce durata medie a vieţii aproximativ cu un an şi se
exprimă prin urmări negative pentru sistemul de respiraţie şi cardiovascular, în prealabil la
copii şi la persoanele cu vîrsta înaintată.
Dioxid de sulf (SO2) este un gaz acid şi incolor, poate declanşa accese de astmă, iar
prezent fiind în atmosferă, reacţionează în continuare, formînd particule fine de acizi. Acest
gaz se formează cînd combustibilul care conţine sulf este ars. Exemple sunt arderea
cărbunelui şi uleiului, procesele de extragere a benzinei din ulei, etc. Alte surse sunt
reprezentate de industriile care extrag metale din minereu, cărbune sau care folosesc uleiul
spre ardere sau cu alte scopuri, cum ar fi rafinăriile de petrol sau industriile de procesare a
metalelor.
Ploile acide. Hidrogenul este elementul cel mai abundent din scoarţa terestră. Ploaia

3
acidă este un tip de poluare atmosferică, în cazul când oxizii de sulf şi cei de azot se combină
cu vaporii de apă din atmosferă, rezultînd acidul sulfuric şi acidul azotic, care pot fi
transportaţi la distanţe mari de locul emisiei agentului poluant, provocând efecte nocive
asupra vegetaţiei, solului, apelor. Specialiştii evidenţiază o posibilă legătură a acestui
fenomen cu apariţia unei boli degenerative, cu grave tulburări de memorie şi dereglări ale
funcţiilor mentale.
Dioxid de azot (NO2). Principalele surse de NO2 sunt instalaţiile fixe de ardere a
combustibilului fosil (cărbune, produse petroliere, gaze naturale) şi mobile - traficul rutier,
naval, feroviar neelectric, aerian. Efectele asupra organismelor umane sensibile (astmatice)
apar de la concentraţia de 0,560 mg/mc pe timp scurt de mediere.
Fenoli (C6H5-OH) Sursele antropice: fabricarea fenolului, prepararea mixturilor
asfaltice, tratamente termice. Pot declanşa iritarea căilor respiratorii, tulburări digestive,
modificări nervoase.
Aldehida formică (CH2O) rezultă datorită emisiilor directe din activităţile de
producere şi de utilizare a aldehidei formice şi reacţii secundare ale hidrocarburilor oxidate
rezultate din arderi în surse fixe şi mobile. Sursele majore antropice, care pot afecta sănătatea
umană, sunt surse de incintă (locuinţe, birouri, alte locuri de muncă etc.) şi anume produse
care conţin răşini: mobilă şi alte produse din lemn, fumul de ţigară, încălzirea în condiţii
casnice.
Plumbul (Pb) Principalele surse de emisie a Pb în mediu sunt traficul auto şi
procesele industriale. Efectele asupra sănătăţii populaţiei se manifestă prin biosinteza
hemoglobinei, efecte asupra sistemul nervos şi presiunea sîngelui ce apar la expuneri pe
termen lung.
Cadmiu! (Cd) In aer Cd ajunge sub formă de particule în urma emisiilor de la
incinerarea deşeurilor, emisiilor din metalurgie. Particulele de Cd pot fi transportate pe
distante lungi, astfel că aria poluată se extinde foarte mult. Se conţine în cantităţi mari în
păcură şi motorină, ce provoacă aberaţii cromozomiale, care modifică respectiv ereditatea,
mai posedă urmări cancerigene, leziuni renale.
Zincul (Zn) se conţine în cantităţi mari în produsele lactate, peşte, carne şi legume.
Intoxicarea cu zinc poate provoca dezvoltarea hipertoniei, aterosclerozei şi bolilor cardiace.
Cuprul (Cu) Aceste metal are o importanţă vitală pentru creşterea şi dezvoltarea normala
a omului, animalelor şi plantelor. în acelaşi timp, în legătură cu intensificarea poluării
mediului ambiant conţinutul acestor metale este limitat în produsele alimentare şi apă.
Intoxicarea cronică cu cupru poate provoca dezvoltarea hipertoniei, aterosclerozei şi bolilor

4
de inimă.
Nichel (Ni) este prezent în minereuri sub trei forme principale: sulfit, silicat şi arsenit.
Numeroasele studii epidemiologice au arătat că expunerea cronică la praful de nichel şi la
subsulfitul de nichel poate cauza cancer pulmonar sau nazal.
Cromul (Cr) expunerea cronică prin inhalarea compuşilor de crom insolubili poate
produce pneumoconioza cu alterarea funcţiei pulmonare. Excesul la săruri anorganice solubile
poate provoca apariţia de ulceraţii cutanate, dermatită, perforarea septului nazal şi manifestări
respiratorii de hipersensibilizare.
Exista numeroase dovezi ca poluarea aerului afecteaza sanatatea oamenilor şi a animalelor,
distruge vegetaţia, solul, afecteaza climatul, reduce vizibilitatea şi radiaţia solară. A doua
jumătate a secolului XX este considerată ca o perioadă de dezvoltare lără precedent a
urbanismului, industriei şi agriculturii. Pentru această dezvoltare se plăteşte însă un preţ foarte
mare, sub forma epuizării resurselor naturale şi a operaţiei poluării aerului, apei, solului,
poluare care constituie o ameninţare permanentă atît sănătăţii umane cît şi mediului
înconjurător.

5
 2.Prelevarea probelor de aer
Sistemele pentru analiza poluanţilor transportaţi de către aer sunt alcătuite din următoarele
componente : dispozitivul de absorbţie, componenta de colectare sau senzorul, componenta de
măsurare a fluxului de aer şi mecanismul de punere în mişcare a aerului. Toate acestea trebuie
construite din materiale inerte din punct de vedere fizic şi chimic pentru a nu reacţiona cu
componentele aerului analizat. Principiul metodei constă în a face un flux de aer să treacă la
nivelul colectorului sau al senzorului unde se face estimarea calitativă şi cantitativă a
diferitelor categorii de poluanţi. Natura dispozitivului de absorbţie este determinată de tipul şi
de obiectivele tehnicii de prelevare şi poate varia de la forme pasive de colectare - printr-o
deschizătură verticală (ca cele pentru analiza depunerilor), până la tubuşoare foarte fine
utilizate pentru analiza la sursă a aerosolilor. Problemele ce impun o atenţie deosebită sunt
cele legate de imposibilitatea fracţionării probei şi deci de obţinere a unor subprobe
reproductibile din masa de aer, aderarea aerosolilor la pereţii tubului de absorbţie, pierderea
sau schimbarea caracteristicilor substanţei analizate datorită reacţiilor chimice cu alte
substanţe din zona de colectare, adsorbţia unor componente gazoase rezultate din aceste
substanţe şi condensarea compuşilor volatili. Una dintre cerinţele de bază pentru realizarea
unor prelevări corecte este aceea de a asigura o viteză constantă fluxului de aer ce trece prin
sistem, pentru a nu perturba distribuţia particulelor din gazul analizat şi deci pentru a evita
supraestimarea sau subestimarea structurii acestuia. De aceea uneori apar probleme în analiza
maselor de aer atunci când se produc modificări ale vitezei vântului. Metodele comune
utilizate pentru analiza gazelor şi a particulelor din aerul atmosferic sunt: filtrarea; impactul
(pentru particule umede şi uscate), impactul în cascadă, sedimentarea (pentru aerul staţionar),
precipitatorii termali; centrifugarea, cicloni, adsorbţia, absorbţia; condensarea. Filtrarea. Este
tehnica cea mai comună. Alegerea tipului de filtru depinde de numeroşi factori ce includ
eficienţa pentru particulele de o anumită mărime, presiunea picăturilor şi caracteristicile
filtrului pentru fluxul de aer, concentraţia elementelor reziduale (urme) în mediul filtrului,
compatibilitate fizico-chimică a filtrului cu componenta analizată. Impactul. Impactorii permit
producerea unor jeturi de aer care sunt izbite forţat de o suprafaţă cu orificii de care
particulele tind să se coleze. Impactorii în cascadă permit obţinerea unor probe fracţionate,
particulele cele mai mari se obţin la nivelul primului strat al filtrului, iar cele mai mici la
nivelul ultimului strat. Sedimentarea. Colectarea materialului particulat prin realizarea unor
depuneri în vase speciale de recoltare este metoda cea mai simplă de analiză a poluanţilor
atmosferici. Singura nelămurire este legată de faptul că nu se poate spune în ce măsură
materialul colectat este reprezentativ pentru momentul analizei. Adsorbţia. Adsorbţia gazelor

6
constă în concentrarea şi aderarea moleculelor de gaz la diferite suprafeţe. Materialele cel mai
des utilizate ca adsorbanţi sunt cărbunele activ, silica-gelul, alumina şi diferitele tipuri de
polimeri poroşi. Atunci când se alege un anumit tip de adsorbant trebuie să se ţină cont de
relativa afinitate a acestuia faţă de polaritatea sau nepolaritatea compuşilor analizaţi. De
exemplu, cărbunele activ este nepolarizat şi totuşi este un bun adsorbant pentru gazele
nepolarizate, dar nu reacţionează cu o serie de compuşi polarizaţi cum este cazul vaporilor de
apă. Adsorbantul nu trebuie să reacţioneze chimic cu compuşii din probe. Pe întreaga durată a
efectuării analizelor, analitul nu trebuie să intre în reacţie cu alţi compuşi aflaţi în probă.
Deoarece adsorbţia este dependentă de temperatură, creşterea eficienţei prelevării şi a
volumului de retenţie se poate realiza prin răcirea adsorbantului. Prin îmbunătăţirea sistemelor
de detecţie şi în mod special prin combinarea tehnicilor de separare cromatografică cu detecţia
de masă şi cu spectrofotometria, a crescut frecvenţa de utilizarea adsorbanţilor la analiza
diferiţilor compuşi.
Absorbţia. Gazele pot fi colectate prin dizolvare în diferite soluţii sau prin reacţie chimică cu
absorbantul. Pentru anumite tipuri de analize metodele din această categorie sunt recomandate
deoarece sunt mai puţin costisitoare. Condensarea. Se bazează pe răcirea curenţilor de aer şi
deci pe condensarea substanţelor ce urmează a fi analizate. Una din limitările acestei metode
este dată de faptul că prin răcire vaporii de apă pot să îngheţe şi să blocheze întregul proces.
Tehnicile de concentrare a diferiţilor compuşi utilizate direct în teren pot fi înlocuite prin
prelevarea în containere impermeabile a unor eşantioane de aer ce vor fi transportate în
laborator unde aerul din ele va fi analizat. Metode de măsurare a fluxului de aer. Pentru a
măsura concentraţia unui constituent din aer este necesar să cunoaştem volumul de aer
analizat. Acest lucru se poate realiza prin măsurarea ratei fluxului cu ajutorul diferitelor
instrumente concepute pentru măsurarea vitezei şi a volumului. Instrumentele trebuie calibrate
în permanenţă şi verificate sub aspectul etanşeităţii. Întrucât volumul de aer este dependent de
temperatură şi 124 presiune, se impune măsurarea acestor doi parametri, iar exprimarea sa se
va face în unităţi standard de temperatură şi presiune. Pentru prelevarea probelor de aer se
utilizează diferite tipuri de pompe, dar o alegere corectă se face pe baza cunoaşterii unor
caracteristici ce ţin de viteza fluxului de aer, de volumul de aer, de faptul că vrem să obţinem
un flux intermitent sau continuu.

7
 3.Metode şi principii de determinare a poluanţilor din aer
Pentru observaţiile asupra poluării atmosferei s-au folosit lucrări metodice expuse în
îndrumarul metodic: „Руководство по контролю загрязнения атмосферы” 52.04.186-89
M., 1991 şi „Руководство ЕМЕП по отбору проб и химическому анализу”, 2001 .
Concentraţia suspensiilor solide s-a determinat prin metoda gravimetrică bazată pe
stabilirea masei particulelor din suspensie, reţinute de filtru din ţesătură FPP-15 sau AFA-
BFI-20 la trecerea unui anumit volum de aer.
Metoda separării anionilor şi cationilor prin cromatourafia ionică a fost aplicată la
analiza compuşilor anorganici din aerul şi precipitaţiile atmosferice. Cromatografia ionică este
o tehnică de separare, prin care substanţele sunt separate unele de altele, prin distribuirea lor
între două faze şi anume, o fază staţionară, imobilă (aliată de regulă într-un tub numit
coloană) şi o fază mobilă aliată în mişcare ce se deplasează prin golurile primei faze.
Separarea se petrece într-o coloană cromatografică. Faza mobilă, denumită şi eluent
scurgîndu-se în continuu (cu o viteză constantă) prin interstiţiile fazei staţionare, adeseori
poroase, poate provoca migrarea cu viteze diferite a celor n componenţi ai amestecului de
separate de-a lungul coloanei. Amestecul supus separării se introduce sub formă de soluţie la
începutul coloanei. Spălaţi de eluent, o parte din componenţii probei migrează prin coloană cu
viteze diferite. Acest lucru se datorează interacţiunilor fizice specifice dintre moleculele
probei şi faza staţionară. Efectul este numit retenţie şi acesta provoacă o aşa-numită migrare
diferenţiată. Astfel e posibilă sesizarea componenţilor, pe rînd, la părăsirea coloanei, de către
un detector de conductivitate capabil să dea un semnal proporţional cu concentraţia soluţiei de
component din faza mobilă în funcţie de timp. Diagrama semnal, funcţie de timp se numeşte
cromatogramă. Aceasta furnizează o serie de picuri, unde aria de sub picuri relevă informaţia
cantitativă despre cantitatea de component iar poziţia picului serveşte pentru identificarea
compusului din probă.
Metoda fotocolorimetrică de determinare a dioxidului de sulf e bazată pe captarea
dioxidului de sulf din aer pe hemosorbentul pelicular în baza tetraclormercuratului de sodiu
(TCM) şi determinarea lui lotometrică după compusul colorat, rezultat la interacţiunea
dioxidului de sulf cu aldehida formică şi pararozanilina (sau fuxină).
pH (reacţia activă a concentraţiei ionilor de hidrogen) se determină prin metoda pH-
metrie, utilizînd aparatul ionomer И - 130 M.
Metoda fotocolorimetrică de determinare a sulfaţi lor solubili e bazată pe formarea
sulfatului de bariu insolubil la reacţia sulfat - ionilor cu clorură de bariu. Masa sulfat - ionilor
se determină turbidimetric.

8
 Pentru observaţiile instrumentale asupra concentraţiei oxidului de carbon în aer s-au
aplicat gazoanalizatoare de tipul ГМК-3 şi “Паладий”. Pentru gazoanalizatorul de tip ГМК-3
este utilizată metoda potentiostatică de măsurare optico-acustică bazată pe capacitatea
oxidului de carbon de a asimila lungimile de undă cu centrul în zona de asimilare 4,7 mem
emise în diapazonul inlraroşu. Principiul funcţionării gazoanalizatorul ui “Paladii" e bazat pe
metoda amperometriei potenţiometrice, ce constă în schimbarea curentului de oxidare
electrochimică a oxidului de carbon pe electrodul de lucru a celulei electrochimice cu trei
electrozi la potenţial permanent. Puterea curentului este proporţională cu concentraţia oxidului
de carbon în gazul analizat.
Dioxidul de azot s-a stabilit prin metoda fotocolorimetrică bazată pe captarea dioxidului de
azot din aer pe hemosorbentul pelicular şi determinării fotometrice a ionului de nitrit după
azocolorantul format la reacţia ionului de nitrit cu reactivul Griss
Metoda fotocolorimetrică de determinare a fenolului este bazată pe captarea fenolului din
aer cu soluţie de carbonat de sodiu şi determinarea fotometrică a azocolorantului, ca rezultat
al interacţiunii fenolului cu paranitroanilina diazotată.
Metoda fotocolorimetrică pentru determinarea aldehidei formice este bazată pe captarea
formaldehidei din aer cu soluţia acidului sulfuric şi determinarea fotometrică după compusul
colorat, ca rezultat al reacţiei în mediul acid al formaldehidei cu fenilhidrazină hidroclorură şi
cloramină B.
Prin metoda fotocolorimetrică. ca metodă comparativă, se determină ionii de sulfat şi de
amoniu în precipitaţiile atmosferice. Determinarea conţinutului ionilor de sulfat e bazată pe
formarea sulfatului de bariu la reacţia ionului de sulfat cu clorura de bariu. Determinarea
ionilor de amoniu se bazează pe interacţiunea sărurilor de amoniu şi amoniacului cu soluţia
bazică a reactivului Nessler.
Concentraţia ionilor de clor şi hidrogenocarbonaţi se determină în baza metodei titrimetrice
(volumetrică) ce constă în determinarea cantităţii de constituent analizat (ion), prin măsurarea
volumului de soluţie de reactiv de concentraţie cunoscută (soluţie standard), consumat pentru
reacţia cantitativă. Determinarea ionilor de dor este bazată pe interacţiunea lor directă cu ionii
de hidrargium ( I I ) la titrarea probelor de precipitaţii cu soluţie de nitrat de hidrargium, în
prezenţa indicatorului (difenilcarbozon şi bromfenol albastru), formînd compuşi complecşi de
culoare violetă. Conţinutul ionilor de hidrogenocarbonaţi se determină în baza interacţiunei
surplusului de acid clorhidric cu soluţia de tetraborat de sodium, în prezenţa indicatorului
(albastru şi roşu de metilen), formându-se compuşi complecşi de culoare cenuşie.
Pulberi în suspensie cu fracţia 10 mkm - metoda automată de măsurare, se bazează pe

9
principiul ciclon, destinată pentru determinarea concentraţiei de masă a fracţiei flbrogene cu
mărimea <10 mkm în aerul atmosferic. La determinarea concentraţiei suspensiilor cu această
fracţie se utilizează analizatorul de tip „Dast„ cu aplicarea filtrelor bandă НЭЛ-3-25.
Suspensiile solide totale - metodă manuală de măsurare cu utilizarea analizatorului de
tip „Dast-l" şi aplicarea filtrelor АФА-ДП-3. Metoda este destinată pentru determinarea
concentraţiei de masă a suspensiilor totale în aerul atmosferic, cît şi a prafului în zona de
lucru.
Metodă automată de măsurare a ozonului cu aplicarea gazoanalizatorului Ф-105, se
bazează pe principiul optic de absorbţie a razelor ultraviolete la lungimea de undă 253,65 nm
a componentului analizat. Mărimea energiei captate corelează cu concentraţia ozonului din
amestecul gazos. Diapazonul de măsurare 0 - 10000 mkg/ m3.
Determinarea metodei automate de măsurare a debitului dozei de expoziţie a radiaţiei
ganuna, bazată pe determinarea debitului dozei echivalente ambientale cu utilizarea
detectorului УДБГ-01-02. Diapazonul de măsurare 0,1- MO5 |iSv/h.
Oxidul de carbon (II) - metodă automată de măsurare cu aplicarea gazoanalizatorului
K-100, destinată pentru determinarea concentraţiei de masă a monoxidului de carbon în aerul
atmosferic în diapazonul 0-50 mg/m3. Gazoanalizatorul funcţionează pe principiul
metodei electrochimice, utilizînd elementul sensibil- sensibilizator electrochimie. Gazul
analizat prin difuzie pătrunde în sensibil izator iniţiind curent electric pe electrozii
receptorului proporţional cu concentraţia gazului.
Determinarea oxizi lor de azot (NO. NO2, NO)se efectuiază prin aplicarea metodei
automate de măsurare cu aplicarea gazoanalizatorului ET- 909, destinat pentru măsurarea
continuă a concentraţiei de masă a oxizilor de azot în diapazonul 0-10 mg/m.

10
 4.Metode de monitorizare
4.1.Monitorizarea emisiilor
Pentru monitorizarea emisiilor în aer sunt utilizate, în principal, patru metode, fiecare
cu avantaje, dezavantaje şi limite de utilizare:
 Metoda de măsurare directă: discontinuă şi continuă;
 Determinare prin bilanţ;
 Determinare prin corelaţii;
 Determinare pe baza unor factori caracteristici de emisie.
Metoda de măsurare directă
a. Metoda test (discontinuă) Monitorizarea emisiilor de poluanţi atmosferici se
efectuează, în principal, pentru verificarea conformării concentraţiilor cu valorile limită
stabilite prin autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu. Monitorizarea emisiilor poate fi
efectuată de către operator (automonitorizare) sau de către laboratoare specializate, acreditate.
Măsurările trebuie să se realizeze pe baza unor proceduri conforme cu reglementările şi
standardele privind cerinţele generale de măsurare. Pentru ca rezultatele provenite din
măsurări să poată fi utilizate pentru calculul emisiilor sau pentru evaluarea factorilor de
emisie asociaţi unei instalaţii trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
 aplicarea metodelor şi utilizarea echipamentelor adecvate de măsurare
 asigurarea reprezentativităţii măsurărilor,
 asigurarea gradului de acoperire temporală şi a capturii de date indicate prin
 reglementările şi standardele în vigoare implementarea şi respectarea procedurilor de
asigurare şi control a calităţii măsurărilor.
În mod obişnuit, în cadrul măsurătorilor test se măsoară concentraţia unui compus în
gazele evacuate. Simultan trebuie să se măsoare şi alte mărimi, printre care debitul volumic de
gaze evacuate, care serveşte la convertirea concentraţiei în rată (debit masic) de emisie.
Debitul masic al poluantului se calculează prin înmulţirea concentraţiei măsurate a
poluantului cu debitul volumic al efluentului. Pentru măsurarea discontinuă (test) a emisiilor
există trei tipuri de tehnici:
 analiza in-situ utilizată pentru campanii periodice. Echipamentele utilizate sunt
portabile, fiind transportate în amplasamentul sursei. Probele sunt prelevate din efluent cu
ajutorul unei sonde şi sunt analizate in-situ.
 analize în laborator ale probelor prelevate cu ajutorul unor prelevatoare fixe, on-
line. Aceste prelevatoare extrag continuu probe şi le colectează într-un recipient special. Din

11
recipient se extrage o anumită cantitate care se analizează, obţinându-se o concentraţie medie
a volumului total prelevat.
 analize în laborator ale unor probe instantanee, prelevate din punctele de recoltare.
Cantitatea prelevată trebuie să fie suficientă pentru a furniza o cantitate detectabilă de poluant.
Rezultatele reprezintă valori instantanee, valabile pentru momentul în care a fost prelevată
proba.
b.Metoda de măsurare continuă
Metoda furnizează date în timp real. Există două tipuri de tehnici:  Aparatură cu
citire continuă montată in-situ (sau in-line). Celula de măsurare este plasată în coş, în
conductă sau chiar în efluent. Aceste instrumente nu necesită extragerea unei probe pentru a fi
analizată, fiind bazate pe proprietăţi optice. Întreţinerea şi calibrarea regulate sunt esenţiale
Determinarea emisiilor prin bilanţ de masă
Bilanţul de masă constă în aplicarea legii conservării masei pentru o instalaţie, un
proces sau un echipament, rezultatele putând fi utilizate pentru estimarea emisiilor asociate
instalaţiilor, proceselor, echipamentelor. În mod normal, procedura ia în considerare intrările,
acumulările, ieşirile şi transformările (reacţii chimice de generare sau de distrugere) substanţei
de interes, diferenţa reprezentând evacuările în mediu. În cazul în care nu există acumulări sau
transformări, toate materialele intrate în sistem trebuie să iasă. Emisiile se determină ca
diferenţă între intrări şi ieşiri, acumulările şi diminuările fiind incluse în calcule. În cazul în
care o parte din materialele intrate în proces sunt transformate (reacţii chimice) metoda
bilanţului de masă este dificil de aplicat, fiind necesare bilanţuri ale elementelor chimice.
Ecuaţia generală care poate fi utilizată pentru determinarea emisiilor prin bilanţ de
masă este:
Mintrată = Macumulată/diminuată + Mieşită + Mincertitudini
unde: Mintrată = masa compusului în materiile prime intrate în proces
Macumulată/diminuată = masa compusului acumulată sau diminuată în sistem
Mieşită = masa compusului în produsul finit şi cea emisă în aer (Mieşită = Mprodus
+Memisă)
Mincertitudini = incertitudini (exprimate în masă a compusului)
Pentru un amplasament /proces/echipament ecuaţia este de forma:
Intrări = produse + transferuri + acumulări + emisii + incertitudini
Atunci când se utilizează bilanţul de masă trebuie avută o grijă deosebită, deoarece
deşi par metode foarte simple pentru estimarea emisiilor, de regulă acestea prezintă o
diferenţă între intrări şi ieşiri, deşi sunt incluse incertitudinile. Bilanţurile de masă sunt
12
utilizabile numai dacă pot fi determinate corect cantităţile intrate, ieşite şi asociate
incertitudinilor. Incorectitudinile asociate fiecărui traseu al materialului sau alte activităţi
inerente în manevrarea acestuia pot conduce la diferenţe mari pentru emisiile totale. O eroare
minoră într-o etapă de operare poate afecta semnificativ estimarea emisiilor.
Avantajele metodei constau în simplitatea acesteia, în uşurinţa cu care poate fi
efectuată, în costurile foarte reduse şi în faptul că nu sunt necesare măsurători complexe
(multe dintre datele necesare aplicării metodei se înregistrează în mod curent într-o unitate
industrială, fiind date de proces sau date necesare pentru alte scopuri). Metoda bazată pe
bilanţuri de masă nu se va utiliza pentru sisteme mult mai complexe, cu excepţia situaţiilor în
care pot fi asigurate măsurători exacte ale mărimilor implicate.
Dezavantajul major al metodei constă în precizia potenţial mai redusă. Astfel, adesea
emisiile de poluanţi în aer reprezintă cea mai redusă componentă a bilanţului de materiale.
Măsurarea altor componente prezintă erori mici, dar care se pot discerne. Acestea determină
erori în estimarea termenului care reprezintă emisiile în aer. Prin urmare este posibil ca
bilanţul să se închidă cu valori ale emisiilor în aer nejustificat de mari sau de mici, doar din
cauza erorilor implicate în măsurarea altor parametri.
Există posibilitatea ca aceste erori să fie mai mari decât emisiile în sine. Astfel, este
posibil să se măsoare cantităţi ale compusului de interes în produs, în deşeuri, etc., ale căror
valori totale să conducă la o masă a ieşirilor mai mare decât cea a intrărilor. Aceasta ar
determina o valoare negativă a emisiilor, invalidându-se astfel întregul bilanţ de masă.
Metode bazate pe estimări tehnologice
Estimarea emisiilor de la procese industriale poate fi efectuată pe baza unor ecuaţii
complexe sau modele teoretice. Estimările pot fi făcute prin calcule bazate pe proprietăţile
fizice/chimice ale substanţelor (de ex., presiunea de vapori) şi pe relaţii matematice (de ex.,
legea gazelor ideale). În numeroase cazuri, evaluările bazate pe raţionamente de inginerie
tehnologică reprezintă cele mai adecvate abordări pentru determinarea factorilor de proces şi a
valorilor cantitative de bază. Emisiile pot fi estimate pe baza principiilor şi raţionamentelor
inginereşti, prin utilizarea cunoaşterii asupra proceselor chimice şi fizice implicate, a
caracteristicilor de proiectare ale sursei şi a legilor fizice şi chimice aplicabile. Precizia
acestor estimări depinde de complexitatea procesului şi de nivelul de înţelegere a comportării
emisiilor. Aplicarea unei metode de estimare bazată pe inginerie tehnologică trebuie să
respecte următoarele principii:
 analiza tuturor datelor relevante pentru sursa respectivă şi pentru sectorul în care se
operează;
13
  utilizarea acestor date pentru obţinerea unor aproximări grosiere şi rafinarea lor pe
baza principiilor inginereşti, astfel încât datele să devină adecvate unor estimări mai precise;
 utilizarea unor metode de calcul alternative, atunci când este posibil, pentru
verificarea fiecărui nivel de aproximare;
 păstrarea documentaţiilor asupra tuturor informaţiilor pentru rafinarea ulterioară a
emisiilor, atunci când vor deveni disponibile date mai precise.
Utilizarea ecuaţiilor specifice ingineriei tehnologice şi a modelelor de calcul pentru
estimarea emisiilor necesită date de intrare corespunzătoare disponibile. Modelele furnizează,
de regulă, estimări rezonabile dacă acestea se bazează pe ipoteze corecte şi sunt validate,
precum şi dacă modelul corespunde cazului studiat, iar datele de intrare sunt adecvate şi
specifice pentru instalaţia respectivă.
Modele pentru estimarea emisiilor
Modelele pentru estimarea emisiilor necesită, în general, date de intrare detaliate, cum
sunt specificaţiile echipamentelor, procesele şi condiţiile de mediu, alţi factori care pot
influenţa emisiile. În general, aceste modele conţin şi date de intrare prestabilite, cum sunt
datele meteorologice, care pot fi utilizate atunci când nu se dispune de informaţii specific
amplasamentului. Aceste date prestabilite trebuie analizate cu grijă pentru a stabili
reprezentativitatea pentru condiţiile locale. Estimările rezultate trebuie revizuite pentru a se
asigura că sunt precise. Unele dintre cele mai cunoscute modele sunt modelele US EPA:
 TANKS Emissions Estimation Software Version 4.09D
(http://www.epa.gov/ttnchie1/software/tanks) utilizat la calculul emisiilor
de COV de la rezervoarele de stocare. Modelul TANKS necesită informaţii privind
construcţia rezervorului de stocare şi privind lichidul stocat. Programul utilizează o bază de
date cu informaţii pentru mai mult de 100 substanţe chimice organice lichide şi o bază de date
meteorologice pentru mai mult de 240 oraşe din S.U.A, având capacitatea de a calcula
emisiile pentru fiecare compus dintr-un amestec căruia i se cunoaşte compoziţia, precum şi de
a estima emisiile de la stocarea ţiţeiului şi a unor produse petroliere rafinate. În final
elaborează un raport asupra emisiilor de COV estimate
 Landfill Gas Emissions Model –LandGEM (www.epa.gov/ttn/catc/dir1/landgem-
v302.xls) pentru estimarea emisiilor de metan, dioxid de carbon, compuşi organici nemetanici
şi alţi poluanţi generaţi de depozitele de deşeuri solide municipale.
 BEIS (biogenics)
 MECH (PM emissions form road, ag.)

14
  PM Calc (PM2.5 emissions)
 MOBILE6 / EMFAC2000
 OFFROAD Model
 BEIS - or the biogenics models - estimates a number of substances from vegetation -
primarily isoprenes and monoterpenes.
 PM Calc - estimates PM10 and PM2.5 from total particulate mainly for point
sources
 MOBILE6/EMFAC2000
 Off road model - construction equipment, trains, ship, recreation vehicles
e. Metode bazate pe factori de emisie
Factorii de emisie reprezintă valori numerice care, în general, înmulţite cu rata unei
activităţi permit estimarea emisiilor asociate acelei activităţi. Factorii de emisie se utilizează
pornind de la ipoteza că, de exemplu, toate unităţile industriale cu aceleaşi linii de producţie
au aceeaşi structură a emisiilor. Factorii de emisie sunt disponibili pentru o multitudine de
categorii de surse şi se bazează, în general, pe rezultatele măsurătorilor efectuate la una sau la
mai multe instalaţii dintr-un anumit sector de activitate. Aceste informaţii pot fi utilizate
pentru a se face legătura dintre cantitatea de material emis şi o anumită mărime care
caracterizează activitatea (de ex., pentru instalaţii de ardere, factorii de emisie se bazează pe
cantitatea şi pe tipul de combustibil utilizat sau pe cantitatea de energie termică generată). În
absenţa altor informaţii, pentru estimarea emisiilor pot fi utilizaţi factori de emisie prestabiliţi
(din literatura de specialitate). De-a lungul timpului s-au elaborat şi s-au publicat un număr tot
mai mare de factori de emisie pentru o diversitate de echipamente şi de procese. Aceştia
conduc la facilitarea activităţii de estimare a emisiilor, precum şi la crearea unui numitor
comun care să permită mai multor operatori să utilizeze aceiaşi factori de emisie. Factorii de
emisie sunt elaboraţi şi publicaţi de organizaţii/agenţii de mediu guvernamentale (de exemplu,
US EPA, EPA Australia, American Petroleum Institute –API etc.) sau de organizaţii/agenţii
internaţionale (EMEP/EEA, OECD, CONCAWE, World Resources Institute – WRI etc.),
precum şi de producători de echipamente sau de asociaţii comerciale. Factorii de emisie sunt
prezentaţi, în cele mai multe cazuri, în valori normalizate cum sunt: g/GJ, g/kg combustibil,
kg/t produs etc. Estimarea emisiilor pe baza factorilor de emisie necesită date cu privire la
activitatea avută în vedere, exprimate în consumuri de combustibil, producţie, etc.
Relaţia generică pentru estimarea emisiei unui poluant generat de o activitate/instalaţie
este: REPoluant = FEpoluant x RA

15
 unde:
REPoluant - rată emisie poluant (masă/timp)
FEpoluant - factor de emisie poluant (masă/unitate material trecut prin instalaţie)
RA - Rată activitate (material trecut prin instalaţie/timp).
f. Metode bazate pe parametri surogat
Emisiile de poluanţi de la anumite instalaţii/echipamente sau de la anumite activităţi
pot fi estimate prin utilizarea unor parametri surogat. Există două categorii de parametri
surogat care se folosesc pentru elaborarea inventarelor de emisii:
 parametri surogat utilizaţi în locul valorilor de emisii măsurate direct, aplicabili
unor instalaţii/echipamente şi procese industriale;
 parametri surogat utilizaţi în locul datelor directe referitoare la rata unei activităţi,
denumiţi, de regulă, date surogat, aplicabili unor activităţi pentru care datele directe sunt
indisponibile sau sunt afectate de incertitudini majore.
4.2.Monitorizarea imisiilor
Imisiile reprezintă concentraţile noxelor din aer măsurate după ce s-a produs
amestecul acestora în atmosferă, la o anumită distanţă de sursele de poluare.
Amplasarea punctelor de monitorizare
Poziţionare efectivă în teritoriu a punctelor de recoltarea a probelor pentru
monitoringul de fond depinde de 3 factori determinanţi:
 poziţia surselor majore de poluare;
 condiţiile meteorologice ale zonei;
 caracteristicile morfologice ale terenului.
Amplasarea punctelor de măsurare trebuie făcută de aşa manieră încât să surprindă
emisia de poluanţi de la principalele surse pe traseul de dispersie al acestora. De asemenea se
recomandă amplasarea unor puncte de monitorizare în zone neafectate de poluare care vor fi
puncte de referinţă.
Analiza subsistemului aer în această situaţie implică efectuarea unor analize specifice:
 de gaze – SO2 , NO2 , NO, N2 O5 , NH4 , CH4 , CO, fluorocarburi;
 de lichide – compoziţia chimică a apei de ploaie şi a zăpezii, pH-ul;
 de solide – cantitatea şi compoziţia chimică a pulberilor, granulometria;
 a anumitor poluanţi toxici– Hg, Pb, DDT, PCB, Cd;
 a microbiotei – germeni sporulaţi patogeni.
Poluarea intravilană este generată de cele mai variate activităţi umane: habitat,

16
activitatea industrială, transport, pierderile de căldură etc. Ca urmare, gama şi varietatea
poluanţilor din atmosferă creşte enorm. La aceasta se adaugă şi efectul de „clopot” şi apariţia
unor zone cu microclimat specific, toate conducând la centre de concentrare a poluării aerului.
Din această cauză, măsurătorile intravilane trebuie efectuate:
 în parcuri sau unde este o vegetaţie abundentă (îndeosebi arboricolă);
 în zonele comerciale lipsite de vegetaţie (unde se măsoară şi poluarea fonică)
;  în zonele rezidenţiale;
 în zonele industriale (dacă se poate pe tipuri de industrie). În intravilan se urmăresc
atât o serie de parametri măsuraţi şi în extravilan (toţi poluanţii gazoşi, lichizi, solizi şi
microbiologici enumeraţi mai sus), cât şi unele substanţe care afectează direct sănătatea
oamenilor: azbest, siliciu, fluoruri, substanţe cancerigene, oxidante, alergeni. De asemenea se
efectuează măsurători de radon şi de radionuclizi. În scopul mediatizării calităţii aerului în
zonele de trafic intens se pot amplasa staţii de măsurare automată a unor parametri, cu
afişarea permanentă a valorilor şi chiar cu avertizarea sonoră şi optică în caz de depăşire a
valorilor maxime admise (ex. compuşi de azot, gaze de eşapament, emisii de CO2 ).
Reţelele de monitorizare sunt alcătuite din punct de vedere tehnic din staţii de
măsurare, sisteme de transport al probelor, laboratoare de analiză, sisteme de transmisie, de
achiziţie şi de prelucrare a datelor. În cadrul fiecărei staţii de măsurare se găseşte
instrumentaţia necesară prelevării probelor sau măsurării concentraţiilor şi altor parametri
specifici. În funcţie de tipul măsurătorilor efectuate (la sursă, în vecinătatea surselor de
poluare sau în zonele rezidenţiale urbane sau rurale) se utilizează metode şi instrumentaţie
specifică. În cazul măsurării la sursă se utilizează de regulă metode chimice semiautomate sau
metode fizice automate (on-line). Printre cele mai utilizate aparate sunt analizoarele automate
ale amestecului de gaze cu celule electrochimice şi senzori cu semiconductoare. Pentru
măsurarea în vecinătatea sursei de poluare se folosesc senzori catalitici de gaze combustibile,
senzori electrochimici de gaze toxice şi senzori de gaze cu raze infraroşii. Măsurarea în zonele
rezidenţiale se realizează de regulă cu staţii mobile de măsurare, prevăzute cu aparate
electronice sensibile care pot determina concentraţii mici ale poluanţilor în aer. În stabilirea
normelor de calitate a aerului sunt utilizate date experimentale obţinute prin măsurători
directe sau date furnizate pe baza etimărilor sau calculelor indirecte. Nici una dintre aceste
metode nu furnizează rezultate corecte şi de aceea se tinde să se îmbine aceste 2 metode
pentru stabilirea unor norme de calitate cât mai obiective.

17
Concluzii:

1. Monitorizarea calitatii aerului ocupa un loc esential in cadrul sistemului de monitorizare a

mediului

2.În atmosferă nimeresc un şir de poluanţi care afectează nu doar mediul dar şi sănătatea
noastra,fapt ce impune monitorizarea acestora cu scopul de a evita apariţia unor manifestări
dezastruoase de mai mare sau mai mică amploare

3.Pentru eficacitatea determinării calităţii aerului este necesar ca să fie utilizate şi îmbinate
mai multe metode pentru evitarea apariţiei unor erori cu valori mari

4. E necesar respectarea paşilor metodologici pentru o acţiune de succes cu privire la

protecţia aerului atmosferic

18
Bibliografie

1. Arcadie Capcelea, Managementul ecologic în tranziţia economică, Editura Ştiinţa,

Chişinău 2013, 408pg
2. Comisia Economică pentru Europa, Studiu de performanţe în domeniul protecţiei
mediului (II), Geneva 2005, 176pg
3. Lazăr Chirică,Tatiana Dudnicenco, Tehnologii Ecologice, Chişinău 2011, 263pg
4. Octavian Ciolpan, MONITORINGUL INTEGRAT AL SISTEMELOR ECOLOGICE,
ARS DOCENDI 2005,294 pag
5. Radu Mihăiescu, Monitoringul Integrat Al Mediului, Cluj-Napoca 2014,252 pag
6. http://www.rasfoiesc.com/educatie/geografie/ecologie/MONITORIZAREA-
CALITATII-AERULU35.php
7. https://ro.scribd.com/doc/236130582/Ghid-de-Monitorizare-a-Emisiilor
8. http://www.eea.europa.eu/ro/themes/air
9. http://www.rasfoiesc.com/educatie/geografie/ecologie/MONITORIZAREA-
CALITATII-AERULU35.php
10. http://www.meteo.md/monitor/anuare/2012/anuaraer_2012.pdf

19