Despre idoli la Sfântul Antonie cel Mare

În epistolele și în viața Sfântului Antonie cel Mare găsim numeroase aspecte, legate
de dreapta credință și de modul în care trebuie înțeleasă, dar și aspecte legate de
aplicabilitatea acesteia în viața cotidiană. Dintre toate aceste aspecte, am aleas să mă opresc
asupra pasajelor în care sfântul tratează problema închinări la idoli și a felului în care mintea,
în abența unei cenzuri duhovnicești dar și pe plan ideatic, poate naște idoli. Cred că această
temă este una de actualitate având în vedere deruta în care majoritatea oamenilor trăiesc
astăzi, într-o societate din ce în ce mai secularizată, în care noile miscări religioase profită de
golul lăsat de ruperea multora de religiile traditionale de care aparțineau, sub influența
individualismului și a nihilismului materialist.

În capitolul I al epistolei către Serapion, Sfântul Cuvios Antonie cel Mare realizează o
critică adusă poporului evreu, critică care își găsește aplicabilitatea și în zilele noastre.
Subiectul pe care Sfântul Antonie îl abordează în acest fragment face referire la idolatrie sau
mai exact, la nebunia pe care închinarea la idoli o presupune și pe care, ( idolatrie) o leagă de
permanenta stare de răzvratire a eveilor și de abordarea legii în litera și nu în duhul ei, lucru
pe care îl consideră mai grav decât idolatria păgânilor care nu aveau repere, și mai cu seamă,
repere revelate. Astfel, iudeii trăind în afara legii, nu au putut să îl primească pe Hristos cel
care Însuși împliniea această Lege, și din mândrie, pentru că nu își puteau asuma această
viețuire în eroare, îl acuză pe Hristos că face minuni cu puterea lui Beelzebut. Prin aceasta,
evreii ridicau creatura la rang de creator, când de fapt, doar cel care a creat firea poate să o și
restaureze, ridicându-o din starea în care a căzut prin păcat.

Găsim aplicații multiple ale învățăturilor date de Sfântul Antonie în acest fragment
pentru zilele noastre. Ne vom referii însă la conștiința care stăpânește majoritatea semenilor
noștrii și de multe ori chiar pe noi cei care ne considerăm crștini ortodocși practicanți, și
anume, aceea că botezul creștin și participarea regulată la slujbele bisericii, în duminici și
sărbători ne face urmatori ai lui Hristos și împlinitori ai voii lui. Cauzele existenței acestei
atutudini sunt multiple, pornind de la autosuficiență și ritualism și ajungând până la tot felul
de superstiții care hrănesc apetitul de mister pe care oricine o are, în lipsa unei trăiri bine
fundamentate și stabile a relației Dumnezeu și cu sfinții. Unul dintre cele mai des întâlnite
exemple este cel cu privire la nou născuții și deochi; asfel, se pare că, o fundă roșie are rol
protector mai mare decât rugăciunea de opt zile citită de preot și decât icoana sfântului căruia
i-a fost copilul încredințat. Poate că acest exemplu este unu cât se poate de amuzant (în
comparație cu altele) despre cum foarte mulți creștini, din cauza necunoașterii Sfintei
Scripturi și a învățăturii fundamentale a bisericii, ajung să își pună încrederea mai mult în
lucruri decât în cel ce le-a creat și în pronia Sa.

Legat de cum distorsionează omul adevărata învățătură despre Dumenzeu, creându-și

idoli, Sfântul Antonie scrie în altă epistolă, cea despre Sinoadele de la Rimini și Seleucia,
despre ideile unui anume Asterie din Capadocia, un creștin apostat. Acesta, fiind ca și Arie
influențat de filosofia greacă antică, folosesște argumente de tip panteist pentru a demonstra
că Fiul este numai o creatură a Tatălui sau a înțelepciunii Lui, forță coexistentă cu El ( căzând
astfel și în diteism), și ajungând să îl compare pe Mântuirtorul Iisus Hristos cu lăcusta și cu
omida. Deși arianismul a fost condamnat la primul Sinod Ecumenic, acesta s-a propagat de-a
lungul vremii și făcându-și simțită prezența astăzi sub diferite forme. Adesea auzim în
conversațiile legate de Persoana Mântuitorului: „ Iisus a fost o mare personalitate” sau „ a
fost un tip extrem de inteligent” , afirmații care relevă faptul că ereziile sub o formă sau alta
și-au făcut loc în conștiinta colectivă. La fel și influențele de tip panteist, foarte prezente în
așa-zisele doctrine ale mișcărilor cu caracter sincretist, prezente pe „piața religiasă”
promovează un dumnezeu putere, sau întelepciune, sau orice alt ceva numai nu Persoană,
adâncind ruptura dintre transcedent și imanent, deja prezentă în societate. Tot de către aceaste
mișcări este promovată și ideea că animalele au suflet asemenea omului. Revenind, vedem
așadar că atitudinea acestui Asterie depre care pomenește Cuviosul Antonie are ca precursori,
o serie de elemente comune cu cele vehiculate în gnosticism, curent care s-a dezvoltat odată
cu creștinismul și care a născocit tot felulul de interpretări ale Sfintei Scripturi și care, s-au
răspândit până azi sub diferite forme în mai toate domeniile și mediile.

În aceeași epistolă, în capitolul douăzeci și nouă, Sfântul Antonie cel Mare, arată că
Sfinții Părinți prezenți la sinoadele din Rimini și Seleucia din anul 353, au ținut să elimine
din învățătura de credință orice urmă de ambiguitate. Astfel, ei întărit hotărârile deja luate la
Sinodul Ecumenic de la Niceea din anul 325, care fixau învătătura despre deoființimea Fiului
cu Tatăl, și au încercat să elimine din terminologie, a cărei proces de cristalizare de abea
începuse, orice termen care a putea creea confuzie. Au hotărât deci, excluderea termenului
„ființă asemănătoare”, și pentru a defini consubstațialitatea Fiului cu Tatăl au păstrat
termenul de „asemenea”.
 Atenția deosebită pe care Sfinții Părinți au arătat-o în ceea ce privește precizarea cât
mai exactă a terminologiei dogmatice, fapt care a dus la întărirea Bisericii și menținerea ei în
dreapta credințintă, trebuie să fie un model pentru noi cei care trăim într-un mediu în care
relativismul ideologic este prezent în toate mediile și mai ales în cel religios. Așadar, prin
ferirea de relativism prin buna cunoaștere a învățăturii de credință creștin-ortodoxe și prin
asumarea valorilor și reperelor pe care aceasta le presupune ne va ajuta să dobândim
statornicia și creșterea atât pe plan duhovnicesc cât și pe plan intelectual.

Fixarea termenului „asemenea” ca fiind cel care reflectă cel mai exact deoființimea
Fiului cu Tatăl, este de mare importanță și în iconografia bisericească. În contextul în care
reprezentări de influnță bogomilă ale Sfântei Treimi își făcuseră prezenta în Biserica
Ortodoxă, Sinodul de la Moscova din anul 1666 hotărăște ca singura reprezentare a unei
persoane din Sfânta Treime să fie cea a Mântuitorului, ca fiind singura dintre cele trei care și-
a asumat firea omenească.

Înțelegem deci, că aceste repere oferite de Sfinții Părinți prin hotărârile luate în sobor
la sinoadele ecumenice și locale, au rol de stălpi, pe care noi ne putem sprijini, ferindu-ne de
născocirea idolilor provocată de nastatornicia minții aflate sunt un prmanent bobardament
ideologic din exterior.

În debutul epistolei către Epictet, Sfântul Cuvios Antonie prezintă două atitudini
diametral opuse: atitudinea părinților, plină de smerenie și bunăvoință de la cele două sinoade
locale pe care le-am menționat anterior și cea a ereticilor, plină de viclenie și interesată.
Părinții de la aceste două sinoade se înscriu pe aceeași linie cu care Sfinții Părinți ne-au
obișnuit, și anume implicarea în viața obștească prin luarea de hotărâri și fixarea lor în scris,
numai în momentele de cumpănă ale Bisericii, când exista pericolul unei rupturi în interiorul
acesteia. Părinții participanți la sinoadele de la Rimini și Seleucia, întăresc cele deja hotărâte
la Sinodul Ecumenic de la Niceea aprofundând doar unele aspecte, fără însă a-și asuma vre-
un merit pentru aceasta. De cealaltă parte, ereticilor manifestau o falsă preocupare pentru
învățătura fixată la Niceea, în timp ce, de fapt, se căzneau să o răstălmăcească, atrăgându-i
prin această diversiune pe cei simpli și neînvățați. Iată cum influnța filosofiei antice de care
nu au putut să se detașeze, sau mai bine zis să o folosească ca instrument, a făcut ca printr-o
gândire strină de duhul Sfintei Scripuri, Biserica să se rupă de-a lungul secolelor în multe
bucăți, fiecare creându-și propria versiune a lui Dumnezeu. Exemple în această direcție avem
nenumărate, pornind de la disputa palamită unde se vede cel mai clar tributul plătit
incapacități de se desprinde de gândirea antică a scolasticilor și ajungând până în zile noastre
la noile mișcări religioase care mizează tocmai pe neștiința și vulnerabilitatea de moment a
oamenilor provocând confuzie prin folosirea de nume, simbloruri și practici creștin-ortodoxe
pe care însă, le golesc de esență.

Viața Sfântului Antonie cel Mare ne pune înainte nenumărate fapte și învățături
ziditoare de suflet. Elocvent pentru subiectul nostru, este episodul din viața sfântului în care
vorbește despre necesitatea credinței în procesul de cunoașterea lui Dumnezeu fiind cea care
ne ferește de silogismele pe care mintea le născocește rămânând sub influența strict a rațiunii
și născând idoli. Cuviosul demonstreză prin cuvânt și prin faptă (vindecând niște demonizați)
veridicitatea credinței în Hristos Mântuitorul, singura care poate asigura progresul în procesul
de cunoaștere și unire cu Dumnezeu. El demontează astfel credința în idolii creați de oameni,
arătând incapacitatea lor de a ne mântui atât de neputința trupească, cât și de cea sufletească.
Alt aspect pe care sfântul îl prezintă este acela al credinței curate și neîndoielnice, prin care
omul devenine mediu al lucrarii lui Hristos pentru cei din jur. Făcând o paralelă între această
credință curată, de care au dat dovadă sfinții și felul în care credința este receptată și
manifestată astăzi, trebuie să acceptăm că credința majorității (aici referindu-ne la creștinii
botezați ortodox), este una ezitantă sau dacă nu ezitantă, marcată ori de pragmatism, ori de
superstiție, după caz, acestea acaparând locul care ar trebui să fie rezervat în mod firesc
lucrării lui Hristos.