Sunteți pe pagina 1din 2

Răbdare și îngăduință în satul românesc

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 21 Oct, 2019

Poziția geografică a țării, invaziile dese, neumăratele pretenții și ciocnirile inevitabile cu


adversari turbulenți de lângă hotare sau sosiți aici de la distanțe apreciabile au limitat în mare
măsură orice tendință expansionistă a neamului românesc. Însă, dincolo de tot acest context
istoric și geografic, explicația pentru inexistența războaielor de cucerire este mult mai simplă.
Nu am avut niciodată sete de putere, nu ne-am dorit niciodată ceea ce nu ne aparține, am
considerat că respectul față de ceilalți și buna-cuviință reciprocă sunt mai presus de orice
palmă de pământ câștigată prin forță sau prin oportunism politic. În plus, din cauza
nenumăratelor probleme legate de teritoriu și dificultatea apărării acestuia, ne-am rezumat
numai la purtarea unor războaie defensive. Am apărat ceea ce era al nostru, apelând adesea la
pârjolirea câmpurilor, părăsirea locuințelor, mizând pe cartea retragerii din fața forțelor,
uneori copleșitoare, care doreau să ne înrobească sau să ne distrugă cu totul, așteptând
momentul potrivit pentru a purta bătăliile și a le câștiga. Pentru unii, a însemnat lașitate.
Pentru Simion Mehedinți, însă, a fost dovada unui realism și a unei răbdări suprafirești care
ne-a protejat istoric și ființial de pericolul dispariției. „Răbdarea nu înseamnă nici frică, nici
prostie. A răbda, în bună limbă românească, nu înseamnă numaidecât a suferi în chip pasiv
împilarea cuiva, ci poate însemna cu totul altceva: a primi cu bunăvoință unele greutăți aduse
de împrejurările vieții și, la nevoie, a suporta cu liniștită și bărbătească hotărâre ceea ce nu-i
cu putință de înlăturat” (Simion Mehedinți, Creștinismul românesc, ediție îngrijită de Dora
Mezdrea, București, Ed. Anastasia, 1995, pp. 89-90).

Cultura satului românesc

Nu am putea înțelege sacrificiile îndelungate ale acestui neam, atât de încercat din punct de
vedere istoric, dacă nu am privi dincolo de elementele politice, economice și sociale născute
de gândirea raționalistă occidentală. La noi, orașele au fost puține, iar cultura neamului
românesc s-a clădit pe ceea ce a putut să ofere satul, nu pe roadele zonei urbane. Cultura
satului este cea a simplității, a interiorității, a premergerii spiritualului în fața materialului, a
vieții desfășurate în cicluri lungi și repetitive, dar care își păstrează vigoarea și originalitatea
pentru că urmează tiparul firesc al naturii omenești. În schimb, orașul înseamnă dominația
minții asupra inimii, a rațiunii asupra simțirii, a industrializării și mecanizării asupra
ritmurilor firești ale vieții umane și, aș îndrăzni să spun, a orgoliului asupra smereniei. Pentru
că smerenia are nevoie și de anumite circumstanțe exterioare pentru a se desfășura: o viață
cumpătată, liniștită, care nu proliferează lăcomia, setea de putere, dorința de a câștiga totul
prin forță și politică, indiferent de efectele negative pe care acest câștig le va avea asupra altor
neamuri - adică exact opusul a ceea ce gândesc orașele mari. De aceea, Simion Mehedinți
afirma: „Satul este unitatea de măsură a vieții neamului. Tipică pentru noi este numai cultura
săteanului, ca una care a însumat secol cu secol caracteristicile esențiale ale neamului întreg.
Orașul, ca și individul, este un element prea schimbător și deci trecător. Se înțelege, nu negăm
nici orășeanului putința de a juca un rol însemnat în cultură, dar afirmăm că cea mai
însemnată personalitate nu poate atinge potența sa cea mai înaltă, decât sprijinindu-se pe
datele «imediate și originare», adică pe sat, ca permanent creator de cultură” (Simion
Mehedinți, Creștinismul românesc, p. 152).

Caracteristicile creștinismului românesc

Toată această cultură a satului și toată această moștenire națională reprezentată mai mult de
sacrificiu și smerenie, de războaie defensive purtate cu succes și de capacitatea de a renaște în
fața condițiilor dificile, nu ar fi fost posibile dacă nu am fi avut, încă de la începuturi, o
autentică trăire creștină. „Credem că putem atribui creștinismului românesc următoarele
însușiri: lipsa războaielor confesionale, neutralitatea față de certurile dogmatice, primatul
sufletului, arhaism, simbioză între Biserică și Stat - fără antagonism, lipsa ereziilor și a
ereticilor, pătrundere adâncă a lui Iisus în folclor, absența pornirii spre răzbunare, acceptarea
suferinței ca mijloc de purificare morală, încrederea în biruința finală a binelui asupra răului și
prioritatea frumuseții morale asupra justiției formale” (Simion Mehedinți, Creștinismul
românesc, p. 179). Dintre toate caracteristicile enumerate de Simion Mehedinți, „absența
pornirii spre răzbunare” și „acceptarea suferinței ca mijloc de purificare morală” sunt, poate,
cele mai fascinante. N-am simțit niciodată nevoia să ne răzbunăm, chiar și împotriva
neamurilor care ne-au făcut mult rău. Am recâștigat prin Războiul de Independență și Marea
Unire doar ceea ce a fost al nostru. În rest, ne-am comportat creștinește, refuzând să răsplătim
răul cu rău. Nu pentru că n-am fi putut, ci pentru că buna-cuviință care ne-a caracterizat și
viața noastră creștină ne împiedicau să procedăm altfel. De asemenea, am acceptat sensul
purificator al suferinței. Nu ne-am revoltat, așa cum au făcut-o alte popoare, chiar dacă ne-am
aflat în vremuri dificile și situații înrobitoare. Am acceptat totul ca din mâna lui Dumnezeu,
încredințându-ne în întregime voii Sale celei sfinte.

Nu toți au fost de acord cu această abordare și, pe viitor, poate vom reuși să analizăm și
punctul de vedere opus, pentru a observa și care ar fi fost riscurile și transformările pe care le-
am fi trăit astăzi, dacă am fi ales o altă abordare. Orice alegere este benefică doar dacă o
gândești până la capăt, însă dacă nu cântărești opțiunile avute, nu vei realiza nici importanța
alegerii.