Soluţii constructive cu

materiale metalice pentru

consolidarea şi / sau
reabilitarea structurilor
din zidărie sau beton armat

Îndrumător ştiinţific, Candidat,

Prof. Dr. Ing. Dan Dubină Drd. Adrian Dogariu

1
Cuprins
1. Introducere
2. Utilizarea metalelor în consolidare
a. Utilizarea şi avantajele oţelului în consolidări
b. Materiale metalice moderne folosite în consolidări
1. Oţelul inoxidabil
2. Aliajele de aluminiu
3. Aliajele de titan
4. Aliaje cu memorie de formă
5. Aliaje de cupru
3. Intervenţia structurală
a. Problematica generala a intervenţiilor asupra structurilor
b. Cauzele mecanice ale degradării structurilor
c. Caracterizarea unei structurii existente
d. Calculul unui element reparat
1. Principiu de abordare
2. Împărţirea solicitărilor între structura existentă şi cea nouă
e. Secvenţe ale fazelor de intervenţie şi modul de abordare al acestora
f. Etape tehnice şi administrative ale unei lucrări de consolidare
4. Nivele de intervenţie
a. Salvarea
1. Domenii de utilizare
2. Detaliile tehnice ale intervenţiei
3. Exemple de aplicare
b. Repararea
1. Domenii de utilizare şi exemple de aplicare
2. Structuri de zidărie
3. Structuri din beton armat
4. Structuri metalice
5. Planşee
6. Acoperişuri şi planşee
c. Întărirea
1. Domenii de utilizare
2. Detaliile tehnice ale intervenţiei

2
ii.Exemple de aplicare
d. Restaurarea
1. Contextul istoric. Situaţia în trecut. Tendinţe actuale
2. Bazele abordării metodologiei de intervenţie
3. Detalierea şi descrierea tipurilor de restaurare
- Golirea
- Inserarea
- Extinderea
- Reducerea greutăţii
4. Domenii de utilizare şi detalii tehnice
5. Exemple de aplicare
5. Noi strategii de protecţie antiseismică
Criterii generale
a. Introducerea
b. Evoluţia criteriilor de protecţie antiseismică
c. Prerogativele unei structuri antiseismice
d. Abordarea energetica a izolării seismice
e. Sisteme structurale izolate: cerinţe
f. Sisteme structurale izolate: strategi de proiectare
Dispozitive reducătoare
6. Concluzii

3
1. INTRODUCERE

Dintre multiplele preocupări ale industriei ingineriei civile, preocuparea de a recupera

şi conserva patrimoniul construit al trecutului constituie astăzi una dintre cele mai
importante şi demne de atenţie.
E foarte probabil ca viitorul să se concentreze, intr-o mare parte, pe consolidarea
construcţiilor vechi, monumentale, care construite intr-o alta perioada de timp să
apară astăzi în condiţii precare de conservare.
Motivele care în general conduc la decizia de a consolida o anumita structura sunt
variate însă în general sunt legate de satisfacerea unei anumite stări limita, ultima
sau de serviciu. Aceste stări limita sunt desigur folosite şi la proiectarea construcţiilor
noi, de asemenea trebuie considerate şi situaţiile în care apar incompatibilităţi totale
sau parţiale ale operei, existente de la început sau provenite în urma unei
mentenanţe necorespunzătoare sau în urma unor seisme. Nivele pe performanta ce
trebuie satisfăcute de orice structura, fie ca este o construcţie nouă sau o construcţie
existentă, sunt stabilite în normele fiecărei ţări.
Cauzele mecanice şi fizico-chimice ce conduc la degradări structurale sunt variate şi
se cumulează în timp determinând pentru o construcţie următoarea comportare în
timp:

Identificarea cauzelor
Cauza principală a deteriorării şi colapsului construcţiilor o constituie cutremurele.
Din acest motiv consolidarea statică a construcţiilor trebuie să se concentreze în
special pe cunoaşterea detaliata a modului de comportare a clădirii la impactul
forţelor seismice orizontale şi pe identificarea soluţiilor optime pentru a îmbunătăţii
acest răspuns.
Necesitatea de a consolida construcţiile existente apare strâns legată de
oportunitatea de a recupera spaţii şi volume, altfel inutilizabile, şi de a împiedica
degradarea unor construcţii importante în cadrul ambientului urban.

4
2. UTILIZAREA METALELOR ÎN CONSOLIDARE

Utilizarea şi avantajele oţelului în consolidări

Datorita formelor variate în care se comercializează – profile laminate la cald
sau obţinute prin îndoire la rece, platbenzi plane sau amprentate, secţiuni tubulare
sau I, H etc., gamei ample de caracteristici mecanice ce o poate oferi oţelul, face din
el un instrument dotat cu o flexibilitate operativă deosebită în măsură să rezolve
excelent orice problemă de consolidare.
Posibilităţile oferite în acest sens sunt numeroase şi îmbrăţişează o gamă
vastă de operaţii, de la o simplă intervenţie de consolidare efectuată pe un singur
element structural până la restaurarea întregului ansamblu structural cu adecvarea
comportamentului antiseismic al structurii.
În zonele seismice, prezente pe tot teritoriul naţional, problema de restaurare
statică a construcţiilor devine mai delicată, prin necesitatea de a oferi structurilor, noi
sau existente, o suficientă rezistenţa în cazul unor mişcări seismice. În acelaşi timp,
se pune problema unei recuperări rapide şi eficiente a clădirii afectate de seism, în
modul de a facilita refacerea socio-urbanistica a zonei afectate.
Din această optică confecţia metalică satisface deplin necesităţii de a cerea în
timp foarte scurt structurii cu caracter provizoriu care pot fi în orice moment
îndepărtate cu uşurinţa, putând lăsa locul structurii de consolidare definitivă.
Exemplele prezentate în acest referat prezintă ce se poate realiza utilizând
oţelul, conceptul metodei, bazele teoretice şi posibilităţile de dezvoltare ulterioară.
Optimă pentru respectarea acestor deziderate este utilizarea construcţiilor metalice,
ce posedă un caracter modern, reversibil.
Prerogativele structurale ale oţelului sunt:
- claritatea formei,
- expresivitate figurativă,
- prefabricare,
- reversibilitate,
- rezistenţa mecanică ridicată,
- izotropia mecanică,
- dimensiuni şi greutate redusă,
- uşurinţă în transport,
- punere în operă rapidă,

5
- manevrabilitate în spaţii reduse,
- lucrabilitate uşoară,
- disponibilitate comercială,
- prefabricate de diverse forme, dimensiuni, caracteristici mecanice,
- reciclabilitate.
Detalierea acestor caracteristici:
i. Prefabricarea – mare parte a lucrărilor se execută uzinal reducând manopera pe
şantier la simplă asamblare. În acest fel optimizând productivitatea şi reducând
efortul de lucru în spaţii înguste pe şantier. Se pot prefabrica la dimensiuni optime ce
să uşureze transportul şi manipularea. Se impun toleranţe severe care se respectă
uşor în prefabricarea în uzină şi asamblarea cu şuruburi pe şantier a elementelor
devine foarte simplă.
ii. Reversibilitatea – o caracteristica a oţelului prezentă îndeosebi în cazul
îmbinărilor bulonate. Acest avantaj poate fi exploatat în diverse tipologii de
intervenţie: lucrări provizorii de protejare, de susţinere, realizate cu sisteme tubulare
legate cu dispozitive mecanice de prindere, pentru pasase etc.
iii. Greutatea redusa a elementelor – este foarte importanţă mai ales în situaţiile în
care structura nouă interacţionează cu structura veche. E în fapt foarte probabil ca
pereţii vechii structurii să fie deterioraţi, compromişi sever de intervenţiile de
modificare survenite de-a lungul timpului, de agenţi atmosferici, de seisme etc.
Greutatea redusă în comparaţie cu rezistenţa ridicată, minimizează încărcările
suplimentare aduse pe pereţii existenţi delicaţi. Greutatea redusă înseamnă de
asemenea şi puţine probleme la transport şi manipulare, diversele elemente putând fi
montate şi ridicate pe şantier cu ajutorul unor dispozitive reduse sau chiar manual.
iv. Dimensiuni structurale reduse – ajută la conservarea clădirii existente atunci
când funcţia statică a construcţiei existente este eliminată sau integrată în structura
nouă. De aceia în multe cazuri este recomandat ca structura nouă să fie lăsată la
vedere.
v. Rapiditatea de punere în operă – face din oţel un instrument ideal în toate
cazurile, mai ales în cazurile de salvare sau când este nevoie de un timp scurt de
execuţie a intervenţiilor. Calitatea este determinantă în cazurile de urgenta după o
calamitate când este nevoie de sprijiniri.
vi. Varietatea de sortimente comerciala mare – semifabricate şi flexibilitate în cazul
oricăror exigente de proiectare sau execuţie. Enumerarea sortimentelor: laminate la

6
cald (I, T, L, U etc.), îndoite la rece, ţevi, tuburi, tablă cutată, tablă ondulată, plat
benzi, măşti etc. Oţelul oferă rezistenţă, ductilitate şi poate fi pus în acord cu uşurinţă
cu orice procedura de înlocuire a elementelor vechi degradate, incapabile să mai
îndeplinească funcţia statică, cu orice procedura de integrare a elementelor noi în
schema existentă, şi în fine în operaţiile de reconstrucţie totală.
Toate acestea fac din oţel materialul optim pentru toate tipurile de consolidare ale
diverselor elemente şi ansambluri situate, în special, în zone seismice.

Materiale metalice moderne folosite în consolidare

Materialele metalice moderne încă nu şi-au găsit o aplicare amplă în domeniul
ingineriei civile şi în special în domeniul consolidării. Lipsa unei aplicării pe scara
largă a acestor materiale îşi găseşte justificarea în lipsa unor referinţe teoretice clare
cu privire la aplicarea lor în sectorul consolidării şi pe de altă parte în lipsa unui
instrument normativ ce să reglementeze utilizarea acestor materiale în aplicaţii
structurale. În ciuda unui preţ mare în raport cu oţelul obişnuit materialele ca oţelul
inoxidabil, cupru, aliajele de aluminiu, aliajele de titan sau aliajele cu memorie de
formă, aceste materiale oferă o seamă de avantaje prin prisma caracteristicilor lor. O
sinteză comparativă a principalelor caracteristici în raport cu oţelul este prezentată în
tabelul de mai jos (tabelul 2.1):

 E f0,2 t x100  x 106

Material ft (N/mm2)
(g/cm3) (kN/mm2) (N/mm2) (A5) (oC-1)
Oţel moale 7,85 210 235÷365 360÷690 10÷28 12÷15
Oţel inoxidabil 7.8 196 200÷650 400÷1000 10÷40 17÷19
Aliaje de
2.7 65÷73 20÷360 50÷410 2÷30 24÷25
aluminiu
Aliaje de titan 4.5 106 200÷975 300÷1100 8÷30 6÷7
Cupru 8.2÷8.9 88÷118 70÷400 170÷720 6÷50 18
SMA Ni-Ti 6.5 28÷75 100÷560 750÷960 15.5 6.6÷11
Tabel 2.1 Principalele caracteristici ale materialelor descrise

Avantajele acestor materiale pot fi sintetizate după cum urmează: rezistenţă mare la
coroziune, raport rezistenţă-greutate ridicat, o bună ductilitate, fabricare şi punere în
operă uşoară, aspect estetic, reversibilitate şi disponibilitate pe piaţa materialelor.

7
Un mare avantaj al acestor materiale, în comparaţie cu oţelul, este rezistenţa mare la
coroziune care face posibilă utilizarea acestora în medii agresive şi cu o umiditate
ridicată, conducând la costuri minime de întreţinere. Alegerea utilizării acestor
materiale nu se face numai în legătură cu caracteristicile mecanice în termeni de
rezistenţă, deformabilitate sau ductilitate, ci în mod mai general privitor la factori de
tip tehnologic, cum ar fi compatibilitatea chimico-fizică cu materialele existente,
rezistenţa la coroziune, sau posibilitatea de a obţine forme particulare şi estetice.
Diferit de oţelul moale, în cazul căruia comportamentul mecanic este schematizat
printr-un model simplu elasto - plastic, în cazul acestor materiale, exceptând oţelul
inoxidabil, curba de comportare este de tip continuu fără palier de curgere. Este
necesară adoptarea unui model de comportare nelinear mai complex, fapt care
conduce la concluzia ca aceste materiale nu prezintă întotdeauna aceiaşi ductilitate
ca oţelul moale, ceea ce impune evaluarea răspunsului lor la starea limită ultimă
printr-un calcul al rezistenţei la un anumit grad sau valoare de deformare.

Oţelul inoxidabil
Oţelul inoxidabil se obţine prin adăugarea de crom, nichel şi nitrogen la oţelul carbon
slab aliate rezultând o peliculă protectoare invizibilă (Cr2O3). Împreună, sunt
disponibile peste 60 de sortimente de oţel inoxidabil clasificate ca: martensitice,
feritice, austenitice, duplex sau întărite prin precipitare, depinzând de microstructura
rezultată. Cel mai obişnuit aliaj este cel din categoria austenitice şi se bazează pe
adăugarea de crom şi nichel, care oferă cea mai bună rezistenţă chimică în
combinaţie cu capacitatea de consolidare. Folosind oţel inoxidabil în domeniul
consolidării avem posibilitatea de-a ascunde elementele de întărire, consolidare
permanent în matricea elementului existent fără a exista riscul reducerii
performantelor sale de-a lungul timpului. Acest fapt se dovedeşte a fi foarte util în
cazul consolidării statuilor, stâlpilor sau a altor elemente din piatră, în cazul cărora
orice sisteme externe, vizibile ar fi incompatibile cu aspectul estetic al monumentului.
Un exemplu de utilizare a oţelului inoxidabil este lucrarea de consolidare a sălii
principale a „Mercati Traianei” (Piaţa împăratului Traian) din Roma, care a fost
avariată serios în urma unor modificării făcute în trecut. Lucariile de consolidare s-au
axat pe obţinerea unui sistem de confinare alcătuit din oţel inoxidabil pornind de la un
model mecanic de confinare a zidăriei.

8
Oţelul inoxidabil poate fi folosit cu succes de asemenea în cazul unor dispozitive
disipatoare oleodinamice concepute pentru a îmbunătăţi performanţele antiseismice
ale construcţiilor. Utilizarea acestui material în cazul unor dispozitive bazate pe
alunecare reduce considerabil costurile de întreţinere.

Aliajele de aluminiu
Punctule forte al acestui material sunt greutatea redusă (aproximativ o treime din cea
a oţelului) şi o rezistenţă bună la coroziune, conducând la introducerea minimă de
mase suplimentare şi reducând în acelaşi timp problemele legate de întreţinere.
Aliajele folosite se obţin prin adăugarea la aluminiu pur, ce deţine o rezistenţă
scăzută, dar o bună ductilitate, elemente ca magneziu, silicon, cupru, zinc, mangan
etc. Astfel caracteristicile mecanice ce pot fi obţinute pe această cale sunt foarte
diverse. Utilizarea acestor aliaje în aplicaţiile structurale oferă o mare libertate şi o
largă gamă de posibilităţi în stabilirea soluţiei. Aluminiul a fost folosit cu precădere în
lucrările de supraetajări şi în cazul adăugării unui etaj intermediar uşor. În ambele
aplicaţii se exploatează la maxim greutatea redusă şi rezistenţa sporită la coroziune.
Aceste proprietăţi, împreună cu aspectul estetic şi posibilitatea de-a fi uşor de
înlocuit, au condus la alegerea aluminiului ca material pentru structura reticulată de
la „Piaţa împăratului Traian” din Roma, care protejează ruinele existente şi creează
noi spaţii de acces public. Nouă structură bazată pe GEO-sisteme a fost gândită să
aibă atât o greutate redusă combinată cu performanţe structurale mari cât şi să ofere
un sistem simplu şi eficient de punere în operă.
Aliajele de aluminiu a fost utilizate şi în cazul modificării tablierului unor poduri
suspendate din Franţa, Trevaux, Montmerle, Grosolee, situate în apropierea Lyon-
ului, pentru a reduce încărcarea moartă asupra pilelor podurilor.

Aliajele de titan
Se obţin prin adăugarea de molibdeniu, vanadiu, aluminiu etc. metalului de bază,
împărţindu-se în trei categorii:
- Aliaje alfa – netratate termic, cu rezistenţă medie şi bună şi ductilitate,
- Aliajele alfa-beta – tratate termic, cu rezistenţă de la medie la bună, dar fără
să aibă acelaşi comportament la temperaturi înalte ca aliajele alfa,
- Aliajele beta şi non-beta – uşor tratate termic, cu rezistenţă bună şi
comportare bună la temperaturi intermediare.

9
Toate aliajele de titan posedă o rezistenţă foarte bună la coroziune şi, mai mult, pot fi
supuse procesului de extrudare. Cea mai importantă proprietate în domeniul
consolidărilor este ceea de a avea un foarte mic coeficient de dilatare termică, foarte
apropiat de cel al rocilor vulcanice sau metamorfice, cum ar fi granitul sau marmura.
Astfel se pot folosi sisteme eficiente care nu introduc o stare suplimentară de
tensiune şi asigura, când este necesara, o stare de pretensionare independentă de
schimbările de temperatură. Sisteme pe bază de aluminiu au fost folosite cu succes
în cazul consolidării Parthenonului din Atena sau a Columnei lui Antoniu în Roma,
unde s-au dovedit a fi mult mai eficiente decât soluţiile bazate pe oţel folosite
anterior, care au indus o serie de crăpaturi în structura existentă datorita expansiunii
termice şi a coroziunii.

Aliajele cu memorie de formă

Aliajele cu memorie de formă (shape memory alloy – SMA), majoritatea Ni-Ti sau Cu-
Al-Zn, pot fi privite ca materiale „inteligente”, deoarece atât limita de curgere cât şi
modulul de elasticitate cresc atâta vreme cât temperatura creşte până la valoarea
temperaturii de transformare, corespondentă unei transformări solide între fazele
martensitică şi austenitică (figura I.1 şi I.2).

Figura I.2. Transformările SMA în funcţie

Figura I.1. Stările SMA
de temperatură

Acest comportament este limitat de temperaturile de transformare Mf şi Af,

temperaturi corespunzătoare limitelor în care pot exista doar structuri martensitice
sau structuri austenitice. Transformarea de mai sus pot fi indusă fie prin solicitări
mecanice, fie prin schimbarea temperaturii, rezultând capacitatea de a-şi reveni la
starea iniţială de deformare, spontan sau prin încălzire.

10
În primul caz, comportarea poartă numele de comportament superelastic (figura I.3)
şi conduce la dispariţia totală a deformaţiilor după descărcare. Datorită diverselor
trepte de încărcare-descărcare se disipează în timpul acestui ciclu o cantitate
importantă de energie.

Figura I.3. Schematizarea comportamentului superelastic

În ultimul caz, o revenire completă a materialului se obţine când încălzim materialul la

o temperatură superioară pragului Af. Un astfel de comportament este explicat de
efectul memorie (memory effect) (figura I.4)

Figura I.4. Reprezentarea schematică a comportării T, datorită efectului

memoriei

În cazul în care materialului îi este împiedecată deformarea liberă el poate atinge

solicitări interne foarte mari datorită rigidităţii mari a materialului în faza austenitică. În
domeniul consolidărilor statice, efectul de memorie poate fi exploatat când se doreşte
introducerea în element a unei stări iniţiale de tensiune. Acest fapt este urmărit de
exemplu în cazul confinării unor elemente, în special în cazul elementelor de zidărie.
SMA sunt montate la temperaturi mai joase de Mf şi apoi încălzite la temperatura Af
în scopul de o obţine starea de tensiune dorită.
11
Caracterul de superelasticitate poate fi exploatat cu rezultate foarte bune în
conceperea de dispozitive antiseismice, datorită cantităţii de energie disipată în cazul
unui ciclu complet. În domeniu protecţiei antiseismice a construcţiilor monumentale
prima aplicaţie a avut loc în Italia, în operaţiile de consolidare a Bisericii Sf. Francisc
din Assisi – Italia, care a avut serioase daune în urma seismului din 1997.
Dispozitive pe baza SMA au fost dispuse între timpanul şi acoperişul bisericii
împreună cu dispozitive oleodinamice, în scopul de a mări cantitatea de energie
disipată. Similar astfel de dispozitive împreună cu tiranţi verticali pretensionaţi au fost
prevăzute în situaţia clopotniţei Biserici Sf. Gheorghe din Trignano (Italia), având ca
rezultat creşterea capacităţii la încovoiere şi a posibilităţilor de disipare a energiei.

Aliajele de cupru
Folosite din cele mai vechi timpuri, încă din antichitate în ingineria civilă astăzi este
folosit în principal pe post de conductor electric. Aceste aliaje prezintă perspective
interesante în domeniul recuperării patrimoniului construit, graţie diversităţii de forme
disponibile şi datorită caracteristicilor mecanice oferite. În combinaţie cu zincul se pot
obţine aliaje de bronz sau a aliajelor galbene. Aceste aliaje prezintă în primul rând o
notabilă rezistenţă la coroziune, care le recomandă utilizarea în cazurile
tratamentelor de protecţie, şi-n al doilea rând compoziţia chimică oferă o ductilitate
mare, care facilitează laminarea în foi subţiri. Utilizarea cuprului şi a aliajelor sale în
domeniul consolidării este justificată în primul rând de aspecte de ordin estetic, de o
anumită cromatică de vechi. Lucrabilitatea uşoară, ce face posibilă datorită
ustensilelor speciale obţinerea de diverse forme bine individualizate, uşurinţa
recuperării şi reciclării excedentului de material, posibilitatea de a avea diverse
texturi şi culori, sunt completate de caracteristicile mecanice, putând fi folosite şi cu
rol structural.
Nu trebuie uitat faptul că în Europa de nord cupru este foarte folosit în ingineria civilă,
fiind utilizat de secole la învelirea acoperişurilor.

12
3. INTERVENTIA STRUCTURALĂ

3.1. Problematica generala a intervenţiilor asupra structurilor

În cazul în care se impun intervenţii asupra stării unei construcţii apare problema
stabilirii şi definirii clare a unui obiectiv şi a tehnologilor ce urmează a fi aplicate.
O sinteză a problematici de mai sus poate fi prezentată în tabelul următor ce
identifică paşi obligatorii în filozofia de proiectare a unei lucrării de intervenţie.

INTERVENTIA STRUCTURALĂ
Stabilirea unui nivel de siguranţa mai mare decât cel existent sau
OBIECTIV
decât cel iniţial
 Redarea stării construcţiei conforma planului iniţial,
prin înlocuirea sau revalidarea elementelor deteriorate
 Îmbunătăţirea stării originale a structurii la noile
cerinţe
 Modificarea structurii
OPTIUNI DE  Prin dublarea structurii existente
PRINCIPIU  Prin adăugarea de elemente complementare structurii
existente
 Prin modificarea concepţiei
 Prin reglarea – redistribuţia eforturilor
 Reducerea acţiunilor
 Demolarea
 Percepţia corecta asupra modului de lucru a structurii de
CONDITII
rezistenţa existentă, starea legaturilor şi identificarea originii
TEHNICE
degradărilor
NECESARE
 Aprecierea şi evaluarea corecta a rezistenţei ramase
 Redarea stării conforme cu conformaţia iniţiala prin
reparaţii locale
 Redarea stării conforme cu conformaţia iniţiala prin
înlocuirea unor elemente
 Înlocuirea unei bare corodate cu bara identica intr-o
grinda cu zăbrele
 Înnoirea postcomprimării
PRINCIPALELE
 Dublarea structurii existente
TIPURI DE
 Învelirea cu b.a. a unui element de b.a. existent
INTERVENTII
 Dublarea unei grinzii de lemn cu un metalică
 Adăugarea de elemente structurale complementare
scheletului de rezistenţa degradat
 Dispunerea unei grinzii suplimentare
 Adăugarea de diagonale noi în cazul unor grinzii cu
zăbrele
 Post-comprimare adiţionala

13
  Elementul structural complementar are o structura mai
uşoara decât cea originala
 Legaturi
 Diafragme
 Fundaţii
 Reglarea eforturilor
 Postcomprimare adiţionala
 Denivelarea reazemelor
 Detensionarea
 Reproiectarea şi înlocuirea zonelor cu deficiente
conceptuale
 Execuţia unei noi îmbinări subiectul oboselii
Reducerea acţiunilor negative
 Schimbări de forma pentru modificarea frecventei excitaţiei
MODIFICAREA  Sisteme absorbante pentru reducerea efectelor dinamice
ACTIUNILOR  Schimbarea maselor pentru modificarea frecventei proprii
 Reducerea încărcării permanente
 Reducerea acţiunilor de serviciu
 Evaluarea redistribuţiei încărcărilor între structura
nouă şi cea existentă
 Aprecierea şi modul de predare al forţelor de legătura
între structura existentă şi opera nouă în ipoteza realizării
unei conlucrării omogene
PROBLEMATICA
 Preluarea forţelor noi apărute în urma intervenţiei
DE CALCUL
 Reevaluarea fundaţiilor cu noile încărcări suplimentare
 În cazul postcomprimării, evaluarea reacţiunilor
transversale apărute
 Întărirea nodurilor datorita momentelor încovoietoare
suplimentare
PROBLEMATICA  Definirea fazelor de lucru pentru a reduce la maxim
FAZELOR DE riscurile pe şantier
EXECTUTIE  Definirea cronologica a fazelor de intervenţie

În general se pot identifica două modalităţi de a îmbunătăţi comportarea unei

structuri. Prima abordare se axează pe o consolidare la nivel de structură, ceea ce
implică modificarea globală a sistemului structural. Această abordare include
adăugarea de elemente suplimentare: pereţi, contravanturi metalice, izolatori la bază
etc.
Al doilea mod de abordare este o consolidare localizată la nivel de element. In
această ipoteză se urmăreşte creşterea ductilităţi şi capacităţi elementului pentru a
satisface o anumită stare limită.
3.2. Cauzele mecanice ale degradării structurilor
În cazul reparării unui element structural o etapă foarte importantă este
stabilirea tipului de acţiune, solicitare care a cauzat deteriorarea elementul analizat.

14
Această informaţie este deosebit de utilă în stabilirea strategiei de reparare, pentru a
obţine un nou element cu o rezistenţă mai mare la acel tip de acţiune. De aceea nu
este lipsită de importanţă o prezentare a tipurilor de cedări la betonul armat şi zidărie.
Fisurile structurii indiferent de cauza care le-a produs au câteva trasaturi
comune:
 sunt localizate în zonele unde raportul între solicitarea aplicată şi capacitatea
elementului este cel mai ridicat
 intr-un mediu omogen (material) fisurile sunt dirijate perpendicular pe direcţia
tensiunilor principale de întindere
 intr-un mediu eterogen fisurile apar în zonele unde raportul între solicitare şi
rezistenţa este ridicat şi anume: la îmbinarea şi legarea zidăriei, la nodurile
constructive la beton, în zonele unde armătura este insuficientă la betonul armat
 în toate cazurile, orientarea fisurilor, este primul element în indicarea stării de
tensiuni. În figura de mai jos (Tabelul 3.1) sunt prezentate câteva scheme de fisurare
tipice.

Tabel 3.1. Tipologii de fisuri

15
3.3 Caracterizarea unei structuri existente
În luarea unei decizii, referitoare la soarta unei clădiri existente, caracterizarea
structurii joacă un rol decisiv. Această caracterizare se face pe bază de măsurători şi
analize
- tipuri de măsurători
Caracterizarea instantanee nedistructivă
Caracterizarea instantanee sub acţiuni exterioare impuse
Caracterizarea prin urmărirea în timp a comportării structurii (monitorizarea)
- tipuri de analize
Compararea cu valorile prescrise de norme
Recalcularea pe baza proprietăţilor reale
Referirea la acţiuni recente suferite de structură
Referirea la acţiuni perturbatoare stabilizate sau în curs de stabilizare
Studiul unei structuri este o „operă artistică” ce ţine de arta inginerească, în care
inspiraţia joacă un rol deosebit. Este vorba despre un proces iterativ în care trebuie
integrate continuu informaţii variate. Nu există o schemă unică de raţionament. Chiar
mai mult, metodele de evaluare sunt într-o continuă evoluţie şi sunt în aceiaşi
măsură un proces ingineresc foarte creativ.
Se propune următoarea schemă logică de apreciere a stării unei clădirii
Faza preliminară
- Examenul vizual
- Relevarea dimensiunilor geometrice globale şi locale
- Secţiunea elementelor portante, prezenţa fisurilor, eventualele dezaxări etc.
- Evaluarea caracteristicilor mecanice locale (rezistenţă, modul de elasticitate)
- Evaluarea caracteristicilor mecanice ale ansamblului (deformabilitate, rezistenţă)
- Studiul asupra încărcărilor climaterice din zona respectivă
- Studiul asupra modificărilor de mediu ambient (nivelul apelor freatice, s.a.)
- Monitorizarea
Faza de analiză
- Calculul cu proprietăţile mecanice reale
Cu legăturile interne şi externe reale
Cu încărcările şi acţiunile reale
- Comparaţia stării de tensiuni găsită prin calcul cu patologia observată

16
- Respectarea regulilor funcţionale şi estetice precum şi a normelor de calcul
- Evaluarea preţului şi a eficacităţi diverselor soluţii ţinând cont de durata de viaţă
estimată a clădirii
Concluzi
- Decizia
Nu se intervine structural
Repararea
Consolidarea
Restructurarea
Demolarea

3.4. Calculul unui element reparat

Principiu de abordare
În toate cazurile calculul unui element structural reparat este un caz particular al
calcului construcţiilor executate în faze succesive, cu eventuale reglări ale eforturilor:
Prima faza este deja realizată, ceea care aduce elementul degradat în starea în care
se găseşte: geometrie, proprietăţi mecanice, stare de tensiuni. Fazele următoare se
referă la intervenţia propriu-zisă: eventual păstrarea structurii, întărirea secţiunii, cu
modificarea eforturilor precedente, dispunerea de elemente suplimentare, definirea
secvenţelor de intervenţie în diferite puncte ale structurii etc.
În domeniul elastic, calculul e linear (proporţionalitatea între deformaţii şi eforturi).
Calcul stării de tensiune şi a deformaţiilor urmează istoricul acţiunilor aplicate şi ale
modificărilor în timp a secţiunilor ce lucrează în fiecare din această etapă din istoria
structurii. Starea de tensiune dintr-un punct dat nu este, în general, o simplă funcţie
de proporţionalitate ale secţiunii obţinute în urma reparaţiei.
Calculul elastic a stării de tensiuni şi a deformaţilor este necesar, deoarece aceasta
stabileşte comportamentul elementului sau a structurii reparate sub acţiunea
încărcărilor de serviciu: deformabilitatea, starea legaturilor, apariţia primei articulaţii
plastice, prezenţa anumitor împiedicări nedorite a gradelor de libertate etc.
Starea limită ultimă a elementului reparat, dacă elementul structural permite un
comportament plastic, este contrar fazei elastice independent de legaturile interne şi
dependent de istoria de execuţie. Starea limită ultimă de tip plastic este interesant de

17
calculat deoarece oferă informaţii precise referitoare la siguranţa elementului
deteriorat consolidat.
Dacă elementul nu este de tip plastic, ci are o cedare fragilă determinată de
fenomenul de oboseala sau este cauza unei instabilităţii, starea limită ultimă a
elementului reparat, este influenţată de constrângerile locale şi de geometria pieselor
ce fac obiectul calculului de adaptare.

Împărţirea solicitărilor între structura existentă şi cea nouă

Pentru a ilustra modul de împărţirea şi de predare a încărcărilor de la structura veche
la structura nouă ce vine să consolideze elementul existent poate fi luat în
considerare un exemplu simplu a unei grinzii simplu rezemate.
Plecând de la stadiul iniţial în timp grinda a suferit degradări. Comportarea grinzii în
timp, în cursul degradării, poate fi urmărita pe următorul grafic forţă – deplasare (F-
d). Dacă iniţial grinda a fost dimensionată astfel încât M R  M g  M q , dacă nu se

intervine se ajunge în situaţia M R  M g  M q .

Repararea grinzii deteriorate constă evident în creşterea momentului rezistenţ MR

(creşterea momentului de inerţie). Pentru un astfel de tip de intervenţie se poate opta
pentru dispunerea unei platbenzi de întărire, dublarea grinzii.
Considerând cazul dublării grinzii prin dispunerea unei grinzii suplimentare P2,
juxtapusă primei grinzii, obţinându-se astfel un moment de inerţie I R  I1  I 2 . Prim
modul de execuţie şi realizare se pot obţine următoarele curbe F-d (figura 3.2):

Figura 3.2. Influenţa modului de realizare

18
Modul de realizare I – Contact:
Dacă execuţia este realizata în aceasta maniera, cu realizarea contactului între
grinda deteriorata şi grinda de întărire, eforturile se distribuie în modul următor:
 g  P1
G – greutatea permanenta este preluat de grinda deteriorata P1  
0  P2
q – este preluata de ansamblul în mod proporţional cu rigidităţile q  q1  q 2

qE1 I1 / l1 M
g1   Q1  Q1  P1
E1 I1 / l1  E2 I 2 / l2 W1
Obţinând următoarele eforturi
qE2 I 2 / l2 M
g1   Q 2  Q 2  P2
E1 I1 / l1  E2 I 2 / l2 W2

Modul de realizare II – Joc 2mm:

Dacă se executa cu un joc între P1 şi P2 atunci eforturile se distribuie în modul
următor
 g  P1
G – greutatea permanenta este preluat de grinda deteriorata P1  
0  P2
O parte qo din q este preluata doar de grinda deteriorata, aceasta parte qo este
corespunzătoare încărcării ce consuma deplasarea de   2mm . Aceasta se
determina cu formula:

qo l13  q  P1
f  2mm   o , restul încărcării q  qo  U , data de sarcinile utile este
48 E1 I1 0  P2
repartizată între P1 şi P2 în mod similar cu paragraful precedent
 U1  P1
U  U1  U 2  
 U2  P2

Modul de realizare III – Cu reglarea eforturilor:

În cazul în care realizarea ansamblului implică reglarea eforturilor prin intermediul
unor distanţieri, ce dau grinzii deteriorate o contrasăgeata de 2mm, încărcarea
permanentă G se distribuie între cele doua grinzii în modul următor:

 M (G  G)
4  g 2  W1
 P1
5Gl 
f  2 mm   G  
348 E1 I1   MG  P
 g1 W2
2

19
Încărcarea utilă se repartizează ca în calculul de mai sus, în mod proporţional cu
rigidităţile q  q1  q 2

M q1
 q1   P1
W1
M q2
 q2   P2
W2
Comparaţie între modul de partajare a solicitarilor funcţie de modul de execuţie
Grinda degradată Grinda de consolidare
Execuţie Comentarii
P1 P2
Fără joc G 0 /
Încărcarea Cu joc G 0 /
permanentă Cu
G-G G /
reglare
Încărcarea Fără joc G+Q1 Q2 Q=Q1+Q2
permanentă Cu joc G+Qo+U1 U2 Q=Qo+U1+U2
+ Cu Q=Q1+Q2
G+Q1-G G+Q2
utilă reglare U2<Q2
Tabel 3.2. Sinteza împărţirii eforturilor în funcţie de modul de execuţie
Discuţie legată de modurile de execuţie.
În general realizarea unei juxtapunerii perfecte a grinzii de consolidare, adică a
realizării contactului, este foarte greu de realizat, activarea elementului de întărire
implicând o deplasare relativă între elementele ansamblului. În plus, în cazul folosirii
de elemente prefabricate, ajustarea contactului între parte existentă şi lucrarea de
consolidare este de asemenea aleatoare.
Modul al 2-lea de realizare, cu joc de 2 mm, necesită o precizie mai mica. Nu cere
nici un fel de reglare pe şantier, şi nici mijloace de măsura şi ajustare (verine, fururi
de reglaj, sisteme de măsură). Corespunde deplasărilor cele mai mari.
Situaţia a 3-a prezentată are avantajul de a obţine un comportament îndelungat în
zona elastică. Această metoda conferă şi siguranţa cea mai ridicată. Cu toate aceste
reglarea eforturilor nu este întotdeauna posibilă, în unele cazuri fiind chiar
periculoasă. Comportamentul linear arătat pe diagrama nu este necesar. De
asemenea este iluzoriu să se creadă în revenirea structurii la faza iniţiala şi în
reînchiderea fisurilor unei structurii de zidărie de cărămida, cea ce face ca transferul
încărcărilor şi distribuţia eforturilor în elementul consolidat fiind aproape aleatoare.
Se recomanda deci folosirea rezervată a acestei metode şi doar în cazurile simple.

3.5. Secvenţe ale fazelor de intervenţie şi modul de abordare al acestora

20
 În cazul reparării unei structuri, contrar situaţiei construcţiei unei noi clădirii, se
pune problema alegerii şi stabilirii zonei cu care se va începe intervenţia. De exemplu
întrebarea la care trebuie răspuns este dacă se va începe consolidarea cu fundaţiile,
apoi suprastructura sau invers? Nu există însă un răspuns unic la această întrebare.
Alegerea se face urmărind următoarea schemă.
Securitatea – sau siguranţa. Dacă suprastructura se afla intr-o stare avansata de
deteriorare existând riscul iminent a cedării prin instabilitate sau cedări fragile, o
intervenţie asupra infrastructurii este dificil de realizat fără să transmită suprastructurii
tasări sau rotiri, inevitabile în timpul lucrului, ce ar putea cauza cedarea
suprastructurii şi accidentarea personalului de pe şantier.
În aceasta situaţie este bine să se înceapă cu lucrările ce să asigure siguranţa
maximă a suprastructurii, lucrării ce nu aduc încărcări suplimentare importante în
infrastructură.
Absenţa fisurilor în structura reparată. Lucrul asupra fundaţiilor este inevitabil
însoţit de tasări şi rotiri. Dacă se realizează mai întâi lucrările asupra fundaţilor,
daunele apărute la suprastructura afectează construcţia încă ne consolidata. Astfel
lucrul la suprastructura reduce riscul afectării structurii de fisurile şi deformaţiile
inoportune.
Secvenţa logica. Din paragrafele următoare se poate observa ca ordinea lucrărilor
este dată de asigurarea stabilităţii şi ne distrugerii operei finale:
- intervenţia structurală asupra suprastructurii
- intervenţia structurală asupra infrastructurii
- finalizarea lucrării

Caracterul netraumatizant al intervenţiei asupra structurii existente

O caracteristică foarte importantă a unei intervenţii este cea legată de modul
de interacţiune al operei de consolidare cu construcţia existentă, atât după punerea
în opera, cât şi în timpul execuţiei. Exemple:
- lucrării de consolidare sub structura pentru a asigura o bază suprastructurii
- realizarea unui nou planşeu de etaj
Aceste lucrării trebuie efectuate fără să perturbe structura existentă, ce implică
luarea de decizii şi alegerea unor opţiuni diferite faţă de cele pentru o structura nouă.
Exemplu de modalităţii concrete de lucru:

21
- Lucru pe tronsoane – Împărţirea fundaţiei pe tronsoane şi lucru pe tronsoane
alternative astfel încât să se asigure, în orice moment al intervenţiei, transmiterea şi
preluarea eforturilor de către părţile existente. Păstrarea unor tronsoane.
- Asigurarea în continuare a unei încărcări echitabile atât pe elementele noi cât
şi pe cele existente (în timpul execuţiei)
- Intervenţia asupra parţilor de fundaţie păstrate
De asemenea în cazul realizării unui planşeu intermediar la o clădire cu pereţi
portanţi de zidărie zonele de slăbire, pentru realizarea legăturii între şaiba de beton şi
pereţi, în zidăria portanta trebuie realizate discontinuu.

3.6. Etape tehnice şi administrative ale unei lucrări de consolidare

Principalele modalităţi de intervenţie structurală par foarte simple însă experienţa
arata ca punerea lor în opera rămâne o lucrare dificilă. Pentru a avea cele mai mari
şanse de reuşita este obligatoriu să se respecte o metodologie de intervenţie cu
etape clare expuse mai jos.
Studiul preliminar cuprinde „ancheta” asupra construcţiei şi luarea unei decizi cu
privire la soarta ei.
Alegerea modalităţii de intervenţie se face pe baza unui „inventar de soluţii posibile”.
Alegerea soluţiei trebuie validată în contextul impus al problemei, ceea ce impune 3
etape:
- studiul de fezabilitate – ce cuprinde dificultatea de execuţie, de produsele şi
materialele puse în opera, de metode de execuţie, de controlul ce trebuie efectuat.
- studiul economic – confrunta costurile diverselor soluţii posibile, ţinând seama şi de
alte cheltuieli anexe (opere provizorii, întreruperea sau devierea traficului,
întreruperea activităţii construcţiei de consolidat s.a.), şi compară rezultatele cu
costul pentru o construcţie nouă la care se adaugă şi costurile demolării vechii
construcţii.
- studiul încărcărilor exterioare, de diverse naturii: de exemplu neîntreruperea
traficului pe un pod în curs de consolidare, sarcini climaterice previzibile, oportunităţi
de a reduce sau de a evita încărcări mari.
Stabilirea detaliilor intervenţiei structurale odată stabilita metoda şi strategia de
intervenţie, urmează să stabilim detaliile intervenţiei:
 Fixarea ipotezelor de calcul necesare pentru verificarea rezistenţei şi stabilităţii
înainte, în timpul şi după lucrările de intervenţie;

22
 Elaborarea planurilor necesare pentru definitivarea dosarului contractual;
 Alegerea produselor şi materialelor folosite în cadrul intervenţiei, precum şi
precizarea originii lor, a caracteristicilor fizico-mecanice şi stabilirea încercărilor şi
verificărilor ce trebuie făcute asupra lor;
 Definirea operaţilor de control ce trebuie urmate pentru asigurarea calităţii
intervenţiei – stabilirea unui program de control şi a părţilor participante;
 Elaborarea pieselor scrise, a caietului de sarcini şi a clauzelor tehnice în
detaliu, a garanţiei, a reglementarilor financiare s.a.
 Definirea operaţiilor de urmărire după finalizarea intervenţiei (vizite, inspecţii,
controale, recepţia preliminară şi finala etc.).
Execuţia lucrărilor – reuşita unei intervenţii structurale depinde în mare măsura de
experienţa firmei executante şi este tributara unui număr de principii stricte.
 Personalul responsabil cu conducerea lucrărilor de consolidare trebuie să fie
intr-o pregătire profesionala continua pentru a face faţă şi a răspunde eficient în faţă
problemelor specifice fiecărei intervenţii. Din acest motiv este necesara o cooperare
eficace cu o serie de laboratoare, instituţii de învăţământ superior, centre de
cercetare, asociaţii profesionale.
 Trebuie prevăzut timpul necesar obţinerii agrementului pentru diversele
materiale şi produse folosite şi încă o perioada de pregătire a lucrărilor, ţinând seama
ca este vorba de un domeniu în care se caută să fie folosite cu precădere materiale
moderne şi tehnici cât mai moderne şi avansate.
 Lucrările delicate (injecţie, postcomprimare s.a.) trebuie pregătite cu mare
atenţie şi să facă obiectul unei testări preliminare în condiţii de laborator.
Supravegherea lucrării consolidate – opera intervenţiei structurale trebuie să facă
obiectul unei supravegherii specifice. Trebuie astfel stabilit un program special de
urmărire şi inspecţie care să cuprindă:
- periodicitatea intervenţiilor specifice
- punctele de vizitat sau de controlat
- responsabili cu verificarea şi urmărirea structurii
- documentele ce trebuie întocmite

23
4. NIVELE DE INTERVENTIE

Criteriile generale cu care se conduce intervenţia de consolidare statică sunt

legate de definirea preliminară şi de nivelul de intervenţie ales. Individualizarea
nivelului de intervenţie cel mai potrivit e funcţie de mai multe variabile, legate de
importanţă construcţiei, destinaţia construcţiei după intervenţie, sistemele
tehnologice angajate, gradul de siguranţa necesar şi nu în ultimul rând fondurile
disponibile.
O clasificare a nivelului de importanţă poate fi pusă în relaţie cu etapele
fundamentale ale procesului logic şi cronologic, care are ca finalitate recuperarea
eficienţei statice a construcţiei în conservarea sa în timp. Fiecare dintre aceste
metode, pe lângă caracteristica temporară a necesităţii aplicări lor, sunt caracterizate
de metode şi tehnologi distincte, ce individualizează fiecare nivel în parte.

Nivelele de intervenţie sunt:

- salvarea
- repararea
- întărirea
- restructurarea

În cazul apariţiei unor importante pagube în urma unui cutremur:

 SALVAREA - prevede masuri menite să asigure siguranţa clădirii în faza
tranzitorie
 REPARAREA – masuri ce au ca scop redare definitivă a eficientei statice

 INTARIREA şi RESTRUCTURAREA– nu implică, spre diferenţa de primele

doua nivele, existentă unor distrugeri care să compromită siguranţa structurii, însă
este necesara când se doreşte refuncţionalizarea structurii sau conformarea ei în
acord cu noile standarde de rezistenţa şi stabilitate.

I. SALVAREA – reprezintă primul nivel de intervenţie caracterizat prin măsuri cu

caracter provizoriu menite să asigure un nivel de siguranţa statică adecvat în faza
tranzitorie ce precede alte intervenţii de consolidare cu caracter definitiv.

24
Este vorba despre situaţiile în care se cer intervenţii de recuperare rapide până la
refacerea parţiala sau totale a rezistenţei construcţiei. Se foloseşte atât pentru a
împiedeca colapsul clădirii cât şi pentru a proteja şantierul.
Unul din cazurile tipice când sunt necesare masuri de salvare sunt cele de urgenta
după un seism, când urgenta intervenţiei şi deficientele materialelor cer o intervenţie
rapida, simplă şi de maximă eficienta.
În aceste cazuri elementele metalice constituie o soluţie optimă datorita uşurinţei,
caracterului prefabricat, facilitaţilor de transport şi montaj indiferent de condiţiile
atmosferice, şi nu în ultimul rând avantajului economic derivat din reciclabilitatea şi
posibilitatea de refolosire.

Domenii de utilizare
- Sprijinirea temporara a unei construcţii în timpul reconstrucţiei unei clădirii
situate între alte doua (fig.1.1)
- structurii metalice ce susţin faţada unei construcţii în timpul demolării unei
parţi din aceasta în vederea înlocuirii (fig.1.2)
- suport temporar pentru faţadele construcţiilor în faza de consolidare după
un cutremur (fig.1.3)
- acoperiş temporar în timpul executării anumitor operaţiuni de consolidare
(fig.1.4a şi 1.4b)

Figura 1.1. Figura 1.4 a.

Figura 1.2. Figura 1.3. Figura 1.4 b.

25
Detaliile tehnice ale intervenţiei
Structurile metalice sub forma de schele tubulare oferă, ca metode “ad hoc”
soluţia optimă pentru a îndeplinii cerinţele metodei şi a obţine rezultate optime.
Structurile uşoare realizate din metal (secţiuni sudate sau secţiuni laminate îmbinate
prin şuruburi) şi cele realizate din oţel uşor (secţiuni tubulare îmbinate cu şuruburi) s-
au dovedit a fi eficace în masurile de salvare pasive sau active.
Caracterul masurilor de salvare trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
o execuţie rapida
o flexibilitatea sistemelor constructive
o adaptabilitatea spaţiilor, înguste şi accesibile greu, de lucru
o revesibilitatea intervenţiei
În aceasta etapa materialele tradiţionale precum zidăria şi în special lemnul încă
reprezintă o alternativa viabila.
Lucrările provizorii de susţinere, de apărare, de protecţie au caracter temporar şi se
încadrează în lucrările cu caracter de salvare. Lucrările provizorii se folosesc şi în
timpul execuţiei lucrărilor finale de consolidare (pentru a proteja construcţia în timpul
înlocuirii învelitorii), sau în timpul lucrului de ridicare a unei construcţii noi (schele,
pasaje de trecere).
Până acum câţiva ani, acest tip de lucrări se executau cu ajutorul lemnului, pentru
punţi de trecere pentru contravântuiri, pentru popi de susţinere s.a.
În cadrul soluţiilor moderne, oţelul cu ajutorul tehnologiei de tip prefabricat poate fi
uşor utilizat „ad-hoc” datorita unei mari flexibilităţi şi diverselor forme. Avantajul lor
consta în îndepărtarea uşoara şi posibilitatea de reutilizare. Mulţumita numeroaselor
posibilităţi oferite de sistemul constructiv, schela tubulară poate fi folosită în orice
situaţie tipică de consolidare. Se pot construi structuri reticulate de contravântuiri, se
pot constitui în adevărate structuri de susţinere – eşafodaje cu un excelent timp de
montare şi demontare, oferind o alternativă viabilă structurilor de tip „contrafort” din
zidărie de cărămidă.
Nu trebuie uitate lucrările cu caracter precauţional, capabile să împiedice alunecările
de teren, sau alte fenomene, ne controlate în întregime, care tind să cauzeze
degradări ale structuri statice.

26
Exemple de aplicare

În domeniul intervenţiilor de salvare pasiva se folosesc pe scara structurii din zidărie

denumite contrafort, folosiţi în special pentru susţinerea faţadelor în tăriile
mediteraneene (fig. 1.5a şi 1.5b). Acest sistem însă prezintă dezavantajul greutăţii
mari a elementelor de sprijinirile din zidărie, ce necesita fundaţii suplimentare
independente, în multe cazuri cedând structura de susţinere înaintea obiectivului de
consolidat.

Figura 1.5a. Figura 1.5b.

Piloni din lemn, de diverse tipuri şi forme, sunt inseraţi în structurile de zidărie pentru
a realiza o distribuţie uniforma a încărcărilor verticale înaintea unor acţiunii de
consolidare (fig. 1.6a) sau pentru a asigura suport lateral şi circulaţia (fig. 1.6b).
Structurile, schelele din bambus sunt foarte utilizate în Asia ca steme de deservire în
timpul operaţiilor de consolidare. (fig. 1.6c). Avantajul greutăţii reduse raportată la o
rezistenţa satisfăcătoare, manipularea şi lucrabilitate uşoara, flexibilitatea şi
adaptabilitatea materialului în orice situaţie, preţul redus face ca materialele
lemnoase să fie folosite pe scara larga în acest domeniu.

27
 Figura 1.6a. Figura 1.6b. Figura 1.6c.
O soluţie comica, dintre multele soluţii propuse, pentru susţinea definitivă
turnului din Pisa ce are ca scop susţinerea turnului pentru a evita colapsul acestuia,
este prezentată în fig.1.7 sub forma unui inel metalic.
Elementele metalice atât în cazul unei intervenţii pasive cât şi în cazul
unor intervenţii active şi-au dovedit eficienta în multe cazuri.
1. Suport activ în timpul restaurării Catedralei York (Figura 1.8)
Faţada laterala a construcţiei, care prezenta o deviere de la verticala de 635 mm, a
fost susţinuta temporar pentru a permite lucariile de consolidare a fundaţiei. Lucariile
de salvare bazate pe utilizarea metalului s-au concretizat intr-o structura reticulata
metalică ridicata pe fundaţii de beton independente care sprijină un dispozitiv alcătuit
dintr-un cuplu de acturatori ce au ca scop introducerea unei presiuni constante
pentru a compensa efectele variaţiei de temperatura. Sistemul de acuratori garanta
introducerea unei încărcări constante în structura de zidărie în timpul lucrărilor de
subzidire. (Defez 1997).

Figura 1.7. Figura 1.8.

28
2. Consolidarea Palazzo Carigliano din Torino (Figura 1.9)
Din profile laminate a fost proiectat un sistem de susţinere provizorie, a coloanelor de
piatra de la intrarea în holul clădirii, în timpul lucrărilor de consolidare concretizate în
înlocuirea planşeelor vechi cu unele noi. Pofilele metalice şi tabla cutata au jucat rolul
de cofraj în timpul turnării planşeului de beton armat (Mazzolani, 1990).

Figura 1.9. Figura 1.10 a.

Figura 1.10 b Figura 1.10 c.

3. Reconstruirea magazinului Waring and Gillow din Londra (Figura 1.10)

Stâlpii metalici împreună cu grinzile au acţionat ca un sistem de contravântuiri folosit
pentru prezervarea faţadei vechi. Aceste elemente, odată asamblate, au creat o
structura „ad-hoc” care susţinea faţadei şi 5m în spatele acesteia în timpul demolării
parţilor ramase din construcţie. După reconstrucţia interioara, în conformitate cu
layout funcţional, elementele metalice au fost îndepărtate gradual.
29
4. Refolosirea teatrului vechi Moller din Darmstadt (Figura 1.11)
Inele orizontale metalice fixate, la interior, de pereţii perimetrali au fost folosite pe
post de contravântuirii temporare ce aveau ca scop „confinarea”, tinerea laolaltă a
pereţilor clădirii ce a fost transformata în State-record Office.

Figura 1.11. Figura 1.12.

5. Restructurarea unei clădirii din centrul Lisabonei (Figura 1.12)

Un incendiu important a produs “golirea” totala a unei mari clădiri din zidărie situate
în centrul Lisabonei. Faţadele ramase şi nucleul intern au fost provizoriu susţinute
prin intermediul unor lucrări metalice şi tiranţi perimetrali, înaintea începerii
operaţiunii de restaurare şi consolidare a structurii.

6. Institutul “Max Plank” din Roma (Figura 1.13)

O operaţie complexa de consolidare a unei construcţii vechi din Roma a necesitat
suportul provizoriu al faţadelor, prin intermediul unor structuri metalice special
proiectate în acest scop, în timpul operaţiei de golire (Marimpietri et al., 2004).

30
 Figura 1.13 a. Figura 1.13 b.

7. Suport temporar a pereţilor unei staţii de metrou din Napoli (Figura 1.14)
Profile tubulare metalice au fost montate în scopul de a susţine pereţii perimetrali
pentru a permite protejarea descoperirilor arheologice ale vechiului port roman, în
timpul execuţiei unei noi staţii de metrou.

Figura 1.14.

II. REPARAREA – din punct de vedere cronologic urmează firesc salvării provizorii şi
prevede din punct de vedere tehnologic execuţia unui complex de intervenţii
finalizate prin redarea structurii capacităţii portante, deţinută la început. Este vorba în
esenţa de redarea “status quo ante”.

31
Repararea se efectuează când agenţi atmosferici, seisme sau vechimea au provocat
daune ce tind să compromită siguranţa clădirii. Spre deosebire de salvare, repararea
are un caracter definitiv şi este de obicei folosita în cazul în care degradarea
construcţiei s-a produs datorita vârstei sau întrebuinţarea ei în timp lung a dus la
probleme şi se executa în cazul în care se poate stabili uşor un diagnostic şi nu
reclama intervenţii urgente. Din acest motiv sunt cazuri în care în mod normal
aspectul economic privează aspectul siguranţei, o simplă redare a capacităţii
portante fără ai oferi o potenţare a capacităţii iniţiale. Nu se exclude posibilitatea de a
face o simplă reparaţie chiar în cazul unor seisme severe, circumstanţe în care
disponibilitatea de fonduri constrânge în general la evitarea operaţiunilor de
consolidare la scara larga.
Oferă o simplă restituire a performantelor structurale, din punct de vedere al
siguranţei, fără să introducă elemente suplimentare sau să ofere o întărire a clădirii.

Domenii de utilizare şi exemple de aplicare

- Intervenţii asupra clădirilor afectate de agenţii atmosferici sau de trecerea

timpului (Figurile 2.1, 2.2, 2.3, 2.4)

Figura 2.1. Clădire de zidărie Figura 2.2. Planşeu vechi de lemn

deteriorate în timp deteriorat

32
 Figura 2.3. Structura de lemn Figura 2.4. Fenomenul de coroziune la
deteriorata oţel

În cazul reparării exista o multitudine de sisteme tehnice de consolidare bazate pe

utilizarea metalului ce au ca scop îmbunătăţirea comportării tuturor tipologiilor de
structuri din oţel, zidărie, beton armat sau lemn (Mazzolani, 1990). În categoria
intervenţiilor de reparaţie se pot utiliza pe lângă metal şi materiale tradiţionale
precum zidăria, betonul armat, lemnul s.a.
În domeniul reparaţiilor cele mai utilizate materiale, considerate materiale moderne
cu o performanţă ridicată, sunt metalul şi recent fibrele polimerice.
Elementele structurale de oţel oferă, datorita caracterului de prefabricare a diverselor
sisteme tehnice, soluţii „ad-hoc” proiectate să îndeplinească cerinţele specifice
problemei cu rezultate optime. (Mazzolani, 1994b)

Cerinţele specifice menţionate mai sus pot fi detaliate în cazul oţelului:

 greutate redusă, care permite un transport facil, manipulare uşoara, punere în
operă cu minim de efort, elemente a căror importanţă creste în cazul în care
condiţiile de lucru impun derularea activităţii intr-un spaţiu restrâns, caracteristic în
general centrelor istorice ale oraşelor vechi.
 reversibilitate, datorită utilizării îmbinărilor cu şuruburi, care permit refolosirea
structurii şi după dezasamblare
 timp redus de execuţie, caracteristică de o maximă importanţă în cazul
reparaţilor de urgenta, când daunele se propaga cu viteză
 convenienţa economica, datorita posibilităţii de reutilizare
 aspect modern, cu o identitate clar formulată prezentând adiţional avantajul de
a putea fi folosit împreună cu materiale şi tehnologi care pot fi îndepărtate oricând,
fără să producă daune clădirii.

33
Recent, folosirea fibrelor polimerice (fiber reinforced polymers - FRP) a cunoscut o
amplă dezvoltare în cazul consolidării construcţiilor existente. Acest material face
parte din materialele noi, inovatoare foarte studiate în ultima vreme.
FRP sunt folosite ce armături pentru structurile din beton armat sau zidărie sau ca
fâşii pentru întărirea şi consolidarea anumitor elemente structurale.
Cele mai importante caracteristici al FRP sunt:
 excelent factor de calitate (raportul între rezistenţa şi greutatea specifică)
aproximativ de 40-50 de ori mai ridicat decât în cazul oţelului;
 flexibilitate în orice formă, uşor de modelat şi de pus în operă;
 nu este susceptibil la fenomenul de coroziune;
 rezistenţa ridicată la oboseală;
 greutate redusă – prezentând avantaje la transport, punere în operă şi nu
încarcă suplimentar construcţia;
 timp scurt de punere în operă;
 durabilitate – nu necesita o întreţinere speciala şi pot rezista satisfăcător în
medii agresive;
 rezistenţa satisfăcătoare la foc;
 se pot obţine prin fabricare;
 estetica – pot fi de diverse culori şi diverse texturi.
Dezvoltarea FRP este justificata în special de absenta fenomenului de coroziune
care afectează atât armaturile, în cazul betonului armat, cât şi în cazul metalului.
Dezavantajele acestor materiale constau în preţul destul de ridicat, lipsa de ductilitate
a materialului şi încă insuficienta cercetare a comportării acestora, în special a
comportării în timp. Legat însă de ductilitate, promotori FRP susţin existenţa unei
ductilităţi globale, în lipsa cele de material.

A. Structuri de zidărie

Sunt cele mai răspândite construcţii. Construcţiile de zidărie reprezintă

începuturile construcţiilor, astfel mare parte a construcţiilor monumentale, cu valoare
de simbol pentru anumite oraşe sau chiar ţării au ca material de construcţie: zidăria
de cărămidă sau piatră naturală. Construite într-o perioadă în care metodele de
calcul erau insuficiente, iar cunoştinţele despre mişcările seismice erau aproape
inexistente, aceste structuri necesita în marea lor majoritate o adaptare riguroasa la

34
noile cerinţe de dimensionare şi proiectare. Datorita vechimii lor de asemenea ele
însumează o serie de daune provenite atât în urma unor seisme cât şi datorita
trecerii timpului, unei întreţineri necorespunzătoare, infiltraţilor de apa, igrasie etc.
Structurile verticale alcătuite din zidărie, cum ar fi stâlpi sau pereţi, pot fi
reparaţi folosind una din următoarele metode descrise în cele ce urmează (Mazzolani
& Ivanyi, 2002). Metodele de reparaţie îşi propun să îmbunătăţească
comportamentul elementului redându-i atât capacitatea la forte gravitaţionale cât şi
capacitatea la acţiuni orizontale provenite din cedarea fundaţilor, din asimetrii
geometrice sau, în cazul cel mai clar, din acţiunea seismică. Aceste metode la acest
nivel de consolidare nu urmăresc o raţionalizare a comportării dinamice ci doar o
reparare locală a anumitor elemente. În acest paragraf vor fi tratate doar elementele
structurale din zidărie, fiind neglijate elementele de compartimentare.

a) îmbunătăţirea capacităţii portante la acţiuni verticale

Cu ajutorul elementelor metalice

1) confinarea stâlpului avariat de zidărie cu corniere verticale şi plăcute

orizontale sau o combinaţie a acestora, în cazul stâlpilor cu secţiune dreptunghiulara,
sau cu inele, în cazul stâlpilor circulari (Figura 2.5.). Metoda are ca scop realizarea
unei stări de tensiune tri-axiale, prin împiedecarea deformaţilor laterale, ce are ca
rezultat creşterea semnificativa a rezistenţei la compresiune a elementului consolidat
şi a ductilităţii ultime. Sistemul metalic împiedica fenomenul de instabilitate al
stâlpului de zidărie şi reduce fisurile paralele cu direcţia aplicării forţei. Elementele
metalice trebuie montate cu o forţa de precomprimare în vederea creşterii eficientei
metodei. O cale, de domeniul trecutului, de a obţine aceasta stare de precomprimare
era de-a aplica inelele de strângere la o temperatura ridicata. În prezent prin folosirea
inelelor circulare strânse cu şuruburi se obţine acelaşi rezultat.
2) inserarea unui stâlp nou de oţel în lungul sau în interiorul elementului
consolidat, ce poate fi atât stâlp, cât şi perete (Figura 2.6.). Noile elemente inserate
preiau total sau parţial încărcările aferente elementului vertical. Toate tipurile de oţel
atât profile laminate cât şi cel formate la rece pot fi folosite cu succes în cadrul
acestei metode.

35
3) introducerea unui cadru metalic în interiorul sau în jurul deschideri în perete
pentru a oferi sau reda peretelui de zidărie rezistenţa iniţiala (Figura 2.7.). Acest
cadru preia atât încărcările verticale (acţionând ca un buiandrug) cât şi conferă
panoului de zidărie o rigiditate crescută la acţiunile orizontale, realizând şi o
solidarizare a panoului de zidărie.

Figura 2.5. Consolidarea unui stâlp de Figura 2.6. Consolidarea unui perete de
zidărie zidărie

Figura 2.8. Repararea unui stâlp de

Figura 2.7. Cadru metalic folosit
beton armat folosind corniere şi tiranţi
pentru consolidarea unui gol
metalici

Cu ajutorul fibrelor polimerice

- reparaţi cu ajutorul materialelor polimerice sub forma de armaturi sau sub forma de
fâşii. Cele mai utilizate fibre polimerice sunt CFRP – Carbon Fibre Reinforced
Polymers – ce se prezintă sub formă de fâşii lipite cu răşini – epoxy pe suprafaţa
elementului consolidat. În cazul folosiri de armături acestea poartă denumirea de

36
NSMR – Near Surface Mounted Reinforced. NSRM se dispun în canale tăiate în
elementul de consolidat şi se înglobează în beton.

b) îmbunătăţirea capacităţii portante la acţiuni orizontale

1) Securizarea pereţilor faţadei cu grinzii metalice orizontale conectate de pereţii
transversali cu ajutorul unor tiranţi ce realizează în acelaşi timp confinarea fiecărui
nivel încercându-se astfel legarea pereţilor în scopul de-a realiza comportamentul de
corp rigid al planşeului;
2) Securizarea colturilor clădirii cu ajutorul stâlpilor metalici legaţii între ei printr-
un sistem de grinzi şi tiranţi, asigurând legarea şi solidarizarea pereţilor edificiului
făcând posibil transferul încărcărilor orizontale către pereţii dispuşi paralel cu direcţia
seismului. În acest fel se obţine confinarea clădirii şi realizarea comportamentului de
cutie rigida.

B. Structuri din beton armat

În ultima vreme şi chiar şi în aceasta perioada, marea majoritate a construcţiilor

civile, atât apartamente cât şi sedii de firme, birouri, instituţii de stat, şcoli, spitale au
fost realizate cu ajutorul betonului armat. O clasificare lascivă, funcţie de structura de
rezistenţa, împarte construcţiile din beton armat în doua categorii: structurii în cadre
(având ca elemente de rezistenţa stâlp şi grinda) sau structuri cu pereţi portanţi din
beton armat – diafragme. Epoca trecută a pus un mare accent pe dezvoltarea
structurilor prefabricate din beton armat, existând la ora actuala un important fond
construit cu această tehnică.

Structurile în cadre

Cu ajutorul elementelor metalice

Metodele folosite în cazul elementelor de beton armat sunt asemănătoare cu cele
utilizate în cazul zidăriei şi se bazează pe aceleaşi principii, şi anume realizarea unei
stării de tensiune tri-axiale, adică confinarea elementului, şi evitarea dezmembrării
acestuia. Există multiple măsurii de reparare a stâlpilor ce au ca efect redarea
rezistenţei iniţiale atât la acţiuni orizontale cât şi la acţiuni verticale, dintre acestea
amintim (Mazzolani, 1992):

37
 Stâlpi de beton armat pot fi consolidaţi cu ajutorul cornierelor metalice legate
între ele cu ajutorul altor profile sau a tiranţilor metalici (figura 2,8) sau legate prin
intermediul unor plăcuţe sudate, obţinându-se un efect sporit de confinare (figura
2.9). În cazul stâlpilor circulari se folosesc inele sau bride metalice îmbinate cu
şuruburi. În acest caz elementele metalice pot fi ascunse prin înglobarea lor intr-un
strat de beton.
 Când intervenţia trebuie să rămână sau se doreşte să rămână vizibilă,
elementele metalice pot fi prinse cu ajutorul buloanelor de stâlpul existent, tiranţi ce
realizează prinderea profilelor metalice (U) străpungând betonul armat (figura 2.10a);
 De asemenea profile metalice subţiri formate la rece pot fi asamblate
împreună, cu o prindere bulonată, în jurul stâlpului de beton realizând acelaşi efect
(Figura 2.10b);

a)

b)

Figura 2.9. Corniere metalice utilizate Figura 2.10. Creşterea secţiunii stâlpilor de b.a.
la consolidarea stâlpilor b.a. folosind profile laminate (a) şi profile subţiri(b)

Grinzile pot fi reparate în unul din următoarele moduri prezentate mai jos:
 Placarea cu corniere metalice şi plăcute (platbenzi) este folosită pentru a
îmbunătăţi rezistenţa la încovoiere cât şi rezistenţa la taiere atât a grinzii cât şi a
nodurilor dintre stâlpi şi grinzile de b.a. Pentru a asigura legătura între componentele
sistemul de consolidare şi între noul element constituit de jugul metalic şi elementul
consolidat de b.a se poate folosi sudura, îmbinarea cu buloane sau lipirea cu răşini
epoxy. Metoda este similara cu cea folosita în cazul stâlpilor sau a elementelor
supuse la compresiune, însă se urmăreşte creşterea rezistenţei la încovoiere.
Modulul de rezistenţa flexural al secţiunii este sensibil mărit prin mărirea secţiunii şi
dispunerea unor elemente metalice longitudinale la fibrele extreme ale elementului.

38
De asemenea plăcuţele orizontale metalice au un raport semnificativ la îmbunătăţirea
performanţelor la tăiere. Elementele suplimentare pot fi comparate din punct de
vedere al funcţiei îndeplinite cu armaturile longitudinale, elemente orizontale din
lungul grinzii, sau cu etrierii, elementele transversale verticale.
 Tiranţi verticali ce străbat o placă de beton armat la partea superioară, legaţi
printr-o prindere bulonată de o platbandă metalică, dispusă la partea inferioare a
grinzii de planşeu, ce acţionează ca o armatura suplimentară a grinzii de b.a.
existente. Modul de lucru al acestui sistem este similar cu cel al sistemului descris
anterior.
 Profile formate la rece sau platbenzi laminate pot fi plasate la parte inferioara
a grinzii de b.a. Oţelul se prinde de grinda cu ajutorul îmbinărilor cu şuruburi şi răşini
epoxy sau cu mortar adeziv (Figura 2.11). Prinderea prin intermediul „lipirii” prezintă
în comparaţie cu prinderile bulonate, avantajul de a nu introduce în elementul de
beton consolidat concentratori de tensiune.

Figura 2.11. Platbenzi metalice sau profile metalice fixate, la parte inferioara
sau pe lateralele grinzii, cu ajutorul şuruburilor şi răşinilor epoxy

Cu ajutorul fibrelor polimerice

Dintre metodele moderne de reparaţie, intervenţiile bazate pe elemente din FRP sunt
folosite efectiv, pentru a oferi o întărire a grinzilor (figura 2.12) şi a stâlpilor (figura
2.13). Aplicarea acestora necesita o pregătire prealabilă a stratului suport, cu nisip
sau apă sub presiune, o degresare şi o uscare a acestuia, şi folosirea unor adezivi
speciali pe bază de răşini epoxy. Metoda este foarte uşor de folosit având avantajul

39
unei punerii în operă foarte rapide. Aplicarea acestora se poate face şi prin lipirea
fâşiei pe un element în stare de pretensionare sau aplicarea unei pretensionării cu
ajutorul fâşiei. În acest caz se cere acordarea unei atenţii deosebite zonelor de capăt
ale fâşiilor.

Figura 2.12. Intervenţii de reparare a Figura 2.13. Intervenţii de reparare a unui

unei grinzi de b.a. bazate pe CFRP stâlp de b.a. bazate pe CFRP

În cazul stâlpilor se mizează pe obţinerea unei stări de tensiune tri-axială.

Pentru grinzii sunt folosite de multe ori “corniere prefabricate” de FRP diferite atât ca
formă cât şi ca proces de obţinere de fâşiile obişnuite. La folosirea acestor elemente
se cere o ancorare suficientă a FRP în zona comprimată a elementului.

C. Structuri metalice

Prin optică consolidării structurilor metalice acestea pot fi împărţite în construcţii

metalice noi şi construcţii metalice ce aparţin trecutului. Diferenţa între cele doua
categorii consta în tehnica diferită de construcţie şi pofilele folosite. Astfel pot fi
individualizate doua filosofii diverse de abordare.
În cazul structurilor realizate cu materiale şi tehnologii ce se folosesc încă şi astăzi,
tehnologia de consolidare se axează pe integrarea de noi elemente de confecţie
metalică. Graţie caracterului modular al acestora, al secţiunilor tipizate se pot stabili
metode de reparaţie cu un grad mare de generalitate şi aplicabilitate.
Pentru repararea construcţiilor metalice noi poate fi utilizată una din următoarele
metode:
 Creşterea ariei secţiunii transversale a elementului existent prin sudarea sau
prinderea cu şuruburi a noi elemente metalice, rezultând o îmbunătăţire a
caracteristicilor de rezistenţă şi de rigiditate (figura 2.14). Elementele noi pot întări

40
sau creşte aria tălpilor sau a inimii profilului, după cum se doreşte ameliorarea
rezistenţei la încovoiere sau tăiere.
 Rigidizarea nodurilor structurale prin introducerea de profile, plăcute sau rigidizări
metalice.

Figura 2.14. Repararea secţiunilor metalice prin sudarea sau prinderea cu

şuruburi a noi elemente metalice

D. Planşee

Tipurile de planşee care în mod uzual sunt supuse de intervenţii de consolidare sunt
următoarele:
 Planşee cu grinzi de lemn
 Planşee cu grinzi metalice
 Planşee din zidărie cu grinzi din beton armat

Planşeele de lemn pot suferi în urma timpului o seama de degradări şi deteriorări:

putrezire cauzată de factori atmosferici, desprinderea razămelor datorita vibraţiilor
mecanice, slăbirea legăturii planşeului cu celelalte elemente structurale etc.
Ca o alternativă la înlocuirea totală a planşeelor de lemn poate fi folosită una din cele
doua metodele descrise mai jos:
 Lucrând de jos în sus, reparând fiecare grinda de lemn în scopul de a-i creşte
rezistenţa şi ai reduce deformaţiile. Urmând acest procedeu se folosesc următoarele
metode:
o Se dispun grinzi metalice între grinzile de lemn, la jumătatea acestora
(figura 2.15)

41
o Dispunerea unei perechi de profile metalice (dublu T, U, corniere sau
profile obţinute la rece) pe fiecare parte a grinzii de lemn (figura 2.15), în anumite
cazuri acestea trebuie integrate cu ajutorul unor table metalice sau a unui înveliş
fero-cement pentru a sprijini şi elementele secundare (figura 2.16)

Figura 2.15. Repararea unui planşeu de lemn de jos în sus

Figura 2.16. Exemplu de intervenţie asupra unui planşeu de lemn

 Se alege soluţia de a consolida de sus în jos în cazul în care grinzile de lemn

se prezintă într-o stare bună şi se doreşte sau se merita lăsarea la vedere a lor.
Acesta soluţie poate fi folosită în următoarele moduri:
o Se inserează o grindă metalică la partea superioară a grinzii de lemn,
realizându-se un sistem de prindere corespunzător (conectori) pentru a asigura
conlucrarea celor două elemente (figura 2.17). Dacă conectori sunt corect
42
dimensionaţi pentru a prelua lunecările atunci se realizează un sistem mixt oţel-
lemn, care are o rezistenţă şi rigiditate mult îmbunătăţite.
o O variantă mai complexă a acestei soluţii poate fi obţinută prin cererea
unui sistem compus multiplu: placa de beton armată împreună cu tabla cutată de oţel
conlucrează cu grinda metalică prin intermediul unor conectori sudaţi de tip dorn. În
acelaşi timp se asigură conlucrarea elementului metalic cu grinda de lemn existentă.
Se obţine astfel un sistem compus lemn - oţel – beton (figura 2.18).
Şi în primul şi în al doilea caz realizarea unei conlucrări satisfăcătoare între oţel şi
elementul existent de lemn este dificilă, datorita dificultăţii realizării unei îmbinări cu o
rezistenţă şi rigiditate la tăiere suficientă. Din acest motiv găsirea soluţiei pentru
îmbinare este foarte importantă.
Metode moderne propun un sistem ce foloseşte elemente lipite de oţel (bare sau
platbenzi) complet ascunse în lemn. Cu toate ca aceste noi sisteme au un preţ mai
ridicat prezintă câteva avantaje semnificative: o rigiditate buna a îmbinării, proiectare
ductilă a nodurile prin curgerea oţelului, protejarea îmbinării împotriva factorilor
agresivi, un aspect arhitectural mai bun.

Figura 2.17. Repararea planşeelor de lemn prin inserarea unor grinzi metalice,
ce creează un sistem compus oţel – lemn
43
 Figura 2.18. Repararea unui planşeu de lemn prin folosirea unui sistem multi-
compus

Planşeele din lemn sunt caracterizate de asemenea de un slab comportament de

şaiba rigidă, cerinţă fundamentală în concepţia modernă de proiectare antiseismică.
Acest fapt poate fi îmbunătăţit prin dispunerea de contravântuiri metalice sau
dispunerea unei table cutate sau turnarea unei dale de beton care duce la creşterea
semificativă a rigidităţii în planul planşeului. Această procedură necesită însă ca
planşeul să se afle într-o stare bună şi să fie corect dimensionat.

Planşeele din al doilea tip, cu grinzi metalice, foarte folosite la începutul secolului
trecut, sunt alcătuite din grinzi I de oţel în combinaţie cu cărămidă, cărămidă cu goluri
orizontale plus beton. Datorită degradării condiţiilor de rezemare, de obicei se cere o
creştere a rigidităţii. Acesta se poate realiza prin utilizarea uneia din tehnicile de mai
jos:
 Lucrând de jos în sus, modulul de rezistenţă al secţiunii poate fi îmbunătăţit
prin sudarea la talpa inferioară de elemente suplimentare sub formă de platbenzi,
oţel pătrat, T întors, dublu T, secţiuni cheson, etc. (figura 19 a şi b). De asemenea
pot fi adăugate prin îmbinării bulonate şi profile formate la rece, profile omega ce în
general sunt folosite ca suport pentru elementele secundare.
 Lucrând de sus în jos, se poate adăuga o placă de beton armat care prin
conectori potriviţi (dorn, corniere, T etc.) să conlucreze cu planşeul existent. În
aceiaşi categorie de operare se pot dispune la partea superioara a grinzii metalice
diverse elemente metalice (figura 2.19)
 Creşterea modulului de rezistenţă prin lipirea de fâşii de CFRP.

44
 a) b)

Figura 2.19. Creşterea rezistenţei grinzii metalice prin sudarea de elemente

adiţionale

Planşeele compuse sau planşeele de cărămidă pot fi reparate folosind una din
următoarele tehnici:
 Repararea grinzilor de beton armat prin adăugarea de noi armături şi betoane
speciale, după ce s-au îndepărtat părţile degradate.
 Adăugarea prin lipire de placi metalice sau FRP la partea inferioară a grinzilor
de beton armat (figura 2.20)
 Inserarea de profile metalice I între grinzile de beton armat.

Figura 2.20. Repararea unui planşeu prin dispunerea

de platbenzi metalice

E. Acoperişuri şi planşee

Acoperişurile structurilor din zidărie sunt în general alcătuite din grinzi de lemn,
adesea deteriorate, fiind în contact direct cu factori atmosferici. În cazul în care

45
elementele de lemn se prezintă în condiţii acceptabile, o soluţie posibilă de
consolidare, reparare poate fi găsită.
 Reparaţia constă în dispunerea de elemente metalice, platbenzi sau profile
formate la rece, prinse cu ajutorul bolţurilor sau , lipite cu ajutorul răşinilor. Un astfel
de exemplu de reparare, în care grinzile au fost învelite în profile metalice formate la
rece, iar îmbinările au fost întărite prin dispunerea de gusee metalice prinse de
structura cu ajutorul şuruburilor sau a tiranţilor poate fi văzut în figura 2.21.
 Folosirea CFRP este din ce în ce mai răspândită, cu toate că nu are o
justificare economica solidă, sub forma de fâşii, benzi sau armături.
 În cazul în care structura se prezintă într-o stare avansată de degradare,
soluţia optimă este înlocuirea acesteia cu o structură nouă metalică alcătuită dintr-o
grindă cu zăbrele legată de o placă de beton şi tablă trapezoidală. Acest sistem a
fost folosit în multe cazuri la înlocuirea şarpantei bisericilor avariate de cutremure
(figura 2.22 a şi b)

Figura 2.21. Repararea unei şarpante de lemn prin dispunerea de gusee

metalice

Figura 2.22. Acoperiş nou de metal în cazul unei biserici restaurate

46
III. INTARIREA – nivelul imediat următor reparării, întărirea, nu prevede neapărat o
situaţie de dezastru a structurii, însă are ca scop să aducă la zi capacitatea portanta
să confere construcţiei posibilitatea de a face faţă unor noi cerinţe funcţionale (noi
încărcări rezultate dintr-o schimbare a funcţionalităţii) sau de poziţionare (ca
includerea localităţi într-o zonă seismică mai severă).
Consolidarea de întărire nu prevede în general modificarea schemei de rezistenţă a
structurii, ci aduce elemente structurale noi cu datoria de a se integra din punct de
vedere static cu elementele existente fără să altereze şi să modifice semnificativ
distribuţia rigidităţilor şi a maselor în structură.
Spre deosebire de o simplă intervenţie de reparaţie, consolidarea poate fi făcută la
diverse trepte de performanţă ce depind de nivelul de siguranţă prevăzut pentru a fi
atins. Acest aspect face ca aceasta operaţie de consolidare să poate fi catalogată,
din punct de vedere a seismic, în două categorii:
- consolidarea de îmbunătăţire
- consolidarea de adaptare seismică corecta şi potrivita
 Consolidarea de îmbunătăţire – prevede intervenţii asupra întregii construcţii
sau doar a unei părţi a acesteia, cu scopul de a obţine un grad de siguranţa sporit,
fără a modifica excesiv schema statică şi comportamentul global al structuri. Din
acest motiv îmbunătăţirea vine să repare un element pentru a combate deficienţe
localizate, deficienţe provenite din proiectarea structuri sau execuţia ei ( fig. 3.1 3.2).
 Consolidarea de adaptare – prevede în schimb efectuarea unui întreg
complex de operaţi necesare să-i asigure structurii capacitatea necesara prevăzută
de codurile antiseismice. Ea poate să prevadă chiar şi modificări ale schemei statice,
cu modificarea completă a comportamentului global. Caz în care intervenţia intră în
domeniu restaurări – restructurări (figura 3.3 şi 3.4)

47
 Figura 3.2. Îmbunătăţirea
Figura 3.1. Operaţie de îmbunătăţire a
comportamentul unui nod de beton
unei îmbinări stâlp – riglă prin sudarea
armat prin dispunerea de elemente
de elemente suplimentare
metalice

Domenii de utilizare

Îmbunătăţirea se aplică în următoarele condiţii:

- Clădiri supuse la condiţii crescute de încărcări, datorită unei modificări a
destinaţiei care implică creşterea încărcărilor utile;
- Construcţii existente în cazul cărora amplasamentul lor a fost inclus într-o
nouă zonare seismică, sau au fost schimbate condiţiile de stabilire a încărcărilor
seismice ce duc la majorarea acestora;
- În cazul construcţiilor cu caracter monumental.
Adecvarea seismică în cazul construcţiilor monumentale, în special a bisericilor ridică
mari probleme datorită suprafeţelor mari libere şi a pereţilor cu picturi care în cazul
unor lucrări de consolidare extinse ar avea de suferit şi şi-ar pierde din valoarea
artistica.
În acest cadru normele prevăd condiţii distincte, în care e suficientă doar o
îmbunătăţire a structuri sau e necesară o adecvare antiseismică riguroasa.
Această ultimă prevedere se aplica în următoarele cazuri:
- supraetajări sau extinderi ce au ca efect creşterea volumului şi a ariei utile;
- creşterea încărcărilor şi modificarea cerinţelor funcţionale rezultate în urma
modificării destinaţiei;

48
- când transformările necesare pentru consolidarea clădirii modifică
substanţial schema statică a construcţiei existente sau în esenţa modifica
comportamentul global;
Adecvarea poate fi evitată în cazul în care încărcările nu se modifică şi în cazul
operaţilor de consolidare a construcţiilor cu caracter monumental. În aceste cazuri e
suficient să ne limitam la intervenţii de ameliorare, ce includ tehnici cu un impact mai
redus asupra construcţiei existente.

49
 Figura 3. 3. Sisteme de contravântuiri metalice pentru adaptarea seismică a
structurilor de beton armat în cadre

Detaliile tehnice ale intervenţiei

 Pentru a obţinere diferite nivele de întărire, de la simplă îmbunătăţire a

comportări elementelor până la conformarea antiseismică a întregii structuri cu
modificarea răspunsului global, pot fi folosite aceleaşi tehnici ca şi în cazul reparării,
dar cu un grad de consistenţă şi de generalizare mai mare.
 Soluţiile bazate pe utilizarea oţelului sunt cele mai utilizate pentru a obţine
o îmbunătăţire a comportamentului static a structurilor din zidărie sau beton armat.
 În ultima vreme au fost aplicate soluţii bazate pe utilizare FRP, obţinându-
se rezultate bune în cazul structurilor din zidărie sau beton armat.
 Sisteme de contravântuiri metalice sunt des folosite în conformarea
seismică a structurilor din zidărie sau beton armat ( figura 3.7 şi 3.8). Aceste sisteme
îşi propun optimizarea răspunsului structurii la acţiunea seismica prin creşterea
rezistenţei şi a rigidităţii ansamblului structural la forţe orizontale. Pot fi folosite atât
sisteme bazate pe contravântuiri centrice şi contravântuiri excentrice. Utilizarea
contravântuirilor centrice (crucea sfântului Andrei) oferă o creştere semificativă a
rigidităţii cu o creştere neglijabilă a greutăţii. În anumite cazuri sunt preferate sisteme
de contravântuiri mai puţin rigide, cum ar fi cazul contravântuirilor excentrice care
oferă o creştere considerabilă a ductilităţii ultime. Unul din avantajele sistemului
constă în faptul că nu necesită construirea de fundaţii noi, independente, însă

50
necesită o reevaluare a fundaţiilor existente la nouă comportare globală a structurii.
O atenţie deosebita trebuie acordată conexiunii dintre elementul de beton şi sistemul
metalic deoarece îmbinarea constituie un element vulnerabil în timpul unui seism.

Figura 2.5. Staţie - electrica Ungaria Figura 2.6. Biserica în Avelino (Italia)

Figura 2.7. Apartamente în Santa Figura 2.8. Clădire în Tessaloniki

Monica (California, SUA) (Grecia)

 Tot din categoria sistemelor bazate pe contravântuiri sunt şi cele ce

utilizează tehnologi moderne: contravântuiri metalice cu împiedecarea pierderii
stabilităţii (steel buckling restrained bracing – BRB figura 3.10), contravântuiri
realizate din aliaje cu memorie de forma (shape memory alloy bracing – SMA-B
figura 3.11), sau cu oţel cu limită joasă de curgere (low yield steel) sau panouri
rigidizate din aluminiu pur (pure aluminum stiffened panel) (figura 3.12).

51
 Figura 3.9. Structura de beton armat Figura 3.10. Structura din beton armat
consolidata cu EBF consolidata cu BRB
Teste experimentale efectuate la Bagnoli, Napoli (Italia)

Figura 3.11. Structură din beton armat Figura 3.12. Panou de aluminiu folosit
întărită cu ajutorul contravântuirilor SMA pentru consolidare

 Tehnologiile acceptate în cazul consolidărilor pot fi reprezentate schematic

în matricea următoare. Se poate observa ca nu toate materialele sunt potrivite pentru
a fi folosite în intervenţiile de consolidare asupra anumitor tipuri de structuri definite
de materialul din care sunt executate. Utilizarea unor materiale diferite de materialul
ce constituie structura de rezistenţă a clădirii dau naştere la aşa numitele tehnologii
mixte bazate pe conlucrarea materialelor diferite, se formează astfel noi materiale
compuse (tabelul 3.1):
Noi materiale compuse
Structura Materiale folosite pentru consolidare
de
Metal Beton Zidărie Lemn FRP
consolidat
Metal X X
Beton X X X
Tip

Zidărie X X X X X
Lemn X X X
Tabel 3.1. Relaţia material – structură

52
Se poate observa din acest tabel imposibilitatea de-a combina toate materialele, însă
conlucrarea a două materiale diferite poate avea ca rezultat obţinerea unei
comportări mult superioară decât comportarea lor individuală.
Din posibilităţile enumerate mai sus nu toate îndeplinesc una din cerinţele devenite
fundamentale în abordarea modernă a filozofiei de consolidare, şi anume
reversibilitatea. Această cerinţă devine obligatorie în cazul intervenţiilor asupra
construcţiilor cu caracter monumental.
Dacă proiectantul decide folosirea unor tehnici ireversibile este foarte important să ia
în calcul următoarele aspecte:
- compatibilitatea – care se referă la proprietăţile mecanice ale materialului
utilizat în consolidare în relaţie cu structura de consolidat ( rezistenţă, deformabilitate,
coeficient de dilatare termică etc.)
- durabilitatea – se refera la caracteristicile materialului noi care trebuie să
fie comparabile cu materialele existente, tradiţionale.

Exemple de aplicare

1. Clădirea Sigma Coating din Agnano, Napoli

Schimbarea destinaţiei unei hale industriale a necesitat modificarea capacităţii
portante a structurii, deoarece încărcarea utila a fost majorata de la 2 kN/m2 la 20
kN/m2. Structura originală era alcătuită din cadre de beton armat, cu doua etaje, cu
fundaţii izolate sub stâlpi. Operaţiile de consolidare au constat în: (Mazzolani &
Mandara, 1991):
- transformarea fundaţilor, din fundaţii izolate sub stâlpi intr-o grindă de beton
armat;
- creşterea rezistenţei axiale a stâlpilor prin dispunerea de profile suplimentare
formate la rece (figura 3.13);
- creşterea rezistenţei la încovoiere prin dispunerea la partea superioară a
grinzii de beton existente a unei plăci de beton de 20 cm, realizarea conlucrării
acestora, şi lipirea la partea inferioară a unei plăci metalice, conectate cu partea
superioara prin legături verticale, tiranţi metalici (figura 2.14).

53
Figura 2.13. Consolidarea unei fundaţii Figura 2.14. Consolidarea unei grinzii de
izolate de beton armat beton armat

2. Clădire de beton armat la „University of California”, Berkeley (USA)

După seismul „Loma Prieta” din 1989 din California, multe clădirii din Berkley au fost
întărite prin dispunerea de sisteme de contravântuiri metalice (Mazzolani & Ivanyi,
2002). Clădirea principală a Universităţii constituie un exemplu semnificativ de
utilizare a contravântuirilor metalice prin alcătuirea unei reţele dispuse pe înălţimea a
două etaje, ce a avut ca finalitate atât creşterea rezistenţei cât şi oferirea unui nou
aspect estetic-arhitectural vechii faţade (figura 3.15). Acelaşi sistem de intervenţie,
bazat pe acelaşi principii structurale, a fost aplicat şi în cazul unui cămin studenţesc
(figura 3.16) şi în cazul unei parcării auto (figura 3.17).

Figura 3.15. Clădirea Universităţii Berkley

Figura 3.16. Cămin studenţesc Berkeley
(California), conformată seismic prin
(California)
dispunerea de contravântuiri metalice

54
 Figura 3.17. Parcare auto în Berkeley Figura 3.18. Hala metalică industrială în
(California). Detaliu unei prinderii la bază Bagnoli (Napoli)

3. Hala industrială ILVA în Bagnoli, Napoli

Cutremurul din noiembrie 1980 a prins construcţia în faza de execuţie (figura 3.18)
fiind proiectată după prevederile normelor anterioare. După acest eveniment,
amplasamentul a fost inclus într-o nouă zonare seismică şi astfel structura nu mai
îndeplinea cerinţele de cod. În consecinţă a fost necesară o adaptare dpdv seismic al
halei în conformitate cu normele italiene. În urma calculelor s-a stabilit ca structura nu
garantează o rezistenţă suficientă în direcţie longitudinală. Datorită concepţiei
stâlpilor, încastraţi pe direcţia transversală şi articulaţi pe direcţia longitudinală, a fost
posibilă limitarea intervenţiei numai pe direcţia longitudinală. Singurele intervenţii
structurale necesare au constat în conectarea bazei stâlpilor contravântuiţi printr-un
sistem metalic de legătură şi întărirea secţiunii contravântuirilor. (Figura 3.19).

Figura 3.19. Conectarea structurii la nivelul fundaţilor

55
IV. RESTAURARE – nivelul de consolidare cu caracterul cel mai general este
restructurarea, care constituie modificarea parţială sau totală a schemei de distribuţie
a volumelor, şi implică modificarea radicală a schemei statice iniţiale, originale.
Aceasta se efectuează când este nevoie de modificarea destinaţiei care reclama noi
spaţii funcţionale, noi volume, sau când aducerea capacităţii la nivelul impus de
norme este imposibilă fără modificarea substanţiala a scheletului de rezistenţa
existent (figura 4.1 şi 4.2).
Privitor la tehnica de restructurare:
- intervenţii ce golesc structura iniţiala şi construiesc una nouă în interior;
- extinderi alcătuite din supraetajări sau anexări laterale de corpuri noi;
- amplasarea unei structuri noi în cea existentă;
- înlocuirea unor elemente cu o greutate mare cu altele mai uşoare.

Figura 4.1. O nouă structură metalică Figura 4.2. Inserarea unui etaj
inserată în interiorul unei clădirii de b.a. suplimentar în cadrul unei construcţii
(Cantù, Como, Italia) existente (Amstelveen, Olanda)

Contextul istoric. Situaţia în trecut. Tendinţe actuale.

Dezbaterile culturale pe baza formelor şi criteriilor de restaurare structurală a

clădirilor îşi au originea de încă acum 2 secole, mai exact din a doua jumătate a
secolului XVII, cu începerea studiului sistematic al materialelor şi a aplicării lor în
domeniul construcţiilor. La baza diferenţelor de opinie, care au dat naştere la atâtea

56
polemici seculare, au stat câteva echivocuri de natura culturala, nu numai structurală,
care au investigat procesul de restaurare la modul global şi nu doar cu privire la
aspectele structurale. În primul rând, o ambiguitate provine chiar de la cuvântul
restaurare (italiană restauro) – lat. re-sisto care semnifică – a construi, a ridica, a
înalta, a face, unde prefixul re - poate însemna resistematizare, recuperare,
redobândirea “status quo ante”, însă chiar şi revizuirea, transformarea,
reinterpretarea menită să ridice, în concepţia secolelor trecute, ideea necesităţii
adaptării la noile exigente statice şi funcţionale.
Conservarea, valorilor monumentale, ca un martor a unor timpuri istorice
trecute.
În procedura de restaurare creativitatea şi inventivitatea artistica-arhitecturala
trebuia eliminată, pentru păstrarea intacta a filozofiei şi a atmosferei iniţiale,
eliminând orice posibilitate de modificare.
Intervenţia trebuia axata doar pe refacerea şi optimizarea structurii de rezistenţa, o
simplă consolidare statică.

În ziua de astăzi se încearcă o refuncţionalizare a construcţiei astfel încât lucrarea de

intervenţie să ofere trecutului o nouă vitalitate care să-i sporească valoarea
intrinseca.
Problema majoră apărută este cum să punem în valoare noi spaţii, noi volume fără
să atenuam sau să ascundem elementele deja existente. Se poate folosi
contrapoziţia, contrastul, chiar tonuri violente, forme profund diferite, care să lege
elementele noi de cele vechi, născându-se o expresivitate nouă prin contrastul de
forme, dimensiuni, culori.
Se intuieşte în acest mod că o operaţie de consolidare statică se caracterizează prin
cunoaşterea materialului, a formei, a tehnologiei, astfel încât lucrarea de consolidare
să poată da naştere unei “celule” individuale, dar în acelaşi timp să fie capabilă să
dialogheze constructiv cu toate celelalte elementele, cu care face parte integrantă
dintr-un organism unitar. Se poate chiar privi, la extremă, actul de consolidare ca o
“subspecie arhitectonica”.
Filozofia consolidării după al doilea război mondial a fost evidenţiata în diverse carte:
- Carta internaţionala pentru restaurări de la:
o Paris (1957)
o Veneţia (1964)

57
o Italia (1972)
o Conservare şi restaurare (1987)
Aceste documente internaţionale prevăd că opera de restaurare poate avea un
caracter formal bine individualizat, distinct, ea fiind capabila să se facă remarcată în
raport cu patrimoniul existent prin zvelteţe, lejeritate, uşuriţă.
Se pot folosi structuri statice individuale, autonome cu caracter prefabricat şi deci
reversibile. În acest context folosind aceste premise lucrările de restaurare îşi găsesc
perfect legitimitatea.

Bazele abordării metodologiei de intervenţie

Generalităţi

Funcţie de nivelul de intervenţie cerut consolidarea poate fi clasificata în două

categorii distincte:
- consolidarea de conservare
- consolidarea de remediere

Intervenţii de conservare

Acest tip de intervenţie vine în general să fie făcut când nu se prevede modificarea
destinaţiei sau când nouă destinaţie nu necesita spaţii noi, o refuncţionalizare sau
reîmpărţire a spaţiului interior.
Se aplică în cazul în care exigenţe de ordin arhitectural sau urbanistic împiedică sau
nu permit o revizie substanţiala a schemei originale, cum ar fi cazul prezenţei unor
opere de arta de neatins (fresce, statui etc.) ce obligă în mare parte păstrarea
osaturii iniţiale şi când exigenţele de ordin arhitectural sau urbanistic fac imposibilă
obţinerea de noi volume chiar cu modificarea uşoară a schemei existente .
Din aceste motive acest tip de intervenţie se numeşte conservativ (de conservare) şi
se aplica în cazul operelor de mare valoare artistica şi monumentala, al căror
caracter formal trebuie conservat şi păstrat cu mare respect, sau a clădirilor care şi-
au terminat “stagiul” operativ şi trebuie recuperate calităţile lor statice şi funcţionale.
Procedurile ce se înscriu în aceasta categorie de intervenţii urmează doar
consolidarea elementelor, consolidarea parţiala sau integrală a componentelor

58
structurale – pereţi, planşee, acoperiş etc. – în relaţie cu nivelul de intervenţie
prevăzut în consolidare – reparaţie sau întărire cu sau fără adaptare antiseismică –
însă fără nici o modificare a schemei statice sau a volumetriei.
Astfel trebuie găsite soluţii tehnice care să se armonizeze perfect cu structura
existentă fără să interacţioneze cu structura existentă, în sensul de-ai altera echilibrul
arhitectonic existent. Din acest motiv oţelul poate fi materialul optim din considerente
tehnice şi nu atât economice.
În cazul materialelor metalice, rezistenţa ridicată, greutatea redusă, dimensiunile
reduse, tehnologia “uscată” de asamblare şi montaj constituie în fapt o integrare
fericită a noilor elemente structurale în ansamblul existent. Tehnologia de execuţie
are un grad minim de interferenţa cu activitatea din interiorul construcţiei aceasta
putând continua nestingherită chiar în timpul execuţiei consolidării.

Intervenţii de remediere

Se impune în cazul adoptări unei noi destinaţii, diferita de cea iniţiala. Implică
modificări substanţiale a schemei de rezistenţa precum şi a volumetriei interioare.
Datorită acestor modificări importante a schemei de distribuţie a încărcărilor precum
şi a împărţirii interioare, chiar şi structura portantă poate suferi modificări importante
în timpul revizuirii, funcţie de schema tehnologică adoptată şi materialele folosite. În
general, această categorie a intervenţiilor de remediere se poate confunda cu
intervenţia de restaurare.
O analiza a caracteristicilor intervenţiilor de remediere poate duce la o divizare,
clasificare individuala a fiecărei categorii de intervenţie – caracterizată de anumite
filosofi, metodologii şi operaţi specifice. Toate aceste operaţi se încadrează în
categoria operaţiilor de remediere şi implică în general o sensibila modificare a
schemei statice şi a funcţionalităţii iniţiale.

Clasificarea metodelor de intervenţie în:

- Golirea
- Inserarea
- Extinderea
- Uşurarea

59
Primele doua prevăd o alterare a structuri, a distribuţiei încărcărilor, a spaţiilor
interioare, prin construirea unei noi structuri, eventual static independenta, în
interiorul structurii existente (inserare) sau substituirea parţială sau totală a structurii
existente cu una nouă (golire).
Extinderea prevede modificarea volumetriei externe în sensul creşterii acesteia, când
este nevoie de noi spaţii pentru a satisface noile exigenţe funcţionale.
Reducerea greutăţii – opus faţă de operaţia de extindere aceasta prevede reducerea
volumului sau eliminarea anumitor elemente, ansambluri, părţi pentru crearea de noi
spaţii sau pentru îndepărtarea de încărcări suplimentare. Ea poate acţiona în sensul
înlocuiri unor elemente grele de beton, zidărie sau lemn cu unele de metal în acelaşi
scop declarat de uşurare.
Spre deosebire de intervenţia de conservare în care noul şi vechiul coexista şi pun în
valoare structura existentă, în cazul intervenţiei de remediere opera nouă şi ceea ce
rămâne din opera veche îşi conservă distinct individualitatea şi identitatea – prima cu
funcţie statică şi a doua cu valoarea arhitecturala.
Se pun astfel în relief intervenţiile făcute cu un alt tip de materiale şi tehnologii, astfel
încât oţelul se potriveşte perfect cu cerinţele enumerate.

Detalierea şi descrierea tipurilor de restaurare

1. Golirea

Constă în substituirea totală sau parţială a structurii interne a unei clădiri în scopul
schimbării destinaţiei şi a concepţiei structurale.
Se impune în cazurile în care motivaţii de tip arhitectural şi urbanistic impun
conservarea, păstrarea faţadelor sau este nevoie de o modificare a structurii mult
prea drastică pentru a face faţă noilor exigente structurale şi funcţionale.
Obiectul “golirii” o fac de obicei construcţiile aflate în centrele istorice ale oraşelor,
construcţii cu o poziţie privilegiata, preferându-se în anumite cazuri păstrarea
faţadelor vechi din motive de imagine (cu ar fi cazul băncilor). Se preferă în cazurile
în care consolidarea structurii existente ar fi mult prea dificila din punct de vedere
tehnic sau mult prea costisitoare. În acest caz nouă structură independentă, cu
fundaţii proprii constituie o susţinere pentru faţadele rămase, lipsite acum de scopul
lor static şi păstrate din considerente estetice (figura 4.3).

60
Filozofia moderna impune ca structura nouă să fie construita cu tehnici moderne
avansate şi materiale noi, performante, ceea ce încă o data constituie un argument
forte pentru utilizarea oţelului – rezistenţa, performanta, adaptabil la noile tehnologi şi
flexibil la orice schemă structurală ce necesita o execuţie rapidă şi o manevrabilitate
în spaţii înguste.
Datorita dimensiunilor reduse ale elementelor de metal se obţine o maximizare a
disponibilităţii de spaţiu şi în consecinţa a funcţionalităţii.

Figura 4.3. Exemplu de golire (Zurich, Elveţia)

2. Inserarea

Se pot grupa în această categorie de lucrări toate operaţiile, intervenţiile care

presupun adăugarea de elemente structurale adiţionale, în interiorul structurii
existente.
O caracteristica a acestei intervenţii este menţinerea la vedere a elementelor
adăugate având astfel o expresivitate proprie. Aceste operaţii trebuie să respecte
identitatea arhitecturala a constricţiei existente.
Se efectuează în general când se doreşte îmbunătăţirea funcţionalităţii interioare şi
dă naştere la noi spaţii utile sau poate fi concepută pentru optimizarea statică a
construcţiei existente, predând o parte din încărcări structurii inserate (figura 4.4)
În acest tip se pot înscrie multe soluţii arhitecturale şi structurale:
- introducerea unui etaj intermediar (mezanin) în scopul de-a îmbunătăţii, de-a
mării suprafaţa circulabilă în interiorul unui volum existent,

61
- introducerea unui puţ de lift pentru îmbunătăţirea fezabilităţii construcţiei sau
doar pentru adecvare la noile cerinţe mai servere a normelor de siguranţă,
- structuri de susţinere a acoperişului sau a etajelor superioare, construite cu
fundaţie proprie pentru a nu aduce structurii existente încărcări excesive
- schelet autoportant destinat la muzee sau echipament de expoziţii.

Figura 4.4. Exemplu de inserare (Genoa, Italia)

Utilizarea oţelului se impune în cazul intervenţiilor de inserare datorită necesităţii de a

prezerva caracterul structurii existente ce necesita adăugarea de structuri zvelte,
uşoare şi uşor de îndepărtat când este nevoie, reversibile.
Din aceste motive inserarea unor structuri neautonome din punct de vedere static, ce
descarcă pe structura existentă, necesita utilizarea de materiale uşoare care să nu
solicite excesiv structura existentă şi caracterul reversibil, foarte important, în cazul în
care se doreşte îndepărtarea structurii metalice cu caracter provizoriu.

3. Extinderea

Constă în construirea unui nivel deasupra celor existente sau lângă clădirea
existentă în măsura să modifice volumetria globala iniţiala. Modificarea poate să fie
făcută pe verticală sau pe orizontală.
Vine efectuată când noi exigente funcţionale cer crearea din noi spaţii a căror
funcţionalitate vine în continuarea destinaţiei clădirii existente.
Când vin construite noi nivele deasupra clădirii – intervenţia poartă numele de
extensie verticala sau supraetajare. Acesta constituie cazul cel mai delicat de
extindere – depinde de configurarea în plan şi în elevaţie a noi mase adăugate,

62
necesita o examinare atenta a condiţiilor statice ale structurii existente pentru a
decide dacă este sau nu necesară consolidarea acesteia. Din acest punct de vedere
evaluarea gradului de siguranţa poate fi foarte complex şi anevoios, în special în
cazul structurilor construite în epoca trecută a căror schelet de rezistenţa este
alcătuit din pereţi structurali de zidărie, caz în care trebuie procedat la o analiza de o
mare acurateţe pentru a cunoaşte toate aspectele morfologice şi de rezistenţa ale
structurii existente.
Extinderea pe verticală (figura 4.5a)
Intervenţia de supraetajare poate fi efectuată doar dacă exista un surplus de
rezistenţă din partea structurii existente, sau se optează pentru consolidarea
acesteia în scopul de-ai oferi o capacitate adecvată pentru a face faţă noilor
încărcări. Acesta constituie o intervenţie foarte delicată atât pentru caracterul
extensiv, fapt ce implică toate elementele structurale, cât şi pentru dificultatea de-a
prevedea comportamentul efectiv al structurii supraetajate. Problema devine şi mai
stringenta în zonele seismice, unde evaluarea comportamentului global al edificiului
sub acţiunea dinamică a cutremurelor este sensibil modificata de prezenta unor noi
mase inerţiale la partea superioara a construcţiei.

Figura 4.5. Exemple extindere verticală (a. Toronto, Canada) şi

extindere orizontală (b. La Villette, Paris)

În acest caz este mai oportun ca structura de extindere să nu interfereze cu structura

existentă, pentru a nu compromite echilibrul static; structura de susţinere a
supraetajării să fie independentă de structura principală, existentă şi să transfere
încărcările suplimentare, provenite din extindere, direct fundaţiei prin intermediul unor
elemente portante verticale poziţionate la exteriorul sau interiorul clădirii. Acesta
problematica determină alegerea schemei tehnologice în opoziţie cu alegerea unor
materiale cât mai uşoare cu randament structural şi mecanic maxim în modul de-a
63
modifica cât mai favorabil comportamentul construcţiei. Încă odată oţelul rezultă a fi o
alegere foarte potrivită în gradul de-a oferi o soluţie excepţională şi raţionala. În cazul
în care structura existentă este capabilă să preia încărcări suplimentare, greutatea
redusa a confecţiei metalice face ca aceasta să scutească la maxim risipa de rezervă
de rezistenţei. Chiar când se optează pentru o supraetajare susţinuta de o structura
static independenta, alegerea oţelului se va dovedi corecta prin reducerea
concentrării de mase inerţiale la partea superioara.
Extinderea pe orizontală (figura 4.5b)
În fine, în cazul în care sunt adăugate noi volume în continuarea clădirii - fiind vorba
în acest caz de o extindere laterala – intervenţia îşi asumă de cele mai multe ori
caracteristicile construcţiei existente. În acest caz problemele sunt mai mult de ordin
estetic decât structural, datorita necesităţii de-a acorda „limbaje” arhitecturale foarte
diferite. Chiar şi în acest caz folosirea oţelului s-a dovedit potrivita, cum o
demonstrează multele lucrări de aceasta speţa.

4. Reducere a greutăţii

Din motive clare reducerea greutăţii este diametral opusă supraetajării, în cazul în
care poate prevede chiar demolări, parţiale sau totale, al unuia sau mai multor etaje
ale clădirii. Îşi propune reducerea stării de tensiune în interiorul elementelor
structurale existente. În realitate se poate da termenului de „uşurare” un înţeles mult
mai amplu, în general orice operaţie ce vine să reducă greutatea proprie a clădirii cu
un oarecare aport la îmbunătăţirea aspectului funcţional. În acest spirit în categoria
aceasta fac parte şi operaţiile de substituire, înlocuire a acoperişurilor (figura 4.6), a
învelitorilor şi chiar a tuturor tipurilor de elemente structurale.
De exemplu, o golire parţiala, care priveşte doar local scheletul de rezistenţă al
clădirii cu o substituirea, înlocuirea elementelor structurale cu unele mai uşoare
poate fi încadrata în strategia de reducere a greutăţii.
Acest procedeu are un mare impact favorabil în cazul construcţiilor situate în zone
seismice prin certul avantaj de-a reduce masele structurale de la nivelele superioare
şi datorita posibilităţii de-a regulariza, de-a uniformiza distribuţia în plan şi pe înălţime
a maselor, reducând astfel efectele de torsiune.
Astfel de intervenţii ce prevăd înlocuirea elementelor structurale, şi nu îndepărtarea
lor din ansamblu construcţiei, vin să devină practice în următoarele condiţii, când

64
vechile şarpante greoaie din lemn sunt înlocuite cu o nouă structura mai uşoara, ca
şi în cazul refacerii întregii învelitorii. Din nou oţelul se dovedeşte a fi foarte potrivit
datorită greutăţii reduse a structurilor care pot înlocui şarpante, acoperişuri, scări şi
învelitorii obţinând nu numai o structura mai uşoară ci şi mult mai eficientă din punct
de vedere structural.
Este de subliniat în particular posibilitatea, deloc de neglijat sub aspect economic,
de-a profita de câştigul obţinut prin reducerea greutăţii, ce se poate obţine prin
simplă înlocuire a elementelor structurale grele sau puţin eficiente, prin substituirea
şarpantei cu confecţia metalică, prin creşterea capacităţii portante a clădirii, şi
anume: o uşurare consecventa poate elimina necesitatea consolidării altor elemente,
care nu făceau faţă în situaţia existentă. (structura verticala) economisind timp şi
bani.

Figura 4.6. Exemple de reducere a greutăţii prin înlocuirea acoperişurilor (a.

Muzeul din Rivoli, Torino, Italia; b. Fabrică Mongiana, Italia)

Domenii de utilizare şi detalii tehnice

Restaurarea se aplică, în mod raţional, în una din următoarele situaţi:

 când modificarea destinaţiei şi a structurii interioare necesită adăugarea,
introducerea de noi spaţii, volume şi arii utile,
 când cerinţele impuse de norme implică modificarea structurii de
rezistenţă,
 în cazul structurilor cu avarii importante pentru care simple operaţii de
consolidare nu sunt suficiente.

65
Alegerea acestor metode de consolidare trebuie să ţină seama de aspectele
prezentate mai jos;
 în situaţia în care obiectul consolidării îl constituie o clădire de interes istoric
se impune utilizarea de tehnologii reversibile,
 în spiritul teoriilor moderne de restaurare, conservarea construcţiei existente
prin integrarea unor lucrării reversibile şi cu o individualitate clară reprezintă un
criteriu de bază pentru orice intervenţie,
 din aceste raţiuni oţelul şi tehnologiile aplicate în cazul construcţiilor metalice
oferă răspunsul la aceste cerinţe prin caracterul modern şi reversibil şi în particular
prin abilitatea de a se armoniza cu materialele vechi, creând sisteme structurale
unitare.

Exemple de aplicare

Golire (Palatul Tribunalului din Ancona, Italia)

Restaurarea Tribunalului din Ancona este un exemplu emblematic de golire. Clădirea

a fost golită şi restructurată, în timp ce faţadele din zidărie de cărămidă au fost
menţinute, păstrând stilul neo-renascentist al operei. Patru turnuri din beton armat de
9 pe 9 m, incluzând casa scărilor, puţul liftului şi utilităţile, au fost amplasate în
colţurile incintei delimitate de faţadele rămase. Rolul structural al acestor turnuri este
de a prelua încărcările verticale provenite de la sistemul acoperişului şi de la
planşeele suspendate, precum de a oferii rezistenţa necesară în cazul unui seism.
(figura 4.7). Sistemul de patru planşee suspendate este compus din grinzii metalice
şi placă de beton armat cu tablă cutată. Planşeele sunt dispuse în patru zone de 9 x
20 m între cele patru turnuri. În figura 4.8 se poate observa în detaliu acoperişul
clădirii alcătuit dintr-un sistem de grinzii metalice.

66
 Figura 4.7. Turnul şi planşeele Figura 4.8. Grinzile cu zăbrele de la
suspendate de la Tribunalul din partea superioară a Tribunalului din
Ancona, Italia Ancona, Italia

Inserare (Palatul Ducal din Genoa, Italia)

În secolele trecute această structură a avut de suferit o mulţime de schimbării

de destinaţie care au condus la o stare de degradare avansată a structurii de
rezistenţă. În fapt, incendiile din 1591 şi 1977 şi daunele suferite în timpul
bombardamentului din 1942 au făcut necesară restaurarea statică a construcţiei.
Utilizarea pe scară larga a oţelului a fost justificată de necesitatea de a diferenţia
părţile noi de cel vechi cu ajutorul unei serii de intervenţii capabile să ofere clădirii un
aspect modern.

67
 În particular, au fost efectuate şi lucrării de
inserare. Dintre ele merită amintite:
- nouă rampă suspendată a scării ce
leagă „Loggia degli Abati” cu „Torre di
Palazzo” (figura 4.10).
- un amfiteatru alcătuit în întregime
din grinzi metalice curbate,
- sistemul articulat în interiorul casei
scării de serviciu şi mezaninul intermediar (
figura 4.9 a şi b).
Rampa suspendată este prinsa la partea
superioară a Palatului de acoperişul acestuia
alcătuit dintr-o grindă cu zăbrele.
Fiecare din aceste lucrări este concepută în
aşa fel încât să interacţioneze într-un mod cât
Figura 4.10. Rampa suspendată de mai puţin agresiv cu structura existentă.
la Palatul Ducal din Genoa, Italia

a) b)

Figura 9. Amfiteatru (a) casa scării şi mezaninul (b) Palatul Ducal din Genoa, Italia

Extensie pe orizontală (Facultatea de ştiinţe economice şi comerţ din Torino,

Italia)

Reprezintă un exemplu de extensie laterală a unei construcţii existente, fostul azil

pentru bătrâni (figura 4.11). Pentru crearea mezaninului şi a casei scării în interiorul
structurii existente au fost folosite confecţii metalice, în deplin respect faţă de
cerinţele de revesibilitate ale intervenţiilor de consolidare.

68
În plus au fost create noi spaţii, noi volume pentru găzduirea noului amfiteatru. Nouă
clădire este caracterizată de o faţadă modulară (figura 4.12) realizată din panouri ce
păstrează aceiaşi configuraţie a ferestrelor ca şi în cazul construcţiei existente. Fiind
subliniată încă o dată problematica principală a acestui tip de intervenţie:
armonizarea arhitectonică.

Figura 4.11. Vedere asupra azilului de Figura 4.12. Nouă structură metalică,
bătrâni înaintea intervenţiei adiacentă clădirii existente

Extensie pe verticală (Country Club în Briatico, Catanzaro, Italia)

Clădirea existentă era o antică fabrică de zahăr (sec XIII), un exemplu relevant al
arheologiei industriale. Restaurarea a avut ca scop transformarea acestei în acord cu
nouă destinaţie prevăzută pentru activităţi sociale şi expoziţii. Clădirea a avut de
suferit importante daune în urma ultimului cutremur şi prezenta eroziunea primului
nivel datorită efectului mării (figura 4.13). Datorită condiţiilor prezentate soluţia
reconstrucţiei cu metode afine a fost exclusă. Un nou nivel a fost creat deasupra
pereţilor de zidărie existenţi, nivel ce transmite zidăriei de dedesubt doar încărcările
verticale, datorită unor sisteme de rezemare speciale (figura 4.14).

69
 Figura 4.13. Vechea clădire din Briatico Figura 4.14. Country Clubul din
înaintea restaurării Briatico după restaurare

Extensie pe verticală (Clădire în Toronto, Canada)

Clădirea originală avea 6 etaje şi era construită din cadre de beton armat (figura
4.15). A fost proiectată să fie extinsă cu încă patru nivele, de asemenea din beton
armat.
După câţiva ani supraetajarea a început, însă a fost schimbat materialul în locul
betonului armat fiind folosit oţelul. Datorită avantajelor oferite de tehnologia oţelului în
loc de 4 etaje, a fost posibila supraetajarea cu încă 8 etaje, rezultând astfel o
construcţie de 14 nivele (figura 4.16).

Figura 4.16. Clădirea după

Figura 4.15. Clădirea originală
supraetajare

Reducerea greutăţii (Centru cultural în Succivo, Caserta, Italia)

Fosta cazarmă a carabinierilor a fost transformată în muzeu de antichităţi şi centru

cultural. Schimbarea în destinaţia clădirii, împreună cu cerinţele de îmbunătăţire

70
statică, cerea crearea de spaţii adiţionale şi în acelaşi timp reducerea greutăţii.
Pentru a răspunde la ambele cerinţe, atât celei statice, cât şi celei funcţionale,
şarpanta originală a construcţiei a fost înlocuită de o nouă mansardă metalică (figura
4.17) alcătuită dintr-o succesiune de grinzi Vierendeel, cu patru elemente verticale,
suficient de înalte pentru a permite utilizarea mansarde în conformitate cu destinaţia
prevăzută (figura 4.18). Cu toate că volumul construcţiei a fost mărit, prin înlocuirea
cu un acoperiş mai înalt, greutatea totală a construcţiei a fost sensibil micşorată
datorita utilizării profilelor metalice uşoare.

Figura 4.17. Noul acoperiş al Centrului Figura 4.18. Noul spaţiu creat în
Cultural din Succivo, Italia interiorul mansardei

71
5. NOI STRATEGI DE PROTECTIE ANTISEISMICA

1. CRITERI GENERALE

1.1. Introducere
Protecţia pasivă a construcţiilor împotriva oscilaţiilor induse de seism prin folosirea
unor dispozitive speciale este general acceptată ca o tehnică foarte eficientă.
Aceasta practică este folosită atât în cazul construcţiilor noi cât şi în cazul
consolidărilor celor existente.
Astăzi se aplică încă în situatule în care metodele clasice nu au întotdeauna succes.
Practica curentă de proiectare se concentrează pe creşterea gradului de protecţie
antiseismică, prin consolidarea şi întărirea structurii portante, mai mult decât pe
încercarea de a reduce şi atenua efectele impactului seismic.
O astfel de procedură necesită o evaluare precisă a răspunsului structural la acţiuni
de tip dinamic, similare seismelor, în scopul de a calibra optim tipul de intervenite
statică de consolidare.
Aceasta procedură potrivită în proiectarea structurilor noi, devine dificil de utilizat în
cazul clădirilor existente, în special a celora cu caracter monumental, deoarece
evaluarea comportamentului seismic al unor construcţii cu o tipologie structurală este
ambigua greu de modelat, datorită neclarităţii schemei statice structurale,
problematici modelării comportamentului mecanic al materialelor, etc. Toate aceste
aspecte conduc la concluzia că analiza dinamică în astfel de cazuri nu este
funcţională, mai ales în cazurile când dorim să mizam şi pe rezistenţa post-elastica a
structurii. Din acest motiv aceasta analiză se limitează doar la a presupune ca
structura are un comportament perfect – elastic - linear şi vin neglijate toate cazurile
de nelinearităţi cunoscute şi cele ce ţin de geometria structuri şi cele ce ţin de
comportamentul inelastic al materialelor. În consecinţă trebuie limitată analiza la
cutremure minore sau de intensitate medie, ca cele utilizate de obicei în norme, fără
a efectua nici o evaluare asupra rezervei de ductilitate a structurii şi nici a nivelului de
siguranţă a structurii în cazul unor seisme majore.
Limitele cunoscute de aceasta metoda sunt în general doua:

72
- imposibilitatea de a aprecia răspunsul seismic al structuri, mai ales a
modalităţilor de disipare prin mecanisme plastice locale, având ca şi consecinţă
imposibilitatea de a evalua nivelul de avarie a clădirii după seism
- necesitatea de a apela la masuri de consolidare mai mult sau mai puţin
substanţiale care, în anumite cazuri, pot conduce la modificarea completă a schemei
structurale, cu consecinţe nu tocmai benefice pentru valoarea arhitecturala a
edificiului.
Pe baza acestor probleme este dominantă tendinţa de a face intervenţii de tip „soft”
caracterizate printr-o amploare redusă folosind tehnici afine cu cele folosite iniţial.
Aceasta atitudine a fost îmbrăţişată chiar de norme care definesc două concepte de
intervenţie în cazul construcţiilor cu caracter monumental: o „îmbunătăţire” seismică
şi o „adecvare” seismică mult mai riguroasa. Aceste practici, răspândite din raţiuni
practice şi economice, nu răspund la problemele tipice de siguranţa antiseismică.
Tehnica de protejare bazată pe izolarea seismică constituie cea mai recentă metodă
în ambianţa criteriilor de proiectare antiseismică. Această tehnică elimină limitările
impuse de procedura clasică încercând reducerea energiei seismice în opoziţie cu
încercarea de-a mari posibilitatea de disipare a acesteia. Această tehnică prevede în
esenţă amplasarea de dispozitive, legate în punctele nevralgice ale structurii, graţie
cărora o parte din energia cinetică indusă de seism este disipată sau în orice caz nu
este transmisă în totalitate structurii.
Acest concept nu este nou în aplicaţiile inginereşti, de exemplu în protejarea
instalaţiilor electrice se dispun siguranţe, dispozitive capabile să deconecteze
reţeaua de generatorul electric în cazul unor supraîncărcări accidentale. În mod
analog pot fi privite dispozitivele de reducere în cazul unor încărcări seismice asupra
unei construcţii.
De asemenea să ne amintim de dispozitivele de izolare la şocuri mecanice folosite
pe larg în domeniul ingineriei mecanice, sau să ne gândim la sistemul de amortizare
al autoturismelor ce are ca scop reducerea vibraţiilor induse şi evitarea transmiterii
acestora la structura de suport. Este vorba în practică de modificarea perioadei
proprii de vibraţie a sistemului şi evitarea fenomenului de rezonanta.
Cum se va vedea mai în detaliu în continuare, metodologia de izolare seismica poate
fi aplicata în doua abordări distincte:
- cea a perioadei T
- cea a capacităţii R

73
Prima consta în reducerea acceleraţiilor spectrale obţinuta prin modificarea
frecvenţei naturale de oscilaţie la valori mai reduse. A doua prevede o disipare a unei
părţii din energia seismică prin intermediul disipatorilor având ca efect reducerea
forţelor seismice, a cărei valoare maximă este limitata la capacitatea maximă (R) a
dispozitivelor.
Caracteristicile sistemului de izolare seismică îl recomandă pentru protejarea
seismica a structurilor monumentale în cazul cărora soluţiile tradiţionale nu dau
întotdeauna rezultatele scontate. Suficient să ne gândim la structurile vechi din
zidărie care sunt departe de-a avea ductilitatea necesara de a face faţă unui seism,
şi chiar cu măsuri de consolidare e greu de atins un nivel de asigurare satisfăcător,
sau la lăcaşele de cult în care orice acţiune riguroasă de consolidare ar duce la
diminuarea valorii estetico-arhitecturale, sau la structurile a căror destinaţie cere un
flux continuu ne fiind posibilă întreruperea activităţi pentru a efectua lucrările de
consolidare. Avantajele izolării seismice pot fi, pe lângă cele ale reducerii încărcării
seismice, de ordin economic., când limitează, reduc operaţiunile de consolidare
tradiţionale şi în consecinţă şi costurile. Se ajunge la avantajul de a putea evalua
comportamentul seismic al clădirii în ipoteza comportamentului perfect – elastic -
linear, cu avantajul rapidităţii calcului.
Cele doua abordări conceptuale diferite îşi găsesc implementarea în practică prin
două tehnici:
- tehnica izolării structurale
- tehnica de disipare de energie
Tehnica izolării structurale introduce una sau mai multe discontinuităţi pe înălţimea
structurii denumite planuri de izolare. Dacă acest plan este plasat la baza structurii
între infrastructură şi suprastructură, tehnica poartă numele de „base isolation” –
izolarea bazei.

1.2. Evoluţia criteriilor de proiectare antiseismică

Primele încercări tehnice de a limita efectele seismelor datează de la începutul

secolului XIX, perioada în care au prins forma primele norme tehnice, emanate ca
rezultat al evenimentelor telurice dezastruoase.
Aceste norme prevedeau în general reguli constructive şi vroiau în general să
limiteze înălţimile şi masele în joc. Puţine instrumente de calcul erau puse la

74
dispoziţie, aceste norme fiind grosolane şi aproximative şi au fost penalizate de
evenimentele seismice ce au urmat.
A trebuit să se aştepte până după al doilea război mondial pentru a apărea proceduri
bazate pe metodologii riguroase de analiză structură, bazate pe evaluarea realistă a
forţelor seismice, inerţiale. Chiar şi această abordare s-a dovedit a fi insuficientă
până la apariţia tehnologiei avansate de calcul, deoarece calculul era foarte laborios.
Aceste limitări se reflectau de asemenea şi asupra evaluării forţelor inerţiale, care
erau determinate prin metode simplificate presupunând o încărcare seismica
modestă. Aceasta alegere era impusă de necesitatea de a efectua o analiză
structurală limitată la faza elastică şi relativă la valoarea convenţională a acţiunii
seismice, care de multe ori se afla sub valoarea reală a seismului. Alte limitări tipice
erau legate de imposibilitatea de a diferenţia distribuţia forţelor seismice funcţie de
tipologia structurii, de destinaţia construcţiei şi terenului de fundaţie. În alta ordine de
idei, necesitatea de a conduce calculul structurii pe fiecare nivel separat (datorită
imposibilităţii de-a rezolva o structură cu un grad mare de nedeterminare statică)
afecta cu mult modelul de calcul.
Doar în ultimele trei decenii, odată cu perfecţionarea instrumentelor de calcul şi cu
îmbunătăţirea cunoştinţelor despre comportarea structurilor sub acţiuni seismice, s-a
conturat o filozofie de proiectare antiseismică bazată pe conceptul de ductilitate
structurală, înţelegând prin aceasta capacitatea sistemului structural de a disipa
energie seismica prin formarea unui mecanism de deformare plastic.
Graţie fundamentări clare a relaţiei între forţele inerţiale şi proprietăţile de deformare
şi ductilitate a sistemului structural au avut loc îmbunătăţiri substanţiale şi în cazul
abordări tradiţionale, unde de regulă era efectuată doar o analiză elastică a
sistemului oscilant.
Toate aceste dezvoltări recente în metodologia de calcul şi de proiectare sunt
succesiv întâlnite în codurile apărute în jurul anilor 70. În mod normal aceasta
abordare nu este scutită de limitări. Acestea se concretizează în dificultatea de a
defini nivelul de ductilitate, imposibilitatea de-a garanta pentru o anume tipologie
structurală modul adecvat de formare a mecanismului de disipare şi necesitatea de a
evalua distrugerile. Aceste lacune se reflecta negativ sub două aspecte:
- evaluarea gradului de siguranţă a sistemului structural, care rezultă din
cuantificarea dificilă a ductilităţii efective a structurii;

75
- costul ridicat al construirii şi consolidării structurilor pentru a atinge un grad
ridicat de siguranţă seismică.
În sinteza filozofia poate fi caracterizată în cele ce urmează:
Plecând de la presupunerea ca impactul seismic poate fi modelat ca un flux de unde
elastice, studiul unei structuri se concretizează în analiza unui sistem vibrant supus
la o excitaţie cu caracteristici pulsatori. Instrumentul analitic ce-l avem la îndemâna,
în cazul acestei abordări, este ecuaţia diferenţiala a mişcării seismului, a cărei
integrare constituie elementul central în studiul răspunsului dinamic al structurii.
Se pot distinge două metode de analiză structurală în domeniul dinamic care se
deosebesc prin modul de introducere şi definire a inputului seismului şi prin
procedeul de calcul adoptat.
Primul se bazează pe integrarea directă a ecuaţiei mişcării, stabilite pe baza unui
seism real sau a unui seism artificial de cod, iar al doilea procedeu se bazează pe
analiza modală aşezata pe baza unui spectru de proiectare. În orice caz ambele
metode se bazează pe o serie de ipoteze, care în practică reprezintă fundamentul
metodologiei convenţionale de proiectare antiseismică.
Prima ipoteză se refera la faptul ca toate punctele situate la baza clădirii se afla în
aceiaşi fază de vibraţie. Aceasta nu constituie o limitare prea drastică un tip de
structura multi-etajată, dar poate deveni puţin fiabilă în cazul unor clădirii cu
dimensiuni însemnate în plan în raport cu caracteristicile terenului de fundare cum ar
fi construcţiile monumentale sau podurile cu deschideri mari.
Ipoteza cea mai limitativă este cea care asumă, în general, comportamentul linear al
construcţiei. În acest mod se exclud toate cazurile de nelinearitate cunoscute cum ar
fi variaţia geometriei, comportamentul plastic al materialelor etc. Rezultă necesară
restrângerea analizei în domeniul elastic în cazul seismelor de intensitate medie,
caracterizate de o perioada de revenire de câteva decenii.
Din alt punct de vedere nu putem admite din motive economice ca structura să se
comporte în domeniul elastic după seisme majore cu perioadă de revenire de ordinul
secolelor, înţelegându-se ca în acest caz structura să sufere daune ireversible, însă
să fi capabilă să conserve un nivel de stabilitate suficient pentru a asigura viaţa
ocupanţilor. Prin urmare verificarea unei construcţii la un seism major trebuie să
constea în asigurarea că structura portantă dispune de o ductilitate corespunzătoare
pentru a disipa partea de energie ce excede resurselor elastice.

76
Din păcate, dată fiind dificultatea de a evalua fiabil comportamentul inelastic al
structurii, controlul ductilităţii se rezolvă simplu printr-o atenţie deosebită în timpul
proiectării şi a execuţiei asupra anumitor detalii constructive, care asigura formarea
de articulaţii plastice – mecanisme disipatoare care raţionalizează comportamentul
seismic al structurii. E evident că această abordare, de tip calitativ mai mult decât
cantitativ, este departe de a avea un spirit ingineresc.
Pe lângă imposibilitatea de-a controla energia disipată de mecanismele locale,
degradarea progresiva a rezistenţei şi rigidităţii materialelor, care determină o limitare
a acestor rezultate, trebuie avute în calcul şi fenomene ca deteriorarea betonul,
zidăriei, despicarea pereţilor la intersecţie, instabilitatea armaturilor comprimate,
smulgerea armaturii, instabilitatea locală sau globală a elementelor zvelte etc. Există
însă şi anumite tipologii structurale, dotate cu nuclee sau părţi întărite vitale
funcţional care prezintă o insuficientă posibilitate de a disipa energie sub forma
deformaţilor plastice, însă în orice caz aceste structuri au un rol favorabil prin
limitarea deplasărilor orizontale excesive şi deteriorarea lucrărilor complementare.
În concluzie, abordarea uzuală în proiectare implică necesitatea de-a asigura o
suficientă întărire a structurii pentru a rezista unui cutremur de cod. Aceasta filozofie
de „strehgthening” are câteva aspecte negative:
1. evaluarea resurselor de capacitate post-elastica este imprecisă, ceea ce face
practic imposibilă orice previziune legată de daunele structurale
2. comportă în general costuri ridicate în cazul execuţiei, precum şi în cazul unor
daune, în operaţiile de consolidare; în particular, rezultă foarte scumpe în cazul
folosiri unei tipologii structurale care intrinsec au o ductilitate redusă.
3. rezultă adesea inaplicabilă în cazul construcţiilor cu caracter monumental, în
care scheletul de rezistenţa nu poate fi modificat decât între anumite limite.
4. nu prevede în nici un mod posibilitatea de-a limita impactul cutremurului în
eventualitatea că daunele produse modifică ad hoc răspunsul dinamic al structurii.
Se propune analiza unei metode de proiectare antiseismică bazată pe o modificare a
interfeţei teren-structură prin dispunerea de dispozitive speciale. Scopul acestei
operaţii este de a diminua efectul forţelor seismice prin creşterea perioadei proprii a
structurii şi în consecinţa diminuarea acceleraţilor spectrale. Aceasta procedură
poarta numele de izolare seismică şi constituie cel mai avansat mod de protecţie
antiseismică de până acum. În acest sens în această categorie se pot înscrie toate
acţiunile care fac uz de dispozitive disipatoare de energie.

77
1.3. Prerogativele unei structuri conformate antiseismic

Fiecare cutremur a subliniat lipsurile metodelor de proiectare de până atunci şi a

apărut necesitatea de a redefini, de a reevalua cu o mai multă acurateţe cerinţele
structurale ale construcţiilor amplasate în zone cu risc seismic ridicat.
Un seism nu reprezintă doar un risc pentru vieţile omeneşti ci şi o mare pierdere
pentru patrimoniul construit. Doua cutremure similare în Japonia 1985 (Tokio) şi Italia
1976 (Friuli) au avut rezultate diferite, datorita filozofiei diferite de abordare a
calculului antiseismic.
Construcţiile situate în zone cu risc seismic ridicat trebuie să aibă următoarele
caracteristici esenţiale:
a) Elementele principale ale structurii de rezistenţa trebuie să posede o
rezistenţă suficientă pentru a face faţă fără daune unui seism de o intensitate medie
(până la gradul 8 Mercalli) cu o perioadă de revenire de aşa natura încât să poată
lovi construcţia cel puţin odată în perioada ei de operativitate tehnică şi economică
(10-20 ani). Aceasta impune ca în timpul unui seism moderat structura să rămână în
domeniul elastic.
b) Toate elementele scheletului de rezistenţa (principale şi secundare) trebuie să
aibă o suficientă ductilitate pentru a disipa energia indusă de seism fără a atinge un
mecanism local sau global de cedare. În cazul seismelor majore este neeconomică o
dimensionare de aşa natură încât structura să rămână în domeniul elastic, astfel se
acceptă apariţia de daune la elementele principale şi secundare, în măsură să
formeze mecanisme de disipare a energiei.
Aceste prerogative sunt relativ uşor de obţinut pentru construcţiile noi cu tehnologii şi
metode de calcul moderne, însă în cazul clădirilor vechi realizate cu tehnici învechite
este mult mai greu să îndeplinească cerinţele de ductilitate. Pe de altă parte chiar
dacă prin consolidări îi putem îmbunătăţi rezistenţa în domeniul elastic, este aproape
imposibil să le asiguram ductilitatea necesară şi un mecanism raţional de disipare a
energiei. Deci va trebui să consideram ca astfel de consolidări nu prevăd o adaptare
riguroasa la cerinţele antiseismice, din motive economice (fiind necesare intervenţii
substanţiale de revizuire a schemei statice) şi din motive tehnice.
În optica strategiei de protecţie antiseismică, se naşte problematica găsirii unei soluţii
satisfăcătoare pentru a apară operele vulnerabile sau cele de o mare valoare

78
artistică. Un răspuns poate fi găsit prin folosirea izolării seismice, graţie căreia se
poate reduce impactul seismului asupra construcţiei.

1.4. Abordarea energetica a izolării antiseismice

Pentru a înţelege îndeaproape conceptul de izolare e oportun să înţelegem

comportamentul energetic al unei construcţii supuse la un cutremur. Rezultă logic să
încadram filozofia izolării în familia mai amplă a controlului creşterii energiei
seismice.
A fost pusă în evidenţă posibilitatea de a disipa energie prin intermediul
mecanismelor plastice ce dau caracterul de ductilitate a materialelor şi ce constituie o
componentă de bază în strategia de conformare antiseismică. Toate normele
mondiale recente sunt aliniate la acest concept şi adopta acesta poziţie, atribuind
caracterului de ductilitate al unei tipologii structurale o importantă deosebită în
evaluarea acţiunii seismice de cod. Noţiunea de ductilitate globală a unei structuri
derivă din noţiunea de ductilitate locală: în fapt, comportamentul global ductil depinde
în mare măsură de prezenta în componenţa sa a o serie de elemente cu o ductilitate
locală ridicată. Suma acestor ductilităţi locale formează ductilitatea globală.
Îmbunătăţind caracteristicile de ductilitate a unei construcţii este posibil să operăm cu
o reducere convenţională a nivelului de intensitate a acţiunii seismice, în virtutea
alegerii spectrelor inelastice.
O ductilitate suficientă oferă structurii o mare capacitate de a deformabilitate în
domeniul plastic permiţându-i astfel să disipeze o cantitate mare de energie
reducând sensibil intensitatea forţelor seismice inerţiale induse în structură.
Aceasta abordare însă necesită acordare unei atenţii sporite, din cauza următoarelor
aspecte:
- dificultatea de a defini cantitatea, de a cuantifica ductilitatea disponibilă a
unui sistem structural;
- efectul de întărire a elementelor nestructurale;
- efectul variaţiei perioadei proprii de vibraţie în timpul deformării plastice.
Acest ultim aspect poate conduce la o reducere a încărcării seismice de cod pentru
toate perioadele mai mari decât perioada de control.
O proiectare pe baza acestei filozofii de ductilitate structurală tinde să ducă la
optimizarea sistemelor structurale ale acesteia astfel încât să formeze un mecanism

79
complet de plasticizare cu un grad ridicat de ductilitate (unul din aceste sisteme să
bazează pe „stâlpi puternici” şi „grinzi slabe”, deoarece în acest mod se dirijează
formarea articulaţiilor plastice la capetele grinzilor, asigurându-se astfel posibilitatea
maximă de disipare a energiei, excluzându-se în acelaşi timp riscul de cedare
prematură a construcţiei ce ia naştere la apariţia articulaţiilor plastice în stâlpi).
Pe plan operativ trebuie rezolvată şi problema delicată a controlului propagării
articulaţiilor plastice în cadrul structurii datorită degradării relativ rapide a materialelor
şi chiar a controlului procesului de formare a articulaţiilor plastice. E dificil să definim
un parametru care să caracterizeze într-o manieră univoca ductilitatea. Se defineşte
în literatura de specialitate, ductilitatea globală sau de element, ca fiind raportul între
valoarea curenta a unui parametru de deformare şi valoarea elastică a aceluiaşi
parametru.
Rezultă deci dificil să evaluam ductilitatea unei componente structurale, în care nu se
poate individualiza într-o manieră netă tranzitul de la domeniul elastic la cel plastic. În
fine, în cazul unor solicitări ciclice nu e posibil să vorbim despre un singur factor de
ductilitate, fiind necesară evaluarea degradării materialului.
Toate aceste limitări pot fi îndepărtate printr-o abordare energetică a problemei, în
care e posibil să ţinem cont în acelaşi timp de ductilitatea şi de rezistenţa structurii. În
fapt aceste două caracteristici sunt direct responsabile de capacitatea de a absorbi
energia cedată de seism. Această caracteristică este definită de unii autori ca
„tenacitatea” sistemului, în modul de-a evidenţia faptul că se cumulează efectul
ductilităţii (locale şi globale) cu cel al rezistenţei structurii, obţinută şi prin colaborarea
elementelor nestructurale.
Pentru a clarifica bazele izolării seismice prin modul de abordare energetic putem
face referire la un sistem cu un grad de libertate SDOF (single degree of fredom),
care presupune o abordare matematică mai uşoară cu un grad mare de generalizare.
Răspunsul dinamic al unui sistem SDOF poate fi modelat prin intermediul ecuaţiei de
mişcare:
mx  cx  kx   mxg prin înmulţirea cu x şi integrarea sistemului în raport cu timpul se

obţine o ecuaţie de echilibru energetic, şi anume:

mx
xdt   cx dt   kxxdt   (mx ) xdt
2
g
    
Ek ( t ) Ex ( t ) EA ( t ) EI ( t )

 Ek(t) – energia cinetică a maselor sistemului;

 Ex(t) – energia disipată prin amortizarea lineara vâscoasă;

80
 EA(t) – energia absorbită de sistem energia elastică;
Suma acestor energii interne trebuie să fie egale, să compenseze energia de intrare
EI(t) datorata excitaţiei externe a seismului.
În general capacitatea elastică de disipare este depăşită în cazul unor seisme de
mare intensitate, anumite elemente încep să curgă, iar altele să se rupă, astfel încât
termenul linear-elastic din ecuaţia de mai sus va fi înlocuită de un termen nelinear
funcţie de f ( x, x ) ce implică un comportament histeretic de disipare.
Energia absorbită de sistem EA(t) – poate fi divizată în două:
- energia elastică Ee(t)
- energia plastică Ep(t)
Deci în modul cel mai general ecuaţia de mai sus poate fi scris în următorul fel:
E k (t )  E x (t )  E e (t )  E p (t )  E I (t ) , iar şi mai general ecuaţia poate fi scrisă ca un

bilanţ al energiei totale schimbate de sistem:

E x (t f )  E p (t f )  E I (t f )

Suma între energia disipată de mecanisme plastice cu un comportament histeretic şi

energia disipată prin mecanisme vâscoase trebuie să egaleze energia indusă
sistemului de excitaţia exterioară.
În particular dacă forţele interne nu depăşesc capacitatea elastică rezultă că Ep=0 şi
toată energia seismică este disipată prin mecanisme vâscoase. Dacă dimpotrivă se
dovedeşte că mărimea E x este insuficientă atunci este nevoie de disipare histeretică,
şi se poate considera că întreaga energie indusă sistemului este disipată de
mecanisme de natură plastică. Acest caz este considerat viabil în majoritatea
cazurilor de consolidare:
E p  EI

Aspectul energetic prezintă avantajul de-a trata problema în termeni de input -

output, caracterizând în mod global comportamentul structurii. Criteriile directoare ale
strategiei de protecţie antiseismică pot fi deduse din ecuaţia de bilanţ energetic. Din
aceasta relaţie se pot evidenţia trei termeni:
1. energia disipată de fenomene vâscoase Ex. Se poate creşte această parte
energetică plecând de la deplasările laterale.
2. energia disipată prin fenomene histeretice Ep. Pentru a creşte capacitatea de
disipare plastică a sistemului este nevoie de asigurarea unui caracter ductil
elementelor şi să ne limităm pe cât posibil fenomenele de degradare mecanică a

81
materialelor. O structură cu Ep ridicată e o structură cu o ductilitatea globală ridicată,
echipată cu un număr ridicat de noduri ductile sau de dispozitive cu comportament
histeretic stabil.
3. energia seismică indusa EI. Care poate fi influenţată prin intervenţii asupra
structuri în special asupra deformabilităţii ei.
Strategia corespunzătoare punctului 3) este ceea ce denumim izolare seismică. În
literatura de specialitate se grupează sub aceasta denumire operaţiile care reduc
încărcarea seismică fără a modifica capacitatea de disipare a energiei. Această
strategie a fost în special studiată pentru protecţia seismică a structurilor existente
sau în cazul tuturor clădirilor în care operaţiile de „întărire” erau dificile. Aceste
dispozitive disipatoare pot fi montate fără a modifica esenţial scheletul de rezistenţă
al structurii existente. În esenţă, dispozitivele de disipare vin montate în punctele
nevralgice ale structurii modificându-i acesteia răspunsul seismic, însă rămânând
independente de aceasta. În alt caz particular de izolare seismică pură se încearcă
doar reducerea energiei seismice indusă fără a introduce în interiorul ei elemente
disipatoare.
Deci pentru „controlul structurii”, din punct de vedere al suportului matematic, se
introduce în ecuaţia de bilanţ energetic un nou termen în control de forţă u. Energia
disipată de acesta fiind  uxdt . Aceasta vine prin compensaţie să reducă energia

disipată prin curgerea şi ruperea elementelor. Aceste dispozitive vin montate în zone
uşor accesibile, pentru a face întreţinerea şi eventual înlocuirea lor cât mai facilă.
Cum a fost subliniat şi în paragrafele anterioare controlul vibraţiilor produse de surse
exterioare este evident o metodă mult mai atractivă decât metodele convenţionale
amintite.
Controlul vibraţiilor unei structuri poate fi realizat tradiţional prin modificarea rigidităţii,
modificarea maselor, a amortizării sau a configuraţiei. Noi abordări propun metode
de control prin introducerea de noi forţe în sistem.
Aceste metode moderne pot fi clasificate după cum urmează:
- Control activ: când anumite dispozitive alimentate la o sursă de energie
exterioară, introduc în sistem după o schemă prestabilită anumite forţe. Aceste forţe
pot fi utilizate atât pentru a introduce cât şi pentru a disipa energie în cadrul
sistemului. Acest răspuns al actuatorilor este funcţie de informaţiile transmise de
anumiţi senzori fizici ce înregistrează răspunsul structurii. Acest mod de control, dacă

82
este destul de popular în rândul construcţiilor noi, în cazul consolidării construcţiilor
existente metoda nu este adecvată.
- Control pasiv: nu necesita surse de energie externe şi în general împărtăşesc
forţele ce apar ca răspuns al mişcării construcţiei.
- Control hibrid: este în mod uzual definit ca un sistem compus din elemente active
cât şi pasive.
- Control semi-activ: fac parte din clasa controlului activ însă necesita mai puţină
energie decât sistemele active convenţionale. În general sistemele semi-active nu
introduc în sistem energie mecanică ci garantează stabilitatea. Aceste sisteme sunt
văzute adeseori ca sisteme pasive controlabile.

1.5. Cerinţele sistemelor structurale izolate

În paragrafele anterioare s-a discutat de cerinţele şi prestaţia unei structurii neizolate,

referindu-ne totuşi la diverse sisteme care modifica răspunsul seismic şi ductilitatea.
În scopul de a avea o prestaţie superioară comparativ cu o structura proiectată după
metodologia tradiţională, o structură izolată trebuie să îndeplinească următoarele
cerinţe:
a) îmbunătăţirea condiţiilor generale de siguranţa, în sensul de a reduce la minimum
daunele structurale în cazul unui seism major.
b) reducerea forţelor seismice considerate de cod în proiectarea structurii, relative la
seisme de intensitate medie.
c) posibilitatea de a adapta sistemele constructive cu ajutorul materialelor
considerate puţin ductile, care sunt caracterizate de o rezervă mică de
deformabilitate în domeniul plastic.
d) adaptarea seismică a construcţiilor existente.

Dacă primul punct nu este evident îndeplinit în cazul strategiilor tradiţionale, avantajul
structurilor izolate se face simţit mai ales în cazul structurilor de o maximă importanţă
în cazul cărora nu sunt admise daune. În cazul construcţiilor monumentale ce
aparţin patrimoniului artistic, a construcţiilor cu o valoarea economică intrinsecă
mare, aplicarea izolării seismice este justificată pe deplin. Pe de altă parte chiar în
cazul unei abordări tradiţionale izolarea seismică prezintă un avantaj important şi

83
acela că permite efectuarea calculului structural cu forţe seismice de-o intensitate
redusă, cum prevede punctul al doilea.
Punctul c) permite utilizarea raţională şi eficientă, în domeniul consolidării, a unor
materiale considerate neductile, însă ieftine, cu mari benefici economice.
Punctul d) pune în evidenţă o problemă importantă şi de interes actual în toată
comunitatea inginerească mondială, şi anume păstrarea şi conservarea construcţiilor
cu caracter istoric şi monumental. Adaptarea seismică folosind metode de izolare la
bază nu necesită nici o intervenţie, sau intervenţie majoră, asupra structurii de
rezistenţă existente cu beneficiul evident de-a nu modifica şi altera în nici un fel
valoarea arhitecturală a edificiului. În acest sens izolarea seismică va fi considerată
nu numai o metoda particulară de a salva anumite edifici cu caracter monumental, ci
şi o alternativă economică validă la metodele tradiţionale ce folosesc materiale
convenţionale şi la operaţiile succesive de întreţinere. În această optică se poate
sublinia faptul că izolarea seismică este un răspuns foarte bun în cazul consolidării
unei largi tipologii de structuri în cazul cărora aplicarea metodelor tradiţionale ar fi
fost imposibilă.
Tehnica de izolare, în cazul construcţiilor existente, trebuie să asigure, spre
deosebire de tehnicile tradiţionale, reducerea substanţială a încărcărilor seismice prin
reducerea energiei seismice, deschizând astfel noi perspective în conservarea
patrimoniului construit.

1.6. Strategii de proiectare ale sistemelor structurale izolate:

Cum am prezentat şi în capitolele precedente, conceptul de lucru al acestui sistem

este următorul:
a) modifică răspunsul seismic al structurii
b) creşte cantitatea de energie disipată
Pornind de la acest mod de lucru sistemele izolatoare pot fi clasificate în următoarele
categorii distincte:
1. sisteme structurale izolate la baza. Este vorba de sisteme catalogate în
literatura de specialitate ca „base isolation”, care au ca scop reducerea încărcării
seismice prin creşterea perioadei proprii de vibraţie. Dispozitivele cel mai des utilizate
sunt legăturile elastomerice, dispozitive de plumb.

84
2. sisteme parţial izolate. Din aceasta categorie fac parte sistemele care
izolează doar o anumita parte a structurii. Un exemplu tipic al aplicării acestui sistem
poate fi regăsit în domeniul podurilor unde sunt izolate elementele de suport.
3. sisteme de control pasiv generalizat. Sub aceasta denumire pot fi regăsite o
seamă de sisteme aplicative care au de a face cu disiparea energiei prin mijloace
histeretice sau vâscoase. Fac parte din aceasta categorie şi dispozitivele
oleodinamice.
În următorul tabel se prezintă o clasificare simplificata a sistemelor moderne de
control structural
Sisteme moderne de
control al oscilatilor

Control pasiv Control activ Control hibrid

Izolare seismica Disipare de energie Disipatori cu masa

ED acordata

Marirea perioadei Prinderi ED în cadrul

fundamentale aceleiasi structuri

Marirea perioadei Prinderi ED între structuri

fundamentale + disipare de diferite
energie

Forta de prag

În figura următoare sunt prezentate câteva tipuri posibile de izolare şi poziţia

izolatorilor sau disipatorilor în cadrul structurii. După o prima analiza se poate
observa dispunerea acestor dispozitive în punctele corespunzătoare valorilor maxime
ale deplasărilor generate de acţiuni inerţiale orizontale.
Sistemele de izolare seismică se pot împărţi în 3 mari categorii conceptuale, ţinând
cont de principiile lor de lucru:
- Sistemele cu mărirea perioadei proprii – Period elongation (PE) – reducerea
forţelor seismice se realizează în principal cu ajutorul reazămelor orizontale elastice
flexibile.
- Sistemele barieră pentru forţă – Force barier (FB) – au o comportare rigid
plastică sau chiar nelinear elastică cu consolidare zero sau foarte scăzută. Sistemele
sunt caracterizate printr-o forţă de prag bine definită ce previne transmiterea către
suprastructură a forţelor mai mari decât valoarea de prag stabilită
85
- Sistemele mărire perioadei / disipare de energie – Period elongation / Energy
dissipation (PE/ED) – reducerea forţelor seismice se realizează atât prin mărirea
perioadei cât şi prin disiparea energiei. Ele sunt realizate din reazeme orizontale
deformabile care se comportă ca un sistem histeretic nelinear cu capacitate mare de
disipare de energie.

Pentru alegerea sistemului de protecţie adecvat este nevoie de luarea în considerare

a următorilor factori:
- Nivelul frecventelor proprii a cutremurelor care sunt de asteptat în
amplasament. Dacă sunt aşteptate componente de amplitudini mari în domeniul
frecventelor joase, izolarea la baza şi sistemele cu mărirea perioadei proprii trebuie
în mod firesc eliminate, sistemele pe baza de disipare de energie apărând ca o
strategie mai fezabilă.
- Tipul construcţiei şi sistemul structural. În mod normal izolarea la baza se
aplică în cazul clădirilor cu înălţime mică şi medie, rigide, în timp ce disipatori de
energie sunt recomandaţi pentru clădiri flexibile în cadre. Configuraţii structurale
specifice pot necesita decizii ad-hoc.
- Necesitatea de a proteja conţinutul de frecvente mari ale vibraţiilor sau de a
evita panica oamenilor din interiorul construcţiilor cu aglomerări de persoane. În
aceste cazul izolarea seismică este cea mai bună soluţie.
- Cazul unei consolidări – ridică dificultăţi suplimentare din cauza situaţiei
reale din teren (limitări geometrice, tipul sistemului structural, rezistenţa actuală a
structurii etc.) care reduc posibilităţile practice de aplicare ale sistemului.
Criteriile generale de proiectare sunt stabilite în vederea realizării unei comportări
corecte a sistemului structural în ansamblu:
- să se construiască reţele structurale sub şi deasupra sistemului de izolare la
o clădire

86
- să se instaleze sisteme de limitare a deplasărilor ultime
- dispozitivele să poată fi uşor inspectate şi înlocuite
- să asigure compatibilitatea cu încărcările verticale de serviciu (rigiditate
verticală)
- să împiedice efectele torsiunii
- să asigure compatibilitatea între prinderile structurale şi cele ne structurale
cu deplasările de proiectare
Spre deosebire de proiectarea unei construcţii noi cerinţele referitoare la reabilitarea
seismică a construcţiilor sunt următoarele:
- Obiectivele reabilitării:
o alegerea nivelului de performanţă dorit
 definirea comportării aşteptate a clădirii în cazul unui
seism de cod în termenii limitării nivelelor de avarie;
 riscul seismic: determinarea mişcării seismice şi a altor
riscuri legate de amplasament;
- Caracteristici de construcţie: determinarea caracteristicilor de bază
ale construcţiei şi a capacităţii de rezistenţă a clădirii existente la cutremur;
- Metode de reabilitare: alegerea metodei simplificate sau sistematice;
- Strategii de reabilitare: alegerea strategiei de baza pentru
reabilitare, de exemplu prin elemente suplimentare capabile să preia încărcările
laterale;
- Analize generale şi de proiectare: specificarea acţiunilor de tip forţă
şi deformaţii pentru care componentele date ale unei structurii trebuie evaluate şi
stabilirea criteriului minim de interconexiune a elementelor structurale;
- Procedee de analiza şi de proiectare: pentru aproximări sistematice
de reabilitare, selecţia între linear static, linear dinamic, nelinear static sau nelinear
dinamic.

2. Dispozitive reducătoare

Aceste dispozitive au rolul de a micşora efectele

negative introduse in structură de către un seism.
Principiul fundamental prevede ca aceste
dispozitive izolatoare să permită mişcarea

87
terenului fără transmiterea mişcării în construcţie. Într-un sistem ideal această
separare ar trebui să fie totală. În situaţia reală însă este nevoie de contact între
clădire şi baza de rezemare. Astfel principul funcţionării lor poate fi ilustrat în figura
următoare:

Comparaţie între comportamentul structurilor rigide şi structurile flexibile

De-a lungul timpului au fost propuse o mulţime de tipuri de sisteme şi dispozitive

izolatoare. Multe din acestea au fost puse în practică, altele au rămas doar
propunerii, iar altele au rămas doar la nivelul de concept, încă imposibil de realizat
practic. În continuare vor fi prezentate principalele tipuri de sisteme disponibile pe
piaţa comercială. Lucrarea de faţă va păstra denumirea în engleză a acestor
dispozitive, ele fiind cu precădere cunoscute sub această titulatură.

Sisteme alunecătoare – izolatori glisanţi

sau pe bază de frecare

Aceste sisteme au o alcătuire simplă,

bazându-se pe un concept clar şi uşor de
aplicat. De asemenea principiul lor de
funcţionare se bucură de o implementare
teoretică facilă. Un strat cu un anumit
coeficient de frecare va limita acceleraţia şi
forţele transmise în sistem (clădire) la o
valoare prescrisă egală cu raportul între

88
coeficientul de frecare şi greutatea construcţiei.
Un sistem pur nu are împiedecate deplasările şi nu permite revenirea structurii la
poziţia di-naintea seismului. Acest neajuns poate fi eliminat sau remediat prin
combinarea cu alte dispozitive ce dispun de forţe de revenire sau prin folosirea unor
suprafeţe de lunecare sferice.

Reazeme elastomerice (cauciuc)

Aceste dispozitive sunt formate din straturi orizontale subţiri din cauciuc natural sau
artificial legate între ele prin plăci metalice. Plăcile metalice împiedică umflarea,
deformarea excesivă a dispozitivului sub sarcinile verticale, care poate duce la
pierderea stabilităţii acestor elemente. Sub sarcinile verticale acestea înregistrează
deformaţii reduse, iar în cazul încărcărilor orizontale sunt foarte flexibile.
Suporţi elastomerici plani asigură flexibilitate, însă nu oferă o suficientă amortizare şi
se vor deplasa sub încărcările de serviciu. Pentru a îndepărta acest neajuns se
inserează o inimă de plumb în interiorul acestor dispozitive.

Resoarte
Sunt dispozitive specifice bazate pe arcuri metalice. Aceasta familie de dispozitive nu
este însă utilizată pe scară largă şi sunt în general utilizate la izolarea maşinilor
mecanice. Principalul dezavantaj al acestui tip de izolatori este flexibilitatea crescută
atât pe direcţie orizontală, cât şi pe direcţie verticală. Flexibilitatea verticală conduce
la răspunsuri dinamice nefavorabile. Amortizarea scăzută şi deplasările excesive sub
încărcările de serviciu fac improprie utilizarea independentă a acestora.

89
Role şi reazeme sferice – izolatori prin rostogolire
Includ role cilindrice precum şi dispozitive sferice. La fel ca resoartele sunt folosite în
special în aplicaţiile ingineriei mecanice. În funcţie de materialul din care sunt
fabricate aceşti suporţi pot oferi o bună rezistenţă la deplasări, oferă o capacitate
suficientă la încărcările de serviciu şi amortizare.

Etaje flexibile şi penduli scurţi

Flexibilitatea este asigurată de stâlpi pendulari (dublu articulaţi) scurţi care permit
deplasări sau un etaj ”soft”. Acest sistem oferă flexibilitate, însă nu asigură
amortizarea şi rezistenţă sub încărcările de serviciu, fiind folosite în paralel cu alte
sisteme.

Dispozitive disipatoare
Câteva din dispozitivele prezentate mai sus oferă flexibilitate însă nu oferă o
suficientă amortizare, de aceia sunt introduse anumite dispozitive suplimentare:
- Disipatori vâscoşi (disipatori cu ulei) – aceste dispozitive oferă o bună
amortizare, dar nu au rezistenţă la încărcările de serviciu. Nu au rigiditate elastică,
motiv pentru care introduc în sistem o mică cantitate de energie.
- Dispozitive bazate pe curgerea oţelului – configurate în aşa fel încât să atingă
curgerea la diverse solicitări, încovoiere, torsiune etc. Acestea conferă atât rigiditate,
cât şi o bună amortizare şi disipare.

90
- Dispozitive bazate pe curgerea plumbului – acţionează la forfecare, oferă
rigiditate şi amortizare.

- Dispozitive bazate pe extrudarea plumbului, în care plumbul este forţat să

treacă printr-un orificiu. Adaugă rigiditate şi amortizare în sistem.

Toate aceste dispozitive, excluzând disipatori vâscoşi sunt dependenţi de deplasare

şi astfel conferă o forţă maximă la o deplasare maximă. Disipatori vâscoşi sunt
dependenţi de viteză putând oferi un maxim de forţă la deplasare nulă. Acest tip de
răspuns, sau relaţie forţă – deplasare adaugă un minim de forţă în sistem.

91
O clasificare mai detaliată poate fi urmărită în tabelul de mai jos

În continuare se prezintă curbele histeretice ale diferitelor tipuri de dispozitive

92
6. CONCLUZII

În momentul actual practica reabilitării seismice a construcţiilor cunoaşte două

metode de abordare bazate fie pe întărirea elementelor sau a structurii pe ansamblu,
fie pe controlul răspunsului seismic. În concordanţă cu primul mod de abordare
fiecare element structural existent este întărit corespunzător pentru a obţine un grad
sporit de siguranţă. Metodele de realizare practică a acestui tip de filozofie sunt în
general bazate pe tehnici tradiţionale, şi se încearcă în general folosirea de materiale
identice cu cele prezente în clădirea existentă. Acesta este modul de abordare folosit
pe scară largă atât pentru repararea cât şi pentru conformarea antiseismică a
structurilor, şi este folosit încă şi astăzi. Cu toate că aceste metode oferă în multe
cazuri un nivel bun de protecţie seismică, ele au câteva neajunsuri, legate de
aspecte tehnice şi economice:
- Metodele tradiţionale de întărire bazate pe afinitatea materialelor
îmbunătăţesc comportarea materialului, dar nu aduc nici o schimbare majoră în
răspunsul global al structurii, ne optimizându-i mecanismul de rezistenţa la acţiuni
seismice. Din potrivă, întărirea sau rigidizarea unor elemente poate conduce la un
comportament structural defavorabil la acţiunea seismică, în special în cazurile în
care intervenţia este limitată doar la un număr de elemente.
- Sistemele tradiţionale de întărire necesită în general, pentru atingerea unui
nivel de performanta seismic satisfăcător, o mare cantitate de materiale. De exemplu,
structurile de beton armat necesită creşterea secţiunii transversale. Acest fapt
conduce atât la creşterea maselor inerţiale, cât şi la compromiterea funcţionalităţii
construcţiei.
În ultima perioadă, au fost introduse în practică noi produse, având ca ţel repararea
elementelor deteriorate de beton sau zidărie şi, în acelaşi timp, îmbunătăţirea
proprietăţilor mecanice în termeni de rezistenţă şi ductilitate. Aceste noi produse fac
parte din familia epoxi – răşinilor şi fibrelor plastice armate. Răşinile sunt utilizate în
special pentru reparaţii locale, iar fibrele de sticla (GFPR – glass fibre reinforced
plastic) sau de carbon (CFRP – carbon fibre reinforced plastic), împreună cu alte
produse pe bază de fibre sintetice, sunt folosite pentru confinarea elementelor de
beton sau zidărie. Recent, au fost propuse pentru a reduce vulnerabilitatea seismica
a clădirilor aplicaţii ale unui sistem mult mai avansat şi sofisticat, incluzând controlul
activ sau pasiv al vibraţilor induse de mişcarea seismică. Printre acestea, sistemul de

93
izolarea BIS (base isolation system) este unul dintre cele mai eficiente alternative în
ceea ce priveşte răspunsul seismic al structurii. Ea constă în inserarea la baza
structurii a unor elemente deformabile. În acest fel se modifică substanţial
caracteristicile dinamice ale structurii. Această operaţie cuprinde decuplarea
mecanică totală a suprastructurii faţă de fundaţii, pentru a permite inserarea
dispozitivelor izolatoare. Cele mai folosite sunt dispozitivele elastomerice. Acestea
acţionează ca nişte filtre mecanice, care reduc notabil magnitudinea forţelor inerţiale
ce acţionează asupra suprastructurii.
Cu toate aceste avantaje, astfel de tehnici au câteva puncte slabe, cum ar fi:
- Sistemele inovative pe baza de FRP nu au fost suficient studiate în domeniul
consolidării, şi în special în ceea ce priveşte eficienta şi comportarea lor pe termen
lung. Acest fapt nu se referă doar la durabilitatea lor, ci şi la compatibilitatea cu
materialele existente, în particular în cazul construcţiilor monumentale.
- Base isolation system, chiar dacă sunt foarte eficiente în cazul îmbunătăţirii
răspunsului seismic, necesită „tăierea” perimetrală a clădirii. Această necesită
crearea unui nou sistem de fundare pentru a realiza legătura între toate elementele
suprastructurii. Acest fapt conduce la o cantitate suplimentara de lucrării, precum şi
la complicaţii din punct de vedere al posibilităţilor tehnice de realizare. În plus,
sistemele de izolare la bază, nu sunt potrivite în cazul structurilor înalte, cum ar fi
cazul turnurilor. Atât complexitatea cât şi costurile ridicate ale BIS fac ca acest sistem
să se potrivească mai bine în cazul construirii de clădiri noi, când este cerut un grad
sporit de protecţie, decât în situaţia reabilitării clădirilor existente.
- Mai mult, toate aceste tehnici sunt ireversibile, ceea ce înseamnă că odată
aplicate unei clădirii existente ele nu mai pot fi îndepărtate pe toată durata existenţei
acesteia. Acesta este motivul principal pentru care nu este recomandată utilizarea lor
în cazul clădirilor cu caracter monumental.
Situaţia prezentată mai sus încercă să contureze situaţia actuală în domeniul
consolidărilor şi să sublinieze dificultatea ridicată de acest gen de intervenţii
structurale.
Metodele de intervenţie structurală trebuie să profite de toate avantajele oferite de
sistemele tehnologice şi materiale moderne, astfel încât să ofere nu doar o soluţie
statică a problemei ci şi o soluţie optimă din punct de vedere economic, compatibilă
funcţional şi estetic cu clădirea existentă şi realizabilă tehnic, ţinând seama de
cerinţele de transport, de punere în operă, de operativitate în spaţii restrânse

94
Bibliografie
1. Federico Mazzolani, Alberto Mandara – L’acciaio nel consolidamento
2. Federico Mazzolani, Alberto Mandara – Restoration of monumental
constructions by innovative metals
3. Federico Mazzolani – Steelwork for the structural restoration of arhitectural
buildings
4. Federico Mazzolani, Alberto Mandara – Methodology for the structural
rehabilitation of the main hall of „Mercati Traianei” in Rome
5. Federico Mazzolani, Alberto Mandara – Nouve strategie di protezione sismica
per edifici monumentali: il caso della Collegiata di San Giovani Battista in Carife
6. Federico Mazzolani, Alberto Mandara – Consolidation of masonry walls –
Tempus project 1994
7. A. Plumier – Pathologie et reparations structurelles des constructions
8. C. Tudorache – Contributii la studiul rezistentei la solicitari seismice a
structurilor metalice din domeniul cladirilor civile – teza de doctorat
9. Base isolation of structure – Holmes Consulting Group Ltd.
10. R.I. Skinner – An introduction to seismic isolation

95