LUPTELE DIN VALEA UZULUI ÎN TOAMNA LUI 1916

Colonel drd. Adrian Cosmin TEIUȘANU1

Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București

„Călătorule tânăr și vârstnic, de câte ori vei întâlni pe aceste drumuri o cruce
pe a cărei piatră e inscripționat numele unui EROU, oprește-te măcar o clipă,
descoperă-te și gândește-te că fără jertfa celui de acolo ar fi fost imposibil ca tu să
trăiești astăzi liber, să iubești soarele, florile, munții și râurile pe care le-a apărat și
le-a lăsat ca moștenire Infanteristul, Vânătorul de Munte, Artileristul, Tanchistul,
Marinarul, Parașutistul sau Aviatorul Erou.”
Autor anonim pe Monumentul Eroilor din Groșii Țibleșului - Maramureș

„SĂ NU UIȚI TEIULE!... 2

Iubesc muntele..., probabil îmi place măreția, semeția și veșnicia lui...
Demult, pe când cutreieram cărările neumblate ale Făgărașului, am rămas
iremediabil îndrăgostit. Poate, de fapt, așa L-am descoperit pe DUMNEZEU!
Fie din liniștea profundă a pădurii, fie din curgerea zgomotoasă a râului pe sub
brazi sau din strecurarea șuieratoare a vântului printre crestele golașe..., nu
sunt sigur, dar cu certitudine, în momentul răpăitului gloanțelor pe străzile
Brașovului, într-un decembrie sângeros pentru români, când își căutau cu atâta
ardoare LIBERTATEA, sau în liniștea dintre reprizele asurzitoare de foc, am
învățat fără cuvinte, să mă rog la Dumnezeu, simplu și direct, așa cum numai
oștenii o fac: DOAMNE, AJUTĂ-MĂ...!”
Acesta este doar începutul discursului de la comemorarea din 13
Decembrie 2014 a colegului Grigore-Cătălin HAIDĂU din Liceul Militar de la
Craiova și ulterior din Școala Militară de la Brașov unde a căzut la datorie la
numa 19 ani, în 23 Decembrie 1989. Și nu întâmplător am ales să amintesc de
colegul ce se odihnește veșnic în PĂMÂNTUL PATRIEI la Târgu Jiu, pentru că
datoria de suflet a celor rămași este de a păstra vie memoria eroilor ce și-au
sacrificat viața luptând pentru LIBERTATEA ȚĂRII.
Din aceeași categorie face parte și încercarea mea de a readuce în atenție
alți eroi, dintr-un alt moment dramatic din istoria țării: episodul în care pe Valea
Uzului, în greu încercata toamnă a anului 1916, s-au dus lupte grele pentru
blocarea pătrunderii trupelor austro-ungare.
În urma cercetării întreprinse pot oferi un scurt rezumat 3 privind acțiunile
militare din Valea Uzului în octombrie 1916.

1
Șeful Secției serviciu operativ din Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, doctorand în domeniul Științe
Militare la Școala Doctorală din aceeași instituție, cosminteiusanu@gmail.com.
2
Începutul discursului, prezentat la comemorarea a 25 ani a eroului Slt. GRIGORE CĂTĂLIN HAIDĂU. Acest
discurs se găsește integral în articolul De la Cătălina la Cătălin (1917-1989) – demnitate și eroism românesc
publicat în vol II cu tema „Tradiție, Istorie, Armată” la sesiunea națională de comunicări științifice a Muzeului
Militar Național „Regele Ferdinand”, ediția a III-a, București, 2016, pp. 275-286.
3
Alexandru Ionițiu, Războiul României (1916-1918), Tipografia Geniului, Cotroceni, 1930, pp. 29-37,110-119 și
155-156.

1
 Deși victorioasă în ofensiva din Transilvania Armata de Nord sub
comanda generalului Prezan Constantin, este nevoită din cauza înfrângerilor din
Dobrogea, de la Sibiu și Brașov să se retragă pe frontiera de unde plecase la
intrarea României în Marele Război în noaptea de 14/27 spre 15/28 august 1916.
Prin pasul Ghimeș și trecătoarea Uzului trecuseră în acea noapte efective
ale Diviziei 7 Infanterie formând două Grupări „Ghimeș” și „Uz”, efective ce
asiguraseră încă din 1915 acoperirea unui sector pe frontiera cu Imperiul
Habsburgic. Ordinele pentru o retragere ordonată se primesc succesiv din 17/30
septembrie 1916, Abia la 28 septembrie 1916 Divizia 7 Infanterie începe
retragerea fiind urmărită de Corpul 6 Austro-ungar din Armata 1 Austro-ungară.
Gruparea „Uz” era formată din 4 batalioane de infanterie, 3 baterii de
artilerie și un escadron, subunități din:
- Brigada 13 Infanterie formată din:
o Regimentul Nr. 27 Infanterie „Bacău”,
o Regimentul Nr. 15 Infanterie „Războieni”;
- Regimentul 4 Vânători;
- Regimentul 8 Artilerie;
- Regimentul 29 Infanterie din Diviza 8 Infanterie;
În prima fază a retragerii, Gruparea „Uz” organizează poziții de rezistență
în lungul defileului înainte de a ajunge la 3 km. vest de frontieră (Uzvolgy), iar
ulterior se oprește la Vama Uzului unde se pregătește defensiv împotriva
Diviziei 39 Austro-ungare și unei brigăzi de cavalerie austro-ungară ce încep
ofensiva la 1/14 octombrie 1916.
Inițial inamicul nu reușește să progreseze, dar împinge la 5/18 octombrie
Gruparea „Uz” până la Poiana Uzului iar la 7/20 octombrie 1916 până la
Sălătruc. Ofensiva austro-ungară este oprită la 9/22 octombrie Divizia 39
Austro-ungară nereușind să debușeze în Valea Trotușului la Dărmănești.
Grupul întărit cu Regimentul 29 Infanterie din Divizia 8 Infanterie aflat în
rezervă, având în total 7 batalioane, pornește la ofensivă la 10/23 octombrie
1916 și reușește să elibereze Poiana Uzului și să respingă Divizia 39 Austro-
ungară dincolo de frontieră, luând 900 de prizonieri și capturând mult material
de la inamicul ce s-a retras precipitat. Pierderile Diviziei 7 Infanterie în perioada
1-15 Octombrie (la cele două Grupări „Ghimeș” și „Uz”) au fost 14 ofițeri și
146 trupă morți, 33 ofițeri și 2185 trupă răniți, 4 ofițeri și 1462 trupă dispăruți.
În nopțile de 11/24-12/25 noiembrie și 12/25-13/26 noiembrie 1916
Divizia 7 a fost înlocuită cu Corpul 24 și 40 Ruse și trimisă la refacere.
Într-o cercetare ulterioară la Arhivele Militare Naționale respectiv în
Depozitul Central de Arhivă Pitești, pot fi identificate mai multe date din
fondurile unităților respective sau din memoriile ofițerilor care au încadrat
aceste unități. De asemenea în Registrele Istorice ale acestor unități (D 7
Infanterie, Brigada 13 Infanterie, R. 27 Infanterie, R. 15 Infanterie, R. 4
Vânători, R. 8 Artilerie, Regimentul 29 Infanterie) se află detaliat operațiunile
desfășurate în Valea Uzului.

2
 Prezint în continuare extrase din lucrări de specialitate privind luptele din
Valea Uzului. Pentru început prezint acțiunea Regimentului nr. 15 „Războieni” 4
în cadrul ofensivei din Ardeal, a retragerii pe frontieră și în luptele din Valea
Uzului, ordinea de bătaie și la final omagierea ofițerilor regimentului căzuți în
aceste lupte:
”Conform celor hotărâte de Marele Stat Major, Armata de Nord avea
dispuse o parte din forțe în acoperire în principalele trecători ale Carpaţilor
Orientali. Ea organizase 6 grupuri de acoperire - "Bistriţa'', ''Bistricioara",
"Bicaz", toate ale Diviziei 14 infanterie, "Ghimeş" şi "Uz", înfiinţate de Divizia
7 infanterie şi "Oituz", organizat de Divizia 8 infanterie.
La declanşarea mobilizării, 14/27 august 1916, Regimentul 15 Infanterie
"Războieni" a luptat împreună cu Regimentul 27 Infanterie, constituind de fapt
Brigada 13 Infanterie, care la rându-i intra în compunerea Diviziei 7 Infanterie.
Comandantul Diviziei 7 era generalul de brigadă Ioan Istrati, având ca
şef ele stat major pe locotenent colonelul Nicolae Samsonovici. Brigada 13
infanterie era comandată de colonelul Petru Velicu.
Regimentul era organizat pe patru batalioane de infanterie şi o companie
de mitraliere, comandant fiind locotenentul colonel Teodor Pirici. Batalionul 1
şi compania de mitraliere erau dislocate pe frontieră, făcând parte din Grupul
de acoperire "Uz", batalioanele 2 şi 3 se găseau în garnizoana de reşedinţă
Piatra-Neamț, iar batalionul 4 teritorial la Prisecani. Această ultimă subunitate
nu a luat parte la lupte, astfel că regimentul a funcţionat cu trei batalioane.
Regimentul avea un efectiv de 63 ofiteri şi 3258 trupă şi dispunea de 374 cai şi
72 trăsuri. În seara zilei de 14/27 august unitatea s-a îmbarcat în staţia Piatra
Neamţ şi s-a deplasat la Bacău. De aici a executat marşul pe jos până la
Dărmăneşti, unde ajunge la 21 august/3 septembrie şi constituie rezerva
Diviziei 7 Infanterie.
Între timp Grupul "Uz" (comandant colonel Petru Velicu) a înaintat pe
trei coloane, între Valea Ciobănaşului şi pantele de nord-est ale Munţilor
Nemira. Din coloana din mijloc, comandată de locotenent-colonelul Cezar
Mihail, făcea parte şi compania de mitraliere a Regimentului 15, comandată de
locotenentul llie Creţulescu. Batalionul 1 al regimentului făcea parte din
rezerva Grupului "Uz".
Grupul "Uz" a trecut granița în noaptea de 15/28 august şi a înaintat pe
Valea Uzului, eliberând localităţile Armăşeni, Zalomit, Iacobeni.
În etapa a doua a operaţiei, 21-28 august/3-10 septembrie 1916, Divizia
7 cu cele 2 brigăzi a continuat înaintarea ieşind cu parte din forțe pe malul
stâng al Oltului între Sândominic, Mădăraş şi Delniţa.
La 25 august/7 septembrie s-a ajuns în faţa oraşului Miercurea Ciuc, care
a fost eliberat printr-o manevră dublu învăluitoare.

4
Col.dr. Petre Otu, Regimentul Nr. 15 „Războieni” (File dintr-o istorie eroică), Editura A92, Iași, 1996, pp.42-
46.

3
 Oraşul a fost atacat pe la nord de Grupul " Ghimeş", de front de grupul
"Uz", din care făcea parte şi Batalionul 1 al Regimentului 15 "Războieni", iar
pe la sud de Grupul "Oituz"'.
Aici în această luptă a căzut primul ofiţer al regimentului, căpitanul poet
Nicolae Vulovici, comandant al companiei a 4-a, lovit de un glonţ în frunte. A
fost moartea pe care şi a dorit-o şi a cântat-o în versurile sale:
"De-o fi să mor - tu Doamne, dă-mi o moarte vitejească,
Un glonte-n floarea din chipiu, în lupte mă izbească
Nu voi să mor pe căpătâi, cum mor toţi nevoiaşii,
Pe-oţele ori pe-un muşuroi - adorm de veci ostaşii!"
La 26 august/8 septembrie trupele române au intrat în oraş, în această
luptă, regimentul având 7 morţi şi 39 de răniţi. La 26 august/8 septembrie,
Armata de nord a primit ordin să consolideze aliniamentul atins dar ofensiva a
continuat la flancul ei stâng. Astfel, Divizia 7 infanterie a ordonat ca Batalionul
1 din Regimentul 15 Infanterie să atace pe inamic în flancul lui stâng, înlesnind
înaintarea Regimentului 27 Infanterie, acţiune care a fost încununată de succes.
Batalioanele 2 şi 3 au fost aduse în prima linie şi au ocupat înălţimile cu
cotele 1333 şi 968, de pe Munții Harghita, făcând legătura cu Batalionul 1. Pe
această poziţie regimentul a rămas până la 1/13 septembrie.
La 2/l4 septembrie, prin ordinul de operaţii nr. 12 al Armatei de Nord,
Divizia 7 a primit misiunea să înainteze spre ieşirea de vest a defileului
Munţilor Harghita, de-a lungul comunicaţiei Miercurea Ciuc - Odorhei.
Pe această bază comandamentul diviziei a dispus formarea a două
coloane – una de nord, condusă de colonelul Octav Boian şi alta de sud,
comandată de lt.col. Gabriel Niculescu. Coloana de sud s-a divizat în două
părţi; în prima acţionau batalioanele 2 şi 3 ale Regimentului 15 şi un divizion
din Regimentul 8 artilerie, iar în a doua intrau Batalionul 1 din Regimentul 15
şi Regimentul 27 Infanterie.
În noaptea de 2-3/14-15 septembrie, cele două batalioane au atacat şi au
ocupat împreună cu Regimentul 4 Vânători, localitatea Vlahiţa.
La data de 15/28 septembrie 1916 Divizia 7 infanterie a primit ordin să
înainteze spre vest pentru a ajuta Armata 2-a, aflată într-o situţie dificilă.
Comandantul diviziei, generalul de brigadă Ion Istrati a constituit 2 coloane, de
nord şi de sud. În coloana de sud, în prima linie sunt şi Batalioanele 2 şi 3 ale
regimentului, Batalionul 1 fiind în rezerva diviziei, la Odorhei. Coloana avea
misiunea de a bate şi respinge forţele inamice din regiunea Bikafalva-Tăetura,
acţionând în principal către Cristuru Secuiesc.
Regimentul 15 Infanterie s-a pus în marş, trece la 16/29 septembrie
dincolo de Odorhei şi ajunge în faţa localităţii Tăetura. Batalionul 1 este
îndrumat pe la est de pădurea dintre Mugeni şi Bikafalva, cu misiunea de a
cuceri satul Beta. La ora 16.40 ambele batalioane (2 şi 3) au atacat satul
Tăetura.

4
 Primite cu foc de inamic, trupele au un moment de ezitare, dar maiorul
Stefan Mihăileanu, comandantul batalionului 1, prin cuvinte de îmbărbătare a
reuşit să redreseze situaţia. Impulsionaţi şi de comandantul regimentului lt.col.
Teodor Pirici, atacul este reluat cu vigoare, ajungându-se să lupte la baionetă.
În urma acestei încăierări, inamicul a lăsat pe teren 4 ofiţeri şi 30 de
soldați morţi, 3 grav răniţi, 6 prizonieri şi o mitralieră. Pe timpul înaintării
subunităților bateria detaşamentului "Odorhei'', vecinul din dreapta, din eroare
a deschis foc asupra celor două batalioane ale regimentului. Din fericire nimeni
nu a fost ucis, dar au existat 6 răniţi, din care unul grav. Printr-un agent călare
s-a comunicat bateriei eroarea, dar această greşeală a influenţat rezultatul
tactic pe care l-ar fi putut obţine Regimentul 15 Infanterie. Surprinse de
proiectilele care veneau din spate, subunităţile s-au oprit fiind semnalat şi un
început de panică. Prin măsuri ferme s-a reuşit totuşi reluarea mişcării, satul
Tăetura fiind cucerit în seara aceleiaşi zile. Pierderile proprii în această luptă
au fost de 1 ofiţer rănit, 14 soldaţi morți şi 7 răniţi.
În zilele următoare, regimentul a continuat înaintarea spre vest punând
stăpânire pe înălţimile de la Porumbenii Mici. Pe data de 18 septembrie/l
octombrie, comandantul Armatei de Nord, primind ordinul de retragere s-a
deplasat la punctul de comandă al Diviziei 7, de la Mugeni, unde a ordonat
oprirea ofensivei victorioase. Comandantul marii unităţi a hotărât concentrarea
forţelor principale în regiunea Lupeni-Odorhei, organizând concomitent o
poziţie de rezistență pe aliniamentul Benţia-Mihăileni-Cireşeni-Tăetura.
Regimentul 15 Infanterie s-a concentrat la Mugeni, fiind acoperit de
Batalionul 3 pe aliniamentul Lessu-Dejuţiul-Matişeni. La 22 septembrie/5
octombrie 1916, pe baza hotărârii Marelui Cartier General, Armata de Nord a
hotărât retragerea, fără să fie presată de inamic. Divizia 7 s-a retras spre
Miercurea Ciuc. Ajuns aici la 23 septembrie/6 octombrie, Regimentul 15
Infanterie a primit ordin să interzică cu Batalionul 2 pătrunderea inamicului
prin defileul Miercurea Ciuc.
După mai multe atacuri inamicul a reuşit ca în după amiaza zilei de 5
septembrie/8 octombrie să pătrundă în defileu, întorcând pozițiile Batalionului
2, care a rezistat două zile şi două nopţi. În urma ordinului verbal al
comandantului Armatei de Nord, Batalionul 1 a fost trimis să întărească
Brigada 5 Roşiori, subunitatea a ocupând o poziţie de ariergardă la Tuşnad,
pentru a proteja retragerea acestei mari unităţi prin defileul de aici.
În timpul marşului subunitatea a observat un detaşament de cavalerie, ce
urmărea brigada. Batalionul, printr-un atac de flanc, a surprins acest
detaşament care s-a retras în dezordine. În aceste încleştări regimentul a avut 6
ofiţeri răniţi, 20 soldaţi morți şi 30 răniţi.
În timp ce grosul forţelor regimentului se retrăgea împreună cu celelalte
forţe ale Diviziei 7 spre vechea frontieră, Batalionul 1 condus de maiorul Ştefan
Mihăileanu, ce asigurase retragerea Brigăzii 5 Roşiori, a pierdut legătura cu
forţele proprii hărțuit permanent de inamic.

5
 El a reuşit abia în ziua de 29 septembrie/12 octombrie să facă joncţiunea
la Vama Uz, cu forţele principale ale regimentului, care s-a dispus la Poiana
Uzului. În aceste lupte, regimentul are importante pierderi: 4 ofiţeri răniţi şi 5
dispăruţi, 46 de soldati morţi şi 93 răniți.
La 30 septcmbrie/ 13 octombrie, Divizia 7 se afla pe vechile poziții, de pe
care declanşase ofensiva la 15/28 august. Ea a constituit două grupuri de
acoperire - "Ghimeş" şi "Uz", Regimentul 15 infanterie intrând în compunerea
celui de-al doilea. El a format rezerva Grupului "Uz", având Batalionul 1 la
Poiana Uzului, iar batalioanele 2 şi 3 la Dărmăneşti.
În cursul zilelor de l-2/l4-15 octombrie Divizia 39 Austro-ungară a atacat
poziţiile ocupate de Grupul "Uz", care a fost nevoit să cedeze teren. În aceste
condiţii , comandantul Diviziei 7 a dispus ca Regimentul 15 Infanterie, aflat în
rezerva grupului, să ocupe cu un batalion Cota 609 (4 km nord-vest
Dărmăneşti), iar cu două batalioane Plaiul Mândroaia. Aceste poziţii au fost
ocupate în dimineaţa zilei de 3/16 octombrie, pe Cota 609, fiind dispus
Batalionul 2, iar Batalioanele 1 şi 3 pe cea de-a doua.
În ziua de 4/17 octombrie, Batalionul 2 a atacat şi cucerit înălţimea
Obcina Lăpuşului, unde a organizat o poziţie de apărare, executând apoi
recunoaşteri pe Valea Ciobănaşului şi Valea Uzului. Până la 8/21 octombrie.
subunităţile regimentului au reuşit să-şi menţină poziţiile cucerite. Este, totuşi,
de remarcat participarea companiei a 9-a, alături de alte două subunități
similare, la atacul din 7/20 octombrie pentru cucerirea înălţimii Nemira, aflată
în stăpânirea Diviziei 39 Austro-ungare.
La 7/20 octombrie, comandantul Diviziei 7 generalul de brigadă Ion
Istrati, hotărăşte să atace cu cele două grupuri "Uz" şi "Ghimeş" Divizia 39
Austro-ungară şi să o respingă peste vechea frontieră. Dispozitivul de atac al
Grupului "Uz" cuprindea în linia întâia 4 companii din regiment, comandate de
maiorul Ştefan Mihăileanu. În linia a doua se aflau 4 companii din Regimentul
27 Infanterie, sub comanda locotenent-colonelului Gabriel Niculescu, iar în
linia 3, 2 companii din Regimentul 15 Infanterie, comandate de locotenent-
colonelul Theodor Pirici. Atacul s-a desfăşurat în ziua de 8/21 octombrie, între
orele 7.30 şi 16.00 fără rezultate deosebite.
Ofensiva Grupului "Uz" este reluată la 10/23 octombrie, în următorul
dispozitiv: Batalionul 2 din Regimentul 15 infanterie a atacat frontal localitatea
Poiana Uzului, două companii din Regimentul 27 Infanterie au manevrat
asupra flancului stâng al inamicului, iar patru companii, din care două ale
Regimentului 15 Infanterie au învăluit flancul drept. Batalionul 1 din
Regimentul 15 Infanterie şi un altul din Regimentul 27 au constituit un
detaşament de întoarcere.
Atacul s-a desfăşurat începând cu ora 16.00, coloana din centru reuşind
să pătrundă în marginea de est a satului Poiana Uzului dar manevra de
învăluire nu a reuşit din cauza rezistenței inamicului.

6
 În zilele următoare, luptele au fost deosebit de aprige, Regimentul 15
Infanterie fiind angajat cu toate subunităţile sale pentru scoaterea inamicului
din Poiana Uzului, cheia întregului dispozitiv al Diviziei 7. La 13/26 octombrie
atacurile sunt încunununate de succes Batalionul 2 din Regimentul 15, ajutat şi
de acţiunea altor unităţi ale Grupului "Uz" (Regimentul 4 Vânători, Regimentul
29 Infanterie din Divizia 8), reuşind alungarea inamicului peste graniţă. În
aceste încleştări aprige, unitatea a avut importante pierderi - 66 de morți şi 465
de răniţi. Printre cei căzuţi s-a numărat şi maiorul Stefan Mihăileanu,
comandant de batalion.
Regimentul a rămas pe aceste poziţii până la 17/30 octombrie, când este
scos de pe front şi trimis în satul Sălătruc, pentru reorganizare.
În ziua de 25 octombrie/7 noiembrie, Regimentul 15 Infanterie este
reintrodus pe front, Batalionul 1 fiind dispus la gura defileului, Batalionul 2 la
Poiana Lapoş, iar Batalionul 3 pe Plaiul Chinului. În acest dispozitiv a acționat
până în noaptea de 12-13/25-26 noiembrie când este schimbat de un regiment
rusesc. Regimentul s-a deplasat mai întâi la Dărmăneşti, apoi la Oneşti.
Recapitulând, se poate aprecia că Regimentul 15 Infanterie "Războieni"
în primele trei luni ale campaniei şi -a îndeplinit în condiţii corespunzătoare
misiunile de luptă, aducând grele jertfe pentru materializarea idealului de unire
a românilor.
Se remarcă, în special, rezistenţa opusă de subunităţile sale în apărarea
trecătorii Uzului, Corpul VI austro-ungar nereuşind să pătrundă spre Oneşti şi
spre Bacău, aşa cum îşi planificase iniţial.”

ORDINEA DE BĂTAIE A REGIMENTULUI 15 „RĂZBOIENI” 5

(15/28 august 1916)

Comandantul regimentului - Lt.col. Teodor Pirici

Ajutorul comandantului - Lt.col. Vasile Botea
Adjutant - Sublt.(rz) Stupcanu Nicolae
Medic - Cpt. Becescu Nicolae
Confesor (preot) - Gervescu Victor

Batalionul 1
Comandantul batalionului - Maior Mihăileanu Ştefan
Comandant Cp. 1 - Lt. Gherasim Victor
Comandant Cp. 2 - Lt. Gotu Petre
Comandant Cp. 3 - Cpt. Neagu Dumitru
Comandant Cp. 4 - Cpt.Vulovici Nicolae

Batalionul 2
Comandantul batalionului - Maior Gheorghiu Alexandru
5
Ibidem, pp. 127-128.

7
 Comandant Cp. 5 - Slt. Curpen Emil
Comandant Cp. 6 - Lt. (rz) Grigoriu Z.
Comandant Cp. 7 - Lt. Radu Grigore
Comandant Cp. 8 - Cpt. Coroamă Dumitru

Batalionul 3
Comandant batalion - Lt.col. Botea Vasile
Comandant Cp. 9 - Cpt. Năstase Nicolae
Comandant Cp. 10 - Lt. Angelescu Ioan
Comandant Cp. 11 - Cpt. Popescu Gh.
Comandant Cp. 12 - Lt. Diamandescu lon

Compania de mitraliere
Comandant Cp. - Lt. Creţulescu Ilie

O parte dintre eroii6 regimentului sunt omagiați în aceeași lucrare. Textele

au fost de asemenea preluate dintr-o lucrare mai veche „Istoricul Regimentului
nr. 15 Dorobanți „Războieni”, Tipografia Leopold Steinberg, Piatra Neamț,
1932”.
CĂPITANUL NICOLAE VULOVICI (1877-1916)
Căpitanul poet Nicolae Vulovici, autor a două volume de versuri -
"Vitejeşti" şi "Stihuri oţelite", este primul ofiţer al Regimentului 15 "Războieni",
căzut în Războiul de Întregire. S-a născut la 8 iunie 1877, în oraşul port la
Dunăre, Calafat. A urmat Scoala de ofiţeri de infanterie din Craiova (1898-
1900) şi Școala de aplicaţie de artilerie şi geniu din Bucureşti.
La l iulie 1900, cu gradul de sublocotenent a fost repartizat la Regimentul
26 infanterie "Rovine", din garnizoana Craiova. În capitala Olteniei participă
intens la viaţa literară a oraşului, contribuind, între altele, la editarea în 1903 a
revistei lunare ''Noua revistă olteană", cu o viaţă însă scurtă, de numai 9
numere. În decembrie 1904, la Craiova, apare revista "Ramuri'', apropiată
curentului sămănătorist unde Nicolae Vulovici colaborează intens. În anul 1906
îi apare primul volum de versuri " Vitejeşti", a cărei apariţie a fost salutată în
revista "Sămănătorul".
În acelaşi an, cu prilejul sărbătorilor Astrei, dedicate împlinirii a 1800 de
ani de la cucerirea Daciei de catre romani, face o călătorie în Transilvania,
vizitând localităţile Sibiu - Răşinari - Alba Iulia, precum şi Munţii Apuseni.
Leagă o prietenie durabilă cu Ion Agârbiceanu.
În anul 1908 este mutat în Regimentul 15 Infanterie "Războieni'', dislocat
în oraşul Piatra-Neamţ, unde va rămâne până la moartea sa. La 6 mai 1912 s-a
căsătorit cu Elena Ghiţescu din Rădăşeni, dar căsătoria s-a dovedit nefericită.

6
Ibidem, pp.157-163.

8
 Şi în perioda nemţeană a carierei sale militare, Nicolae Vulovici a
participat la viaţa literară a epocii publicând poezii în "Sămănătorul", "Neamul
Românesc Literar", "Junimea Literară", "Fluieraşul", " Viaţa literară" etc.
În anul 1913 îl are ca subordonat în compania sa, pe Mihail Sadoveanu,
bucurându-se de preţuirea acestuia.
În perioada neutralităţii, a trăit ca toţi ceilalţi militari tensiunea
aşteptării, sperând că va veni tot şi ziua eliberării Ardealului. La 2 septembrie
1914, îi scria lui C. S. Făgeţel , un prieten din Craiova, următoarele:
"Dragă Costache,
Măi, ce mai faci tu, măi frate-meu. Eu sunt mersi.
Pe aici pe la noi miroase a praf de puşcă, dar pe la voi? Tot aşteptăm să
trecem munţii că mi s-a urât cu atâta enervare. Să trecem Dealul şi să luăm
Ardealul. Bietul Eugen Goga a murit în Galiţia, săracul. Ai văzut în ziare.
Ce păcat să mori pentru Franţ Ioşca şi degeaba. Măi, vezi că poezia asta
e de actualitate. Fă-i vânt pe undeva ca să mai dau şi eu un semn de viaţă şi
trimite-mi-o şi mie publicată.
Salutări de mâini nevestei.
Te pup, Vulovici"
În august 1916, când unitatea sa a "trecut Dealul pentru a lua Ardealul",
căpitanul Nicolae Vulovici, comandant de companie, a căzut în luptele pentru
eliberarea oraşului Miercurea Ciuc, o moarte pe care a dorit-o şi a căutat-o în
versurile sale:
"De-o fi să mor, tu, Doamne, dă-mi
O moarte vitejească
Un glonte-n floarea din chipiu
In lupte mă izbească"
Cântăreţ al avântului şi al vitejiei, căpitanul Nicolae Vulovici a murit ca
un erou, în fruntea companiei sale. Presimţindu-şi poate sfârşitul, el căuta să-şi
liniştească mama astfel:
"Iţi fac maică, îţi fac carte
De prin tabere departe
Numai flori e toată slova
Carte mândră din Moldova
Gând de voi acum mă bate
Si mă-nchin de sănătate
De-o veni de mine ştirea
Tu să nu te pierzi cu firea.
M-a vorbi de bine satul,
Că viteaz ţi-a fost băiatul.
Tu să nu-ţi jeleşti băiatul
Maică, de mă prăpădesc
Am fost vrednic să m-aleagă
Steagul ţării să-l păzesc''. (Poezia "Carte din război")

9
 La 16 septembrie 1916, ziarul Minerva evoca personalitatea sa, scriind,
între altele: "Moartea căpitanului Vulovici, dacă a sporit lista eroilor noştri, a
micşorat, în schimb, energiile neamului, prin răpirea unui ostaş de valoare şi a
unui poet de talent în acelaşi timp".
Revista "Cultul eroilor neamului" în nr. 11/1922 i-a consacrat un
medalion. "A murit, se aprecia în articol, pe câmpul de onoare, pentru
întregirea neamului".
La rândul său Ion Agârbiceanu a evocat în revista "Ramuri" din 1929
figura lui Nicolae Vulovici. "Vânturi mari şi grele, scria prozatorul ardelean,
ne-au bătut pe toţi, dar numai pe unul l-a culcat la pământ pe cel mai bun, pe
cel mai înflăcărat pe căpitanul Nicolae Vulovici, poetul de talent, cântăreţul
vitejiilor viitoare ale soldatului român. A căzut pe pământul Ardealului lovit în
piept între vitejii pe care-i comanda".
Căpitanul Nicolae Vulovici este deopotrivă un erou al Regimentului 15
"Războieni " şi al ţării pe care a slujit-o în dubla sa ipostază, de ostaş şi de
poet.

UN ADEVARAT EROU
În timpul grelelor lupte, pe care Regimentul nostru le-a avut pe Valea
Uzului, mulţi dintre ai noştri şi-au găsit moartea.
Aci s-a stins din viaţă şi Locot. Diamandescu Ion, comandantul
Companiei a 12-a, un brav şi aprig luptător, de un curaj cum rar se vede,
închizând ochii pentru totdeauna în ziua de 10 octombrie 1916 la Obcina
Hijmelor, în împrejurări grele dar înălţătoare pentru regimentul nostru.
După atacurile disperate ale inamicului din zilele de 8 şi 9 octombrie
1916, Compania 7-a care fusese în partea decimată, urma să fie schimbată de
Compania 12-a comandată de Locot. Diamandescu. În acea zi, pe la orele 6
după amiază, apare în adevăr Compania 12-a, având în capul ei pe Locot.
Diamandescu.
Veşnic vesel şi neobosit, îmi spune scopul venirii sale, adăugând ca să nu
supăr dacă mâine seară îl vom găsi la fabrica Uzvolgy (aci se găsea postul de
comandă al diviziei inamice).
Cum se luminează de ziuă el porneşte cu o patrulă spre a recunoaşte
poziţia, iar după vreo oră se înapoiază foarte vesel, anunţându-ne că a
descoperit pe un picior de munte, vreo 2 companii inamice, cari se strecurau pe
la dreapta noastră spre a cădea în spatele poziţiei ce ocupam.
Ne adunarăm în grabă şi cu cei vreo 70 oameni care-i formau compania,
în fruntea unei patrule, ne conduse spre locul unde văzuse pe inamic. La o mică
distanţă dădurăm de unguri, pe cari îi asaltarăm şi în strigăte de: "URA"
trecurăm printre rândurile lor răzleţite de groază şi moarte.
În mai puţin de 1/2 oră, Locot. Diamandescu cu cei 10-12 oameni ai lui
cari formau un fel de prim val de atac, au capturat 76 de prizonieri.

10
 Ajunşi la marginea unei poeni, prin cari se retrăgeau în grabă duşmanii
ce mai scăpaseră cu zile, Locot. Diamandescu se opri în picioare în dosul unui
fag de care-şi rezema carabina, trăgând un foc, şi fără greş, căci fiecare glonţ
trimis de el îşi nimerea întotdeauna ţinta. Deodată încep să ne secere nişte
mitraliere ungureşti, silindu-ne să ne apropiem şi să ne adăpostim.
Singur Locot. Diamandescu răpit de măreţia momentului şi de fuga celor
înspăimântaţi îşi vedea de ocupaţia sa, de bun trăgător. L-am rugat şi eu şi alţi
camarazi dar n-auzea.
La un moment dat văzând 2 unguri cari fugeau prin poiană, mă strigă pe
mine şi pe sublocotenentul G. şi arătându-ni-i pune carabina la ochi şi trage.
Unul din fugari se rostogoleşte, dar în acelaşi timp o ploaie de gloanţe
sfredelesc pământul în jurul său. Locot. Diamandescu, ia din nou carabina la
ochi şi spune lui G.:
"- Uite-l Octav şi pe celălalt!"
Nu dădu se greş nici de data aceasta, dar ochise pentru ultima oară. Un
glonţ duşman îl loveşte drept în frunte şi-l rostogoleşte în braţele Sublocot. G.
Astfel a căzut mândrul stejar, înainte de vreme şi tocmai atunci când ţara şi
neamul aveau mai multă nevoie de el.

MAIORUL ŞTEFAN MIHĂILEANU

S-a stins fără ca cineva să-i fi trâmbiţat faptele, fără ca vreo decoraţie să-i
fi împodobit pieptul. Câteva flori aruncate pe sicriul lui, nu erau nici acelea din
partea camarazilor, care-l cunoscusem şi-l preţuisem, ci fapta unor buni români
de pe Valea Trotuşului.
Toţi camarazii cari l-au cunoscut şi au luptat alături de el, l-au iubit şi
admirat. Era un om din alte timpuri, din vremuri când eroii erau de altfel
plămădiţi.
Toţi ştiau că atunci când soldatul tremură de frig şi n-are ce mânca,
maiorul Mihăileanu suferea de fel cu toţii. Parcă-1 aud spunând unui ofiţer ce
vroia odată să-l servească: "Lasă Domnule, când vor avea soldaţii, atunci voi
avea şi eu - altfel nu pot - şi apoi trebuie să simţim cu toţii că-i război.
Şi în adevăr el a simţit războiul.
Când toate trupele noastre erau în retragere spre frontieră, când
duşmanul începuse deja presiunea pe Valea Oituzului, maiorul Mihăileanu cu
un singur batalion, dădea atacuri disperate în spatele duşmanului, punând pe
fugă regimente de cavalerie bavareză, capturând tunuri, mitraliere şi trenuri
regimentare.
Pare o poveste şi totuşi nu-i decât curatul adevăr.
Morţii odihnesc la Batvayos-Furdo şi Tuşnad, dar răniţii întorşi din
captivitate nemţescă, trăiesc şi pot vorbi.
După trei zile de lupte grele pe Valea Uzului, şi când noi toţi îi credem
pierduţi, ne-am trezit cu batalionul maiorului Mihăileanu, venind dinspre
inamic.

11
 Soseau în cea mai perfectă ordine, aducând cu ei lunetele de la
mitralierele germane, grele, pe cari nu le putuseră aduce, dar pe care le
îngropaseră spre a nu mai servi duşmanului.
Nu trecu mult după aceasta şi în noaptea de 3/20 octombrie 1916, ne
găsim în avanposturi pe Valea Uzului. Până atunci ne retrăsesem mereu din
ordine superioare. Spre ziuă, suntem chemaţi la ordine de Maior. Nu l-am văzut
niciodată mai vesel ca atunci. Cu ochii licărind parcă de bucurie, ne-a spus:
"A dat Dumnezeu băieţi şi ne-a venit şi ordinul mult dorit: astăzi trecem
la ofensivă".
Sunt în batalionul maiorului Mihăileanu, care are ordinul de a ataca
aripa dreaptă a duşmanului. Pornim încet înaintând în cea mai mare linişte prin
pădurea dinspre satul Poiana Uzului. Din când în când ne oprim. Câte un
observator se urcă în copac şi cercetează zarea. Nu se aude nici o răsuflare,
vrem să atacăm prin surprindere.
Dar deodată se deschide un foc violent de arme şi mitraliere, asupra
noastră. Ne găseam doar la câteva sute de metri de duşman. Un salt înainte şi
ocupăm o creastă. Din nenorocire însă poziţia noastră era rea. O râpă mare ne
despărţea de inamicul ce ocupase o altă creastă mult mai înaltă ca a noastră.
Curgeau gloanţele ca ploaia.
Maiorul Mihăileanu, calm şi nepăsător de acest iad, de foc și de moarte
ne dă ordinul de atac. Două companii trebuiau să facă învăluirea la stânga. Noi
suntem mult înaintaţi faţă de trupele din dreapta noastră şi de aceea primim
imediat ordinul de a nu mai înainta. De altfel, nici nu mai era posibil acest atac.
Companiile din stânga, au fost primite cu focuri vii şi învăluirea era cu
neputinţă, deoarece frontul inamic se întindea continuu, iar din dreapta
începurăm a primi focuri de arme şi mitraliere. Situaţia era critică, maiorul
Mihăileanu nu era însă deprins să dea înapoi.
Se raportează situaţia şi se cer mereu ordine, cari nu mai sosesc. Am stat
astfel până spre seară, când după un foc violent de arme şi un bombardament
cu mine, ungurii pornesc la atac.
Atunci maiorul Mihăileanu cu o mică rezervă de un pluton, cu agenții săi
de legătură, în sunetul goarnelor şi în chiuiturile nesfârşite ale flăcăilor noştri,
porni şi el la atac. Gloanţele fluierau cântul morţii; nu-i pasă însă viteazului de
ele. Îmbărbătând şi veşnic în mijlocul ostaşilor lui, făcea singur minuni de
vitejie.
Ungurii au rămas uluiţi de acest atac fulgerător şi în timpul cât ei sau
dezmeticit, trupele noastre s-au putut retrage la timp şi au scăpat de a fi
înconjuraţi.
Din nenorocire, însă viteji ca el, trebuie să moară pe câmpul de luptă.
Aşa a fost şi cu maiorul Mihăileanu, la sfârşit nu l-am mai avut între noi. O
mitralieră inamică îi seceră picioarele şi maiorul lovit de moarte se prăbuşi pe
vecie cu mâna încleştată pe carabină, putând doar a spune:
"Lăsaţi-mă băieţi, nu-i nimic. Plecaţi"!

12
 Si am plecat!
Atacul a fost crunt şi abia după 3 zile de lupte îndârjite, am înfrânt
rezistenţa duşmanului, răzbunând pe acel ce fusese maiorul Mihăileanu.
De atunci şi până astăzi nimeni n-a mai vorbit de el, doar glia îl
îmbrăţişă pe veci.
Și astfel într-o ţară mărită şi fericită, într-un colţ pe Valea Trotuşului, o
cruce înseamnă locul, celui ce a fost un erou al neamului.”
Pentru a înțelege dramatismul și eroismul acelor zile, mi se pare relevantă
și acțiunea căpitanului Câmpeanu Alexandru. Acesta finalizase în 1914 cursurile
anului I la Școala Superioară de Război. Era coleg în acel an cu viitorii
absolvenți ai promoției 25 (1913-1914 și 1918-1919). În 1914 dintr-o eroare de
concepție Școala Superioară de Război din București își încetase cursurile, toți
ofițerii-elevi și profesorii fiind trimiși la unitățile luptătoare. El fiind repartizat la
s-a remarcat în luptele din Valea Uzului, unde a căzut ca un viteaz în mijlocul
oamenilor săi.
Fapta7 acestui brav ofițer din Regimentul 27 Infanterie „Bacău” este
consemnată prin înaltul Ordin de zi al regelui Ferdinand cu nr. 17 din 14/27
noiembrie 1916:
„Căpitanul Câmpeanu Alexandru, comandantul Companiei mitraliere
din Regimentul Bacău Nr. 27 şi însărcinat cu comanda unui mic detașament, pe
când inainta pe Valea Uzului, spre a cădea în flancul stâng al inamicului, la un
moment dat a fost atacat de o companie inamică.
Atunci căpitanul Câmpeanu Alexandru a luat, personal, o mitralieră şi,
urcând sus pe poziție a deschis un foc ucigător asupra companiei inamice
omârând mulți din ea.
Fiind lovit la umăr în timpul acestei acțiuni nu a dat înapoi, ci a
continuat a trage până când, în cele din urmă, a căzut rănit mortal, străpuns în
abdomen de 4 gloanțe.
Rezultatul a fost că întreaga companie inamică compusă din 114 soldați
cu comandantul şi ofițerii ei, s-au predat.
Căpitanul Câmpeanu Alexandru a căzut ca un viteaz în fruntea oamenilor
săi, servind drept pildă de bravură şi devotament întru îndeplinirea datoriei sale
de ostaş”.
Într-un alt material8 dedicat eroilor din Războiul Întregirii sunt de
asemenea evocate câteva fapte de arme:

„PE AICI NU SE TRECE

În Carpaţii Orientali pe frontul Armatei de Nord, apărarea se bazează, ca
pretutindeni, pe oameni. În ei, mai mult decât în munţi, în arme, în lucrări
genistice...

7
Alexandru Ionițiu, Vasilescu I., Virtuțile neamului în lumina răsboiului nostru național, Tipografia Școalei
pregătitoare de ofiţeri activi de artilerie „Regele Carol I”, Timişoara, 1930, pp. 95-96.
8
Col. dr. Vasile Mocanu, Timp al îndîrjirilor eroice, Editura Militară, București, 1986, pp. 93-94.

13
 Trupa sergentului Dumitru Grigoraş duce în spate lăzile cu muniţii, la
companie. Gradatul rănit îşi conduce totuşi mica subunitate şi îşi poartă povara
de care depinde atât de mult rezistenţa. Moare după ce îşi îndeplineşte
misiunea.
Două companii cu un singur ofiţer - sublocotenentul Paul Nerva din
Regimentul 4 Vânători și acesta cu o secure în mînă - pornesc la atac cântând
„La arme !”. Smulg poziţiile inamicului, îi iau sute de prizonieri şi capturi de
război... (...)
În Valea Uzului, pe dealul Secătura Grozii, batalionul maiorului Ştefan
Mihăileanu din Regimentul 15 Infanterie este învăluit în flanc şi spate. A mai
trecut la Tuşnad printr-o astfel de situaţie. Comandantul mai are doar un pluton
în rezervă. În fruntea lui izbeşte vrăjmaşul. Îşi dă viaţa în acest contraatac. Dar
batalionul se poate menţine pe poziţie datorită acestei intervenţii.”
Despre luptele din Valea Uzului a consemnat și Constantin Kirițescu în
epocala sa lucrare „Istoria războiului pentru întregirea româniei – 1916-1919”9
având dedicat un spațiu distinct pe care îl reproduc aici:

„LUPTA DIN VALEA UZULUI

În valea Uzului, generalul Molnar a atacat cu întreaga Divizie a 39-a
austro-ungară.
Românii aveau în această regiune Regimentul 27 Infanterie cu o baterie
din Regimentul 8 de Artilerie. La 1/14 şi 2/15 octombrie 1916, inamicul nu
poate să facă mari progrese; el e respins de la frontieră prin focuri de artilerie.
Un întreg batalion de infanterie unguresc, masat într-o vîlcea şi pregătit de
atac, a fost distrus de focul nostru; Printre morţii lui s-a găsit şi maiorul
comandant al batalionului. Dar inamicul bagă în linie forţele întregii divizii şi
dă atacuri violente; el reuşește să ocupe la 7/20 octombrie Poiana Uzului, de
unde trupele române se retrag spre Sălătruc. Cu ajutoarele sosite, românii încep
contraofensiva, atacând și de front de-a lungul văii şi pe flancuri, de pe înălţimi.
Inamicul rezistă cu îndârjire; centrul rezistenţei sale e o redută puternică,
construită mai dinainte de români de-a curmezişul Văii Uzului, la vestul satului
Poiana Uzului. Prin asalturi puternice, satul e recucerit de grupul român
central; coloanele laterale nu pot însă să înainteze. Încurajat de acest început
de succes, Fabini trimite din nou Divizia a 61-a la atac înspre Ghimeş, pe când
artileria duşmană ataca Goioasa. Atacurile însă sunt oprite pe loc de români şi
nu se pot dezvolta. Grallert aştepta ca succesul ofensivei pe valea Uzului să-i
deschidă, drumul.
În acest timp însă, Istrati a constituit la Comăneşti un detaşament de 3
batalioane (locotenent-colonel Cătănescu), care porneşte în marş spre Poiana
Lapoş, spre a cădea în spatele poziţiei dușmane de la Poiana Uzului; acţiunea
se va desfăşura în acelaşi timp cu un atac frontal în timp ce detașamentul
9
Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României – 1916-1919, Vol. 1, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1989, pp. 402-403.

14
înaintează greu, întâmpinând numeroase rezistenţe, atacul frontal înaintează
mai mult la stânga, unde ocupă Muntele Nemira.
La 14/27 octombrie, Regimentul 4 Vânători sub comanda vrednicului său
şef - colonel Gherculescu - atacă frontal puternica poziţie inamică. Companiile
l şi 2 înaintează cântând „La arme !”. În asalturi repetate, vitejii vânători
reuşesc pe seară să scoată pe inamic din poziţiile înaintate. Noaptea ei
desăvârşesc victoria, companiile 3 şi 4 ocupă toate lucrările de la Poiana
Uzului, cuceresc formidabila redută şi capturează întreaga garnizoană.
Inamicul, bătut se retrage în dezordine pe tot frontul; el lasă. pe teren un mare
număr de morţi, numeroşi prizonieri şi mari cantităţi de material de război.
Numai în această zi s-au capturat patru ofiţeri şi 900 de soldaţi prizonieri.
Vânătorii împing pe duşmanul bătut pînă la Poiana Lapoş. Divizia a 39-a
austro-ungară suferise o înfrângere simţitoare. Cu toate că Detaşamentul
Cătănescu, imobilizat de rezistenţa inamicului, n-aputut pătrunde în valea
Uzului, inamicul a trebuit să se retragă pe linia de frontieră.
Înfrîngerea Diviziei a 39-a pecetluieşte definitiva înfrângere a Corpului
VI. Forţarea Văii Trotuşului prin trecătorile laterale căzuse, mulţumită
vredniciei trupelor Diviziei a 7-a; ea plătise izbânda cu 14 ofiţeri şi 446 soldaţi
morţi, 33 de ofiţeri şi 2 183 soldaţi răniţi, patru ofiţeri şi 1 463 soldaţi dispăruţi.
Inamicul, epuizat de pierderile suferite şi cu ambele sale divizii dezorganizate
rămâne liniştit pe frontul Trotuşului şi nu mai dă decât mici atacuri locale, care
sunt uşor respinse de artileria noastră.
Toate speranţele lui Arz rămân agăţate de trecătoarea Oituzului, unde se
desfăşoară o luptă pe viaţă şi pe moarte.”

BIBLIOGRAFIE:

1. Kirițescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României –

1916-1919, Vol. 1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989,
584 pagini.
2. Ioanițiu, Alexandru, locotenent colonel, Războiul României (1916-1918),
Vol. 1, Tipografia Geniului, Cotroceni, 1930, 215 pagini.
3. Ionițiu, Alexandru, I., Vasilescu, Virtuțile neamului în lumina răsboiului
nostru național, Tipografia Școalei pregătitoare de ofiţeri activi de
artilerie „Regele Carol I”, Timişoara, 1930, 180 pagini.
4. Otu, Petre, col. dr., Regimentul Nr. 15 „Războieni” (File dintr-o istorie
eroică), Editura A92, Iași, 1996, 178 pagini.

Țegheș/Domnești, Ilfov, 3 mai 2019

15