1.1.

Sisteme contemporane de administrare publică

locală.
În prezent există trei mari sisteme de administrare publică locală:
 continentala;
 anglo-saxonă;
 mixtă.
Ne vom referi în continuare la faptul că apariţia acestor sisteme se
datorează şi marilor sisteme de drept cunoscute în prezent. Astfel, în lumea
contemporană coexistă trei mari sisteme de drept; sistemul continental (sau
romano-german, la baza căruia se găseşte sistemul de drept francez şi german,
sistemul "common-law", reprezentat prin sistemul de drept britanic şi sistemul
de drept religios, tradiţional, răspândit, mai ales, în ţările de religie musulmană,
hindusă sau rabinică. La o privire atentă vom putea observa că şi sistemele de
administrare poartă aceleaşi denumiri: sistemul administrativ continental sau
francez, sistemul administrativ anglo-saxon, şi sistemul administrativ mixt. Este
poate necesar să amintim faptul că până nu demult, mai exista un sistem
administrativ socialist sau "de comanda", care a pierit o dată cu prăbuşirea
sistemului politic al URSS, însă este adevărat ca efectele sistemului socialist se
resimt încă destul de puternic şi astăzi. Un exemplu în această privinţă îl
constituie şi faptul că majoritatea fostelor ţări socialiste s-au grăbit să înscrie în
noile lor Constituţii post-totalitariste o serie de principii de organizare a statului
de drept (separaţia puterilor, pluralismul politic, supremaţia legilor, etc.), dar s-
au arătat încă destul de nepregătite pentru a admite implementarea autonomiei
locale si descentralizării serviciilor publice în viaţa comunităţilor locale. Vom
prezenta în continuare o scurtă trecere în revistă a principalelor sisteme de
administrare publica.

1.1.1. Sistemul continental francez de administrare.

Acest sistem de administrare îşi are rădăcinile în sistemul de drept
francez, specificul căruia ţine de aliajul realizat între organele de administrare
elective şi cele numite, ori altfel spus, deosebindu-se printr-un regim de tutelă al
statului în teritoriu. Astfel, în cadrul unităţilor administrativ-teritoriale de
nivelul 1 (care poartă denumirea de comună), există numai organe elective de
administrare, iar în cele de nivelul II (districte, departamente, regiuni, provincii,
etc.), există şi organe de administrare, numite de autorităţile centrale, care
exercită pe lângă funcţiile de administrare funcţii de tutelă. Aceasta tutelă nu
trebuie înţeleasă ca un amestec în activitatea organelor locale din partea celor
centrale, deoarece aceasta se exercită doar într-un cadru restrâns, stabilit de
lege. Organele statului în teritoriu sunt cunoscute în diferite ţări sub diferite
denumiri: prefect, comisari, ministru de stat, delegat al guvernului, guvernator,
etc. Menţionăm, însă, că în acest sens contează mai puţin denumirile lor, care
diferă de la ţară la ţară, şi mai mult - funcţiile efective pe care acestea, ca
reprezentanţi oficiali ai puterii executive în teritoriu, le exercită. Una din
sarcinile lor directe ţine de administrarea serviciilor publice deconcentrate,
adică cele care nu au fost descentralizate, păstrându-şi subordonarea pe
verticală fără de un minister naţional, iar pe orizontală - subordonându-se
acestui reprezentant al guvernului în teritoriu. O altă sarcină ţine de capacitatea
lor de a exercita funcţii de control asupra activităţii organelor locale de
administrare, dar numai în ceea ce priveşte legalitatea actelor adoptate şi nici de
cum - oportunitatea lor.
Vom mai menţiona aici că prevederile Cartei Europene evită concepţia
clasică a tutelei administrative şi o substituie prin cea de control administrativ,
care poate pondera acţiunile sau actele ilegale, adoptate de către anumite
autorităţi publice locale. Contestarea actelor ilegale poate avea loc numai în
instanţă judecătorească specializată, cum ar fi: Tribunalul Administrativ sau
Judecătoria de Contencios Administrativ. Activitatea organelor de administrare
publica este absolut autonomă de activitatea organelor teritoriale ale statului.
Principiul autonomiei locale îşi găseşte o expresie vie, mai ales, la nivelul
resurselor financiare ale colectivităţilor locale. Potrivit Cartei Europene,
"colectivităţile locale au dreptul la resurse financiare proprii suficiente pentru
a-şi exercita în mod liber competenţele recunoscute de lege". Există o regulă,
după care, resursele financiare trebuie să fie proporţionale cu atribuţiile stabilite
de lege şi trebuie să provină din următoarele surse de venituri: impozite locale,
stabilite de lege, venituri realizate din activităţi proprii, subvenţii (pe cât posibil,
2
necondiţionate), acordate în condiţii de repartizare financiară justă. Un alt
element al autonomiei locale ţine de dreptul colectivităţilor locale de a se asocia
cu alte colectivităţi locale în vederea realizării unor sarcini de interes comun, în
condiţiile legii, sau de a coopera pe plan internaţional cu instituţii reprezentative
ale unor colectivităţi locale. Este foarte importantă şi protecţia legală a
autonomiei locale care se realizează prin dreptul colectivităţilor locale de a
recurge la organele judecătoreşti pentru a-şi asigura liberul exerciţiu al
atribuţiilor şi pentru respectarea drepturilor conferite de constituţie şi lege.
Realizarea noilor principii de administrare locală a înregistrat progrese vizibile
în majoritatea ţărilor europene. Putem menţiona în acest sens exemplul mai
multor ţări europene care au consacrat în cadrul unor legi exprese principiul
descentralizării administrative (Franţa - 1982-83, Belgia - 26.05.89, Italia -
8.06.90). Pentru o mai bună înţelegere, vom prezenta funcţionarea câtorva
modele de administrare în unele ţări europene.
I) Administrarea locală în Franţa. În Franţa, de exemplu, regimul local
este caracterizată prin instituirea a trei nivele de gestionare a problemelor
locale: comuna, departamentul şi regiunea. Unitatea de bază o constituie
comuna, care poate fi urbană sau rurală. Administrarea comunei se înfăptuieşte
printr-un autentic "parlament al comunei", cunoscut sub numele de consiliu
municipal. Cei peste 500.000 de consilieri locali din Franţa reprezintă o forţă
politică majoră, în virtutea căreia se soluţionează nu numai probleme locale, dar
chiar şi unele de interes naţional. Consiliul municipal este ales prin vot direct,
universal pentru un mandat de 6 ani. La prima sa şedinţă, acest consiliu alege,
prin vot secret şi cu majoritatea absolută a voturilor exprimate, primarul şi
adjuncţii lui. Dacă după primele două tururi de scrutin nu se obţine această
majoritate, primarul este ales cu majoritate relativă de voturi. Primarul şi
adjuncţii săi formează Municipalitatea sau Biroul consiliului municipal, fără a
avea pretenţia de a se constitui într-un for sau o instanţă administrativă.
Primarul comunei este reprezentantul statului în comună, şeful administraţiei
comunale şi preşedintele consiliului municipal. În calitatea sa de reprezentant al
statului, primarul are datoria de a publica şi a executa pe teritoriul comunei
legile şi alte acte normative care îi sunt transmise prin intermediul prefectului.
Totodată, primarul îndeplineşte şi funcţiile ofiţerului de stare civilă, este
3
responsabil de buna organizare a alegerilor, de funcţionarea poliţiei municipale,
a poliţiei rurale şi de punerea în aplicare a deciziilor ce revin acestor organe ale
ordinii publice. În calitatea sa de şef al administraţiei comunale, primarul
trebuie să execute deciziile consiliului municipal, să acorde autorizaţii de
conducere, să elaboreze proiectul de buget şi să îndeplinească funcţia de
ordonator de credite, să semneze contracte, să numească şi să decidă asupra
statutului funcţionarilor comunali şi să reprezinte comuna în justiţie. Adjuncţii
primarului sunt aleşi de către consiliul municipal fiind inamovibili. Numai dacă
absenta lor este nejustificată mai mult de trei ori sau dacă primarul
demisionează pentru a ridica problema realegerii acestora, adjuncţii primarului
pot fi schimbaţi din funcţie. La rândul lor, adjuncţii sunt responsabili în faţa
primarului de toate activităţile acestora.
Departamentul - reprezintă o colectivitate teritorială, a cărei organizare şi
funcţionare este supusă regulilor privind administrarea treburilor comunale. În
fruntea departamentului se află un Consiliu General, al cărui preşedinte este
şeful executiv al departamentului. Departamentul intervine pe cale indirectă în
probleme de interes comunal, inclusiv prin acordarea de subvenţii pentru
realizarea unor obiective de interes comunal sau intercomunal (probleme
sociale, incendii, proiecte intercomunale, etc.)
Regiunea - reprezintă nivelul intermediar între administraţia centrală de
stat, pe de o parte, comune şi departamente, pe de altă parte. Regiunea
reprezintă cea mai nouă creaţie a administraţiei locale franceze (datând cu anul
1786), deşi istoria ei începe încă din secolul XIV -lea. Cele 26 de regiuni ale
Franţei beneficiază de consilii alese, cu un număr de consilieri care variază între
31 şi 197. Consiliul îşi alege un preşedinte şi un birou compus din 4 până la 10
vicepreşedinţi. Preşedintele consiliului regional asigură funcţionarea serviciilor
regionale, elaborează bugetul, este ordonator de credite şi răspunde de
gestionarea domeniului regiunii.
Prefectura franceză, reprezentată de către Prefect, conduce ansamblul
serviciilor exterioare ale administraţiei de stat. Prefectul este reprezentantul
fiecărui minister şi al guvernului în teritoriu pentru a contribui la executarea
legilor şi a celorlalte reglementări, pentru a asigura controlul administrativ şi al

4
legalităţii actelor comunale, departamentelor şi al stabilimentelor publice din
cadrul departamentelor, cât şi pentru anumite intervenţii ale stalului în domenii
strict economice.
II) Administraţia locală în Belgia. Comunele belgiene, din mediul rural
sau urban, dispun de câte un consiliu comunal, în componenţa a 7 membri
(pentru comunele care au mai puţin de 1000 de locuitori) şi a 55 de membri (în
cele care au peste 300.000 de locuitori). Consiliile comunale sunt alese pe un
termen de 6 ani, cu începere din 1 ianuarie al anului ulterior datei alegerilor.
Consiliul comunal desemnează din rândul membrilor săi aşa-numiţii consilieri
municipali sau consilieri magistraţi, care pot avea rolul de ajutori ai primarului.
Numărul acestor consilieri diferă de la o comună la alta în funcţie de numărul
populaţiei (2 - în comunele sub 1000 de locuitori şi 10 - în cele care au peste
200.000).
Primarul comunei este numit de câtre Regele Belgiei, din numărul
membrilor consiliului comunal, candidaturile lor sunt prezentate de către
consilieri guvernatorului provinciei, trebuind să cuprindă majoritatea
semnaturilor celor aleşi pe lista pe care a figurat în alegeri şi candidatul la
postul de primar. În cazul în care primarul nu poate fi desemnat din rândul
acestor consilieri, el poate fi numit de către regele Belgiei, din rândul altor
alegători care au împlinit 25 de ani, obţinându-se în acest scop avizul special al
delegaţiei permanente a Consiliului de provincie. În cazul în care primarul nu-şi
poate îndeplini obligaţiile de serviciu, Consilierii magistraţi în locul primarului.
În fiecare comună există un Secretar, numit de către consiliul comunal, care
pregăteşte şedinţele Consiliului comunal şi ale Colegiului, format din primar şi
consilieri magistraţi. Secretarul conduce coordonează serviciile comunale în
materie de disciplină, secretarul poate fi suspendat din funcţie de către colegiu
pe o durată maxima de 3 luni şi poate fi revocat de către consiliul comunal.
Comunele dispun de un număr variabil de consilieri, în funciţie de mărimea
acestora, de agenţii fiscali care sunt numiţi de către consiliul local, a căror
intrare în exerciţiul funcţiunii este condiţionată de o depunere a jurământului şi
a unei cauţiuni stabilite printr-o hotărâre regala. Bugetul comunal cuprinde la
partea venituri donaţiile şi legatele, care pol fi operate fără nici o restricţie până

5
la suma de 100.000 franci, iar peste aceasta suma - cu acordul instanţelor
prevăzute de lege (delegaţia permanenta a consiliului regional sau cu aprobarea
regelui); veniturile obţinute de comună din exploatarea proprietăţii şi a
drepturilor acesteia, impozitele directe către stat şi cote adiţionale, stabilite de
către comune la impozitele câtre stat sau către provincie, ca şi taxele comunale
adiţionale. Cheltuielile bugetare privesc achiziţionarea şi completarea
registrelor de stare civilă, plata abonamentelor pentru publicaţia oficială
"Moniteur belge" şi "Memorial administratif", contribuţiile stabilite pentru,
bunurile comunale, datoriile comunei, retribuirea primarului, a consilierilor
magistraţi, a secretarului, a agentului fiscal şi a funcţionarilor comunali,
cheltuielile biroului administraţiei comunale, plăţile datorate pentru întreţinerea
clădirilor comunale, cheltuielile privitoare la învăţământ, salubritate, drumuri
comunale şi rurale, precum şi alte cheltuieli aflate în sarcina comunei. Serviciile
necesare comunei care poartă un caracter industrial pot fi organizate în cadrul
unei regii autonome, urmând să fie gestionate în afara cheltuielilor datorate
serviciilor generale ale comunei şi suportate de la buget. Beneficiile acestora se
varsă anual în bugetul comunei.

1.1.2. Sistemul de administrare anglo-saxon.

Acest sistem este cunoscut şi sub denumirea de "self-government" (auto-
administrare). Specificul acestui sistem ţine de absenţa centralizării, lipsa unei
autorităţi regionale de control direct, lipsa autorităţilor de tutelă administrativă
(prefect), alegerea autorităţilor locale prin vot direct sau indirect. Unităţile
administrativ-teritoriale din ţările anglo-saxone pot fi considerate drept
"republici în miniatură" sau adevărate "anclave" ale democraţiei locale.
Sistemul britanic de administrare locală se caracterizează prin recunoaşterea
legală timpurie a identităţii colectivităţilor locale. Acest fapt deosebit de
important s-a produs încă prin secolul al XIX -lea. Ulterior, aceste unităţi
administrativ-teritoriale constituite istoriceşte au primit consacrarea expresă
prin legi speciale, care stabilesc structura, capacitatea juridică, resursele
acestora, asigurându-le principiul fundamental al descentralizării
administrative.

6
 I). Administraţia locală în Marea Britanie. Structura administraţiei
engleze este deosebit de sofisticată, de altfel ca şi sistemul de drept, cunoscut şi
sub denumirea de "common law", atât datorită diversităţii colectivităţilor locale,
cât şi datorită relaţiilor care se stabilesc între acestea. Fiecare dintre cele patru
părţi care compun Regatul unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (Anglia,
Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda de Nord) dispune de o organizare locală distinctă,
anumite similarităţi de organizare locală înregistrându-se doar între sistemul
englez şi cel al ţarii Galilor.
Comuna rurală sau parohia - este cea mai mică şi cea mai veche unitate
teritorială locală, datând din evul mediu, iar modul său de organizare stă la
originile Parlamentului britanic. Apariţia parohiei este legată de sosirea pe
pământul Angliei a anglo-saxonilor, care au întemeiat mici colectivităţi locale,
administrate de către o Adunare a persoanelor adulte. Această Adunare locală îşi
desemna patru membri ai săi pentru a fi reprezentată în raporturile cu alte
colectivităţi. Parohiile au conservat o serie de elemente ale organizării
religioase, după convertirea Angliei la catolicism. Evoluţia ulterioară a
parohiilor este legată de disocierea funcţiilor religioase ale acestora de cele laice
şi de constituirea unor structuri administrative proprii (parish council). În
prezent există peste 10.000 de parohii, conduse de către consilii locale sau de
adunări ale alegătorilor. Astfel, în aproximativ 2.000 de parohii, cu o populaţie
mai mică de 200 de locuitori, există o adunare a alegătorilor, care se convoacă,
ca pe vremuri, de două ori pe an, participanţii votând anumite chestiuni ţinând
de rezolvarea problemelor specifice comunale prin ridicare de mâini. Consiliul
parohial este format din 5 până la 25 membri aleşi, prin vot secret, pentru o
perioadă de patru ani.
Districtele urbane şi rurale - reprezintă grupări de parohii, constituite în
conformitate cu prevederile legii privind funcţionarea administrării locale (de
după 1948), prin care s-au conferit o serie de atribuţii de ordin sanitar,
competenţele lor lărgindu-se ulterior, mai ales, prin preluarea unor probleme
sociale. Consiliul Districtului este format din consilieri locali, delegaţi câte unul
din partea fiecărei parohii locale şi activând pe baza unui mandat de trei ani.

7
 Burgurile engleze - sunt aglomeraţii urbane, care se bucură de o anumită
importanţă istorică şi care nu sunt incluse în cadrul districtelor urbane,
beneficiind de un statut administrativ distinct, în virtutea unei cereri aprobate de
consiliul comitatului sau, dacă există opoziţia fată de această cerere, de către
Parlament. Consiliul burgului este ales pe o perioadă de patru ani, fiecare cartier
desemnând consilieri, care se reunesc anual. Consiliul este format din primar,
consilieri-magistraţi şi consilieri simpli. Primarul este ales dintre consilieri sau
dintre consilierii-magistraţi, pe durata unui mandat de un an de zile; el conduce
lucrările consiliului şi joacă, mai ales, un rol de judecător de pace şi maestru de
ceremonii.
Comitatele-burguri - sunt oraşe cu peste 50.000 de locuitori, ale căror
consilii realizează atât atribuţiile consiliului burgului cât şi cele ale consiliului
de comitat.
Comitatele - constituie unităţi administrativ-teritoriale a căror organizare
este asemănătoare cu cea a burgurilor. Cele circa 60 de comitate au, însă, un
consiliu compus dintr-un număr de membri stabilit de guvern, un consilier
pentru o circumscripţie electorală parlamentară. Consiliul îşi alege consilierii-
magistraţi şi un preşedinte (chairman). Consilierii nu sunt retribuiţi, dar
beneficiază de un autoturism şi de alte facilităţi care le permit să-şi
îndeplinească atribuţiile mandatului deţinut. Aceste atribuţii sunt extinse asupra
unor probleme de educaţie, şomaj, locuinţe, agricultură, maternitate, drumuri şi
şosele, supravegherea districtelor şi parohiilor.
Reprezentanţa regelui (lord lieutenant) este o persoană a comitatului care
îndeplineşte numai funcţii non-onorifice şi de reprezentare, fără ca să se implice
în procesul de administrare locală.
Londra - capitala Marii Britanii, beneficiază de o organizare specifica în
cadrul cărei circumscripţiile administrative sunt de diverse forme, cele mai
importante fiind: City, Burgurile metropolitane şi comitatul Londrei. City
cuprinde doar o mila pătrată din teritoriul Londrei şi se compune din birouri,
buticuri, bănci, hoteluri şi locuinţe, care nu adăpostesc peste noapte mai mult de
13.000 de locuitori. În fruntea acestei diviziuni administrative se afla un Lord-
primar şi 26 de consilieri magistraţi care formează Consiliul sau Curtea

8
consilierilor magistraţi. Împreună cu alţi 206 de consilieri, aceştia formează
Curtea Consiliului Comunal, reprezentând, de fapt, Consiliul municipal
propriu-zis şi care, înfăptuieşte administrarea oraşului. Un număr de 28 de
burguri metropolitane ale Londrei sunt administrate după aceleaşi reguli ca şi
toate burgurile din ţara. Comitatul Londrei înglobează city-urile londoneze şi
cele 28 de burguri şi a fost condus pana în 1986 de către un Consiliu, compus
din 124 de membri aleşi pe o perioadă de 4 ani, în fruntea căruia se afla un
preşedinte. Marele Consiliu al Londrei a fost desfiinţat în anul 1986, funcţiile
sale fiind repartizate Consiliilor de burg şi Corporaţiei oraşului Londrei.
II) Regimul local în SUA. Cele mai mici colectivităţi locale din Statele
Unite ale Americei sunt comunele rurale, cunoscute ca atare, de la unităţile
britanice de auto-administrare - "town-uri". Beneficiind de avantajele guvernării
directe, care se reduc de cele mai multe ori la convocarea adunării alegatorilor.
Unităţile administrativ-teritoriale, care reprezintă o treaptă intermediara între
comunele rurale şi oraşe (city), dispun de organisme similare celor din
comunele rurale, adăugându-li-se un consiliu al oamenilor de încredere
(trustees) sau un consiliu al localităţilor, compus din 3-7 membri şi un primar
ales prin voi direct de către alegatori. Acestor unităţi de bază li se suprapune o
unitate administrativă mai mare, numită - district. Districtul nu corespunde atât
unei delimitări teritoriale aparte, ci mai degrabă unei organizări teritorial-
funcţionale, în raport cu numărul şi importanţa serviciilor publice de care
dispun. Municipiul (ori - city) reprezintă o unitate administrativ-teritorială, care
se bucură de un statut special, structurat pe trei sfere diferite de administrare:
 sistemul primarului şi al consilierului municipal;
 sistemul administrării municipiului prin intermediul comisiilor;
 sistemul administratorului municipal (cily manager).
Acestor unităţi administrative li se mai adaugă aşa-numitele Comitate sau
Parohii, formale prin asocierea câtorva colectivităţi locale mici ale unui stat
(împărţindu-le fie în funcţie de mărimea teritoriului, fie în funcţie de numărul
populaţiei). De regulă, Comitatele au fost organizate pe teritorii largi, atingând
suprafeţe de câte 20 de mile pătrate sau 4 milioane de locuitori, în fruntea
acestor Comitate se află un consiliu ales pentru un mandat de 2 sau 4 ani, care

9
se întâlneşte în sesiuni trimestriale. Alături de consiliu, se găsesc o serie de
servicii publice ale comitatului sau parohiei, conduse de funcţionari aleşi.

1.1.3. Sistemul de administrare mixt.

I) Regimul local în Italia. Organizarea teritorial-administrativă a Italiei se
înfăptuieşte pe coordonatele celor trei nivele distincte: comuna, provincia şi
regiunea.
Comuna este definită prin lege ca fiind "o instituţie a comunităţii
locale", care îi reprezintă interesele (sub comună se subînţelege atât comuna
rurală, cât şi cea orăşenească). Comunele italiene îşi pot constitui şi
circumscripţii de descentralizare teritorială, dacă dispun de o populaţie mai
mare de 100.000 locuitori. Circumscripţiile descentralizate sunt conduse do
către un consiliu ales (ca şi cel comunal), prin vot direct. Consiliul îşi alege
propriul preşedinte, din rândurile membrilor săi.
Provincia este şi ea o instituţie locală, intermediară între comună şi
regiune, care reprezintă interesele comunităţii provinciale şi promovează
dezvoltarea planificată a acesteia.
Regiunea reprezintă un nivel de organizare administrativă intermediară
între comunităţile locale (comune şi provincii) şi statul italian.
Potrivit prevederilor legislaţiei italiene, comunele şi provinciile
beneficiază de autonomie statutară şi financiară, în cadrul legilor şi a
coordonării naţionale a funcţiilor publice. Spre deosebire de acestea, regiunile
sunt create pentru a organiza exercitarea funcţiilor administrative la nivelul
comunelor şi provinciilor. Organele de administrare a regiunilor sunt Consiliile
regionale. Giuntele regionale şi Preşedinţii regiunilor. Este poate cazul să
subliniem aici şi faptul că regiunile italiene sunt investite cu puterea de a
reglementa prin lege raporturile între comune şi provincii; de a stabili
obiectivele generale ale programării dezvoltării economico-sociale din teritoriu
şi de a repartiza resursele necesare pentru investiţiile locale. La nivelul comunei
funcţionează un consiliu, giunta şi primarul, asistaţi de către un număr de
asesori, care nu pot depăşi 4 membri (în cazul unei comune cu o populaţie de
până la 3.000 de locuitori) sau 16 membri (în cazul unor comune cu o populaţie
de peste 500.000 de locuitori), iar la nivelul provinciei, autorităţile
10
administrative sunt reprezentate de către consiliu, giuntă şi preşedinte. În
componenţa giuntei provinciale intră un preşedinte şi un număr par de asesori,
care nu pot depăşi 1/5 din numărul total al consilierilor care formează consiliul
provincial. În ambele cazuri, giunta poate fi formată din rândul consilierilor, dar
şi din rândul cetăţenilor care nu fac parte din consiliu. Atribuţiile specifice ale
primarului sunt determinate de dubla sa calitate: cea de reprezentant al
guvernului şi de agent executiv al colectivităţii locale. În calitatea sa de
reprezentat al guvernului în comună, primarul este răspunzător de exercitarea
legii în domeniul ordinii publice, sănătăţii şi igienei, al completării actelor de
stare civilă, realizarea obligaţiilor sale privind serviciul militar şi colectarea
statisticii, precum şi de unele probleme legate de siguranţa publică şi poliţia
judiciară. Cea de-a doua categorie de atribuţii ale primarului ţine de exercitarea
funcţiei sale de reprezentant al colectivităţii locale şi de agent executiv al
consiliului comunal, fiind alese în scopul executării deciziilor acestui organism.
După cum putem observa, modelele de administrare publică locală diferă
de la ţară la ţara. Pentru fiecare dintre aceste ţări, este, însă, cel mai potrivit
modelul, care răspunde unor cerinţe specifice, legate de tradiţii, temperament,
de nivelul de dezvoltare socio-economică, de gradul implementării democraţiei
la nivel local şi de alte condiţii. Remarcăm, totodată, că un principiu comun
pentru toate aceste ţări este respectul pentru realizarea principiilor de
descentralizare administrativă şi teritorială, care permite aplicarea principiului
de autonomie locală, supravegheată de stat doar la compartimentul legalităţii
acţiunilor.

11