DIVERSITATE ETNICĂ ȘI CONFESIONALĂ ÎN ROMÂNIA ÎN A

DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX ȘI ÎNCEPUTUL

SECOLULUI XX – SOLUȚII POLITICE

Pe teritoriul României exista o multitudine de comunități etnice și religioase. În afară de

românii majoritari, pe teritoriul țării noastre trăiesc maghiari, rromi, germani, greci, macedoneni,
turci, tătari, armeni, evrei, albanezi, sârbi, croați, bulgari, italieni, ruși – lipoveni, ucrainieni, cehi
și slovaci. Din punct de vedere al religiei chiar și românii deși sunt în majoritate creștini
ortodocși, au o multitudine de confesiuni practicate: greco-catolici, romano-catolici,
neoreformați (baptiști, adventiști, penticostali). Alte religii de pe teritoriul României îmbrățișate
de minoritățile etnice sunt (pe lângă cele amintite mai sus): creștini reformați (calvini, lutherani,
evanghelici și unitarieni), mohamedani (cultul islamic) în majoritate suniți și practicanții cultului
mozaic (evreii).

Maghiarii stabiliți în Pannnonia în secolele VIII-IX au cucerit și Transilvania stabilindu-

se în aceste regiuni. După revoluția de la 1848 din Transilvania în care românii au luptat alături
de sași împotriva maghiarilor, împăratul Franz Jozef a început o politică de lărgire a drepturilor
românilor din Imperiul Austriac. Dar după 1869 când s-a constituit dualismul austro-ungar,
reprimarea drepturilor românilor din Transilvania de către nobilimea maghiară a tensionat mai
mult relațiile dintre cele două etnii. Un moment de cotitură îl constituie Marea Unire din 1918.
Atunci o parte din maghiarii transilvăneni au încercat prin forța armelor reprimarea aspirațiilor
unioniste românești, ajutați fiind și de vidul de putere de după primul război mondial. În anul
1919 armatele maghiare conduse de Bela Kun au atăcat pozițiile ocupate de armata română în
Transilvania încercând o acțiune coordonată cu forțele ucrainiene și rusești care atacau în est.
Războiul câștigat de armata română a făcut un mare bine Ungariei înlăturând regimul comunist
al lui Bela Kun. După ocuparea Budapestei de către armata română un moment interesant în
relațiile dintre cele două etnii îl constiutie declarația lui Al.Vaida-Voievod care a spus că ungurii
sunt inamicii noștrii de ieri, învinșii noștrii de astăzi și sperăm prietenii noștrii de mâine. Această
declarație a fost ca o profesiune de credință pentru atitudinea politicienilor români în perioada
interbelică în ceea ce privește relațiile cu minoritatea maghiară, fapt reflectat+ și prin constituția
din 1923, una dintre cele mai liberale la momentul respectiv din punct de vedere al politicii față
de minoritățile naționale. În general în prima jumătate a secolului XX minoritatea maghiară s-a
manifestat activ în societatea românească în economie, cultură și politică. Relațiile dintre
maghiari și românii majoritari au fost bune cu câteva excepții (excese sporadice în perioada
1940-1945 în nordul Transilvaniei cedat statului ungar). Din punct de vedere confesional
maghiarii sunt în majoritate reformați și romano-catolici. O parte din obiceiurile și tradițiile
religioase ale maghiarilor au fost preluate și de românii din zonă, un exemplu fiind obiceiul
stropirii tinerelor fete de Paști.
 Minoritatea germană din România cuprindea sașii transilvăneni, șvabii bănățeni, șvabii
sătmăreni, landlerii în câteva localități din zona Sibiului, țipserii din nordul Transilvaniei,
germanii din Bucovina, germanii dobrogeni și cei basarabeni. Meșteșugari pricepuți, negustori,
agricultori și constructori, ordonați și serioși, germanii au fost întotdeauna admirați de români
care au învățat și preluat de la aceștia multe elemente de cultură și civilizație. Pe de altă parte
după relațiile germanilor cu românii au fost întotdeauna bune, fapt reflectat și prin colaborarea
din timpul revoluției de la 1848. După instalarea dinastiei Hohenzollern pe tronul României în
1866 în persoana Principelui și apoi Regelui Carol I aceste relații au continuat în același spirit
fapt ilustrat și de faptul că reprezentanții germanilor au votat pentru Unirea Transilvaniei cu
România după destrămarea Imperiului Austro-ungar. Cât despre Bucovina interbelică, aceasta a
constituit un minunat exemplu de conviețuire pașnică multiculturală, multietnică și
multireligioasă, aici conviețuind în relații excelente români, germani, evrei, ruși, ucrainieni,
ruteni, polonezi și armeni. Din păcate după al doilea război mondial autoritățile comuniste de la
București au hotărât deportarea unor cetățeni români de origine germană în Rusia sovietică.
Germanii din România sunt de religie reformată (lutherani, evanghelici și unitarieni) și romano-
catolică.

Rromii prezenți pe teritoriul țării noastre încă din secolele XII – XIII, au o religie în
majoritate creștin ortodoxă. În perioada 1850-1950 comunitățile rrome sedentare au practicat
diferite meșteșuguri, iar cei nomazi au fost buni muzicanți. Relațiile cu majoritarii au fost în
general bune cu excepția momentelor de tristă amintire ale deportării rromilor în Transnistria în
timpul celui de-al doilea război mondial.

Evreii au emigrat masiv în țările române după pacea de la Adrianopol din1829, mai ales
în Moldova și în Transilvania. Ei au constituit o comunitate numeroasă care și-a păstrat religia
mozaică, obiceiurile și tradițiile precum și cele două limbi pe care le vorbeau: idiș și ebraică.
Mulți evrei au fost negustori, bancheri, medici, profesori, deplin integrați în societate
românească. Din păcate valul de antisemitism din Europa interbelică a cuprins și o mică parte din
societatea românească, iar alianța României cu Germania, guvernele de dreapta din București
după 1940 au dus la o serie de excese regretabile. De semnalat totuși că România a fost singura
țară din Axă care nu a deportat evrei în lagărele de concentrare naziste.

Grecii prezenți pe teritoriul țării noastre încă din secolele VII-VIII î.e.n. (cetățile de pe
malul Mării Negre), au intrat masiv în țările române în perioada fanariotă, apoi după Revoluția
lui Tudor Vladimirescu, după liberalizarea comerțului dunărean (1829), după războaiele
balcanice (1912-1913), după 1922 și apoi după războiul civil din Grecia încheiat la mijlocul
secolului trecut. Grecii de religie ordodoxă, au contribuit pe deplin la ridicarea României în
perioada de dinaintea Marii Conflagrații și în perioada interbelică (profesori, medici, filozofi,
librari, tipografi, editori).

Macedonenii au venit în România dun Macedonia din revoluția din 1821, după răscoalele
țărănești din Macedonia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și după războaiele balcanice.
În perioada interbelică emigrația macedoneană până atunci preponderent rurală a devenit urbană,
ei practicând meserii ca legumicultori și patiseri și intergrându-se în societatea românească.

Albanezii au privit România ca un El Dorado, în ultimele decenii ale secolului al XIX lea
emigrația albaneză luând proporții masive. Deși proveniți din zone sărace, mulți albanezi au fost
pricepuți negustori, cofetari, patiseri, cârciumari, mici meșteșugari. Ei au fost atât ortodocși cât și
mohamedani și s-au integrat excelent în comunitatea românească.

Armenii poporul care a adoptat primul în lume religia creștină ca religie oficială au fost
prezenți ca negustori și meșteșugari încă de la întemeierea țărilor române. Ei sunt de rit ortodox,
dar interesant că armenii din Transilvania au trecut la ritul catolic, prezervându-și totuși limba și
alfabetul propriu și construind o serie de orașe cu catedrale maiestuoase ca Gherla și
Dumbrăveni. În România au ajuns și o parte dintre supraviețuitorii genocidului turcesc din 1915.
Ei s-au integrat excelent în societatea românească dând o mulțime de oameni de cultură, un mare
negstor și iubitor de artă fiind Zambaccian care a întemeiat și un muzeu din lucrările pe care le-a
achizitionat și apoi le-a donat statului român.

Italienii se stabilesc în toate țările române în a doua jumătate a secolului XIX ca ingineri,
arhitecți, meșteri în construcții, drumuri, tunele sau silvicultură. În Transilvania au venit și ca
soldați ai armatei austriece (oparte din Italia era parte integrantă a Imperiului Austro-ungar). Ei
au lucrat și la construirea primei căi ferate din România, Oravița-Anina. Această emigrație de
forță de muncă calificată și înalt calificată a italienilor a continuat și în perioada interbelică. Din
păcate după al doilea război mondial italienii care nu au renunțat la cetățenia italiană au fost
nevoiți să se repatrieze, o parte mai mică rămânând totuși în România.

O comunitate interesantă este comunitatea tătarilor dobrogeni de religie islamică, care în

perioada studiată s-au manifestat ca cetățeni loiali statului român, soldați și ofițeri tătari au luptat
vitejește în primul război mondial iar populația tătară civilă aflată sub ocupație militară germană
nu a colaborat cu forțele de ocupație cu toate că între acestea s-au aflat și trupe turcești.

Alte comunități mai mici din România au fost și sunt încă sârbii, croații, cehii, slovacii,
rușii lipoveni, polonezii și bulgarii.

În lumina istoriei comune și a relațiilor bune dintre români și reprezentanții altor etnii sau
religii putem trage concluzia că perioada 1850-1950, deși încărcată de multe evenimente tragice,
a constituit o probă de foc a conviețuirii comune, probă trecută cu brio atât de majoritari cât și de
minoritari. Poate cea mai fericită perioadă a constiutit-o perioada interbelică, din punct de vedere
al unei conviețuiri multietnice și multiculturale cel mai fericit exemplu fiind Bucovina.
BIBLIOGRAFIE

1. Georgescu, Vlad – Istoria românilor . De la origini până în zilele noastre, Editura

Humanitas, București, 1992.

2. Constantiniu, Florin – O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers

Enciclopedic, București, 1999.

3. Djuvara, Neagu – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura

Humanitas, București, 2000, 2010.

4. Dumitrescu, Doru; Căpiță, Carol; Manea, Mihai – Istoria minorităților naționale din
România, Editura didactică și pedagogică, București, 2008