Apologetică:

Monasticismul Creștin Ortodox – Hesichasmul

Autor: Ștefan Crisbasan
Publicat în 1 decembrie 1998

Hesichasmul este o orientare a monasticismului Răsăritean care caută perfecțiunea creștină în uniunea cu
Dumnezeu prin rugăciunea continuă. Alături de rugăciune, considerată ea însăși un țel, finalul perfecțiunii
și „viața bună” sau „singurul lucru necesar” (Luca 10:24), Hesichasmul pune accentul pe hesychia
(tăcere, concentrare interioară) și păzirea minții ca mijloc de ajungere la rugăciune pură și uniune cu
Dumnezeu. Călugării s-au dedicat acestei căi de viață prin toate celelalte nivele de viață monastică,
începând cu îndeplinirea poruncilor divine printr-o viață de ascultare și supunere într-o comunitate.

Hesichasmul este adresat tuturor. Sfântul John Chrysostome spune: „Când Hristos spune să urmăm calea
cea îngustă el se adresa fiecărui om. Călugărul precum și laicul poate atinge aceleași înălțimi spirituale”.
Ba mai mult, Tradiția Răsăriteană nu îi separă pe călugări de hesichaști, una din cele mai remarcabile
trăsături ale monasticismului Răsăritean fiind chiar unitatea interioară peste timp și spațiu. Această unitate
este explicată prin faptul că monasticismul mai întâi de toate este o tradiție care este o transmitere a viei
realități și persoanele care sunt legate în mod organic cu Tradiția integrală a Bisericii. Astfel Hesichasmul
este parte a Tradiției Bisericii și nu ca o tradiție separată, precum inima este interiorul trupului.
Dimensiunea hesichastă cu experiența vedere Luminii Thaborice și rugăciunea inimii trebuie să fie
integrate în tradiția spiritual „catolică” a Ortodoxiei. În afara sa Hesichasmul devine steril și uscat.

Istoria Hesichasmului începe cu secolele IV-V ca o mișcare reală de reînnoire spirituală și teologică, prin
introducerea Rugăciunii lui Isus ca metodă ce produce o stare de concentrare și pace interioară, în care
sufletul ascultă și se deschide față de Dumnezeu. Hesychia era practicată la început de părinții deșertului,
care aveau ca sursă de inspirație Philocalia și care au dobândit ca disciplină pentru dezvoltarea vieții
interioare, invocarea continuă a Numelui lui Isus. Rugăciune Inimii cunoscută și sub numele de
Rugăciunea lui Isus sau pura rugăciune constă din cuvintele: „Domnul Isus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, ai milă de mine păcătosul”, și este bazat pe textul din Luca 17:21: „Împărăția lui
Dumnezeu este în mijlocul vostru”, și din recomandarea Sfântului Petru: „Rugați-vă fără încetare” și
„Rugați-vă neîncetat” (Coloseni 4:2). Apoftegma Părinților deșertului lasă să înțelegem ceea ce mai
târziu Evagrius Pontus și Makarios cel Mare, Diadoch de Photice și în special Sf. Ioan al Scării vor defini ca
o cale de uniune cu Dumnezeu prin hesychia, păzirea minții sau a inimii și rugăciunea continuă. Fondatorul
actual al Hesichasmului este Sf. Ioan Climakos (+649), autorul scrierii spirituale „Scara Paradisului”, în
care recomandă rugăciunea monologică, adică rugăciunea redusă la un singur cuvânt: Isus.

Biserica Bizantină era familiară cu forma hesichastă de monasticism, continuând să existe și în Biserica
Ortodoxă de astăzi. Marile mănăstiri au produs mistici capabili de a practica cele mai pure forme de
Hesichasm. Hesichasmul a înflorit în Studios, în secolele al 10lea și al 11lea, în persoana Sf. Simon Piosul
și Sf. Simon Noul Teolog. O mișcarea ce a fost organizată la Muntele Athos în secolele XII-XIV,
Hesichasmul nu putea fi separat de teologia „caracterului necreat al luminii Thaborice”, și din directa
experiență a slavei lui Dumnezeu. De la Athos s-a răspândit în următoarele secole în mănăstirile din
Serbia, Rusia și România, influențând nu numai o viață monastică, și ci pe cea liturgică. Ca metodă de
viață contemplativă, Hesichasmul nu este separat de spiritualitatea liturgică sau sacramentală. Într-adevăr
textele hesichaste au fost scrise pentru călugări și ele sunt aplicate cel mai bine în condițiile de retragere
și solitudine al mănăstirilor. Athos, care a colectat scrierile lui Philocalia, va spune că Rugăciunea inimii
aparține fiecăruia, călugărilor precum și laicilor; de aceea nu există două sisteme de spiritualitatea
ortodoxă. Una din ideile fundamentale ale Hesichasmului este viața spirituală, sub forma monastică sau
liturgică, nu este arbitrară, însă necesită un ‚părinte spiritual’.

Pentru părinții hesichaști teoria și practica Rugăciunii lui Isus, meditația tăcută asupra numelui lui Isus și
starea de pace pe care o produce aceasta nu sunt un scop în sine. Sf. Simeon Noul Teolog vorbește despre
conștiință și sentimentul de har, și Sf. Grigore Palamas despre contemplarea directă a slavei lui Dumnezeu
prin energiile divine necreate, ca elemente esențiale de spiritualitate hesichastă. Dacă pentru Hesichasmul
practicat de Evagrius este contemplarea intelectuală și rugăciunea monologică a minții, sau invocarea
Numelui lui Isus, alte orientări Hesichaste, ca de exemplu cea propusă de Sf. Makarios Egipteanul (secolul
V), se întoarce spre o antropologie biblică, insistând asupra păzirii inimii. Deși în spiritualitatea ortodoxă,
inima (kardia), nu este organul fizic, ci centrul spiritual al omului, creat după chipul lui Dumnezeu, însăși
interiorul și fidelul eu, altarul interior în care intră cineva în starea de kenosis și sacrificiu și în care are loc
uniunea cu Hristos. Inima oferă unitatea persoanei umane. Prin urmare ‚Rugăciunea Inimii’ creează o
stare de existență a unității și integritate a persoanei.

Despre felul cum trebuie rostită rugăciunea

De la Părinții, unii spun toată fraza: Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de
mine,alții jumătatea: Isuse, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine care este mai ușor pentru
incapacitatea minții, deoarece ea nu poate spune într-un fel intim, doar din sine: Doamne Isuse, în
puritate și perfect, doar prin Duhul Sfânt (1 Corinteni 12:3). Astfel ar fi acea bolboroseală ca a unui copil
ce nu poate spune lucrurile articulat. El nu ar trebui să schimbe adesea cuvintele rugăciunii din neglijență,
ci cu întârziere, fără întrerupere.

Alți Părinți învață facerea rugăciunii cu gura, alții cu mintea. Eu spun cu ambele. Că uneori mintea slăbită
să mai spună, devine leneșă, iar alte ori gura. De acea noi trebuie să ne rugăm cu gura și cu mintea. Dar
trebuie să rostim calm și fără gălăgie, ca vocea să nu tulbure sentimentul și atenția minții și să o distragă.
Aceasta până ce mintea, devenind obișnuită cu lucrul, va avansa în aceasta și va lua tărie din Duhul,
pentru a se ruga complet și cu tărie. Atunci nu este mai necesar a spune cu gura, căci nu mai poate fi
deloc. Atunci este posibil să facem întreaga lucrarea doar cu mintea” (Sf. Grigore Sinaitul, Despre
Rugăciune).

Cuvântul hesychastai în mod curent în forma orientală îi caracteriza pe călugării din secolul al 5lea care
au trăit izolați în grupuri mici în comparație cu marile comunități monastice. Ei erau numiți și călugări
hesichaști care duceau o viață de solitudine sau contemplare chiar și în mijlocul unei mănăstiri de călugări.
Cuvântul hesychia desemnează starea de calm, pace, odihnă, de liniște, rezultată din încetarea cauzelor
exterioare de tulburarea (gălăgia, grijile, războaiele) ca din absența agitării interioare a sufletului, care a
descoperit echilibrul ierarhic al aptitudinilor sale. În vocabularul monastic, hesychia este pacea uniunii
sufletului cu Dumnezeu, ‚știința științelor’ și ‚arta artelor’. Este înainte de toate o hesychia interioară
înțeleasă ca o ‚depărtare de lume’, având nevoie să se accentueze Apoftegmele Părinților deșertului. Însă
ea însăși nu este căutată. Hesychia exterioară trebuie să fie însoțită de amerimnia sau lipsa
îngrijorărilor, nepsis, atenția sau păzirea minții, rugăciunea neîncetată pentru a câștiga adevărata
uniune a păcii cu Dumnezeu. Hesychia creează mai degrabă o stare în care se practică virtuți, printre care
cele mai importante sunt puritatea inimii (apatheia), pocăința (metanoia), și în special sobrietatea,
trezirea vigilenței inimii (nepsis).

Despre lipsa grijilor pentru lucrurile pământești vorbește adesea Sfânta Evanghelie precum și Părinții
tradiției monastice. Marele învățător al ‚amerimnia’ este Sf. Ioan al Scării, care în scurte formulări, o
sintetizează într-un mod memorabil:

„Bunul precursor al liniștii este lipsa tuturor grijilor necesare și inutile. Pentru că cel care deschide ușile
spre prima voință cade imediat în a doua”.

„Un păr necăjește ochiul; o mică grijă temperează liniștea. Deoarece liniștea este detașarea de toate
gândurile și renunțarea la toate grijile, chiar justificate”.

Evagrius Pontic în De Oratione, identifică chiar și efortul de eliminare a gândurilor cu rugăciunea:

„Nu te vei putea ruga pur atâta timp cât ești încurcat cu lucrurile materiale și tulburat cu griji care nu
încetează”.

Însă învățătura lui Evagrius este în realitate o sinteză a elementelor mai vechi ale învățăturii ascete a
Părinților deșertului și al filozoficei înțelepciuni mistice ale alexandrinienilor în special Origen, ceea ce
determină o întreagă tradiție în această direcție.

Felul prin care se desfășoară lupta invizibilă împotriva gândurilor aduce pentru hesychast numele clasic
de nepsis (de unde provine expresia Părinților neptici) care este tradus cu atenție, vigilență, sobrietate,
păzirea minții sau a inimii. Învățătura despre nepsis, profund evanghelică, este de asemenea și o idee
centrală a spiritualității monastice, ca fiind condiția rugăciunii pure. Ea vine din nou ca un motiv în toate
scrierile ascete, începând cu Părinții deșertului. De la ei, păzirea minții este necesară pentru fiecare om
dacă nu vrea să lucreze în zadar. Origen vorbește despre o ‚bătălie reală a gândurilor’ față de către trebuie
să stăm, și singura cale de a nu cădea sub atacurile demonilor este păzirea inimii sau a minții. Analiza
mecanismului psihologic al ispitei cu stagiile sale: sugestia, dialogul interior cu gândul rău și
consimțământul vinovat care duce la pasiune și captivitate, făcut în evidență importanța păzirii minții ca
un ‚gardian’ la ușa inimii: pentru a nu permite conversația cu sugestia păcătoasă ci să o respingă de la
prima apariție. „Fii gardianul inimii tale și al oricărui gând care este prezentat prin a-i pune această
întrebare: ‚Ești dintre noștri sau dintre vrăjmașii noștri?’” (Iosua 5:13). „Priviți de ce Sf. Makarios cel Mare
spune că toată lupta omului are loc în gândire”, și Hesychios Sinaitul poate reduce tot ascesisul la nepsis
definit de el ca „o metodă spirituală… care, cu ajutorul lui Dumnezeu și printr-un efort susținut și ferm, l-a
eliberat în mod complet pe om din gândurile și pasiunile, precum și din faptele rele”.

Această disciplină riguroasă impusă asupra inimii și minții, însoțea ascetismul trupesc nu mai puțin sever,
cu care formează laolaltă praxisul sau primul din viața ascetică, nu urmează decât evitarea păcatului, și
astfel ea pregătește climatul interior căci numai ruga pură unește cu Dumnezeu. Dar pe cât este de mare
idealul rugăciunii, cu atât mai dificilă este realizarea ei, datorită păcatului care a distrus armonia psiho-
somatică a omului și a trezit puterea concentrării atenției în inimă. După păcatul ancestral, unitatea
interioară a omului, asigurată de inimă ca centru și sursă a aptitudinilor active ale minții și voinței, a fost
distrusă. Astfel mintea (nous), lipsită de centrul ei este dispersată într-o lume care devine pentru el de
acum din interior. De aceia diversitatea gândurilor (logismoi) și iertarea amintirii continue a lui Dumnezeu.
Hesichastul a observat devreme că remediul pentru eliberarea minții de captivitatea periculoasă a
gândurilor este că ultima dintre ele va chema: „întoarcerea simplicității originale” prin invocarea
perseverentă și neîncetată a lui Dumnezeu în rugă”.

Ajungem astfel la nevoia rugăciunii neîncetate, care în limbajul hesichastului era numit „Flecăreala Inimii”
sau „Rugăciunea Minții”, fixată cu timpul în „Rugăciunea lui Isus”. Chiar dacă acest nume era renumit
după mișcarea hesichastă a secolului al 14lea, Rugăciunea lui Isus are o geneză foarte antică, originile ei
urcându-se la primii călugări. Ei știau deja rugi scurte (monologismos), și emisive (scoase din inimă),
pentru invocarea Numelui lui Dumnezeu. Pentru Sf. Makarios cel Mare viața spirituală și-a găsit
integritatea în Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. El dezvoltă în Homiliile lui învățătura despre harul și
ruga divină pe baza unei antropologii biblice profunde. Pentru el centrul persoanei umane nu este mintea
ci inima.

„Inima stăpânește și guvernează peste trup. Când harul preia inima, devine stăpân peste toate membrele
și gândurile. Pentru că acolo în inimă este mintea și toate gândurile sufletului și ale confidenței sale.”

Abba Philemon a spus următoarele: „Gândurile despre lucrurile deșarte sunt boala unui suflet indolent și
leneș. Trebuie, așa cum ne îndeamnă Scriptura, să ne păzim intelectul cu atenție (Proverbe 4:23),
cântând în mod nedistras și cu înțelegere, și rugându-ne cu un intelect pur. Dumnezeu vrea ca noi să ne
arătăm zelul pentru El, mai întâi prin ascetismul nostru exterior, și apoi prin dragostea și ruga neîncetată;
și El oferă calea spre mântuire. Singura cale ce duce spre cer este cea a tăcerii complete, evitarea tuturor
relelor, dobândirea binecuvântărilor, dragostea perfectă față de Dumnezeu și comuniunea cu El în sfințenie
și neprihănire. Dacă un om a realizat aceste lucruri se va ridica curând pe un tărâm divin. Însă persoana
care aspiră la acest tărâm trebuie mai întâi să pună la moarte aspectele pământești (Coloseni 3:5). Căci
atunci când sufletul nostru se bucură în contemplarea adevăratei bunătăți, acesta nu se întoarce spre nici
o pasiune energizată de plăcerea senzuală sau trupească primind manifestarea lui Dumnezeu cu minte
pură și nepângărită. Doar după ce ne-am păzit în mod riguros, am îndurat suferința trupească și ne-am
purificat sufletul, atunci Dumnezeu poate veni să locuiască în inimile noastre, făcând posibil pentru noi ca
să împlinim poruncile lui fără să mergem în rătăcire. El Însuși ne va învăța apoi cum să ne ținem de legile
lui, trimițându-și propriile Sale energii, ca raze de soare, prin harul Duhului implantat în noi. Prin
intermediul încercărilor și suferințelor noi trebuie să purificăm imaginea divină din noi în conformitate cu
ceea ce posedăm noi cu inteligență și suntem capabili să primim înțelegere și asemănarea lui Dumnezeu;
căci prin reforjarea simțurilor noastre în focul încercărilor prin care ne eliberăm de toată murdăria și
asumăm demnitatea regală” (Philokalia, Vol II, Faber and Faber, London, 1990, pp. 349-50).

Atunci când mintea ajunge să se vadă pe sine, ea devine transparentă, privind prin sine pe Dumnezeu. Sf.
Grigore de Nyssa, comentând asupra celei de-a Șasea Fericiri, spune că cei cu inima curată îl văd pe
Dumnezeu, nu o persoană opusă, ci ea vede oglindirea Lui în sine. Inima „Omului lăuntric” se reflectă prin
natura sa pe Dumnezeu. Dar păcatul, acoperind-o, l-a acoperit și pe Cel care este oglindit în ea. De îndată
ce ne curățăm inima, vedem imaginea în care este reflectat modelul. Cel care se curăță pe sine, văzându-
se pe sine, vede în sine pe Dumnezeu așa cum unii văd soarele în oglindă, fără să se întoarcă la El ca să-L
vadă în Hypostasisul Său.

Dar în ce natură este această transparență, pe baza căreia minții, contemplând-o, contemplează în același
timp pe Dumnezeu? Mintea adunată în intimitatea sa, în inimă, își găsește Dumnezeu ei. Deoarece
intimitatea noastră sau inima noastră, când este descoperită, nu e găsită goală, ci în granițele indefinite
ale sale este reflectată prezența lui Hristos. Acolo este Hristos, care a intrat ca premergător la botez, acolo
este Împărăția lui Dumnezeu, găsită în noi, acolo este casa lui Hristos, unde nu intră lucrurile acestei lui și
care avansează mai profund în inimă și se apropie de Dumnezeu. Introducând mintea în inima sa, prin
renunțarea la toate gândurile, el îl descoperă pe Hristos care locuiește în ea.
Încetarea activității minții, care aplanează în sufletul lucrării divine, nu face inutil eforturile minții, că ea a
fost ascuțită și lărgită în pricepere mai delicat și mai comprehensibil. Datorită lucrării exclusive a lui
Dumnezeu, care este inaugurată în momentele de extasis al prezentului viața și voința rămân singure în
viața viitoare, este proporțională cu stagiul pe care mintea l-a atins prin eforturile ei, prin urmare este o
funcție de purificare a pasiunilor, cu care mintea nu ar fi fost aptă să fie ridicată spre dragostea extaziată a
lui Dumnezeu.

Ruga este cea care face mintea să se întoarcă de la toate lucrurile, toate ideile. Transparența de sine este
câștigată de minte în timpul rugăciunii. Rugăciunea mintală care caută la început, cu numele lui Isus, locul
inimii, sau punctul central al subiectului, ne arată faptul că mintea, chiar dacă este preocupată în principal
cu Dumnezeu, ea îl caută pe Dumnezeu prin intimitate cu însăși obiectul. Astfel ruga cercetează inima sau
în inimă pe Isus și pe măsură ce intră și se stabilește mai mult în inimă, cu atât mai mult este dominată
de certitudinea că ea l-a găsit pe Isus, că ea este înaintea lui. Prin ruga mintală, adâncimile uluitoare care
trec prin minte după renunțarea la toată forma conținută în ea și după ce se depășește, sunt revelate
adâncimile obiectului suprem din nou, formă în care noi suntem smeriți. Umilința rugăciunii crește din
cunoașterea simultană a subiectului nostru și din subiectul Suprem, diferit unul față de altul, dar în
legătură și penetrare reciprocă. În rugă, noi simțim în jurul nostru și în noi o certitudine absolută a
prezenței Subiectului Suprem copleșitor. Această experiență este pe atât de adevărată, mai plină de
certitudine, pe cât de mult simțim prezența realității, care ne înconjoară într-o infinitate, înaintea căreia nu
suntem decât puțin, și o supremație, de care depindem în mod complet. Această infinitate și supremație
absolută ne copleșește, încât inima se simte încercuită sau umplută complet cu ea, realizând o uniune
perfectă, inima înghițindu-l pe Domnul și Domnul inima, ambele devenind una.

Rolul rugăciunii cu mintea, așa cum ne-a fost transmis de Părintele Joseph, scrisă în 1810

După ce a sunat clopotul, ridica-te deodată făcând trei plecăciuni la pământ. Începe rugăciune: „Slavă Ție
Domnul nostru, Glorie ție”, „O Rege ceresc….”, „Sfinte Dumnezeu, Sfinte Atotputernice, Sfinte
Nemuritorule ai milă de noi (de trei ori)”, și după „Tatăl Nostru…”, troparul Trinității adică patru tropare:
„Ridică-te din somn…”, apoi „Să ne plecăm înaintea Dumnezeului nostru…” (de 3 ori) și Psalmul 50: „Ai
milă de mine o Dumnezeule…”, apoi Crezul: „Cred într-un singur Dumnezeu…”. Apoi „O născătoare de
Dumnezeu…”, „Botezător al lui Hristos…, roagă-te pentru noi”, „Sub mila ta…”, apoi: „Într-adevăr am venit
să te binecuvântam o Theotokos…”, și fă otpustul. Apoi începe marea confesare de toate păcatele, apoi:
„Ușurează, dezleagă…”, „Și cei care ne urăsc…”, apoi 50 de prosternări, sau ce ai de la Tatăl tău spiritual.

După aceia adună-ți toate simțurile, pleacă-ți capul pe umărul stâng. Apoi închide-ți gura și pune două
degete de la mâna dreaptă pe partea dreaptă a pieptului, deasupra inimii. Inhalează prin nas încet, în
adâncimea pieptului. Și spune: „Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine”. Nu
cerceta cu mintea suflarea nasului. Acolo în adâncimea inimii pentru a umbri spunerea celui mai iubit
nume. Nici nu-ți imagina inima, și nimic altceva. Și spune așa doar un sfert de oră, nu îngreunând mintea,
pentru că ești un începător.

Apoi mergi la Utrenii și găsește-ți un mic colț, mențineți degetele peste haină, și nu-ți pleca capul acolo,
ca să nu fi observat. Și acolo spune cu mintea un sfert de oră, și cu gura să nu încetezi, o dragul meu
frate.

După terminarea utreniilor, venind la celulă, citește acatistul Mamei lui Dumnezeu și ce mai știi. Și dacă
vrei, lasă puțin somnul. Și în timp ce te trezești, începe imediat acatistele. Și iar roagă-te cu mintea un
sfert de oră. În timpul perioadei de Proskomede (partea pregătitoare a Liturghiei), din nou un sfert de oră.
Apoi la ceasul al optulea, din nou un sfert de oră. După rugăciunea de după cină, un sfert de oră. Apoi
citește ce știi și mergi la culcare. Și așa în fiecare zi de cinci ori. Însă ascultările comunității să nu le
neglijezi, chiar dacă vei pierde vremurile arătate, crezând că în ascultare este mântuire. Mergând la
ascultare, fi preocupat cu liniștea și cu simplicitatea. Și așa încet cu încet îți pregătești mintea, fără să o
îngreunezi.

Dar chiar și atunci când ai spune cu limba, pentru a umbri cu mintea peste inimă. Așa să urmezi
întotdeauna și nimic să nu te separe de dragostea lui Hristos, nici problemele vieții, nici descurajarea.”

Mintea fizică fiind concentrată asupra locului minții fizice, mintea nu trebuie să producă imaginea inimii
fizice. Ea trebuie să fie direcționată spre inima spirituală, prin centrul spiritual al ființei umane, spre sine.
Doar inima spirituală este deschiderea spre infinitul divin, spre care trebuie îndreptată și mintea spre acea
inimă spirituală. Inima se poate uita prin deschiderea inimii, sau la eul indefinit, infinitul divin, chiar dacă
cuvintele rugăciunii nu sunt recitate.

Limba să nu fie lăsată să spună acele cuvinte fără vreo participare a conștiinței. Este mai ușor să ții
cuvintele cu gura decât cu mintea. Pentru că dacă le ții cu mintea se cere o concentrare mai mare. De
aceea, când mintea nu poate fi ținută să fie concentrată la acest cuvinte, trebuie continuată rostirea lor cel
puțin cu gura, care necesită o mai mică concentrare. Minții trebuie să i se permită să fie liberă de
concentrarea maximă, înainte de a se pierde pe sine, fără voie, de sine, pentru că este obosită.

Metoda aceasta nu necesită doar o repetiție identică a rugăciunii, ci arată calea prin care se poate
progresa spre Dumnezeu, sau mai multa rugă cu minte, sau la mai profunda concentrare asupra ei.
Aceasta este singura metodă de progres spre Dumnezeu prin inimă. Autorul este Hieromonk Joseph, Tatăl
Mănăstirii Văratic din Moldova, România.

Activitatea intelectuală constând din gând și intuiție este numit intelect, și puterea care activează gândul și
intuiția este tot intelectul, și această putere Scriptura o numește și inima. Aceasta este pentru că intelectul
este pre-eminent printre puterile noastre interioare încât sufletul nostru este diform. În aceia devotați
rugăciunii, în special la Rugăciunea lui Isus dintr-o frază, activitatea ne-etică a intelectului este cu ușurință
ordonată și purificată; însă puterea care produce această activitate nu poate fi purificată decât toate
celelalte puteri ale sufletului sunt purificate. Căci sufletul este o singură entitate care posedă multe puteri.
Astfel dacă vreuna din puterile sale este viciată totul este pătat; căci din moment ce sufletul este unic,
răul dintr-una din puterile sale este comunicat la restul. Acum din moment ce fiecare putere a sufletului
produce o energie diferită, este posibil ca cu sârguință una din aceste puteri să poată fi purificate
temporar; dar puterea în discuție nu va fi prin urmare pură, din moment ce ea se sfătuiește cu restul și
astfel rămâne impură mai degrabă decât pură (Sf. Grigore Palamas, Despre Rugăciune și Puritatea Inimii).

Din Scara Urcușului Divin, de Sf. Ioan Climakos

Un hesychast este cel care se luptă să păstreze cu evlavie ceea ce este netrupesc în cadrul templului
trupului, oricât de paradox ar suna aceasta. Un hesychast este unul care spune, „Dormeam, dar inima îmi
veghea” (Cântarea Cântărilor 5:2). Închide-ți ușa celulei tale față de trup, față de vorbire, și ușa ta
interioară față de duhurile rele. Urcă-te într-un foișor – dacă știi cum – și observă cum și când și de unde,
și în ce numere și în ce formă, hoții încearcă să vină și să fure via. Când paznicul este istovit el stă în
picioare și se roagă; apoi el stă jos și își reia aceiași sarcină. Păzirea împotriva gândurilor rele este un
lucru, a te păzi de intelect este ul altul. Ultimul diferă de primul ca estul de vest, și este mult mai dificil de
atins. Acolo unde hoții văd arme regale pregătite ei nu atacă locul în mod ușor. În mod similar, hoții
spirituali nu încearcă cu ușurință să prade persoana care a păstrat cu evlavie rugăciunea în inimă (Pașii 27
și 26).