UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE

REFERAT

MIȘCAREA SOCIAL-CULTURALĂ A
VLAHILOR BALCANICI ÎN SECOLUL XX

A elaborat:
Vitalie Băbălău,
student, an III, Istorie

A verificat:
Ion Eremia,
prof. dr. hab.

1
CHIȘINĂU 2013

2
 CUPRINS:

INTRODUCERE ................................................................................................................................ p. 3

MIȘCĂRILE SOCIAL-CULTURALE ALE VLAHILOR BALCANICI PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL

PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL .................................................................................................... p.
4

MIȘCĂRILE SOCIAL-CULTURALE ALE VLAHILOR BALCANICI ÎN PERIOADA

INTERBELICĂ .................................................................................................................................. p. 7

MIȘCĂRILE SOCIAL-CULTURALE ALE VLAHILOR BALCANICI ÎN PERIOADA

POSTBELICĂ .................................................................................................................................. p. 11

BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................................. p. 15

3
 INTRODUCERE

Aria etnogenezei românești și aria de răspândire a românilor a depășit acea suprafață care ca
urmare a Primului Război Mondial și a Conferinței de Pace de la Paris din anii 1919-1920 a intrat între
frontierele statului român. Astfel, ca și în perioada antebelică, România a rămas înconjurată de comunități
românești mai mari sau mai mici, care au continuat să trăiască în toate statele cu care țara se învecina
atunci: Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, URSS, chiar și Polonia.De la țară la țară, numărul și
situația acestora, adeseori era diferită.
Un tronson masiv al românismului trăia în Peninsula Balcanică. În dreapta Dunării se desfășurase
până în Istria, Thessalia, Macedonia și Tracia procesul de etnogeneză, de transformare a romanilor
orientali în români, care erau autohtoni în acele locuri. Românii balcanici se împărțeau în continuare, în
principal în funcție de varianta dialectală a limbii vorbite, în megleno-români (în Grecia, Iugoslavia și
chiar unii refugiați în Turcia), istro-români (în Italia și Iugoslavia) și aromâni sau macedo-români, cei mai
numeroși și care trăiau practic în toate statele balcanice, respectiv Grecia, Albania, Bulgaria, Iugoslavia.
Acestora li se adăugau și românii timoceni, despărțiți de granița dintre Bulgaria și Iugoslavia.1
Mișcările vlahilor balcanici, fie ei aromâni, megleno-români, istro-români, români din Bulgaria,
români timoceni și alte părți ale Iugoslaviei (după 1991 ale Serbiei și Croației) sau îndreptat atât în plan
social, prin dorința recunoașterii comunității românești de către comunitățile conlocuitaore și statele din
care făceau parte, dreptul la învățământ în limba maternă și folosirea acesteia, dar și în lupta pentru
emanicipare religioasă, prin serviciu dinvin în limba română.
Scopul lucrării este de a scoate în evidență dacă, când, în ce condiții și care au fost scopurile
formării și activității diverselor mișcări social-culturale alr vlahilor balcanici. De asemenea, doresc să
întrevăd piedicile la care au fost supuși aceștea, precum și arealul de activitate.

1 Gheorghe ZBUCHEA. Românii din afara hotarelor țării.

http://www.proiectavdhela.ro/pdf/gheorghe_zbuchea_romanii_din_afara_granitelor_tarii_tratatul_de_istorie_al_Academiei
_vol_8.pdf (ultima accesare 25.01. 2013), p. 4

4
 MIȘCĂRILE SOCIAL-CULTURALE ALE VLAHILOR BALCANICI
PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Primele tentative de mișcări social-culturale la vlahii balcanici pot fi delimitate încă din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea și în special la 1860, când învățătorul Apostol Mărgărit de la Școala
Greceacă din Vlahoclisura începea să predea și în limba maternă a elevilor săi, stârnind mânia clerului
grec. În același an, comunitatea aromână din București constituia un „Comitat macedoromân” care a și
finanțat imprimarea unei gramatici aromâne.2
„Comitetul Macedoromân” avea misiunea de a pregăti terenul pentru înființarea de școli și biserici
printre românii din Imperiul Otoman: ,,Comitetul Macedoromân din București a luat însărcinarea a dirija
introducerea limbii naționale în toate orașele și târgurile românești”. Sămânța fusese aruncată cu curaj și
roadele nu vor întârzia să apară.3
În 1865 s-a înființat la București „Institutul Macedoromân pe lângă Biserica Sfinții Apostoli”,
condus de arhimandritul Averchie, care avea și el drept obiectiv înființarea de școli în Balcani și formarea
de cadre didactice.4
Aceste comitete au sprijinit, prin toate mijloacele politice și economice dezvoltarea învățământului
în limba română literară. Înființarea în Macedonia, Pind, Thessalia, Epir și în alte zone cu populație
aromânească, a școlilor cu limba de predare maternă, cât și a celor în care se preda limba română literară,
a avut ca rezultat și apariția unei pleiade de scriitori care a creat literatura aromână cultă, a contribuit la
culegerea folclorului literar, precum și la editarea presei în limba maternă, dintre care se remarcă
Constantin Belimace (1848-1928), George Murnu (1868-1957), Nușiu Tulliu (1882-1949), Nida Boga
(1886-1974).5
După Tratatul de la Berlin din 1878, marele vizir Mehmet Esat Safvit Pașa recunoștea, de facto,
etnia aromână și ordona autorităților locale să nu împiedice cu nimic învățământul românesc. Prin
înființarea la Bitolia a Consulatului Regal al României, a Liceului de băieți, a Școlii superioare de fete,
bibliotecii și librăriei românești, această localitate devine centrul culturii aromânești.6
Situația școlilor române din Turcia a fost încredințată de către guvernul român unui „Inspector
General al Școlilor Române din Balcani”, funcție ce va fi deținută din 1878 și până în 1902 de profesorul
Apostol Mărgărit. Sediul Inspectoratului General se afla la Bitolia. După aceea, ministrul Instrucțiunii
Publice, Spiru Haret, a decis desființarea Inspectoratului și înlocuirea acestuia cu Administratia Școlilor și

2 Maria MAGIRU. Românii balcani aromâni.

http://www.proiectavdhela.ro/pdf/maria_magiru_romanii_balcanici_aromanii.pdf (ultima accesare 25.01.2013), p. 12
3 Dr. Adina BERCIU-DRAGHICESCU. Scoli si biserici românesti din Peninsula Balcanica 1864-1948.
http://www.lisr.ro/9-10-berciu.pdf (ultima accesare 25.01.2013), p. 4
4 Ibidem, p. 5
5 Maria MAGIRU. Op. Cit., p. 13
6 Ibidem, p. 13

5
Bisericilor Române din Turcia, care își avea sediul tot la Bitolia. Conducerea acestei Administrații a fost
încredințată lui G.C. Ionescu. În 1906 Administrația a fost iarași transformată în Inspectorat, condus de N.
Tacit care era ajutat de cinci revizori școlari.7
În anul 1879, la București, „Comitetul Macedoromân” s-a transfomat în „Societatea de Cultură
Macedoromână”. Scopul ei era acela ca, în limitele legilor și obiceiurilor din Imperiul Otoman, să
contribuie la răspândirea prin școli a limbii române, să ,,stăruie pentru buna stare a bisericilor și
comunităților românești de-a dreapta Dunării și de peste Balcani, să supravegheze mersul școlilor deja
existente și să înființeze altele noi”. De asemenea, școlile urmau să fie dotate ,,cu cărti, biblioteci,
aparate” și să se ,,îndemne la editarea de cărți pentru românii din acele parti”.8
„Societatea de Cultură Macedoromână” a fost recunoscută de guvernul roman la 1880. Din această
societate făceau parte personalităţile vremii: Dimitrie Ghica, Ion Ghica, D. Brătianu, C.A. Rosetti, Ion
Campineanu, Chr. Tell, D.A. Sturdza, Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, Iacob Negruzzi, Ioan Caragiani.9
Revoluţia Junilor turci care s-a produs mai ales in spaţiul macedonean şi care a avut ca principal
obiectiv restabilirea Constituţiei din 1876 şi occidentalizarea societăţii otomane a adus macedo-românilor
din imperiu o perioadă de libertate in organizarea socială şi comunitară pe baze naţionale. Aromânii au
avut doi reprezentanţi în parlamentul otoman: deputatul Filip Mişa şi senatorul, mai apoi ministrul
Nicolae Batzaria.10

În perioada antebelică au început să se manifeste tot mai pregnant și manifestările românilor

timoceni. Unul din cele mia importante personaje, un militant pentru drepturile românilor din Serbia, a
fost dr. Atanasie Popovici, născut la Geanova, lângă Negotin, în Timoc, fiul de preot „român”.
Aflându-se la studii la Universitatea din Jena (Germania), a intrat în legătură cu românii ardeleni
care erau la studiu, în frunte cu Onisifor Ghibu. Sprijinit de Onisifor Ghibu, care-i dăduse scrisori de
recomandare către Nicolae Iorga şi Spiru Haret, Atanasie Popovici a prezentat un memoriu despre
românii timoceni în şedinţa Camerei deputaţilor din 18 decembrie 1912, o comunicare adresată
guvernului. La câteva zile după aceea, dr. Atanasie Popovici a publicat în ziarul „Adevărul” un articol
intitulat „Românii din Serbia apelează către Ţară şi Parlament”. În opinia publică a României părea că se
manifestă un oarecare interes pentru această nouă „problemă naţională”. Deşi i s-au dat asigurări şi s-a
promis ajutor pentru vlahii/românii timoceni, în realitate totul a rămas la stadiul de vorbe. După intrarea
României în cel de-al doilea război balcanic, în 1913, Popovici a adresat un lung memoriu Legaţiei
Române de la Berlin, punându-i acesteia în vedere că România este datoare faţă de sine însăşi să anexeze
la teritoriul ei Valea Timocului, unde locuiesc mase compacte de circa 300.000 de români. În anii 1915-
1916, pe lângă activitatea didactică la Liceul Român din Silistra, a publicat în revista săptămânală politică

7 Dr. Adina BERCIU-DRAGHICESCU. Op. Cit., p. 6

8 Ibidem, p. 7
9 Emil ŢÎRCOMNICU. Aspecte istorice, sociale şi culturale privind legătura macedoromânilor cu spaţiul românesc.
Memoria Ethnologica, nr. 34 – 35, ianuarie - iunie 2010 ( An X ). http://www.memoria-ethnologica.ro/services/resource-
dld/9804 (ultima accesare 25.01.2013), p. 8
10 Ibidem

6
şi culturală „Tribuna” din Bucureşti articole privind soarta românilor timoceni.11
Războaiele balcanice și Primul Război Mondial au dat însă o lovitură de graţie romanilor,
teritoriul locuit compact de aceştia fiind impărţit, la Pacea de la Bucureşti din 1913, intre Grecia,
Bulgaria, Regatul Sarbo-Croato-Sloven şi Albania.

11 Ionel CIONCHIN. Un luptător pentru dezrobirea și luminarea românilor timoceni: Dr. Atanasie Popovici.
http://astra.iasi.roedu.net/texte/nr51AtanasiePopovici.html (ultima accesare 17.02.2013)

7
 MIȘCĂRILE SOCIAL-CULTURALE ALE VLAHILOR BALCANICI
ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Începutul organizării, cu scopuri naţionale, a românilor balcanici, în perioada interbelică, datează

din 1919, chiar înaintea semnării tratatelor de pace, în condiţiile în care erau deja cunoscute prevederile
acestora. Faptul îl aflăm dintr-o scrisoare către Nicolae Iorga, Paris, mai 1919, semnată de George Murnu
şi Tache Papahagi: "Românii din Valea Timocului ca şi cei din Pind, Macedonia, Albania şi Tesalia şi-au
trimis delegaţii lor la Congresul de Pace din Paris, pentru a prezenta şi sprijini înaintea acestui suprem
aeropag revendicările lor naţionale. În urma unei expuneri din partea acestor delegaţi în faţa membrilor
Coloniei române din Paris, a suferinţelor şi doleanţelor neamului românesc din sudul Dunării, s-a înfiripat
aici o ligă naţională, care poartă numele de „Liga pentru Libertatea Românilor din Timoc şi Macedonia”,
a1 cărei program, publicat în limba franceză, urmăreşte înfăptuirea cât mai largă şi mai temeinică a
revendicărilor etnice ale românilor din sudul Dunării. Pentru ca aceasta să fie cu putinţă, e de neapărată
nevoie de ajutorul şi conlucrarea Ligei Culturale din ţară, care ne place a crede că, cu toate secţiile sale,
nu va întârzia sa se şi pună în mişcare şi să lucreze din răsputeri pentru îndeplinirea operei de unire
politică şi culturală a românilor de pretutindeni. Socotim, prin urmare, că ar fi bine şi în interesul
românismului ca Liga Culturală să pună pe tapet chestiunea românilor din Timoc şi a macedoromânilor,
facând astfel ca să se manifeste solidaritatea tuturor românilor din Romania Mare cu românii, care nici
acum nu vor avea fericirea să scape de robia seculară de care sunt încătuşaţi."12
La Chişinău, aparătorul drepturilor românilor timoceni Atanasie Popovici a publicat articole
militând pentru drepturile acestora, în „Ardealul în Basarabia” şi „Coala Moldovenească”, reviste fondate
de Onisifor Ghibu. În toamna anului 1918, Atanasie Popovici a convocat la Chişinău o Adunare Naţională
a românilor timoceni, votîndu-se „Moţiunea prin care teritoriile româneşti din Serbia se unesc cu Regatul
Român”. Deşi cenzura n-a permis publicarea moţiunii în periodicul „România Nouă”, aceasta a fost
tipărită şi răspândită în ilegalitate, pe voi volante. Tot la Chişinău, Atanasie Popovici a tipărit, în limba
franceză, broşura „Les Roumaine de Serbie”, adresată reprezentanţilor Puterilor pe lângă guvernul de la
Iaşi. La 1 Decembrie 1918, la Chişinău, s-a desfăşurat Marea Adunare Naţională a Românilor de
pretutindeni sub preşedinţia dr. Atanasie Popovici, simultan cu Marea Adunare de la Alba Iulia, prin care
s-a proclamat unirea tuturor românilor – şi acest fapt a fost adus la cunoştinţa Puterilor Aliate prin
telegrafia fără fir.13
Un alt moment important al activităţii patriotice a dr. Atanasie Popovici a fost demersul la
Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919, unde a participat în calitate de consilier pe lângă delegaţia

12 Petre TURLEA. Aspiraţii ale românilor balcanici.Din introducerea volumului "Românii din Serbia. 1940-1944".
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/aspiratii-ale-romanilor-balcanici-iii-de-petre-turlea-10342204/ (ultima accesare
24.01.2013)
13 Ionel Cionchin. Op.Cit.

8
României. Ca preşedinte al Comitetului Naţional al Românilor din Serbia, în numele „Ligii pentru
libertatea românilor din Timoc”, dr. Atanasie Popovici a adresat „Memoriul românilor din Serbia” pentru
Conferinţa de pace de la Paris. Memoriul se bazează pe numărul, originea, vechimea şi continuitatea
românilor în spaţiul timocean, pe principiul naţionalităţilor şi dreptul popoarelor la autodeterminare:
„Valea inferioară a Timocului şi a Moravei, din nord-estul Serbiei şi platoul care desparte aceste
două râuri, este locuită de o însemnată populaţie românească /…/ Pe o suprafaţă de 12.240 km˛, adică o
treime din regatul Serbiei la 1912, se întind în cele patru judeţe, două – Craina şi Pojarevăţ – sunt locuite
de o populaţie aproape în întregime românească, pe cîtă vreme, în celelalte două judeţe - Morava şi Timoc
– populaţia românească este majoritară /…/ Însemnătatea numerică a populaţiei româneşti nu este de
lepădat. Ea numără astăzi mai bine de 340.000 de suflete /…/ Obârşia populaţiei române din Serbia este
foarte bine cunoscută, ea fiind alcătuită din rămăşiţele coloniilor romane şi trace romanizate care se aflau
în această ţară, atunci când sârbii s-au revărsat în aceste locuri şi care n-au putut fi slavizate decât cu greu
şi numai în parte. Populaţia românească s-a păstrat mai curată în văile mai înalte şi în pădurile dese ale
acestui ţinut umbros /…/ Limba românească a fost gonită din Biserică şi cărţile sfinte româneşti au fost
arse. Întrebuinţarea limbii româneşti în şcoli pentru copiii români a fost oprită /…/ Ocârmuirea, de
asemenea, şi-a dat osteneala de a tăia orice legătură dintre Românii din Serbia şi fraţii lor in România /…/
Mitropolitul din Belgrad nu dă voie preoţilor de a da, la botez, copiilor Români nou-născuţi, nume
româneşti. O listă cuprinzînd nume sîrbeşti este atârnată în fiecare biserică, acestea fiind singurele nume
îngăduite. Autorităţile sârbeşti merg cu lipsa lor de îngăduinţă pînă acolo încât l-au înlocuit pe profesorul
de obârşie românească Nicolici, de la Liceul din Negotin, numai pentru că vorbea cu părinţii, cu prietenii
şi cu cunoştinţele lui, româneşte. La 1909, un preot de obârşie românească, într-un sat curat românesc, a
fost dat în judecată, acuzat de a fi propagat românismul prin grai şi prin împărţirea de almanahuri şi cărţi
româneşti. Acest proces s-a judecat la tribunalul din Negotin. (Dos. 9695) /…/ Împotriva acestei politici
de înăbuşire şi sârbizare, românii din Serbia n-au putut să opună decît o împotrivire îndârjită şi mută. /…/
În două rânduri, la 1904 şi 1906, românii din judeţul Pojarevăţ au trimis la Bucureşti un împuternicit cu
un memoriu semnat de toţi fruntaşii românilor din judeţ, prin care rugau guvernul român, fierbinte, să
intervină pe lângă cel sârb spre a le îngădui de a avea şcoală şi biserică naţională /…/ În Serbia sînt
socotiţi trădători toţi aceia care scot la iveală pe românii din Serbia. Românii trebuie să fie nebăgaţi în
seamă sau trecuţi sub tăcere. Căci tot ce ar putea să atragă privirile asupra lor ar putea să dea naştere unor
probleme româneşti în Serbia, care, după părerea multora, ar fi foarte primejdioase. Un guvern care nu
îngăduie cea mai elementară libertate şcolară şi religioasă supuşilor săi – Români – este neîndoios că nu
ar putea decât să înăbuşe şi să împiedice cu cea din urmă asprime, orice mişcare iredentă, orice
împotrivire mai dârză, care ar putea să aibă un răsunet în străinătate /…/ Principiile wilsoniene care au
fost primite de toată lumea şi mai ales de poporul sîrb – aceste principii în numele cărora iugoslavii, toţi,
atîţi cîţi sînt – cer să fie alipiţi la regatul sîrb, trebuie să fie aduse la împlinire şi în ceea ce ne priveşte”.14
În finalul memoriului a fost trecută lista localităţilor de români din ţinutul timocean. În presa din
14 Ibidem

9
Paris au fost publicate mai multe articole destul de iritante pentru delegaţii sîrbi. N. Paşici, şeful
delegaţiei sârbe, a recunoscut că există o problemă timoceană, dar a cerut instituirea unui plebiscit.15
Problema timoceană la Paris a fost discutată în diferite comisii. În şedinţa din 11 martie 1919,
Larouche – reprezentantul Franţei – a remarcat faptul „că românii nici un moment nu au intervenit în
sensul de a cere Timocul, ci mai degrabă ca o contrapondere faţă de cererile sârbilor din Banat”. Destul de
slab reprezentată la acest Congres, România a pierdut Timocul şi mare parte din Banat datorită
diplomaţiei delegaţilor sîrbi care au tranşat toate teritoriile în favoarea Serbiei. O jumătate de an, Atanasie
Popovici a luptat la Paris pentru cauza timoceană, dar prezenţa diplomaţilor români a fost
nesatisfăcătoare, aceştia lăsându-se manevraţi de delegaţii sârbi, astfel încât nu s-a ajuns la nici un
rezultat în favoarea românilor timoceni. Cauza vlahilor/românilor timoceni a fost pierdută.16

Cu deosebit succes și-a continuat activitatea în decursul întregii perioade interbelice „Societatea
de Cultură Macedoromână”. Ținând cont de situația critică a românilor din Balcani, supuși asimilării în
noile state naționale, Societatea a adresat memorii repetate șefilor partidelor politice din România, pentru
ameliorarea „situației disperate a fraților noștri” emigrați în România. În 1925, Ion I.C. Brătianu, șeful
guvernului, „a dat dispoziții ca elementul românesc persecutat economicește de greci, de bulgari și de
aliații noștri iugoslavi să fie așezat pe pământul strămoșesc al lui Mircea cel Bătrân, în județele Durostor
și Caliacra”. Guvernul condus de N. Iorga (apr. 1931 – mai 1932) s-a preocupat de asemenea de
îmbunătățirea situației aromânilor colonizați în sudul Dobrogei. N. Iorga a fost un constant apărător al
românilor macedoneni. Într-o conferință la Institutul Sud-Est European el preciza: „noi cei de aici (din
nordul Dunării) împreună cu dânșii (din sudul Dunării) reprezentăm toată Romanitatea răsăriteană; avem
datoria să nu-i uităm, istoriografia noastră măcar, să le poarte de grijă”. În acest scop el a colaborat cu unii
dintre membrii Societății de Cultură Macedo-Române.17
N. Iorga susținea demersurile Societății de Cultură Macedo-Române pentru acordarea cetățeniei
române coloniștilor „care, ca orice alt cetățean român, trebuia să beneficieze de produsul muncii lui și să
ia parte la viața statului”.18
Abia în 1935, printr-o lege din inițiativă parlamentară (a domnului Fotino), s-a decis încetățenirea
coloniștilor macedoneni, timoceni și bucovineni din Durostor și Caliacra. În septembrie 1935, în cadrul
unor ceremonii desfășurate la Silistra și Bazargic, s-au acordat diplome de cetățenie la peste 5000 capi de
familie, care au primit astfel drepturi politice. Cu acest prilej, dr. Petre Topa, președintele Societății de
Cultură Macedo-Române, a cerut completarea legii cu prevederea de a se acorda cetățenia română tuturor
românilor de peste hotare „veniți și stabiliți aici”, în România, chiar dacă nu au lot de colonizare, dreptul
de preemțiune al acestora asupra pământurilor rămase prin emigrarea turcilor din sudul Dobrogei și mai

15 Ibidem
16 Ibidem
17 Traian D. LAZăR. Din istoricul Societății de cultură macedo-române. Revista română nr. 3 (65) / 2011
http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr65p22-24.pdf (ultima accesare 25.01.2013), p. 22
18 Petre TURLEA. Op. Cit.

10
multă solicitudine a administrației locale față de coloniștii din Durostor și Caliacra.19
În 1936, dr. P. Topa a difuzat un comunicat alertând opinia publică asupra faptului că în Dobrogea
Nouă chiar autoritățile de stat încurajează propaganda iredentistă a tuturor elementelor străine. Societatea
Culturală Macedo-Română „în calitate de ocrotitoare și interpretă a sentimentelor coloniștilor din
Dobrogea Nouă”, atrăgea atenția factorilor în drept asupra faptului că „elemente vrăjmașe neamului
nostru” sunt încurajate de „însăși organele de stat menite să asigure ordinea și liniștea publică”.20
Atitudinea excesiv de clementă a autorităților în cazul unui propagandist comunist și a unor
agitatori naționaliști bulgari, care abuzează de tradiționala toleranță a românilor, „ultragiază în gradul cel
mai înalt sentimentul național român”, arăta comunicatul.
În perioada interbelică Societatea de Cultură Macedo-Română a fost condusă de un Consiliu
general format din 35 persoane, ales (prin vot universal) din 3 în 3 ani. Consiliul general își alegea
președintele (N. Batzaria, P. Topa), vicepreședinții (în număr de 4), un secretar general, un casier, doi
cenzori. Din Consiliul general au făcut parte, în perioada interbelică, personalități a căror enumerare
ilustrează rolul pe care macedo-românii l-au avut în viața culturală, economică și politică a României:
generalii Mandrini (Mandarini), Darvari, Anastasiu Pefca, I. Papană; profesorii Th. Capidan, Tache
Papahagi, V. Papacostea; arhitectul C. Iotzu; medicul dr. P. Topa; G. Exarcu, Valeriu Papahagi, N.
Batzaria, N. Tacit, G. Murnu, ing. Elie Carafoli, I. Valaori.21
Iată doar câteva concretizări mai amănunțite. N. Batzaria (1874-1952), autor de literatură pentru
copii, a fost directorul revistelor „Dimineața copiilor” și „Universul copiilor”. Dr. P. Topa a fost
vicepreședinte al Asociației generale a medicilor și subsecretar de stat la ministerul Muncii (nov. - dec.
1937), la Președinția Consiliului de Miniștri (nov. 1939-mai 1940) și la ministerul Sănătății (mai-iul.
1940). Iuliu Valaori (1867-1936) s-a remarcat în domeniul lingvisticii și filologiei. Profesor la Univ.
București, specialist în indoeuropenistică, limba și literatura clasică, el a scris „Gramatica limbii latine” și
„Câteva observațiuni referitoare la scriitorii clasici și latini”. Arhitectul C. Iotzu (1889-1945), elev al lui I.
Mincu, prof. univ. la București, a proiectat clădiri sobre precum „Casa Corpului Didactic” din București
și „Casa Albă” din Craiova, clădirea Fundației „Ferdinand I” din Iași (actuala Bibliotecă Centrală
Universitară „Mihai Eminescu”). G. Murnu (1868-1957), prof. univ. la București, este autorul unei
remarcabile versiuni în limba română a scrierilor homerice, Iliada și Odisseea.22
Societatea de Cultură Macedo-Română, cu forțele proprii ori cu sprijinul guvernului României, a
oferit ajutor conaționalilor rămași în sudul Dunării, a susținut înființarea și funcționarea unor școli și a
stimulat literatura în dialectele sud-dunărene.

19 Ibidem
20 Ibidem
21 Traian D. LAZĂR. Op. Cit., p. 23
22 Ibidem, p. 23

11
 MIȘCĂRILE SOCIAL-CULTURALE ALE VLAHILOR BALCANICI
ÎN PERIOADA POSTBELICĂ

Cel de Al doilea Război Mondial, prin operaţiunile militare purtate în zona Balcanilor de-a lungul
a aproape cinci ani, a determinat prăbuşirea ordinii interbelice a statelor balcanice şi a provocat mari
pierderi materiale şi umane românilor sud-dunăreni. Totodată, au fost distruse sau parţial avariate localuri
de şcoli şi de biserici româneşti ce fuseseră ridicate prin contribuţia comunităţilor respective. Într-un
raport din octombrie 1940, consulul general la Ianina, V. Ştirbu, constata slăbirea legăturilor dintre
România şi românii sud-dunăreni şi „insuficienţa aşezământului nostru din Grecia, clădit după modelul
celui din ţară, fără a se ţine seama de condiţiunile locului, aplicat de sus, în loc de ai imprima un caracter
organic de sine stătător, cu alte cuvinte, un învăţământ artificial, lipsit de viaţă, devenind, din cauza
viciilor sale organice, cu mici excepţii, o sucursală pentru plasarea elementelor indezirabile din
România".23
Se aprecia că obţinerea autonomiei şcolare şi bisericeşti pentru românii din Pind şi Macedonia
precum şi tradiţia învăţământului românesc din Macedonia sârbească „au fost pentru naţiunea română un
câştig politic, naţional şi cultural de mare însemnătate, de care însă noi am dovedit că nu suntem demni;
cedând presiunilor sârbeşti am închis şcolile înfloritoare din Macedonia sârbă iar autonomia şcolară şi
bisericească pentru românii din Pind şi Macedonia greacă, smulsă de Tache Ionescu de la greci, a rămas
iluzorie, nefiind statornicită printr-un regulament sau convenţie între România şi Grecia. Din această
cauză, învăţământul românesc din Grecia, fără drept de publicitate, considerat particular, incolor şi lipsit
de caracterul de aplicaţie, a deviat de la scopul iniţial de a forma o elită conducătoare locală la
macedoromâni transformânduse într-o instituţie de transplantare a elementelor macedoromâne pregătite în
România, servind, prin aceasta, de minune interesele statului elen, care a depus între timp o acţiune
uimitoare pentru deznaţionalizarea rapidă, brutală, uzând de toate mijloacele turmei macedoromâne
rămasă decapitată de propriul nostru învăţământ". Se propunea numirea unor cadre didactice aromâne,
legate de comunităţile respective, „profesorul urmând a fi dublat în acest caz de aportul său personal
extraşcolar, de popularitatea şi trecerea proprie printer macedoromânii localnici".24
La toate aceste neajunsuri s-au adăugat acte de corupţie şi deturnări de fonduri. O notă informativă
adresată la 10 aprilie 1945 secretarului general al Ministerului Afacerilor Străine, Vasile Stoica, semnala
deturnarea a 500.000 de franci elveţieni de către inspectorul general Gh. Papagheorghe de la conducerea
Administraţiei Şcolilor şi Bisericilor Româneşti din Grecia, nefiind plătite astfel salariile corpului didactic
şi bisericesc.

23 Prof. Univ. Dr. Adina BERCIU-DRĂGHICESCU & Prof. Maria PETRE. Şcoli şi biserici româneşti din Peninsula
Balcanică (1918-1961). http://www.art-emis.ro/istorie/1172-scoli-si-biserici-romanesti-din-peninsula-balcanica-1918-
1961.html (ultima accesare 17.02.2013)
24 Ibidem

12
 În numeroase rapoarte ale reprezentanţilor diplomaţiei sau ale inspectorilor şcolari din zonă se
făcea o paralelă între politica de toleranţă culturală faţă de minorităţile naţionale dusă de statul român şi
cea de asimilare şi deznaţionalizare dusă de statele vecine faţă de românii sud-dunăreni. Se sugera
adoptarea unei politici similare de către autorităţile române faţă de şcolile bulgăreşti, greceşti sau sârbeşti
din România, ca mijloc de presiune pentru îmbunătăţirea tratamentului românilor sud-dunăreni.
În pofida greutăţilor întâmpinate, a distrugerilor materiale datorate frontului şi bombardamentelor,
a pierderilor umane, statul român subvenţiona învăţământul de la sud de Dunăre în anul şcolar 1943-1944
cu suma de 23.050.000 de lei. În afară de subvenţionarea şcolilor şi bisericilor de la sud de Dunăre, statul
român a ajutat comunităţile române, aflate în condiţii grele cauzate de război, cu alimente, îmbrăcăminte,
sume de bani şi iasprijinit pe cei ce doreau să se stabilească în ţară. În martie 1944, Consiliul de Miniştri a
adoptat Decretul-lege pentru apărarea demnităţii naţionale şi a intereselor româneşti de peste hotare, prin
care se urmărea apărarea românilor cetăţeni ai altor state şi se înfiinţa, pe lângă Ministerul Afacerilor
Străine, un consiliu naţional compus din cinci persoane.25
În a doua parte a anului 1944, ca urmare a evenimentelor din 23 august, s-a modificat profund
situaţia politico-teritorială din zonă. În timpul celui de al doilea război mondial, românii de la sud de
Dunăre s-au implicat în lupta împotriva ocupanţilor germani, italieni, bulgari. În Iugoslavia, Albania,
Grecia, unde s-a dezvoltat o amplă mişcare de partizani, în care elementele comuniste au avut o implicare
importantă, s-a promis pentru perioada postbelică drepturi egale minorităţilor etnice, inclusiv
minoritarilor români. În anii 1944-1945, în Iugoslavia şi Albania, s-au instaurat regimurile comuniste ale
lui Iosip Tito şi Enver Hodja, dar promisiunile făcute nu au fost respectate. În aceste ţări, românii au fost
ţinta unei politici de asimilare în vederea pierderii identităţii lor naţionale. Şcolile şi bisericile româneşti
din Albania au fost închise, cele din Macedonia sârbească nu au fost redeschise iar pentru românii din
Timoc situaţia a rămas neschimbată.
În Banatul iugoslav funcţionau, în anul şcolar 1946-1947, 32 de şcoli primare româneşti, un liceu
mixt şi o şcoală normală (la Vârşeţ), care aveau şi două internate. Personalul didactic era format din 98 de
învăţători plătiţi de statul român cu sume între 2.000 şi 3.000 de lei lunar şi 145 de învăţători plătiţi de
statul iugoslav.
În Grecia, aromânii au fost implicaţi în războiul civil dintre forţele democratice şi
cele comuniste ale generalului Marcos. Autorităţile elene au folosit acele împrejurări pentru a face masive
mutări de populaţie din zonele muntoase în centrele urbane din sud şi au urmărit înlăturarea din zonă a
intelectualilor şi fruntaşilor aromâni. În februarie 1946 guvernul elen a dispus închiderea şcolilor
româneşti, preluarea imobilelor şi expulzarea cadrelor didactice de cetăţenie română. Aceeaşi soartă au
avut şi bisericile româneşti din această ţară.
În Bulgaria, în mai 1945, autorităţile au luat măsuri pentru desfiinţarea celor trei
şcoli româneşti din această ţară. Peste un an, în mai 1946, directorul Institutului Român din Sofia a fost
înştiinţat că statul bulgar „este de acord a recunoaşte şcolilor pe care le conduceţi dreptul de a se bucura
25 Ibidem

13
de privilegiile art. 350 din Legea Educaţiei Naţionale".26
În noiembrie 1946, un grup de intelectuali români din Sofia au înaintat un memoriu autorităţilor
comuniste din Bulgaria, în care solicitau recunoaşterea dreptului de a avea şcoli şi biserici româneşti. În
memoriu se aprecia că în Bulgaria trăiau două grupuri de români: dunăreni şi valahi pe de o parte şi
români macedoneni de cealaltă parte. Primul grup, în număr de 100.000 de persoane, trăia în satele din
valea Dunării, iar cel de-al doilea, în subgrupuri răzleţe în toată ţara. Se amintea faptul că românii din
Bulgaria au sprijinit mişcarea de partizani, iar după instalarea noului regim au sperat în rezolvarea justă a
drepturilor minorităţilor. Datorită persecuţiilor la care au fost supuşi în timpul vechiului regim
„minoritatea română este speriată... şi nu îndrăzneşte să-şi manifeste libertatea sa naţională". Se arăta că,
întrebată „dacă doreşte să i se deschidă şcoli româneşti, ea n-a îndrăznit să răspundă în mod afirmativ, cu
toate că ea rămâne în sufletul ei o populaţiune românească, după cum îi este portul, obiceiul şi graiul, în
special aceasta se observă la femei, care totdeauna au fost şi sunt păstrătoare şi purtătoare a naţionalităţii".
Se solicita reintroducerea registrelor de stare civilă în care minoritatea românească să fie trecută la
rubrica români, deschiderea de şcoli româneşti întreţinute de stat, libertatea desfăşurării slujbei religioase
în limba română, recunoaşterea şcolii româneşti de la Sofia, dreptul de a se organiza în grupuri
profesionale şi organizaţii culturale, presă în limba maternă.
Cu toate că autorităţile bulgare au acordat drept de publicitate Institutului Român
de la Sofia, în toamna anului 1947, guvernul comunist condus de dr. Petru Groza îl va închide. În
septembrie 1948, imobilele şi întregul inventar al Institutului vor fi date în custodie Ministerului
Educaţiei Naţionale din Bulgaria „iar gestiunea în bani şi arhiva au fost preluate de Ambasadă, urmând ca
profesorii să părăsească Bulgaria, întrucât guvernul bulgar nu are nevoie de serviciile lor".
Biserica română de la Sofia, refăcută de statul român după bombardamentele din primăvara anului
1944, a fost cedată statului bulgar în martie 1951. Dezinteresul manifestat de autorităţile comuniste din
România faţă de soarta românilor sud-dunăreni şi renunţarea la tradiţia inaugurată de domnitorul
Alexandru Ioan Cuza, de sprijinire a şcolilor şi bisericilor româneşti din Peninsula Balcanică, a fost
însoţit, după cel de Al Doilea Război Mondial, de intensificarea fenomenelor de aculturare şi asimilare.
Împărţiţi de Cortina de Fier între lumea liberă şi cea totalitară, românii sud-dunăreni au fost supuşi
unor presiuni politice, educaţionale şi culturale în scopul deznaţionalizării şi au suferit un accentuat declin
demografic. S-a intensificat fenomenul emigraţiei, au apărut şi sau dezvoltat comunităţi aromâne în
Germania, Franţa, S.U.A., Canada, Australia.
S-a născut astfel, prin nerecunoaşterea de către statele balcanice a existenţei unei minorităţi
aromâne sau vlahe, sentimentul iminentei dispariţii istorice a ei. Din studiul realizat de Direcţia de
Cultură a Ministerului Afacerilor Externe, din iunie 1961, rezulta că în nordul Greciei, într-o zonă locuită
de aromâni, mai existau biserici în:27
- Veria, unde, în anul 1956, preotul român Nicolae Calipetri slujea în greceşte;

26 Ibidem
27 Ibidem

14
- Doliani, unde nu era un preot român şi se slujea în greceşte;
- Turia, lipsită de preot şi unde nu se slujea;
- Fetiţa, Gramaticova, Hrupiştea, complet distruse;
- Grebena, dărâmată de autorităţile elene, pe locul ei se construiseră birourile şi locuinţa mitropolitului.

După anul 1945, când această parte a Europei a fost încadrată în spaţiul socialist şi în perioada
comunistă, peste soarta comunităţii româneşti din peninsulă s-a aşternut o tăcere adâncă însoţită de un
dezinteres total. La acestea s-a adăugat şi poziţia statului grec, care a negat în totalitate existenţa pe
teritoriului ei a altor etnii în afara celei greceşti. Această politică continuă să fie promovată şi la momentul
actual. În rezultatul politicii de asimilare promovată de autorităţile greceşti în anul 1946 s-au desfiinţat
şcolile şi liceele româneşti din Elbasan, Bitolia, Salonic. În acelaşi an au fost desfiinţate absolut toate
şcolile din Grecia şi Macedonia sub pretextul că în războiul civil provocat de comuniştii lui Marcos
aromânii i-au aprovizionat pe partizanii acestuia, iar România, protectoarea aromânilor, se afla sub
influenţa Moscovei. În 1948 s-a desfiinţat Institutul român de la Sofia, subvenţionat de România, la fel
Consulatul din Vidin.
În concluzia ţinem să menţionăm că situaţia aromânilor reprezintă, după cum s-a exprimat Adina
Berciu-Drăghicescu, „o mare tragedie a secolului XX”, ei fiind condamnaţi la o asimilare continuă şi la
începutul secolului XXI.
După destrămarea Iugoslaviei şi consolidării statelor balcanice independente, a apărut o mică
speranţă că situaţia aromânilor se va îmbunătăţit, chiar dacă problemele lor în calitate de minoritate
nerecunoscută mai persistă.
Noua pătură intelectuală apărută din rândurile populaţiei aromâne tinde să se manifeste din ce în
ce mai pregnant în diferite acţiuni culturale, menite să stopeze dispariţia limbii şi a identităţii. Au apărut
noi partide şi asociaţii culturale care se fac cunoscute prin promovarea imaginii comunităţilor aromânilor
balcanici. Acestea sunt cunoscute în România, la Atena, Scopje şi Tirana.
Se crede că instituirea unui învăţământ în limba maternă, în şcolile elementare şi secundare din
Grecia, Albania şi Macedonia, eventual Bulgaria, ar putea frâna declinul limbii aromâne şi respectiv
dispariţia unei culturi bimilenare şi a unei etnii care a străbătut veacurile suportând întotdeauna condiţii
foarte aspre.
Profesorul de istorie contemporană la Universitatea din Viena Max Demeter Peyfuss remarca
acum câţiva ani că „Într-o viitoare Europă comună, aromânii – indiferent de ce parte a frontierei ar trai
(căci frontierele moderne au distrus spaţiul natural de viaţă al aromânilor) – trebuie să obţină dreptul lor
nelimitat de domiciliu ca aromâni.”

15
 BIBLIOGRAFIE

1. Gheorghe ZBUCHEA. Românii din afara hotarelor țării.

http://www.proiectavdhela.ro/pdf/gheorghe_zbuchea_romanii_din_afara_granitelor_tarii_tratatul_de_isto
rie_al_Academiei_vol_8.pdf (ultima accesare 25.01. 2013)

2. Maria MAGIRU. Românii balcani aromâni.

http://www.proiectavdhela.ro/pdf/maria_magiru_romanii_balcanici_aromanii.pdf (ultima accesare
25.01.2013)

3. Dr. Adina BERCIU-DRAGHICESCU. Scoli si biserici românesti din Peninsula Balcanica 1864-
1948. http://www.lisr.ro/9-10-berciu.pdf (ultima accesare 25.01.2013)

4. Emil ŢÎRCOMNICU. Aspecte istorice, sociale şi culturale privind legătura macedoromânilor cu

spaţiul românesc. Memoria Ethnologica, nr. 34 – 35, ianuarie - iunie 2010 (AnX ).
http://www.memoria-ethnologica.ro/services/resource-dld/9804 (ultima accesare 25.01.2013)

5. Traian D. LAZĂR. Din istoricul Societății de cultură macedo-române. Revista română nr. 3 (65) /
2011. http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr65p22-24.pdf (ultima accesare 25.01.2013)

6. Petre TURLEA. Aspiraţii ale românilor balcanici.Din introducerea volumului "Românii din
Serbia. 1940-1944". http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/aspiratii-ale-romanilor-balcanici-iii-de-
petre-turlea-10342204/ (ultima accesare 24.01.2013)

7. Ionel CIONCHIN. Un luptător pentru dezrobirea și luminarea românilor timoceni: Dr. Atanasie
Popovici. http://astra.iasi.roedu.net/texte/nr51AtanasiePopovici.html (ultima accesare 17.02.2013)

8. Prof. Univ. Dr. Adina BERCIU-DRĂGHICESCU & Prof. Maria PETRE. Şcoli şi biserici
româneşti din Peninsula Balcanică (1918-1961). http://www.art-emis.ro/istorie/1172-scoli-si-
biserici-romanesti-din-peninsula-balcanica-1918-1961.html (ultima accesare 17.02.2013)

16