Supus, loial şi drept; Vârtutea-atunci măreaţă răsare ca ş-o floare, De brumă neatinsă la rumena-i coloare În fragedul lui piept!
Pe fruntea lui senină dreptatea străluceşte
Întocma ca ş-un soare pe sferă când păşeşte De nori neturburat; E crimă, se retrage, e silă, se fereşte, E negură,-o străbate, e nor, îl împărţeşte Şi iesă nepătat.
Frumos e omul, Doamne, cu inimia curată
Cu floarea conştiinţei de crime nepătată, Sincer, nefăţărit; Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte, Închidă-l să nu vază lumină pân' la moarte, Şi iată-l neclintit!
Arunce-l în deşerturi lipsite d-orice floare,
Pe unde nu s-arată nici om, nici zburătoare, Ci şerpi veninători; Vârtutea-i va fi scutul ş-azilul de scăpare, Întocma ca şi cedrul, cu umbra sa cea mare, La oameni călători;
Frumos e omul, Doamne, cu generozitate,
Când iartă pe tiranul ce-apasă p-al său frate, Cu scop d-a-l subjuga; Şi-n loc să răsplătească, cum cere pofta-n lume, Duşmana lui lucrare, îi cruţă negrul nume, Voind a-l îndrepta!
De ce nu vine, Doamne, a Ta împărăţie,
Când oamenii să şteargă şi umbra de sclavie, Fiind creştini curaţi; Şi-n locu-i să domnească dreptatea nepătată, Egala-dreptăţire şi pacea-adevărată, Ca între fii şi fraţi!