DESPRE CANONIZARI

- Ce înseamnă canonizarea unui sfânt?

Canonizarea este un act foarte important pe care îl săvârşeşte biserica, de trecere a persoanelor cu viaţă îmbunătăţită
în rândul sfinţilor. Cuvântul vine de la "canon", care are o mulţime de sensuri printre care şi acela de listă sau
catalog. Canonizarea înseamnă înscrierea cuiva în acest catalog al sfinţilor. Încă din vechime, de la începuturile
creştinismului, bisericile locale scriau în liste sfinţii lor, locali, cu timpul aceşti sfinţi au fost veneraţi în toate
bisericile, devenind sfinţi ai întregii biserici. La început, în aceste liste sau canoane de sfinţi se treceau martirii sau
cei care mureau pentru Hristos în persecuţii pentru mărturisirea credinţei. Listele au purtat numele de "Martirologii".
După aceea s-a generalizat la "Sinaxar", care cuprinde viaţa unui sfânt, după aceea la "Minologii", care înseamnă
viaţa sfinţilor dintr-o lună, şi toate cărţile, dicţionarele, colecţiile acestea despre vieţile sfinţilor.

- Care sunt regulile canonizării?

Pentru ca o persoană să fie trecută în rândul sfinţilor trebuie ca acea persoană să fi mărturisit credinţa cea adevărată
în Hristos, ortodoxă. Apoi, acea persoană să fi mărturisit pe Hristos cu orice preţ, dacă a fost cazul, chiar cu preţul
vieţii. În al treilea rând, se adaugă moralitatea ireproşabilă, dovedită prin viaţă deosebită, plină de sfinţenie. Apoi se
adaugă câteva lucruri prin care se vede că Dumnezeu preamăreşte aceste virtuţi ale persoanei respective: darul de a
face minuni, neputrezirea trupului, adică rămânerea trupului sub formă de moaşte. La condiţiile menţionate putem
adăuga mirosul de bună mireasmă pe care îl răspândeşte corpul celui care nu a putrezit.

- Apărarea credinţei, calitate de sfânt?

Marea majoritate a domnitorilor canonizaţi în biserica noastră, dar şi în cea cea rusă, bulgară şi sârbă a apărat
credinţa împotriva celor de alt neam şi, mai ales, de altă credinţă, islamul. Şi aceasta este o calitate ce recomandă la
canonizare. Apoi, ceea ce este esenţial la trupurile neputrezite este ca ele să facă minuni pentru a fi considerate
moaşte de sfinţi. Trebuie să fie înregistrate cazuri de minuni mari, o înviere din morţi, o tămăduire dintr-o boală
incurabilă.

- Care este procedura de canonizare?

Există un întreg ritual în ceea ce priveşte canonizarea. Aceasta se produce după ce se înregistrează o evlavie popu-
lară, lumea îşi creează o imagine despre acel om, ştie că a dus o viaţă sfântă, a fost un om curat sufleteşte, că a făcut
nişte lucruri minunate în viaţă, creându-se un adevărat cult, o evlavie deosebită. Dar biserica trebuie să verifice înde-
plinirea tuturor acelor condiţii de fond de care aminteam. Cineva, de regulă un ierarh, face propunerea de
canonizare, Sfântul Sinod instituie o comisie specială, se cercetează viaţa celui propus să fie trecut în rândul
sfinţilor, se cercetează toate condiţiile de fond, după aceea se aprobă sau nu ca el să fie canonizat. Dacă se aprobă
canonizarea, atunci se întocmeşte slujba acelui sfânt, acatistul, se pictează icoana, toate cu aprobarea bisericii. După
ce se încheie toată această cercetare se face un act de proclamare de către Sfântul Sinod, un Tomos sinodal, după
aceea se aduc osemintele dacă au rămas, se spală şi se ung cu sfântul mir, se face o ultimă slujbă de pomenire, după
aceea, împreună cu osemintele, se aduce icoana sa pictată în biserică, se săvârşeşte privegherea cu o seară înainte, se
face liturghia solemnă în duminica sau sărbătoarea în care se face proclamarea canonizării, se citeşte actul sinodal,
deci se proclamă canonizarea. Se publică tomosul sinodal, se înştiinţează şi alte biserici orotodoxe despre existenţa
noului sfânt. Nu este obligatoriu ca aceste biserici să-l treacă în calendare, dar de obicei îl trec. Dacă o biserică s-a
pronunţat, se consideră că s-a pronunţat corect. Ziua de prăznuire se alege a fi data la care a murit sfântul respectiv.

- În timpurile noastre se mai nasc sfinţi?

Biserica este o Cinzecime care odrăsleşte mereu sfinţi. Sfinţenia nu ţine cont de clasa socială, de oameni mai mult
sau mai puţin culţi, de starea politică, ci de posibilitatea de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu. Pot exista şi în zilele
noastre sfinţi. Atât timp cât putem crede în Mântuitorul Iisus Hristos, în învăţătura lui şi trăim credinţa dreaptă
putem crede că există şi oameni care duc o viaţă demnă de numele de sfânt. Suntem o biserică veche de 2.000 de
ani, o biserică născută o dată cu poporul român şi poate de aceea şi sentimentul religios este atât de puternic. Şi este
de aşteptat ca din neamul nostru să se mai ridice sfinţi.
Fie că-i descoperim pe cei din trecut pe care n-am reuşit încă să-i trecem în rândul sfinţilor, fie pe alţii care trăiesc
printre noi. Dar important este să treacă în viaţa cealaltă. Noi nu canonizăm niciodată pe cineva care este în viaţă,
pentru că omul poate păcătui şi în ultima clipă a vieţii lui.

- Nu orice trup neputrezit e sfânt,

Despre neputrezirea trupurilor, părintele profesor Nicolae Necula a atras atenţia: "Găsirea unui trup neputrezit nu
înseamnă neapărat că este un atribut al sfinţeniei. În primul rând, trupul acela poate fi găsit neputrezit ca urmare a
unui blestem, se şi citeşte rugăciunea de dezlegare de blestem dacă se întâmplă să se găsească un astfel de trup. Nu
este niciodată o grabă în canonizarea unei persoane tocmai pentru a nu greşi cumva. În momentul în care am
declarat pe cineva sfânt trebuie să fim convinşi că respectivul merită această calitate. Nu trebuie să ne jucăm de-a
canonizarea".

- Canonizarea se face uneori după secole,

"Condiţiile absolut necesare sunt: dreapta credinţă, sfinţenia vieţii şi mărturisirea credinţei, cu preţul vieţii dacă este
posibil şi dacă este cazul", a spus preot profesor doctor Nicolae Necula, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din
Bucureşti. "Ceea ce trebuie să avem în vedere absolut obligatoriu este faptul că numai Sfântul Sinod declară
canonizarea sfinţilor pentru că este un act de mare responsabilitate şi autoritate. A spune despre cineva că este sfânt,
a-l proclama sfânt nu este un lucru simplu. De aceea se aşteaptă uneori ani de zile. De exemplu, la noi, în cazul
canonizărilor recent făcute, s-a aşteptat sute de ani. Este cazul lui Ştefan cel Mare, care avea un cult imediat după
moarte şi care a persistat atâtea sute de ani. Biserica a considerat abia după 500 de ani că el trebuie trecut în rândul
sfinţilor ca mare apărător al credinţei ortodoxe. Marea lui calitate este că, asemenea lui Constantin cel Mare, a fost
un mare apărător şi luptător pentru creştinătatea ortodoxă", a adăugat părintele decan, subliniind că, deşi unii
domnitori au putut să mai săvârşească unele greşeli, apărarea credinţei neamului, ctitoria de biserici şi mănăstiri îi
pot recomanda la sfinţenie.

- Sfinţenia se arată miraculos,

Deshumarea care se face la şapte ani nu este ceva obligatoriu, ba chiar, spune părintele decan, nu ar trebui să o
facem
"Sfinţenia unui om se arată în mod minunat. Să ne gândim că aşa s-a întâmplat cu Sfânta Cuvioasă Parascheva, cu
Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou şi cu alţii. Deshumarea la şapte ani nu este o practică creştină corectă. Un trup de
creştin se înmormântează pentru totdeauna. Mi-aduc aminte de când eram copil, cum că preotul spunea: «Se
pecetluieşte mormântul acesta până la a doua venire a lui Hristos»"

“Moaştele (sl. mošti) sunt rămăşiţe, oseminte – adesea mumificate, plăcute la vedere şi având un miros plăcut – ale
unui sfânt sau ale unei persoane cu viaţă sfântă. Prin extensie, se aplică şi la resturi de îmbrăcăminte, veşminte sau
alte obiecte persoanei sfinte. Moaştele sunt semnul lucrării harului Duhului Sfânt în lume, şi ele sunt făcătoare de
minuni pentru cei care se închină cu credinţă lui Dumnezeu, a cărui lucrare se manifestă în sfintele moaşte.

Utilizare

Astăzi, o părticică de sfinte moaşte se găseşte în fiecare sfânt antimis. De asemeni, sfinte moaşte sunt puse la temelia
unei biserici şi a sfântului altar.

Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur

Sfantul Ioan Gura de Aur (347-407) este unul dintre cei mai cunoscuti, pomeniti si iubiti sfinti ai Bisericii Ortodoxe.
Sfantul Ioan Gura de Aur s-a nascut la anul 347, in Antiohia. Intreaga lui viata si-a dedicat-o zidirii Bisericii lui
Hristos, pentru care nu a crutat nimic, nici macar pe sine. Cuvantarile sale sunt de o inaltime neegalata nici pana
astazi, prin ele sfantul urmarind zidirea celor sfinte in inimile crestinilor si atacarea abuzurilor de orice fel, politice si
autoritaea din Biserica si din Imperiul Roman din acea vreme.
Ajuns in cele din urma episcop si Patriarh al Constantinopolului, el a fost exilat de trei ori de catre imparateasa
bizantina Eudoxia. De fiecare data, motivul exilarii sale a venit din viata sa de nevointa, pe care cei de langa el o
pizmuiau, vazand in ea caderile lor. In cel de-al treilea exil, Sfantul Ioan Hrisostom a si muri, dupa o calatorie lunga
de trei luni de zile, sub stricta supraveghere, in conditii foarte aspre. El a murit la data de 14 septembrie 407, in
localitatea Comana – Komana din Pont. Trupul sau a fost inmormantat in Komana, unde a si ramas vreme de 30 de
ani. Cu toate ca el a adormit intru Hristos in ziua de 14 septembrie, el este pus in calendar in data de 13 septembrie,
in ziua de 14 fiind praznuita Inaltarea Sfintei Cruci.

Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur. Istoria si cinstirea lor de catre crestini.

Sfintele sale Moaste au fost cinstite cu multime de dragoste inca din primele zile ale trecereii sale la Domnul. In anul
434, unul dintre ucenicii sai, numit Proclu (434-447), ajungand Patriarh de Constantinopol, e, dupa 4 ani, a cerut
voie imparatului bizantin Teodosie, sa aduca in Constantinopol trupul Sfantului Ioan Gura de Aur. Abia in anul 438
crestinii au reusit sa aduca in orasul lui Constantin trupul Sfantului Ioan, in vremea domniei imparatului Teodosie al
II-lea (408-450).

In dorinta de a aduce trupul sau in Constantinopol, cei insarcinati cu minunata misiune nu au reusit, oricat s-au
straduit. Astfel, imparatul Teodosie va spune despre acestea: „Noi, cinstite parinte, socotind ca trupul tau este mort
ca al altora, am vrut fara multa chibzuiala sa-l ridicam si sa-l aducem iarasi la noi. Din cauza aceasta dorinta noastra,
pe buna dreptate, nu ni s-a implinit. Dar tu, cinstite parinte, ca cel care ai invatat pe toti pocainta, iarta-ne greseala si
te daruieste noua ca unor fii iubiti de parintele lor, si veseleste cu venirea ta pe cei ce te doresc.” Abia dupa rostirea
acestei rugaciuni, scrise si asezate in sicriul sfantului, acesta s-a usurat, crestinii putand sa-l ridice si sa mearga cu el
spre Constantinopol.

Moastele Sfantului Ioan Hrisostomul au fost duse mai intai in Biserica Sfantului Apostol Toma, numita „a lui
Amantie”, iar dupa aceea la Biserica Sfanta Irina. A doua zi, dis de dimineata, Sfintele sale Moaste au fost asezate
intr-o mult cinstita lacra, iar mai apoi duse in Biserica Sfintii Apostoli. Cand a fost asezat in mareata biserica, din
gura Sfantului Ioan s-au auzit cuvintele: „Pace tuturor.” Cu mare cuviinta, mai apoi, racla cu Sfintele Moaste a fost
ingropata in pamant, in Sfantul Altar, langa Moastele Sfantului Grigorie Teologul, iar cand se savarsea Sfanta
Liturghie, a carui autor si era sfantul, se faceau mari minuni. Cinstirea sfintelor lui Moaste s-a generalizat inca din
secolul al IX-lea.
Mai inainte de caderea Constantinopolului sub turci, in anul 1453, Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur au fost
trimise, printr-un edict, la Manastirea Marea Lavra, in Sfantul Munte Athos, de catre imparatul Ioan Tsimiskis (969-
976). O parte din mana stanga a sfantului a fost trimisa, in luna iulie a anului 1284, de catre imparatul Andronic
Palaeologul (1282-1328), la Manastirea Filoteu, tot in Sfantul Munte Athos.

O parte din sfintele sale Moaste au ramas in Biserica Sfintii Apostoli pana la Prima cadere a Constantinopolului, in
vremea Cruciatilor, in anul 1204. Dupa dureroasele lucruri savarsite de cruciati, Moastele Sfintilor Ioan si Grigorie
Teologul au fost duse in Venetia, iar mai apoi in Roma. Cinstitul sau trup a fost asezat mai intai intr-un pridvor al
unei Biserici medievale, inchinate Sfantului Apostol Petru. Mai tarziu, in data de 1 mai 1626, acestea vor fi
transferate in Biserica cea mare a Sfantului Petru, fiind asezate intr-o Capela special amenajata pentru ele.
Pomenirea mutarii Sfintelor sale Moaste din Constantinopol in Roma se face, de catre Biserica Ortodoxa, la data de
27 ianuarie.

Dupa 800 de ani, moastele celor doi sfinti au ajuns sa fie inapoiata Bisericii din Constantinopol. Acestea au fost
restituite Bisericii Constantinopolului in data de 27 noiembrie 2004, de catre Papa Ioan Paul al II-lea. Moastele
Sfintilor Ioan Hrisostom, transportate intr-o racla legata cu panglica rosie, si ale Sfantului Grigorie Teologul, asezate
intr-o racla legata cu panglica galbena, se afla astazi in Biserica Sfantului Gheorghe din Patriarhia Ecumenica din
Constantinopol.

Particele din Sfintele sale Moaste se mai afla si in Manastirea Vatoped, Manastirea Iviron, Manastirea Dionisiu si
Manastirea Dochiariu, aflate tot in Sfantul Munte. O parte din Moaste se poate sa fi ajuns si in Cipru, atata timp cat
in micuta si izolata localitate Mesana, din Pafos, se afla o Manastire inchinata Sfantului Gheorghe de Komana, iar
denumirea de Komana – Comana – se refera la localitatea Komana din Pont. Se poate ca Moastele Sfantului Ioan sa
fi fost pastrate in aceasta biserica, dupa aducerea lor in Cipru, din Komana, mai inainte de ducerea lor in
Constantinopol.
Sfintele Moaste ale Sfantul Ioan Gura de Aur. Unde se mai gasesc?

Manastirea Darvari, Bucuresti, Romania. Manastirea Secu, Judetul Neamt, Romania. Catedrala Episcopala din
Craiova, Romania. Biserica Sfanta Ecaterina, Bucuresti, Romania, unde se vor pastra pana la construirea Catedralei
Mantuirii Neamului.Catedrala Sfantul Gheorghe, Patriarhia Ecumenica de Constantinopol (actualul Istanbul),
Turcia. Manastirea Filoteu, Sfantul Munte Athos, Grecia, pastreaza mana dreapta a Sfantului Ioan Gura de Aur.
Manastirea Vatoped, Sfantul Muntele Athos, Grecia, pastreaza cu mare cinste capul Sfantului Ioan, cu urechea
stanga intreaga. Se spune de catre parintii cei din vechime, ca la urechea stanga i-a talcuit ingerul Sfintele
Evanghelii si a ramas neputrezita spre marturie ca a fost adevarata talcuirea ingerului. Manastirea Varlaam, Meteora,
Grecia. Capela Imaculata Conceptie, Basilica San Pietro, Roma, Italia.”
Marturie de netagaduit :

“In luna martie 2009, ora 22.00, la Teatrul Luceafărul din Iaşi a avut loc conferinţa „Noul Babel european şi
prigoana împotriva creştinilor”, susţinută de ieroschimonahul Hrisostom Manolescu şi scriitorul Danion Vasile. Sala
– de 500 de locuri – a fost arhiplină, mulţi stând în picioare. S-a vorbit despre direcţiile în care Uniunea Europeană
prigoneşte credinţa ortodoxă (cerând intrarea femeilor în Sfântul Munte Athos, scoaterea orelor de religie din şcoli,
promovarea ecumenismului prin controversata Chartă ecumenică, adoptarea legislaţiei privitoare la drepturile
homosexualilor, dezincriminarea incestului, introducerea actelor biometrice cu microcip). Spre sfârşitul conferinţei
s-a făcut referire la cinstirea mărturisitorilor ortodocşi anticomunişti, modele de rezistenţă creştină pentru vremurile
noastre.

După conferinţă, credincioşii s-au putut închina la moaştele unor mărturisitori ortodocşi din temniţa Aiudului, aflate
într-o răcliţă adusă de Danion Vasile (au putut săruta o parte din craniul unui mărturisitor, dăruită de părintele Justin
Pârvu. Sub această părticică se află şi părticele din moaştele altor patru mărturisitori, trei dintre acestea fiind primite
de la Aiud de părintele Serafim de la Mănăstirea Căşiel).
La 10-15 minute după ce mulţimea de credincioşi a început să se închine la sfintele moaşte, s-a întâmplat o minune:
părintele Hrisostom, care ţinea răcliţa în mână, a observat următoarele: „Înclinând puţin răcliţa, am simţit un lichid
uleios curgându-mi pe degete. Concomitent am simţit o puternică mireasmă, ca mai apoi, privind la osemintele din
răcliţă, să constatat că deasupra moaştelor se afla o impresionantă cantitate de mir, circa două trei linguriţe. Surprins
peste fire, le-am arătat credincioşilor racla cu mir. Unii dintre cei care sărutaseră deja moaştele s-au întors uimiţi,
mărturisind că, cu puţin timp înainte, în raclă sfintele moaşte se aflau uscate. Pe dată creştinii s-au strâns în jurul
răcliţei, din care se vedea cum izvorăşte mirul. Mulţi dintre cei de faţă au fotografiat sau filmat racla cu mirul.”

Ca semn de mulţumire pentru milostivirea arătată de Dumnezeu prin sfinţii Săi, poporul a cerut să se facă o
rugăciune către sfinţii închisorilor. Părintele Hrisostom a citit Acatistul Noului Mărturisitor Valeriu Gafencu şi
Rugăciunea de proslăvire a noilor mărturisitori. În timp ce creştinii se rugau, din raclă, o dată cu înmulţirea mirului
s-au răspândit valuri de mireasmă, fapt simţit de mulţi dintre cei de faţă, fără a se fi consultat între ei. Anunţăm pe
cei sceptici că mirosul emanat de mirul osemintelor întrecea ca intensitate şi ca obişnuitul miros al mirului de la
pangare. Danion Vasile a spus: „Mi se pare că e mai mir decât mirul obişnuit, mirosul era de mir dar şi de altceva,
mai profund…” „E chiar greu de spus cum era mirosul, era nepământesc. Nimic n-ar fi de ajuns pentru a descrie
mirosul, e greu de exprimat în cuvinte. Mireasma era îmbătătoare”, a spus o credincioasă.

Câteva zeci de credincioşi, rămaşi până după ora 23.00, când s-a terminat citirea acatistului, au ţinut să întărească
prin semnătură – pe liste făcute ad-hoc – cele petrecute. La sfârşit au venit să se închine la această slăvită minune
doi părinţi cunoscuţi ai vremii noastre – ieroschimonahul Ioan de la Rarău şi părintele Mihail Popescu de la Piatra
Neamţ, împreună cu un grup de credincioşi veniţi de la altă conferinţă. Ei au fost impresionaţi de cele întâmplate,
închinându-se cu multă evlavie.

Credem că această minune vine în sprijinul canonizării sfinţilor din închisori şi al rezistenţei împotriva apostaziei şi
desfrâului promovat de Uniunea Europeană, dovedindu-se un argument care spulberă îndoielile privitoare la
sfinţenia mărturisitorilor secolului XX.

Se cuvine ca poporul drept-slăvitor, în frunte cu întâi-stătătorii Bisericii, să ia aminte la acest semn dumnezeiesc,
sporind evlavia faţă de mărturisitorii ultimei prigoane”.
„Maxim intuia perfect starea de lucru. De altfel, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta cu toate virgulele, cu tot
înţelesul ei. Despre el a spus cineva, de mare competenţă, că e singurul care ar putea fi patriarhul ţării. Eu, care l-am
cunoscut de tânăr, am încuviinţat.” Părintele Arsenie Papacioc (mărturie din volumul îngrijit de monahul Moise:
Sfântul închisorilor – mărturii despre Valeriu Gafencu).”

“Sfinte moaste sau cadavre?

De-o vreme încoace s-au purtat discuţii aprinse pe seama sfintelor moaşte. Fiecare, în cunoştinţă de cauză fiind, sau
nu, şi-a dat verdictul autenticităţii, sau al neautenticităţii unor trupuri neputrezite, declarate sfinte moaşte. Este ştiut
lucru că nu orice trup neputrezit poate fi venerat şi numit drept sfinte moaşte. Iar printre sfintele moaşte autentice,
chiar dacă nu sunt trupuri întregi, pot fi şi osemintele, rămăşiţele unor sfinţi, pentru care avem mărturie miile de
sfinte moaşte din Ţara Sfântă sau din alte părţi ale lumii. Cert este că primul criteriu în canonizarea unui sfânt este
mărturisirea de credinţă, ortodoxia cea adevărată, nepervertită cu ereziile ecumenice de azi, pilda vieţii şi învaţăturii
propovăduite de acesta. În cazul în care nu sunt îndeplinite minimum de condiţii de mai sus, prezenţa trupului
neputrezit ar trebui să dea de gândit.

Să vedem ce spun Legile Bisericii Ortodoxe:

Pentru a nu ne pierde prea mult în amănunte, să ne oprim asupra lucrării numite “Îndreptarea Legii”, cap. 37, glava
37, care tratează problema unei eventuale afurisenii. În privinţa unui trup neputred, putem să ne întrebăm dacă la
mijloc nu este vreo afurisenie sau blestem, motiv pentru care trupul nu se descompune.

Astfel, în lucrarea mai sus numită, aflăm că trupurile rămân nedezlegate după moarte, în următoarele condiţii:
1. cel care este blestemat numai în părţile dinainte i se ţine trupul întreg;
2. cel care este antematisit se arată verde şi degetele-i sunt zbârcite;
3. cel care se arată negru este afurisit de către arhiereu;
4. cel care se arată alb este afurisit de către legile dumnezeieşti.

Boroaia -primăvara lui 2006:
“Au fost descoperite rămăşiţele pământeşti ale regretatului părinte Ilarion Argatu. Dar… nu chiar rămăşiţe, fiindcă,
de fapt, trupul era aproape neputred. Unii susţineau cauza sfinţeniei vieţii sale şi i se închinau ca unui sfânt; alţii
ripostau, considerând că „de fapt, era doar schelet cu rămăşiţe de păr (care se descompune foarte greu), deşi sicriul
putrezise în totalitate”. Cât despre credincioşii evlavioşi, se spune că se închinau la «racla cu sfinte moaşte (bucăţi
de cadavru) aşezată în Biserică» Deşi decizia ierarhilor din B.O.R. a fost ca să rămână în biserică timp de 40 de zile
şi apoi să fie îngropate în curtea lăcaşului, credincioşii au construit un baldachin şi l-au aşezat în pronaosul bisericii,
aproape de criptă, racla fiind lăsat desfăcută şi acoperită doar cu sticlă. Din nou, părerile sunt împărţite. Legile
Bisericii (glava 40 – «Îndreptarea Legii»), sfătuieşte că «dacă s-a aflat în mormânt trup întreg şi păr să nu aibă
nicidecum, aceasta dă de gândit şi este îndoială, dacă este afurisit sau nu; totuşi trebuie trupul acela să fie scos afară
din mormântul în care a fost şi să-l pună în alt mormânt curat şi neîntrebuinţat. Şi, după ce va trece timp îndeajuns,
dacă trupul acela s-a aflat întreg desfăcut, e bine, iar dacă s-a aflat nedesfăcut, să ştiţi că este afurisit şi cere iertare ca
să fie izbăvit de afurisenie. Iar dacă s-a aflat vreun om afurisit şi i s-au citit de către arhiereu rugăciunile de
iertăciune şi acel trup nu s-a desfăcut din cauza afuriseniei, să fiţi încredinţaţi că a săvârşit o nedreptate.»

Dacă o fi sfânt sau nu, părintele Argatu, nu este în puterea noastră a o zice. Dar nici nu putem să ne lăsăm înşelaţi de
copilăriile unora. Realitatea este următoarea: Sicriul în care este acum părintele Argatu, este închis cu un capac şi
are o ferestruică mică de sticlă, prin care se poate vedea un pic fruntea. Mai multă lume a observat că în interior, au
apărut musculiţe, care stau la lumină pe această sticlă. De ce nu s-ar ridica capacul? Pentru că prezenţa acestor
insecte dovedeşte faptul că procesul de descompunere a trupului părintelui Argatu este în continuă evoluţie. Şi,
atunci, mai putem vorbi despre sfinte moaşte, sau despre un trup ajuns la o stare nedefinită de descompunere? Nu
vreau să răstălmăcesc lucrurile, dar dacă am compara trupul neputrezit al părintelui Argatu cu unele sfinte moaşte
autentice, se poate vedea o diferenţă mare. Din filmările şi fotografiile care s-au făcut în momentul dezhumării, şi
mai târziu se poate vedea că trupul părintelui este muced, hoit, de culoare neagră. Din relatările martorilor oculari, a
reieşit că nu a avut nici miros de mireasmă. Şi, dacă ţinem cont de precizările mai sus menţionate, ale glavei 37,
«Îndreptarea legii», care spune că: «acela care se arată negru este afurisit de către arhiereu», suntem îndreptăţiţi să
credem că la mijloc este totuşi o afurisenie. Şi în concluzie… pe cine venerăm, ca pe nişte sfinte moaşte? sau
transformăm trupurile neputrezite în mijloace de umplut buzunarele…?”
“Alt dubiu asupra vieţii părintelui Argatu”
“În cartea «Răspunsuri duhovniceşti ale Părintelui Ilarion Argatu la întrebările credincioşilor» (Ed. Mila creştină,
2006), se vorbeşte despre «deschiderea Sfintei Cărţ»i, care, zice-se, «se face numai după trei zile de post negru. Stai
în genunchi, te închini, săruţi Sfânta Evanghelie şi spui: «Doamne arată-mi mie păcătoasa…» (spui dorinţa pe care o
ai), apoi te rogi de preot, după ce ai deschis cartea şi ai auzit ce ţi-a căzut să-ţi spună ce trebuie să faci, după citirea
Evangheliei, la care ai deschis. Nu o tălmăceşti singur,ca nu ai darul acesta, oricât de înţelept ai fi sau ai crede că
eşti.»
Nu ştiu ce pravilă bisericească permite clericului deschiderea Sfintei Evanghelii pentru a ghici viitorul. Oricum, în
aceste condiţii intrăm în domeniul divinaţiei; fie că este săvârşită de preot sau mirean, lucru care se canoniseşte grav
de Sfinţii Părinţi. Ghicirea viitorului prin deschiderea cărţilor sfinte este canonisit ca şi păcatul vrăjitoriei. Nu ştiu ce
sfânt al Bisericii Ortodoxe a practicat vreodată divinaţia pe cărţile sfinte. Sau nu ştiu care lege, canon, sau frântură
din pravilă i-ar fi permis părintelui Argatu să facă acest lucru, care se încrie printre fărădelegile osândite de Biserică.
Deci, cine era părintele Argatu, atunci când, chiar şi după zile de post negru, deschidea Sf. Evanghelie pentru a ghici
viitorul unuia sau altuia? Era preot sau vraci? Şi ştiut lucru este că vracii (ghicitorii) nu sunt de la Dumnezeu. Şi
Simon Magul era tot vrăjitor, şi… a moştenit blestemul Sf. Ap. Petru, afurisenia şi osânda. Să nu fi moştenit şi
«cuviosul» Ilarion Argatul blestemul sfintelor canoane, afurisenia legilor şi pravilei bisericeşti, folosindu-se de
cărţile sfinte ale Bisericii în săvârşirea unor servicii, care ţineau mai mult de latura ocultismului, decât de cea
bisericească. Aşa fac vrăjitorii de azi: se folosesc de sfinte cruci, de icoane, ca prin prezenta acestora să aibă mai
mari sorţi de izbândă.”

“Cât despre păcatul avortului…, iarăşi alt dubiu

Sfătuia părintele Argatu că pentru a spăla păcatul unui avort este nevoie de 14 zile, în care trebuia «să participi la
cele 14 Sfinte Liturghii, la care se adaugă alte 14 zile de vineri cu ajunarea completă, cu aprinderea acasă a 9
lumânări, care se aprind şi ard în timp ce tu faci rugăciuni dimineaţa, la prânz, sau când vii de la serviciu, seara
înainte de culcare şi la 12 noaptea, când se încheie şi postul şi rugăciunea şi tot în patru timpi faci cele 40 de metanii.
În cele 14 zile de post, vinerea, dai la un sărac milostenie -mâncare de post, pe care tu ai fi mâncat-o, sau ceva bani
şi spui săracului numele tău de botez (ex: Anca mă numesc, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine) şi dai banul sau ce
ai luat de mâncare.»
Păi…, să te tot mărturiseşti la un asemenea duhovnic! Sfinţii Părinţi opreau de la Sfintele Taine ani de-a rândul pe
femeia care făcea avort, pe când părintele Argatu o rezolvă în mai puţin de 4 luni (luând în calcul cele 14 vineri de
post). Avortul reprezintă o crimă premeditată. Să se poată spăla atât de uşor? Mă îndoiesc… mă îndoiesc şi de
duhovnicia părintelui Argatu, mă îndoiesc şi de încrederea celor care se mărturiseau la el.
Astfel stând lucrurile, avem de-a face cu un «sfânt» sau cu un caz al unui trup nedezlegat, pentru care zice Sfântul
Vasilie cel Mare, că semnele trupului nedezlegat, din pricina vreunei afurisenii sunt acestea:
trupul este nedezlegat (nedescompus);
este deformat şi urât;
este greu mirositor şi puturos;
este umflat;
pricinuieşte frică şi cutremur celor care-l privesc. (vezi Pidalion, Tâlcuire la can. 7 al Sfântului Grigorie de Nyssa).”