Smerenia creştină

Smerenia creştină. Dintre toate virtuţile caracterului moral creştin,

smerenia este virtutea cea mai specifică moralei creştine, ea rezultînd din adevărata
cunoaştere de sine. Ea este virtutea prin care noi recunoaştem că toate darurile şi
însuşirile bune pe care le avem nu sînt rezultatul vredniciei noastre, ci le-am primit
de la Dumnezeu ; de aceea, noi nu trebuie să ne mîndrim cu ele (cf. I Cor. 4, 7 ; II
Cor. 3, 5 ; Filip. 2, 13). Cel mai minunat îndemn la smerenie ni l-a dat însuşi
Mîntuitorul nu numai cînd ni s-a dat pe Sine ca exemplul pe care trebuie să-1
urmăm, zicînd : «învăţaţi de ia Mine că sînt biînd şi smerit cu inima» (Matei 11,
29), ci şi prin întruparea şi viaţa Sa, căci El «s-a smerit… făcîndu-se ascultător
pînă la moarte…» (Filip. 2, 8). De asemenea, Sfîntul Apostol Pavel ne îndeamnă la
smerenie cînd zice : «Cu darul lui Dumnezeu sînt ceea ce sînt» (I Cor. 15, 10), iar
în alt Ioc : «…Cît pentru mine însumi, nu mă voi lăuda, fără numai întru
neputinţele mele» (II Cor. 12, 5).Creştinul oricît ar fi de înzestrat, oricît de virtuos,
oricît de înaintat pe calea desăvîrşirii, trebuie să-şi dea seama că, dacă a ajuns la
aceasta, n-a ajuns prin propriile sale puteri, ci prin harul lui Dumnezeu şi, cu toate
acestea, el e departe de adevărata desăvîrşire. Iar dacă smerenia e necesară
creştinului chiar pe treptele cele mai înalte ale desăvîrşirii morale, cu atît mai mult
ea îi este necesară înainte de a păşi pe calea
desăvîrşirii, sau după ce a făcut abia primii paşi pe această cale.
Smerenia este pentru creştin o podoabă sufletească, în stare a-1 face să
recunoască slăbiciunile şi neputinţele sale, pentru ca să se poată îndrepta şi să
păşească pe calea desăvîrşirii. Dar smerenia, pentru a fi cu adevărat valoroasă,
trebuie să fie o smerenie adevărată, nu făţarnică; de asemenea, ea trebuie să fie
statornică şi împreunată cu dorinţa de desăvîrşire. Numai astfel ea poate rodi în
sufletul creştinului supunere şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, dorul după harul
divin şi după conlucrarea cu el, linişte şi pace sufletească, fugă de îngîmfare şi
mărire deşartă, îngăduinţă, dreptate şi cinstire a aproapelui.1
Mijloacele cele mai potrivite pentru câştigarea şi păstrarea smereniei sînt: a)
adevărata cunoaştere de sine, care îl face pe creştin să nu se împodobească cu
însuşiri pe care în realitate nu le are ; b) rugăciunea stăruitoare către Dumnezeu,
făcută cu duh umilit şi inimă înfrîntă (Ps. 50, 18) ; c) meditaţie asupra vieţii
Mîntuitorului şi asupra vieţilor sfinţilor, care au fost pilde de adevărată smerenie.
Păcatul principal împotriva smereniei este mîndria, unul din cele şapte păcate
capitale. Ea se poate înfăţişa ca orgoliu, adică preţuire de sine şi îngîmfare prin
lauda de sine peste măsură, sau ca vanitate, adică dorinţa după laudele şi linguşirile
celor din jurul său, fără ca acestea să aibă un temei real. Şi după cum din smerenie
răsar numeroase roade bune, tot astfel din mîndrie răsar numeroase alte păcate, ca :
ne dreptatea, cruzimea, neascultarea etc. De aceea, Sfîntul Apostol Petru spune :
«Celor mîndri Dumnezeu le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har» (I Petru 5, 5).

1
Filocalia volumul 2, Traducere de preot Prof Dr Dumitru Stăniloaie, tipărită cu binecuvântarea PF Părinte Daniel
Patriarhul BOR, Ed IBM BOR, Bucureşti 2008, p.260.