Viorel GAIŢĂ

♦
ŢARA LUI GAIŢĂ

1
 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
GAIŢĂ, VIOREL
Ţara lui Gaiţă / Viorel Gaiţă ; pref.: Ioan Groşan ;
postf.: Liviu Antonesei. - Cluj-Napoca : Grinta, 2014
ISBN 978-973-126-577-3

I. Groşan, Ioan (pref.)

II. Antonesei, Liviu (postf.)

821.135.1-7

Coperta: Adrian Ilina

Ilustraţie din genericul emisiunii "România lui Gaiţă"
Animaţie: Tudor Avrămuţ
Producător: Media Factory

© Editura Grinta, 2014.

Toate drepturile rezervate
Această carte este protejată prin copyright. Nici o parte a acestui document nu
poate fi reprodusă sau transmisă sub orice formă, prin orice mijloace
(electronice, email, fotocopiere, înregistrare ș.a.) fără permisiunea prealabilă
a autorului.

EDITURA

Cluj-Napoca, Str. Primăverii 22/23, c. 400536

GSM: 0744-777.883
E-mail: gabby_cojocaru@yahoo.com
Director: Gabriel Cojocaru
Echipa tehnică: Alina Tănase
Vladimir Negoiţă

2
 Viorel GAIŢĂ

ŢARA LUI GAIŢĂ

– pamflete politice minimiste nici prea vesele, nici triste –

Prefaţă de Ioan GROŞAN

Postfaţă de Liviu ANTONESEI

EDITURA

Cluj-Napoca
2014
3
4
„Când vreau să citesc o carte bună, o scriu eu.”

Benjamin DISRAELI (politician şi scriitor englez)

„Cu răbdare şi umor, trece viaţa mai uşor!”

Epitaf din Cimitirul Vesel de la Săpânţa

5
6
 Cuvânt înainte

Deşi s-ar părea că epoca noastră de infinită

tranziţie oferă belşug de material pentru un neiertător
ochi satiric, scriitori care să abordeze acest gen, doar la
prima vedere facil, nu prea s-au mai ivit după 1990. Cu
texte tipărite în cărţi, în sensul pomenit mai sus, au
apărut doar Cornel Udrea de la Cluj, grupul Ars
Amatoria de la „Caţavenci” şi Simona Tache şi Mihai
Radu, de la aceeaşi revistă, cu excelentul lor volum
„Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut”.
(Vorbesc, desigur, de texte cu un anumit nivel valoric,
nu de orice însăilări). Satira postdecembristă a migrat
spre show-biz, spre televiziuni, unde au excelat într-o
vreme grupul „Divertis” (înainte de dezbinare) şi, cu un
prag mai jos, „Vacanţa Mare”. Deci o primă concluzie ar
fi că scriitorii satirici de talia lui Ion Băieşu, Teodor
Mazilu, Mihai Ispirescu, Tudor Popescu, ba chiar şi a lui
Aurel Baranga, care făceau să râdă mase largi de cititori
şi spectatori de teatru au înflorit, paradoxal, în
dictatură, şi că democraţia, oricât de originală ar fi, nu
prieşte condeielor aşa, mai ascuţite.

7
 Şi totuşi... Am în faţă volumul „Ţara lui Gaiţă”,
scris de excelentul farseur şi om de spirit Viorel Gaiţă,
cunoscut îndeobşte prin suculentele sale reportaje tv,
din care indimenticabil rămâne „Nivelul erecţiei în
România”. De data asta autorul are curajul să-şi
aştearnă talentul satiric în scris, într-un text structurat în
trei părţi: „Pamflete politice”, „File din jurnale” şi
„Scurte proze satirice”.
De la început vreau să spun că Viorel Gaiţă n-are
nici o inhibiţie în a-şi selecta personajele din nu importă
ce domeniu, cu preponderenţă din politică. Sub lupa sa
inclementă vom recunoaşte imediat personalităţi sau
personulităţi de prin rang de pe scena noastră socială,
cu numele lor real abia uşor parafrazat. Îi vom
recunoaşte aşadar pe Baian Trăsescu, Elena Urdea,
Adrian Tănase, Arin Cantonescu, Theodor Ologu, Mircea
Geoală, Mircea Triaconu, Ioan Ilicescu, Bideanu, Vlaga
ş.a.m.d. ş.a.m.d., prinşi în ipostaze care de care mai
haioase. Parafrazarea ironică merge până la parodierea
unor cunoscute clişee ori titluri celebre („Mândră
corabia, mangă cârmaciul” sau „Şi preşedinţii beau, nu-i
aşa?”), neiertând pe nimeni, neocolind aproape nici un
subiect fierbinte din buimaca realitate românească.
Complexitatea acestor proze (căci proze sunt în
adevăratul înţeles al genului) e dată şi de formele
variate de scriitură: eseuri, jurnale „apocrife” în limbajul
tipic al „actantului” respectiv (al bodyguardului
preşedintelui, al unui puşti de 10 ani – absolut savuros! –
şi al unui pierde vară), jurnale construite pe calapodul
jurnalului lui „Nutzi, spaima Constituţii”, apoi de
„momentele şi schiţele” din ultima secţiune a cărţii,
„Scurte proze satirice”. Şi nu întâmplător am pomenit
8
de celebrul titlu caragialean: majoritatea textelor lui
Viorel Gaiţă se pretează, asemenea celor ale lui Nenea
Iancu, la adaptări cinematografice. Felul firesc în care
curg dialogurile, expresivitatea situaţiilor şi proeminenţa
caracterelor, jocul perspectivelor ar putea constitui o
adevărată mină de aur în exploatarea unui bun regizor.
Nu voi da citate din carte, deşi mă mănâncă
mâna, lăsând această plăcere a parcurgerii textului în
seama cititorilor. Voi spune doar că salonul select al
literaturii satirice româneşti a câştigat prin Viorel Gaiţă
un membru de frunte.

Ioan GROŞAN

9
10
 I. Pamflete politice minimiste
(nici prea vesele, nici triste)

„Parlamentarul nu este altceva decât un infractor care

face legi în perioada în care nu stă la închisoare.”
Mark Twain (scriitor)

„Când nu ştiţi cu cine să votaţi, cu dreapta sau cu

stânga, liniştiţi-vă: hoţii fură atât cu dreapta cât şi cu
stânga.”
Ion Cristofor (poet, critic literar)

11
12
 Şaptesprezece oameni furioşi

„Au fost mai mulţi oameni care au participat la alegeri şi

i-au votat pe amândoi candidaţii sau pe niciunul sau pe
Bugs Bunny, sau au scris vreo înjurătură pe buletin”.
(Hotnews.ro)

Interior Biroul Electoral Central, noaptea târziu. Cei 17

membri ai biroului dorm care pe unde au apucat: 8 în
paturi pliante, 4 pe mese, 3 sub mese şi 2 pe scaune. Îşi
fac apariţia, la geam, un el şi-o ea. El îmbrăcat în costum
de Batman, ea în costum de Catwoman.
Batman: „Eşti sigură, dragă, că nu se trezesc ăştia?”
Catwoman: „Nu se trezesc, c-am vorbit cu băieţii de la
catering să le pună nişte somnifere puternice-n pizza.”
B: „Ai avut o idee super să ne căţărăm pe peretele de
sticlă al Sălii Palatului folosind ventuzele astea de
desfundat chiuvetele. Dar cum facem acum să trecem
dincolo de sticlă?” C: „Am văzut eu pe unul din canalele
tv pentru femei la emisiunea „N-avem nevoie de
bărbat” că mai întâi trebuie degresat geamul cu alcool şi
apoi trebuie tăiat cu diamantul.” B: „La degresat merge
şi cu whisky, nu? (suflând) Stai să-l aburesc un pic. Aşa.
Acuma dă-mi inelul ăla cu diamant pe care ţi l-am făcut
cadou după europarlamentare. Gata. Pun ventuza şi
trag.” Catwoman se strecoară ca o adevărată pisică prin
spărtura creată. C: „Poţi să-mi arunci cei zece saci cu
13
voturi nule pe care i-am cărat. Mă ocup eu de restul.”
După cel de-al cincilea sac unul dintre judecătorii de la
Biroul Electoral Central (BEC) dă semne de trezire.
Catwoman scoate un „miau” şi-l muşcă de nas. Judecă-
torul adoarme şi mai adânc. B (gelos): „Pe mine
niciodată nu m-ai muşcat de nas.” C: „N-am vrut să-ţi las
urme, dragule.” Catwoman aranjează sacii aduşi de ei
lângă ceilalţi cu voturi nule, apoi iese la fel cum a intrat,
punând la loc cercul de sticlă decupat. B: „Unde sărbă-
torim victoria. La mine sau la tine?” C: „La Cotroceni, în
biroul oval”.

Judecătorul 1, trezindu-se şi pipăindu-şi nasul: „Ce

coşmar am avut. Se făcea că m-a muşcat de nas o
pisică.” Judecătorul 2 (strănutând): „Ciudat. Sunt
alergic doar la păr de pisică.” Încet, încet se trezesc şi
reprezentanţii partidelor parlamentare. Reprezentantul
PDL: „Am numărat mai mult de jumătate din voturile
nule şi am găsit cu 10 saci mai multe. Să văd ce mai are
de comentat PSD-ul la faza asta.” Reprezentantul PSD,
vizibil iritat: „Noi nu am reclamat renumărarea voturilor
nule. Noi am cerut o expertiză a cernelii de pe
ştampilele aplicate pe buletinele de vot nule, pentru că
de fapt au fost puse după închiderea secţiilor de votare.
Am văzut în serialul CSI Investigaţii, în care o echipă de
profesionişti descoperă dovezi acolo unde nimeni nu
vede nimic, cum au pus o pulbere specială peste un
sigiliu şi-au apărut data şi ora când au fost aplicate. Ce
părere ai colega?” Reprezentantul PNL: „E foarte bine
că se renumără voturile nule pentru că astfel vom putea
trasa curba de histerezis şi calcula rata medie a erorilor
şi abaterea medie pătratică folosind lanţurile Markov.”
14
Reprezentantul PSD: „Mai bine folosim lanţurile lui
Markov şi bilele lui Bernoulli pentru picioarele celor care
au fraudat alegerile.” Reprezentantul PDL: „Cât tupeu
aveţi. Voi sunteţi cei care aţi dat mită electorală găleţi
de plastic de proastă calitate, dar oamenii s-au prins
şi-au votat cu noi, că găleţile noastre au fost din tablă
zincată.” Reprezentantul PSD nu mai rabdă ofensa
adusă şi sare la gâtul reprezentantului PDL, cel al
Partidului România Mare sare la gâtul celui al UDMR pe
care-l acuză că ascultă în căşti muzică subversivă:
„Ozosep, Ozosep, tu mă faci sa calc pe BEC”, judecătorii
se bat între ei acuzându-se reciproc de tergiversarea
unor cazuri importante de corupţie. Atmosfera se
linişteşte brusc în momentul în care pe uşă intră o
tânără de la catering cu o mică gustare vegetariană
constând în morcovi fierţi. În câteva minute cei 17
oameni furioşi adorm din nou, iar la geam îşi face
apariţia Bugs Bunny, ţopăind ca-n seara anunţării
exit-polurilor la alegerile prezidenţiale, aducând şi el
încă 10 saci de voturi nule.

15
 Avem un preşedinte meloman

În luna august a anului 2009, preşedintele Trăsescu a

fost prezent în loja oficială a Operei Române pentru a
urmări spectacolul „Oedipe” sfătuit de însuși Ministrul
Culturii, pe atunci dl. Alexandru Ologu, fiul celebrului
tată. „Mergeţi vă rog să vedeţi un spectacol auster în
minimalismul lui intrinsec, mustind de paradigme
exhaustive.”

Opera a fost un adevărat succes, înregistrându-se doar

câteva mici imperfecţiuni sonore: de câteva ori
microfoanele de pe scenă au intrat în microfonie cu cele
instalate în loja oficială de băieţii de la serviciile secrete.

De-abia acum vine partea interesantă a acestui articol.

Blog-ul nostru a pus mâna pe stenogramele înregistrărilor
din loja oficială şi vi le oferă în premieră spre citire. Din
respect pentru soţia preşedintelui, am eliminat fragmentele
sonore cu dânsa.

Preşedintele Trăsescu: „Ce naiba, măi Mario, de

i-a-mbrăcat pă corişti în uniformele astea lălâi şi cenuşii?
Ce-au făcut cu banii pe care i-au primit de la Ologu? Te
pomeneşti că numai scena a costat 70.000 de euro, ca şi
aia de la Mamaia şi nu le-au mai rămas şi bani de
costume. Îţi dai seama ce cheltuială, c-am auzit că
16
„Oedipe” are vreo patru scene, unde dracu le-or ţine pă
restul de trei?”

T: „Mario, mai ţine mult, că pă mine mă cam încearcă

somnul, şi-aici nici nu pot să dorm ca lumea din cauza
sopranelor ăstora de coloratură. De ce le-o zice aşa nu
ştiu, că văd că toate sunt albe. Auzi dragă, ce-o fi văzut
Ologu la spectacolul ăsta? Păi e vorba de un descreierat
care îşi omoară tatăl, se culcă cu maică-sa şi pe urmă îşi
scoate ochii cu un ac. Mare şmecherie. Chestiile astea
le-au fumat demult ăia de la „Ştirile de la ora 5”. Mai
bine mă duceam la meci, la Dinamo-Steaua că şi-acolo
ieşea sigur cu omor, dar măcar beam un spriţ după meci
cu Jiji, „stăpânul cătuşelor”. Hă, hă, hă. Ce pontos
sunt.”

T: „Bine dragă, n-o să mai râd aşa de tare. Ştiu că e

tragedie, că mi-a spus Tatapievici la telefon. Lasă că la
sfârşit, când or fi camerele pe mine, mai vărs şi eu o
lacrimă, să vadă lumea că-mi pasă. Mario, mă uit la
spectacolul ăsta ca curca-n lemne şi nu pricep de ce n-au
trimis ăia armata să-l termine pe Sfinx-ul ăsta mâncător
de oameni, şi-au trebuit să-l aştepte atâta amar de timp
pe Oedip ca să-l cureţe. Auzi dragă, da’ pe vremea aia
nu existau mineri?

T: „Mario, hai că m-am plictisit. Dă-mi telefonul tău să

joc jocul ăla cu şarpele, că p-al meu îl ţin închis, să nu mă
caute liderii de sindicate cu cine ştie ce revendicări şi să
mă deranjeze în timpul spectacolului.”

17
 Trăsescu s-a născut poet

Interior, Cabinetul Preşedintelui. Elena Urdea

croşetează picior peste picior o pereche de papuci
pentru preşedinte. Baian Trăsescu se plimbă nervos de
colo până colo, recitând cu voce tare: „Un cer de stele
dedesubt, deasupra-i cer de stele...” E: „Asta a scris-o
deja Mihai Eminescu... întrebaţi-l şi pe Dop, că tot e el
Ministrul Învăţământului. B: „Mai bine-ai lăsa dracu’
andrelele alea şi te-ai concentra un pic, că o să mă fac de
râs la emisiune la Divertis. Vreau neapărat să spun o
poezie” E: „V-am mai spus domnu’ Preşedinte, că nu le
am cu poezia. Eu le am cu mopul, cu călăritul, cu mersul
pe bicicletă, cu tunsul oilor, cu mulsul, ca şi dvs.
Apreciez însă o poezie bună. Ca aia pe care mi-aţi trimis-o
pe sms de ziua mea: „Pe o mare-nspumată, un vapor
naviga, Căpitanul la cârmă, doar la ea se gândea.” De ce
nu le-o spuneţi p-asta? E şi cu rimă. „Nu pot să le-o spun
p-asta că e interpretabilă. O să zică lumea că în loc să-mi
vad de cârmă eu mă gândesc la femei şi iar o să scad în
sondaje. E: „Mai mult decât o să scadă Geoală după
declaraţia din PlayBoy n-aveţi cum să scădeţi.” „Păi ce-a
zis?” „A zis că nu crede c-ar rezista 24 de ore alături de
iepuroaicele din Playboy, dacă ar fi să joace rolul lui
Hugh Hefner pentru o zi” B: „Ha, ha, ha. Şi-a găsit
prostănacul când să fie sincer.”
B: Ce zici de asta: „Trece lebede pe cer. Toate până mâine
pier.” Elena: „Nu merge. Parc-ar fi scrisă de Her-Ghelie
de la sectorul 5.” Trăsescu: „Auzi, ia cheamă-l tu pe
18
Abramescu. Poate are el vreo idee, că nu degeaba l-am
facut consilier.” Uşa se deschide brusc, mai înainte ca
E. să pună mâna pe telefon: „M-aţi chemat şefu’?”
B. (uşor uimit): „Să mai zică ăştia de la SRI că nu există
telepatie. Te-am chemat pentru că am nevoie de câteva
versuri cu care să impresionez publicul până la lacrimi în
emisiunea Divertis-ului. Ceva de suflet.”
Abramescu: „Eu nu strivesc doctrina de partid / şi nu ucid
cu mintea nici o floare,/ fie ea Crin ori Trandafir”. B.: „N-are
rimă şi e prea „adâncă”. Să vină purtătorul de cuvânt,
Valeriu Curcan. Acesta intră recitând: „Pe legănatul
drum marinăresc,/ Indiferent de-i vreme rea sau bună,/
Vapoarele mogulilor sosesc,/ Purtând în pântecele lor
Minciună.” B: „Curcane, e prea străvezie aluzia. Vreau
ceva cu stele, cu cer...” Curcanu: „Deasupra-ţi cerul se
înalţă,/ Şi de pe el privesc în jos,/ Sute de stele ce-l
admiră,/ Pe bravul om prietenos.” B: „Hai că asta e bună.
Ai nimerit-o Curcane. Ia sună-l pe Tatapievici să vedem
el ce părere are.”

Tatapievici (pe speaker): „Deasupra-ţi cerul se înalţă”,

asta e bine, că aduce cu „Cerul înstelat deasupra
noastră şi legea morală în noi”, pentru cunoscători,
adică nu noi am furat ci partenerii care s-au retras de la
guvernare, pentru profani e bine că „se înalţă” şi
atingem subliminal partea cu sondajele care în ultimul
timp „se cam coboară”. „Şi de pe el privesc în jos”, e
perfect, reiese că toţi ceilalţi candidaţi sunt undeva jos,
mici şi insignifianţi. „Pe bravul om prietenos”- aici nu
mai este niciun dubiu. Sunteţi descris prin două epitete
care l-ar face invidios şi pe Barack Obama: „brav”, în
19
sensul că are curaj să se urce la volan, sau la cârmă,
chiar şi după doua trei pahare de Johnny Walker, şi
„prietenos” în sensul că se adresează foarte colocvial,
foarte apropiat, ziariştilor cu: „bai găozarilor”, sau
„păsărico”. Cam asta ar fi. Pe mine vă rog să mă scuzaţi
acum domnule Preşedinte. Trebuie să mă duc să-i dau
de mâncare poneiului roz de la Institutul Cultural Român,
că a-nceput să necheze.

20
 Comentariu la un meci de fotbal

Bun găsit, dragi iubitori ai fotbalului, vom asista

împreună la partida amicală dintre selecţionata de
fotbal a politicienilor noştri şi selecţionata de fotbal a
României. Banii încasaţi în urma acestui meci vor fi
donaţi Casei Naţionale de Pensii, pentru plăţile pe luna
octombrie. Ne aflăm aşadar pe stadionul Steaua unde,
pentru a salva aspectul estetic al terenului, porţiunile de
iarbă uscată au fost vopsite de dimineaţă cu vopsea
verde, împrumutată de la partidul ecologist. Politicienii
vor juca cu Mircea Geoană în poartă, Adrian Năstase pe
linia de fund, ajutat de Teodor Stolojan şi Traian
Trăsescu (care poartă şi banderola de şef de echipă),
mijlocaşi Sorin Oprescu, Marko Belo, Vanghelie pe
persoană fizică şi Crin Antonescu, iar atacanţi Emil Boc şi
Corneliu Vadim Tudor. Tribunele înjură. Tribunul înjură şi
el tribunele. Arbitrul fluieră începutul partidei. Echipa
politicienilor porneşte atacul. Primele cinci minute
politicienii îşi dau la gioale între ei, până realizează că
fac parte din aceeaşi echipă. Vadim învăluie pe partea
dreaptă deşi nu se află nimeni acolo. Vanghelie face un
dribling în faţa lui Rădoi şi unul în spatele lui Surdu. Din
păcate nu are şi mingea cu el. Boc preia o acţiune pe
cont propriu, dar nu ştie ce să facă cu ea. Până la urmă,
sfătuit de Trăsescu, se împiedică de un fir de iarbă
rămas netuns şi cade spectaculos, în cap, în mijlocul
careului. Unsprezece metri pentru politicieni, care se
21
ceartă acum între ei cine să execute lovitura. În urma
redistribuirii voturilor de pe listele uninominale,
responsabilitatea îi revine lui Teodor Stolojan, care îşi ia
avânt, se îndreaptă hotărât înspre minge, dar se
răzgândeşte în ultimul moment, îşi aruncă tricoul
transpirat în capul lui Trăsescu şi se retrage de pe teren.
Cu o lacrimă-n ochi, Trăsescu îi face un semn discret lui
Boc. Acesta se ridică brusc de pe targă şi îl executa sec
pe Coman: unu la zero pentru politicieni. Naţionala
României nu se descurajează şi reia jocul de la mijlocul
terenului. Chivu pasează lung lui Marica, acesta mai
departe până la Surdu. Oprescu plantează la repezeală
o pancartă pe care scrie „Nu călcaţi pe iarbă” şi
reuşeşte o intercepţie de zile mari, îi pasează mingea lui
Adrian Năstase, care scoate o busolă din chiloţi pentru a
se convinge că atacă în direcţia bună. Arbitrul
interpretează gestul ca fiind obscen, se sesizează din
oficiu şi dictează începerea urmăririi penale. Năstase se
sesizează şi el din oficiu şi o ia la fugă spre tunelul
sportivilor. În tribună mătuşa Tamara a rămas tablou.
Jocul este oprit pentru câteva momente. Profitând de
acest scurt respiro Mircea Geoană ţine o conferinţă de
presă în spatele porţii: „Daţi mă în ei, că sunt vraişte la
chestia asta. Hai să-i atacăm. Sunt vulnerabili din punct
de vedere public”.
Marica execută lovitura liberă. Boc se înalţă pe vârfuri şi
reuşeşte să respingă cu capul, însă, din păcate, în
propria poartă. Spiritele se încing: Geoană îl face „ţâşti-
bâşti” pe Boc, acesta îl face la rândul lui „broscoi”.
Meciul este întrerup din nou. Trăsescu îl face „ţigan
împuţit” pe arbitru. Acesta îl suspendă şi-l trimite în
tribune. Galeria organizează un referendum şi-l aduce
22
înapoi. În haosul general se fluieră sfârșitul partidei.
Spectatorii pătrund pe teren pentru a-şi regla conturile
cu politicienii. Corneliu Vadim Tudor se spală pe mâini cu
spirt după ce-a dat mâna cu Marko Belo. Crin Antonescu
împarte flori sindicaliştilor care-au năvălit pe teren.
Elena Udrea face gard viu cu trupul său şi-i fugăreşte pe
huligani afară din stadion. S-a terminat, prieteni, vom fi
din nou capul de afiş al presei internaţionale. Nu mai e
nevoie de gaze lacrimogene, pentru că plângem şi aşa
după o viaţă politică normală.

23
 Preşedintele şi piticul porno

Interior, cabinetul preşedintelui. Baian Trăsescu vorbeşte

la telefon.
B.T.: „Lasă, băi Dane, că-ţi plătesc eu amenda. 12.500 de
roni pentru 7.245 de secunde de promovare, păi nu se
merită? Vin şi-n seara asta la tine, nu mă mai duc la Taraf
şi la Etno că am de plătit şi-acolo vreo 25.000 de roni
amendă pentru 45.000 de secunde de promovare. Păi
da, că idioţii ăia de la CNA au considerat promovare şi
maneaua electorală pe care o cântă Guţă şi Roxana
Prinţesa Ardealului şi pe care a cerut-o lumea în draci la
dedicaţii muzicale. I-auzi aici: „Bărbate, după votare am
să-ţi fac nişte grătare, / Şi Trăsescu, doamne-ajută, să ia şi
80 la sută”. Nu, Dane, să nu mă pui s-o cânt în direct că
sunt răguşit.
Interior, studioul de la OTV
Dan T.: „Bună seara, stimate telespectatoare şi stimaţi
telespectatori, sunt D. T. în direct, avem o emisiune
senzaţională cu o clarvăzătoare care va ghici în direct
pentru dumneavoastră cine va fi preşedintele României
după şase decembrie, va stabili dacă filmuleţul de la
Gardianul a fost sau nu trucat, iar apoi va încerca să
intre în legătură cu Elodia. Mai târziu vor trece prin
studio Nikita, Sexy Brăileanca şi piticul porno pentru a
ne spune cu cine votează. Urmăriţi OTV pentru că altfel
nu veţi şti cine va pierde alegerile. Urmează crima din
24
elicopter, fantoma din Cârligaţi, dar în acest moment
trebuie să vă anunţ invitatul surpriză, senzaţional,
domnul Baian Trăsescu.”
B.T.: „Lăsaţi domnu’ Tiaconescu, onoarea este de
partea mea. Un singur lucru v-aş ruga, în loc de piticul
porno, n-aţi putea să-l invitaţi pe Dop?
D.D.: „Îmi pare rău domnule preşedinte acest lucru nu
este posibil, piticul porno face mai multă audienţă şi mai
mulţi bani decât domnul Dop cu tot guvernul demis al
dânsului la un loc, uitaţi-vă la aceste grafice comandate
de OTV în care se vede clar că suntem lideri de audienţă.
Domnule preşedinte, am să încep printr-o întrebare
incomodă ca să nu se mai spună că de-aia mergeţi
numai la B1TV, Etno, Taraf şi OTV, că acolo nu vi se pun
întrebări incomode, așadar, la manifestaţia de 1
Decembrie aţi dat mâna cu toţi oamenii politici aflaţi
acolo, însă i-aţi evitat pe cei doi foşti preşedinţi, Ilici
Ilicescu şi Emil Costinescu. De ce aţi făcut acest lucru?”
B.T.: (vizibil jenat): „Domnu’ Dan, nu vreţi să mă
întrebaţi mai bine ceva despre Elodia?”
D.D: „Ajungem şi acolo,domnule preşedinte, la pozele
cu dumneavoastră în campania din 2004 găsite în
calculatorul Elodiei, dar până atunci vom lua o scurtă
pauză de publicitate. Rămâneţi cu noi că nici nu ştiţi cine
pierde alegerile.”

25
 Casting de prim-ministru

Interior, una din sălile de protocol ale preşedintelui,

amenajată ca la „American Idol” cu o mică scenă, o
masă pentru juriu. Din juriu fac parte Emil Dop, Mircea
Geoală, Arin Cantonescu, Theodor Ologu (care citeşte şi
subliniază ceva într-o carte). Şeful juriului este bineînţeles
Baian Trăsescu.
Personaje: Adrian Păstase, Elena Urdea, Teodor Golojan,
Klaus Johan. Alte personaje: ofiţeri SRI acoperiţi, ofiţeri
SPP acoperiţi de perdea. Microfoane ascunse, butaforie.
T.B: „Să intre primul candidat.” Se deschide uşa şi apare
Adrian Păstase.
Emil Dop: „Mi se pare mie sau dumneavoastră aţi mai
fost premier?” A.P.: „În ceea ce priveşte curiozitatea
dvs. legitimă de altfel...” T.B.: „În afară de moşteniri,
patru case, tablouri, termopane, ce alte talente ascunse
mai aveţi?” A.P.: „Ce se întâmplă, eu credeam că am
venit la un casting serios, nu la un spectacol de circ
ieftin. În ceea ce priveşte chestiunile legate de talentele
mele, unele dintre ele sunt foarte ascunse, nu le
cunoaşte decât nevastă-mea şi fosta miliţie. Fireşte că
am şi altfel de talente. Aş putea de pildă să joc în
travesti rolul Scufiţei Roşii, bineînţeles dacă <bunicuţa>
va fi de acord.”
Arin Cantonescu: „Vă mulţumim pentru participare. În
cazul în care veţi fi desemnat veţi fi contactat cu
26
siguranţă de DNA. Următorul.” Intră Elena Urdea.
Mircea Geoală (şoptit): Ia uite cum a venit! Aţi văzut în
ce culori e îmbrăcată? E pur şi simplu „ţipătoare”.
Theodor Ologu citeşte şi subliniază ceva, imperturbabil,
în carte.
E.U.: „M-aţi chemat şefu?” T.B. (vizibil stânjenit): „Nu, de
fapt da, doamnă, e pentru castingul de prim-ministru.”
Arin Cantonescu: „Pot să vă întreb şi eu ceva, doamnă
dragă?” E.U.: „Numai să nu mă întrebaţi cine e preşedin-
tele Norvegiei, că tot nu ştiu.” A.C. : „Nu, nu, de când aţi
intrat în politică vreau să vă întreb ceva. Sunt naturali
sau siliconaţi?” E.U.: „Vai domnule Arin Cantonescu, de
la dumneavoastră care militaţi pentru o Românie de
bun simţ, chiar nu mă aşteptam. Nu înţeleg de unde
până unde această neîncredere. Convingeţi-vă singur,
sau întrebaţi-l pe dl. Trăsescu.”
T.B. (intervenind brusc): „Şi ce alte talente mai aveţi,
doamnă Urdea?” E.U.: „Te faci că nu ştii, sau ai uitat,
dragule? Poate e din cauza stresului campaniei electorale.
Uite, am să recit o poezie, c-am văzut că se poartă la
prim-miniştri: „Din prag un tip se uită lung, / să-l las în
casă, să-l alung? / E în costum de marinar. / Mereu hoinar,
mereu hoinar.” T.B. (strivind o lacrimă sub pleoape şi o
ţigară în scrumiera de pe masă): „Mulţumesc, Elena. Te
sun diseară să-ţi spun care vor fi priorităţile cabinetului
Urdea. Să vină următorul.” Arin (ca pentru sine): „Păi ce
rost mai are?”
Intră Theodor Bolojan. Arin Cantonescu (aproape sărind
de pe scaun): „Ce căutaţi dvs. domnule Bolojan astăzi,
aici?!”

27
T.B.: „Nu-l lua în seamă pe Arin. Orice gând ai, Stolojane,
oricât eşti de-mbătrânit, / Cât suntem încă la casting, eu
îţi zic: bine-ai venit!”
Dop (aplaudând frenetic): „Bine le mai ziceţi, şefu.
Trăsescu, Trăsescu!” Apoi către Bolojan: „V-aţi pregătit
cu ceva pentru casting domnu’ Robocop, pardon,
domnu’ Bolojan?”
T.S.: „Am pregătit un fragment din Hamlet. <A fi sau a
nu fi prim-ministru, aceasta-i întrebarea.>”
Mircea Geoală (concediindu-l cu un gest scurt): „Vă
mulţumim, dar teatrul absurd nu-şi mai are locul în
România.”
Bolojan iese recitând furios: „Cum nu vii tu, Ţepeş
doamne, ca punând biciul pe ei, să faci un partid din două,
cu smintiţi şi cu mişei.”
Teodor Ologu, mai dă o pagină din carte şi subliniază în
continuare ceva netulburat. E undeva deasupra
nimicniciilor vieţii noastre politice. Încă o dovadă că prin
vinele lui curge sânge albastru de împărat bizantin.
Crin Antonescu: „Urmează dl. Klaus Johan.” T.B: „Eu zic
că e destul pentru astăzi. Eu am o relaţie corectă cu dl.
Johan şi vreau să rămână aşa. Decât un premier neamţ
mai bine dizolv Parlamentul într-un pahar de vodkă, pun
două cuburi de gheaţă, adaug suc de roşii şi-mi fac un
<Bloody Mary> de moare coaliţia majoritară.” Teodor
Ologu: „Domnule preşedinte, vreţi să vă subliniez şi
restaurantele de două stele, sau vă sunt suficiente cele
de trei?”

28
 În vizită la pirande

Baian Trăsescu, un obişnuit al băilor de mulţime,

indiferent de mirosurile pe care le degajă băieşii, a
ajuns, marţi după-amiază, împreună cu soţia, la
sărbătoarea rromilor de la Costeşti, judeţul Vâlcea.
Gazdele i-au întâmpinat bucuroase, cu pâine, sare,
ghiuluri, cocoşei de aur şi maşini de fiţe. Cei doi au
petrecut aproape o oră în mijlocul comunităţii rrome,
preşedintele întreţinându-se câteva minute cu Regele
rromilor de pretutindeni (inclusiv ai celor din Calea
Lactee), Florin Cioată.
Iata înregistrarea convorbirii dintre cei doi:
Cioată: Haules baules, vrau să vă simteţi bine domnule
preşedinte, să vadă şi ochii lu’ matale că rromii nu
mănâncă numa’ lebede negre, şi raţe mandarine, ci
mănâncă şi mititei şi berbecuţi la proţap şi somon
afumat. Tradiţiile noastre culturale nu e numa’ furturile,
violurile şi jafurile la drumu’ mare ci şi dansurile,
ciorditu’ din nebăgare de seamă şi cântecele ţigăneşti.
Trăsescu (pupându-se cu pirandele): Bine v-am găsit! Să
trăiţi bine!
Cioată: Tot aici la Costeşti a dat-o la babardeală şi Tiron
Costa cu jandarmii. Păi dacă vă zic io că locul ăsta e loc
sfânt! Brilianto, ia vino fă-ncoa şi-i ghiceşte lu’ domnu
preşedinte.

29
Brilianta: Haoleu, băftosule, ia taie cărţile. Ce-ai acolo?
Dama de inimă roşie? Vezi că asta-ţi leagă şi-ţi dezleagă
cununiile. Nici nu cântă Cocoşu’ de trei ori şi-o să se
lepede de matale ca de mere pădureţe. Ai grijă la
Valetul de Pică, că o să pică în curând şi trage pe mulţi
dupe dânsul. Dacă vrei să mai fii preşedinte trebuie să
striveşti un broscoi cu Loganul matale, la miezul nopţii,
în cimitirul Reînvierea. Hai bafto, delo, delo.
Tăsescu: Ar trebui să mai terminaţi cu prostiile astea cu
ghicitul şi să vă apropiaţi mai mult de biserică, să vă daţi
copiii la şcoli.
Cioată: Păi ce nevoie are puradeii de şcoli, că şcoala
vieţii de rrom o-nvaţă din tată-n fiu. Ce, Mondialu are
vreo şcoală şi uite c-a ajuns ditamai interlopu’de dă
mâna cu preşedintele ţării. Staţi aşa doamna Maria că
nu vă face nimic puradelu’, nu vă ia lănţişoru’ de la gât,
vrea să vă puie o medalie cu chipul meu, să moară toţi
duşmanii preşedintelui, inclusiv Victor Ciudatu să
să-înece cu vorbele lui grele.
Luaţi şi lanţul ăsta de aur, cu el a fost legat Puturosu’,
câinele nostru credincios, să i-l daţi Madonei când vă
mai vedeţi cu ea, pă la vre-un concert ceva, că mult bine
ne-a făcut dânsa c-a zis la opinia publică internaţională
că suntem discriminaţi. Luaţi şi ghiulul ăsta de culoare
portocalie, e făcut dintr-un amestec de aur şi aramă, să
vă poarte noroc.
Trăsescu: Eu vorbeam de şcoală pentru puradei...
Cioată: Nu vă faceţi probleme domnu’ Preşedinte, că am
angajat o profesoară de limba română, că săraca nu
putea să trăiască numa’ din salar, ca să înveţe puradeii
să vorbeşte corect gramatical: „eu ciordesc”, „tu
ciordeşti”, „noi ciordeşte”, nu ca domnu’ Von-Ghelie
30
care vrea să se dea bazat c-a citit la viaţa lui mai multe
almanahe decât domnu’ Tatapievici şi când colo zice:
„noi furarăm”.
Trăsescu: Din păcate eu trebuie să mă retrag. Ţara e-n
criză...
Cioată: Păi plecaţi tocmai acum când începe cu adevărat
ţigăneala, mai ceva ca-n Parlament? Nu uitaţi, e
„Vremea ţiganilor”, domnu preşedinte, cum a zis şi
domnul Kusturiţa. Ia uitaţi-vă la soţia dumneavoastră ce
repede şi-a tras fusta pe cap şi ce bine-i stă aşa „gipsy”.
Parcă-i născută în şatră. Păcat că n-a venit şi doamna
Urdea, că ştiu că-i place chiolhăneala şi babardeala ca şi
dumneavoastră. Te trailes bahtalo la toţi alegătorii lu’
matale. Eu nu l-am citit, da’ să moară mama dacă n-ai cel
mai şucar program electoral.

31
 Dezbaterea continuă

Interior, aeronava prezidenţială. Preşedintele răsfoieşte

o carte slinoasă, din care curg foile, uzată de atâta citit.
Elena Urdea se uită la un film piratat, subtitrat de
„veverita_bc”.
E.U. (cu căştile pe urechi): - Cine dracu’ o fi veveriţa
asta? Auzi cum traduce „Would you like to have sexual
intercourse with me?”, cică „Vrei să ducem pionierul la
ecluză?”. T.B.: - Eleno, nu-i nevoie să ţipi aşa, că stau
bine cu auzul. Mă-ntreb de unde au ăştia de la Romavia
filme piratate. Mâine poimâine te pomeneşti că dau
filme cu camera ascunsă de la întâlnirile noastre secrete.
Ia fii atentă la cât de frumos le zice poetul Corturescu:
„Eterni amanţi, încinşi ca nişte duze / În staţii triste de
autobuze / Gene în gene staţi şi buze-n buze,/ Surzi la
troznirea lumilor confuze.” Câtă forţă de transfigurare,
câtă putere de anticipare a grevei de ieri de la metrou
dragă. E.U. (scoţându-şi căştile din urechi): - Auzi Trăse,
ce-ai vrut să spui aseară la sediul partidului cu fraza aia
„Vizita mea la Bruxelles este extrem de importantă
pentru cum va fi reprezentată România în noua
arhitectură de putere la nivel european”, că mi-ai pus
neuronii pe bigudiuri. T.B.: - Păi şi ce vroiai, dragă, să le
zic ziariştilor că mă duc la Bruxelles să pun la punct
nunta lu’ Elba şi să-i duc un borcan de muştar cu ierburi
uşoare lu’ nevastămea? Oricum nu m-ar fi crezut nimeni.
32
Deodată avionul se clatină ca şi cum ar trece printr-un
gol de aer. Glasul calm şi sexy al unei stewardese se
aude prin difuzoare: „Păstraţi-vă calmul. Un obiect
zburător neidentificat a aterizat pe aripa din dreapta.”
Trăsescu aruncă o privire pe geam şi se întoarce către
Elena Urdea cu ochii ieşiţi din orbite: „E Arin Cantonescu
cu o paraşută în spate”. Elena se uită şi ea pe geam.
Într-adevăr e Arin Cantonescu. Paraşuta e întinsă pe
aripa avionului. Arin are ochelari de zbor şi îi strigă prin
geam lui Trăsescu: „Domnule preşedinte. Aşa cum v-am
mai spus, eu sunt pentru dezbatere. Oricând, oriunde şi
oricum. Am adus şi o moderatoare cu mine. N-aveţi cum
s-o refuzaţi pentru că a declarat ieri într-un tabloid că
votează categoric cu dumneavoastră.” Se mai produce
o zgâlţâire serioasă a avionului în momentul în care se
deschide uşa pentru a-i lăsa pe Arin Cantonescu şi pe
Alina Plutaru să intre. Datorită depresurizării, cartea
preferată a domnului Trăsescu, Levantul, împreună cu
genele false ale Elenei Urdea zboară în atmosferă. Pe
ecranele principalelor televiziuni de ştiri apare scris cu
litere mari şi roşii: „Breaking news. Confruntarea între
cei doi candidaţi la preşedinţie va avea loc în avionul
prezidenţial şi va fi moderată de Alina Plutaru, fosta
regină porno a României”. T.B: „când spuneam eu că
politica e o curvă, nu mă credea nimeni. Poate ne spune
domnişoara şi cum va fi vremea în ziua alegerilor, hă, hă,
hă.” A.P. (începând să se dezbrace): „Vremurile vor fi
favorabile iar cerul va fi destul de degajat, ca şi mine de
altfel”. Se aude din nou vocea calmă a stewardesei:
„Pilotul şi ceilalţi membri ai echipajului sunt rugaţi să se
întoarcă de urgenţă la cabină, deoarece pilotul automat

33
nu mai răspunde la comenzi. Stimaţi pasageri, vă rugăm
să vă puneţi vestele de salvare şi să vă păstraţi locurile.”
Se creează o isterie generală. Avionul coboară în picaj.
Elena Urdea sare la gâtul Alinei Plutaru şi-ncearcă s-o
ştranguleze cu firul de la căştile audio. Trăsescu profită
de îmbulzeală şi-şi pune pe el şi vesta de salvare a lui Arin
Cantonescu. A.C: „Să înceapă revoluţia bunului simţ.
Aştept prima întrebare”. A.P.: (tuşind, reuşind cu greu
să rupă firul căştilor): „Domnilor candidaţi, am şi eu o
întrebare. Ce veţi face pentru legalizarea celei mai vechi
meserii din lume?” Din păcate răspunsul nu s-a mai
auzit. S-a auzit în schimb un bolborosit, ecranul a fost
invadat de purici, ba nu, de peştişori multicolori şi s-a
comutat legătura în faţa intrării din Pangrati a TVR.
Mircea Geoală: „Îi aştept încă puţin pe Trăsescu şi pe
Arin Cantonescu la o confruntare televizată. Nu mă mişc
de-aici, ca să nu dea vina pe mine. N-au vrut la ASE, nu le
place economia, nu le place văd nici la TVR, nici la
Antenă, nici la Irealitatea. Adevărul e că nu le place o
confruntare cu mine”. Îi sună telefonul: „Da, domnu’
Hrebengit, mai stau 24 de ore şi plec.”

34
 Ce le-a adus Moş Nicolae prezidenţiabililor

Interior, biroul preşedintelui. Trăsescu e la masă şi scrie

o poezie. Elena Urdea stă pe canapea şi croşetează un
ciorap uriaş. T.B.: „Eleno, dă-mi şi mie o rimă la Nicolae.”
E.U.: „Hărmălaie”. T.B: „Nu merge, e prea zgomotoasă.
E.U.: „Laie, bălaie, odaie”. T.B.: „Fii atentă: Bunul, Moşul
Nicolae, / O să v-aducă o laie, / Cei ce veţi vota cu Geoală, /
Veţi primi în cap o oală”.
E.U.: „Trăse nu te mai străfoca atât că nu mai crede
nimeni în Moş Nicolae.” T.B.: „Cum să nu creadă, dragă?
Păi cred ei în moaştele sfintei Parascheva şi nu cred în
Moş Nicolae?”
Intră Sever Voinicu, purtătorul de cuvânt al preşedinţiei:
„Domnule preşedinte, a venit un blogger, unu’ Soso
care vrea să vă ia un interviu. Ce fac, îl las să intre?” T.B:
„Soso, e pericolosso?” S.V.: „E de-al nostru şefu’. Are
layout-ul portocaliu.” T.B.: „Lasă Severe, că aşa aţi zis şi
despre Zărvan Demetrescu de la Irealitatea, ăla cu
pixelu albastru. Poate-mi scoate şi Soso ăsta vreun
filmuleţ.“ S.V.: „Nicio grijă, şefu’, eu i-am făcut
întrebările, că băiatu’ era pe dinafară. Haideţi ca are
10.000 de vizitatori unici pe zi. Nu vă strică un pic de
publicitate în blogosferă. T.B.: „Bine, bine, să intre”

Soso: „Bună ziua. Domnule preşedinte, ce veţi face

după ce veţi termina şi cel de-ai doilea mandat?”
35
T.B.: „Hai, bă Soso, dă-o-ncolo de linguşeală, că sunt
sătul de articolele lui Tatapievici. Ţi-a promis Sever
Voinicu că te face mogul în blogosferă, sau ce? Pune şi
tu o întrebare de la tine.” Soso: „Ce speraţi să vă aducă
Moş Nicolae?” T.B: „Băi Soso, cum dracu’ de ai tu atâţia
vizitatori unici? Hai că-ţi mai dau o şansă.” Soso (vizibil
timorat): „Ce părere aveţi de piticelu.ro?” T.B.: „Să
nu-mi spui că şi-a făcut şi Dop blog, că nu te cred.”
Elena Urdea din hol: „Domnu Preşedinte, a trecut Moş
Niculae pe la dvs. Ghici ce v-a lăsat în cizme?” T.B.: „Ce
mi-a lăsat dragă? Te pomeneşti că Levantul volumul
doi.” E.U.: „Nu, nu. O nuieluşă şi un set de cravaşe, ha,
ha, ha.”

Interior, biroul de la partid al lui Mircea Geoală. Victor

Bonta îi face cizmele cu cremă şi strâmbă din nas din
când în când. V.B.: „Aţi călcat cumva în ceva?” M.G.:
„Poate alaltăseară când am fost la Zefiru. Oricum se zice
că aduce noroc.” V.B.: „Noroc că n-aţi scăzut prea mult
în sondaje datorită acestei vizite. A propos, înţeleg că
nu i-aţi spus lui Arin despre ea, că e prea curios din fire,
atâta v-a frecat la cap cu vizita aia la Moscova în turul
întâi, dar măcar mie puteaţi să-mi spuneţi despre vizita
la Zefiru, ca să ştiu cum să vă pregătesc pentru
dezbatere.” M.G.: „Lasă, că m-a pregătit foarte bine
soţia. Cum zice şi înţelepciunea populară: <În umbra
unui mare bărbat se află întotdeauna serviciile secrete>,
sau cam aşa ceva.”
V.B. (lustruindu-i în continuare cizmele): „Se află o mare
femeie. Dacă face parte din serviciile secrete, cu atât
mai bine. Bine, la dumneavoastră se aplică varianta: <În
umbra unui mare bărbat se află o mare bunicuţă>. Acum
36
puteţi să-mi spuneţi şi mie de ce v-aţi dus la Zefiru în
crucea nopţii?”.
M.G.: „Mi-a zis dl Hrebengit să trec pe la Zefiru să mă
mai relaxez înainte de confruntarea cu Trăsescu că şi-a
instalat un jacuzzi nou şi o piscină cu valuri. Dacă ştiam
că o să facă aşa de multe valuri nu mă mai duceam. V.B:
„Gata, şefu’. V-am aranjat cizmele. V-am pus înăuntru şi
cadoul de la Moş Nicolae Viţeloiu, cartea dânsului: <Nu
facem privatizare de dragul privatizării, ci din contră>.”

37
 Fraudă electorală de proporţii la Moara de Pădure

„În comuna Moara de Pădure, judeţul Cluj, doi bătrâni au

amenajat o secţie de votare în propria sufragerie.”
(sursa newsin.ro)
Duminică 22 noiembrie 2009. Ora 05.30. Interior de casă
de ţară.
Frusina: „Scoală, măi omule, că azi e zi mare şi tu n-ai
terminat încă de făcut cabina de vot”. Tudorică: „Apăi
fă Frusino, aşa n-am niciun chef de votare, că m-am uitat
azi-noapte până târziu la domnul C.T. Ionescu şi zicea
că-l apucă greaţa de politica noastră şi aşa m-o apucat şi
pe mine greaţa, da’ cred c-o fost mai degrabă de la
faptul c-am băut un carcalete cu jinars şi cu vin de
buturugă înainte să mă culc.
Frusina: „Hai, bărbate, scoal’ n-auzi”. Tudorică: „Nu mă
aburc din pat nici mort până nu cântă Gulliver”.
F: „Aşteaptă tu mult şi bine, că Gulliver e-n oale şi-n
ulcele în frigider, c-am făcut supă şi pilaf din el, că prea
se purta urât cu găinile şi le „călărea” într-una de le
mergeau fulgii.
T. (dându-se jos din pat): „Auzi, fă Frusino, m-am tot
gândit, ce-ar fi să amenajăm noi cabina de vot în fundul
curţii, în budă mai exact, ca să nu mai facem deranj în
sufragerie?” F: „Măi bărbate, asta zic şi eu idee, că tot
pe tine te ajuţi, că trebuia pă urmă să baţi şi covorul şi
ultima oară când l-ai bătut, la alegerile din 2004, ai zăcut
38
în pat vreo două săptămâni din cauza efortului.” T: „No,
Frusină io mă duc să instalez camerele de supraveghere
la budă să nu carecumva să încerce cineva vreo fraudă
electorală.”
Ora 06.00. Apare la poartă primul alegător în persoana
lui Belibou, beţivul satului. B. (clătinându-se pe picioare):
„Ţaţă Frusino, dă-mi bre drumu’ c-am venit să-mi exercit
dreptul la vot”. F: „Ptiu, bată-te să te bată, treci în
sufragerie că nu-i gata cabina de votare. Ai băut aşa cu
noaptea în cap?”
B: „Da’ de unde. Păi cine s-a mai culcat? De aseară beau
într-una ca să capăt curaj să-mi exprim opinia în legătură
cu viitorul acestei ţări.” F: „Hai, mă Belibou, te doare pe
tine de ţara asta cum îi doare şi pe oamenii politici. Nu
vrei să-ţi dau un gât de jinars să te dregi?” B: „Cetăţeană
Frusina, mă fac că n-am auzit pentru că altfel ar trebui
să sun la 112 pentru tentativă de cumpărare a votului cu
bături alcoolice.” F. (punând mâna pe făcăleţ): „Fir-ai al
naibii de beţivan nenorocit, stai că-ţi dau eu 112.”
B: „Stai bre ţaţă Frusino, ce nu mai ştii de glumă? Adu
sticla aia de jinars să mă limpezesc la minte şi să văd mai
bine unde pun ştampila.”
Se întoarce şi Tudorică: „Treaba-i gata, am instalat şi
camerele oaierles. Putem să vedem la televizoru’ din
sufragerie cine trişează. Am dat şi cu spray să miroasă
frumos, ce mai, am creat toate condiţiile.” B: „Înseamnă
că putem să ciocnim un pahar pentru secţia de votare”
T: „Ciocnim şi două, măi Belibou, că avem de unde. Hai
să trăim bine!”
Ora 08.00. De pe drum se aude zgomot de glasuri şi de
motoare turate la maxim. Vreo 20 de autocare încearcă
să urce panta, destul de abruptă, ce duce spre secţia de
39
votare. O parte din cei peste 700 de oameni au luat-o pe
jos, pe lângă autocare. Unul din ei, cu mustaţă şi cu
alură de lider, mormăie nemulţumit: „Şi i-am zis lu’ şefu
să amenajeze secţia asta specială mai la câmpie nu unde
şi-a înţărcat dracu’ copiii.”
Iese Frusina la poartă: „Ce e, bre, cu zarva asta?” Apare
unu care zice că e ghidul turiştilor: „Mă numesc Pipi
Piperuş şi sunt responsabil cu cei peste 700 de turişti
care au venit în scopul de a vizita frumuseţile comunei
Moara de Pădure şi dacă tot am ajuns aici ne-am gândit
să şi votăm. F: „Auzi bre, şi ce obiective turistice vreţi să
vizitaţi p’aci prin zonă, că-n-afară de căminu’ cultural,
dispensaru’ şi cimitiru’, altele nu prea mai avem.”
Aşa că ţata Frosina a sunat la 112 şi-a făcut următoarele
plângeri: „turiştii care au votat la noi la secţie au intrat
câte trei în cabină şi s-au dedat la perversiuni. Unii dintre
ei au folosit buletinele de vot pe post de hârtie igienică.
La un moment dat s-a luat curentul, iar turiştii au
introdus mai multe buletine de vot în urnă profitând că
nu mai mergeau camerele oaierles. Având în vedere
toate aceste fraude propun repetarea alegerilor,
precum şi trimiterea unei vidanje care să golească secţia
specială de votare.”

40
 Mândră corabia, mangă cârmaciul!

Pe puntea unui vas imens pe care scrie „România”,

căpitanul se plimbă îngândurat cu mâinile la spate. Se
apropie în fugă secundul, mic de statură, cocoţat pe
nişte picioroange. „Căpitane, am zărit o lumină care se
îndreaptă direct spre noi. Ce facem?” „O fi luminiţa de la
capătul tunelului, ha, ha, ha, hai că nu mi-am pierdut
umorul nici în vremurile astea de criză. Trimite-le un
mesaj prin radio să-şi schimbe direcţia cu 15 grade spre
Nord, ca să evităm coliziunea.”
Peste 15 minute, luminiţa se apropie vertiginos.
„Căpitane, ceilalţi zic să ne schimbăm noi direcţia cu 15
grade ca să evităm coliziunea.”
Căpitanul (furios): „Găozarii dracu’. Spune-le că suntem
înarmaţi până-n dinţi, avem de partea noastră şapte
servicii secrete, inclusiv STS-ul şi ar face mai bine să-şi
schimbe ei direcţia, până nu e prea târziu.” „Căpitane,
nu vor şi pace. Parcă ar fi retardaţii ăia de la PNL. Insistă
ca noi să ne schimbăm direcţia.” Peste câteva minute.
Căpitanul (cu ochii ieşiţi din orbite): „Transmite-le să-şi
schimbe imediat direcţia de navigare pentru că noi nu
ne vom da în lături de la nimic.” Secundul: Am înţeles
căpitane. „Ei, ce ţi-au răspuns?” „Au zis că ei sunt un Far
şi că e treaba noastră dacă nu vrem să ne schimbăm
direcţia.” Căpitanul (îngrozit): „Pregătiţi-vă să ridicaţi
focul mic pe babord! Volta! Mai larghează focul mare!
41
Dă drumul la pisică! Nu la cea adevărată, idiotule.” Şi
astfel pericolul coliziunii a fost evitat în ultimul moment.

Căpitanul (relaxat, golind pe nerăsuflate o sticlă de

rom): „unde-i febleţea mea blondă? „Secundul (abia mai
ţinându-şi echilibrul pe picioroange): „Freacă puntea la
pupa.” „Şi contabilul?” „Freacă menta la coca. Pardon.
Freacă o coca de mentă.” „Şi restul echipajului ce face?”
„A ieşit în stradă. Ha, ha, ha. Ce glumă bună. M-am
molipsit de la dumneavoastră. Vorba vine. Protestează
la prova.” Între timp se apropie de căpitan o frumoasa
blondă, îmbrăcată cu nişte iegări negri şi cu un tricou
roşu mulat. „Nu vrei să ne jucăm de-a „Scufiţa Roşie” şi
de-a Lupul de mare”, întreabă suav blondina, făcându-şi
de lucru cu mopul. „M-am plictisit s-o frec de una
singură de la prora la pupa şi-napoi.” „Lasă, păsărico, că
n-o freci degeaba.” Apare secundul gâfaind, tot pe
picioroange: „Căpitane, se vede vârful unui iceberg”
Căpitanul (dând pe gât o altă sticlă de rom, şi
clătinându-se pe picioare): „Mai bine să sufăr de ficat,
decât de rău de mare.” Apoi începe să dea comenzi:
„Dublaţi baliza, ridicaţi spinakerul, gineală la babord!”
„Prea târziu, căpitane”, mai apucă să strige secundul
căzând de pe catalige. Se aude apoi un zgomot sinistru,
cât o mie de scârţâituri de uşi din filmele de groază.
Căpitanul o strânge în braţe pe blondă. Din difuzoarele
de pe punte izbucneşte melodia din Titanic: „You're
here, there's nothing I fear / And I know that my heart will
go on.” Secundul evaluează rapid pagubele: „Avem o
gaură imensă sub linia de plutire, am pierdut sala
maşinilor, busola şi avem un om la apă.” „Cine, e?”
„Musul ăla prostănac, care visa să-ţi ia locul. Să-i arunc
42
colacul de salvare?” „Mai bine aruncă-i ancora, să
se-nveţe minte.” „Căpitane, credeţi că vom fi în stare să
ne redresăm?” „Bineînţeles. Tu ia ghiordelul şi treci la
scos apa din cocă, distribuie apoi vâsle echipajului, iar eu
o să vă ţin ritmul la tobă. În felul acesta cu siguranţă
ajungem la liman.”

43
 Moţiunea salvează naţiunea

Interior, cabinetul Preşedintelui. Trăsescu are o teleco-

mandă în mână şi apasă pe unul din butoane. Pe fereastră
intră sunetele maiestuoase ale clopotului bisericii celei
noi din dealul Cotrocenilor. „Ding, dong, ding, dong.”
Elena Urdea, dând cu mopul pe sub biroul preşedintelui:
„O să zăpaciţi de tot electoratul. N-o să mai ştie bieţii
oameni când e ora exactă.” Trăsescu, jucându-se în
continuare cu telecomanda: „La Cotroceni eu dau ora
exactă, hă, hă, hă. Ce ceas atomic, coordonat de la
Frankfurt, cu precizie de o secundă la un milion de ani?”

Intră Dop cu un maldăr de dosare: „Trăiţi, şefu! Avem 39

de parlamentari de la PNL şi PDL care nu vor vota
Moţiunea de Cenzură pe motiv de boală.” „Şi UDMR-ul
ce face?” Dop: „Ăştia-s nebuni şefu’. Cer autonomia
Ardealului în schimbul neprezentării la vot” „Păi şi ce ne
costă mă, să le-o dăm? Oricum, n-o să ai nevoie decât de
buletin ca să te duci la Cluj să-ţi vezi nevasta, hă, hă, hă.
Dac-o să cadă Guvernul, te nominalizez tot pe tine ca
premier, să moară PSD-iştii şi PNL-iştii de ciudă. Dop (se
repede să-i sărute mâna): „Să vă dea Dumnezeu sănătate
şefu’.” Trăsescu (respingându-l): „Stai mă, că nu m-am
spalat pe mâini după ce i-am strâns mâna lu’ Von-Ghelie.
A trecut pe aici să mă-ntrebe câte kilograme de bronz
cântăreşte clopotul. I-am zis că 1000 de kilograme şi-a
plecat mulţumit.” Elena Urdea, jucându-se cu pămătuful
44
de şters praful: „Şefu’, cred că Marean v-a pus gând rău
la clopot.” Dop: „Păi da, că de când are şi autograful
preşedintelui pe el, sigur i-a crescut valoarea. Poate să-l
vândă pe bani grei la un târg de antichităţi” Elena: „Nu,
eu altceva am auzit de pe surse, că Von-Ghelie ar fi
promis fiecărei familii de rromi care-l votează pe Geoală,
câte un cazan de ţuică şi-acum încearcă să facă rost de
bronz pentru cazane. Vă mai amintiţi bustul de bronz al
domnitorului Alexandru Ioan Cuza, amplasat în Focşani,
care a dispărut fără urmă? Sau de isteţul ăla care a dat
cu târnăcopul într-un cablu de contact de la reţeaua de
înaltă tensiune, pentru că vroia să fure cuprul din interiorul
cablului, de-a rămas cartierul Ferentari fără curent vreo
câteva zile? Se pare că toate aceste acţiuni au ca
finalitate cazanele de ţuică promise de Von-Ghelie.”
„Nuţi dragă, bustul lui Cuza n-are legătură cu cazanele lui
Von-Ghelie. L-am trimis eu la topit, ca să-ţi torn ţie un
bust, generos, pentru economiile pe care le-ai făcut la
Ministerul Turismului, hă, hă, hă, hai că sunt pontos azi.
Păcat că n-am fost aşa şi la Divertis.“ Dop: „Lăsaţi, şefu’,
c-aţi fost foarte bine. Şi cu plânsul ăla la final aţi dovedit
că sunteţi actor, nu cabotin, cum zicea actoraşul ăla de
Mircea Triaconu. De poezia pe care aţi recitat-o, ce să
mai zic? Cred că puteţi participa la premiul lu’ ăla,
Puliţăr, că la premiul Nobel pentru literatură nu mai
aveţi cum, că l-a luat Berta Suller.” Trăsescu: „Şi nici
n-am recitat-o p-aia pe care i-am scris-o în Oracol iubitei
mele, în clasa a IX-a: <Din flori de crin îţi împletesc /
Cunună de iubire / Succesuri mari eu îţi doresc / Şi multă
fericire>. Elena Urdea: „Ca să aveţi şanse la premiu, ar
mai trebui corectată pe ici pe colea.” „Normal. Scot
crinul şi bag trandafirul.”
45
Dop: „Şefu, pe mine mă scuzaţi un pic. Plec să mai duc
nişte bile la Parlament, că cică s-au terminat, au plecat
unii parlamentari cu ele în buzunare şi mai sunt oameni
de-ai noştri care n-au votat. Poate reuşesc să mai
strecor şi vreo câteva ordonanţe de urgenţă, pe ultima
sută de metri.”
Trăsescu primeşte un SMS şi strigă după Dop:
„Emileeee, a căzut Guvernul. Te-au vândut prietenii şi
colegii tăi. Bagă prin difuzoare melodia <Supărat sunt,
doamne, suparat> şi-adu de la bufet câteva sticle de vin,
să facem Guvernul Dop 3.”

46
 Politică şi erotism

Aseară am avut un vis erotic. De fapt mai multe. Primul

a fost cu Norberta Manastase. Eram singuri în
Parlament, „pe bănci de lemn”, vorba poetului, şi ea îmi
striga la microfon: „Nu te opri, nu te opri, mai avem
puţin şi vom atinge punctul maxim. Al recesiunii.”
Simţeam şi eu cum îmi creştea produsul intern brut.
Apoi, fără măcar să-mi dea un semn, ceva, Roberta a
suspendat şedinţa şi m-am trezit lac de sudoare.
Adormisem cu televizorul aprins, iar pe ecran era o
emisiune economică.

Al doilea vis a fost cu Elena Urdea. Până să devină

erotic, visul semăna mai mult cu scenariul unui film
indian: Elena era o simplă muncitoare la o fabrică de săli
polivalente subvenţionate de la bugetul de stat, dintr-o
periferie a oraşului Calcutta. Preşedintele Indiei făcea o
vizită de lucru la acea fabrică, își comanda vreo două trei
săli, de-astea de sport, pentru zile negre şi îi cădeau
ochii pe frumoasa blondă, care avea un ditamai inelul în
nara stângă. Mă rog şi de aici interveneau o serie de
probleme. Preşedintele trebuia să se deghizeze în tot
felul de personaje pentru a se putea întâlni pe ascuns cu
amanta. Odată a sărit gardul palatului deghizat în
cerşetor, l-au arestat gărzile de pază şi i-au cerut să se
identifice. Preşedintele s-a enervat, s-a dezbrăcat până
47
la brâu şi le-a arătat tatuajul pe care-l avea pe spate: un
rechin portocaliu care înghiţea un guzgan rozaliu.
Gardienii au recunoscut tatuajul şi-au cerut scuze şi i-au
dat drumul.
Elena, fruntaşă la sălile polivalente, avea un prieten, un
animal de companie şi, ca în multe alte filme indiene,
animalul de companie era un elefant. Iar elefantul eram
eu. În fiecare dimineaţă şi seară, stăpâna mă scotea
afară, în stradă, să-mi fac nevoile fiziologice. Dacă în
Bucureşti vă supăraţi atunci când călcaţi într-un răhăţel
de căţeluş şi-l înjuraţi imediat pe Stopescu, imaginaţi-vă
cum e să calci într-unul de elefant. Te scufunzi cu totul
în el şi cu toate astea n-am observat ca vreun cetăţean
să-l înjure pe primar. E drept că şi cetăţenii îşi făceau
nevoile tot în stradă. Şi mai citeau şi ziarul în timpul ăsta.
Erotismul s-a declanşat în momentul în care stăpâna
mea a început aşa, tam-nesam, de faţă cu preşedintele,
să mă mângâie pe trompă. Trompa este zona mea cea
mai sensibilă, în trompă elefantul are 40.000 de mii de
muşchi, care au început rând pe rând să mi se umfle.
N-am mai rezistat şi m-am trezit din vis, fleaşcă de
transpiraţie. La televizor era un talk-show politic despre
legea pensiilor. N-am înţeles care era legătura cu trompa
şi m-am culcat la loc.

De data asta am visat-o pe senatoarea Sorina Clătită. Se

făcea că eram pe plaja de la Costineşti şi participam la o
spirală MISA. Era numai lume bună: Lavinia Tandru,
ansambluri muzicale, Elena Urdea fără perdea, de fapt
fără nimic pe ea, Comandantul Poliţiei din Costineşti,
doar cu pistolul la brâu, Simona Mensual doar cu un
şirag de mărgele în jurul gâtului, câţiva procurori care
48
l-au anchetat pe tânărul Andrei Clatită acuzat că ar fi
încercat să treacă peste un bărbat cu maşina. La
întrebarea mea: de ce a încercat să-i influenţeze pe
procurori, d-na Sorina Clătită a răspuns ca în transă (în
visul meu se dăduse deja drumul la drogurile uşoare): „
pentru că MISA rupt (prima dată m-am gândit la Guvern
sau la inimă) de anchetă”, „MISA fâlfâit (aici am crezut
că e vorba despre unul din steagurile de la „zece
steaguri”) de justiţia din România.” S-a nimerit s-o ţin
chiar eu de mână pe d-na Clătită, în timpul spiralei. Am
simţit cum îmi transmitea valuri, valuri de energie Yang.
Dacă mi-ar fi băgat cineva un bec în gură, cred că s-ar fi
aprins. M-am trezit exact înaintea extazului suprem. La
televizor era talk show-ul lui Horia Tatapievici: „Înapoi la
argument.”
În disperare de cauză azi m-am prezentat la sexolog.
După ce m-a ascultat cu atenţie, sexologul mi-a
recomandat să încerc să nu mai dorm cu televizorul
deschis.

49
 Povestea croitoraşului cel viteaz

Într-o dimineaţă de toamnă, un croitoraş şedea plin de

voioşie la masa lui de lucru de lângă fereastră şi făcea o
pereche de pantaloni cu „push up” (ultim trend în
materie de modă masculină) pentru împărat.
Tocmai atunci se întâmplă să treacă pe stradă o
ţărăncuţă tânără şi focoasă, strigând cât o ţinea gura:
„Rahat! Rahat bun de vânzare! Rahat! Hai la rahat
turcesc!”
Cuvintele femeii îi plăcură croitoraşului şi, scoţându-şi
căpăţâna pe fereastră, îi zise: „Ia vino sus la mine,
blondino! Presimt c-o să-ţi desfaci repede toată
marfa...”
Croitoraşul cumpără o bucată mare de rahat şi o puse
pe farfurie înaintea sa. „Nu m-ating de ea până nu dau
gata pantalonii!” gândi şi se apucă să coasă mai
departe. În vremea asta, mirosul de rahat se răspândi în
toată odaia şi ajunse până în clădirea Guvernului. Atraşi
de mirosul plăcut, câţiva dintre foştii membrii ai
Guvernului Dop 2 dădură buzna să se înfrupte din
bucata de rahat. „Hei, nesătuilor, da’ cine v-a chemat
aici?!”, strigă înciudat croitoraşul, încercând să alunge
oaspeţii nepoftiţi. Dar musafirii nu se lăsară izgoniţi, ci
tăbărâră puzderie asupra ospăţului.
Atunci croitoraşul îşi ieşi din pepeni şi, apucând o bâtă
de baseball, pe care o păstra sub pernă pentru orice
50
eventualitate, începu să lovească fără cruţare în stânga
şi-n dreapta. „Păi dacă-i aşa, las pe mine, că vă-nvăţ eu
minte” îşi zise el.
După ce ce se calmă, numără şi, ce credeţi: nu mai puţin
de şapte foşti membri ai Guvernului zăceau răpuşi în
faţa lui, cu picioruşele ţepene!
„Da’ ştii că-mi eşti voinic, măi băiete!” se grozăvi
croitoraşul, admirându-şi singur vitejia. „O ispravă ca
asta se cuvine s-o afle pe dată tot târgul!...” îşi mai zise
el. Apoi îşi croi la iuţeală un brâu, îl cusu bine să fie
trainic şi brodă pe el, cu litere de-o şchioapă: „Şapte
dintr-o lovitură!” Şi cu litere mai mici le scrise şi numele,
după ce le căută prin buletine: Hogea, Credoiu, Ologu,
Terceanu, Scărişoară, Vlaga, Bideanu.
„Lumea întreagă s-ar cuveni să-mi ştie isprava, că doar
nu e un fleac!”, îşi mai zise croitoraşul. Oamenii de pe la
celelalte partide (PNL, PSD, UDMR) se adunară-n jurul
lui, să-l vadă mai de aproape, şi rămaseră cu gura
căscată când băgară de seamă că pe brâul cu care era
încins flăcăul stătea scris: „Şapte dintr-o lovitură!” „Vai
de zilele noastre, începură ei a se văicări, da’ ce-o fi
căutând pe la noi viteazul ăsta? Înseamnă că noi nu mai
avem nicio şansă cu voinicul nostru, Klaus Johan”
Împăratul auzi şi dânsul de o asemenea ispravă şi-l
chemă la palat pe viteaz. „Ia zi, băi găozare, vrei să fii
sfetnicul meu de încredere până la alegeri?” „Păi,
pentru asta mă şi aflu aici!”, zise croitoraşul. „Sunt gata
să-mi pun acul şi aţa mea de tehnocrat în slujba
împăratului!” „Eşti în stare să-i resuscitezi pe cei şapte?”
„Bineînţeles împărate. E destul să le flutur pe la nas o
bucată de rahat şi-ai să-i vezi cum se trezesc la viaţă”.
„Mai adaugă încă şapte de umplutură alături de ăştia, şi
51
dacă vei primi aprobarea parlamentului îţi voi da
jumătate din împărăţie şi pe fiica mea cea mică de
soţie”, ii zise împăratul. „Ei, aşa chilipir mai zic şi eu că-i
de mine! Straşnic m-a mai nimerit!” gândi croitoraşul în
sinea lui. Aşa că făcu pe dracu’ ghem, cumpără nişte
voturi de la UDMR, prosti pe vreo câţiva de la PSD,
ameţi pe alţi câţiva de la PNL şi reuşi astfel să fie investit
de majoritatea parlamentară.
A doua zi croitoraşul se înfăţişă împăratului şi-i ceru
răsplata ce i se cuvenea. „Cuvântul meu e cuvânt, da’
mai înainte de a ţi-o da pe fiică-mea cea mică de soţie şi
jumătate din împărăţie vreau să te întreb ceva. Tu chiar
eşti atât de prost încât să mai crezi în poveşti?”

52
Haideţi toţi cu mic, cu sare, să votăm pentru schimbare!

Interior, secţie de votare. Intră Elena Urdea, cu o

pereche de ochelari fumurii. La ieşirea din cabină e
întâmpinată de o echipă de televiziune. Rep.: „Doamnă
Elena Urdea, nu vă întreb cu cine aţi votat, vă întreb ce
calităţi ar trebui să aibă viitorul preşedinte?” E.U.: „Sunt
măgulită că mă confundaţi cu Elena Urdea, pe care o
stimez foarte mult şi care este pentru mine un adevărat
model în viaţă. Viitorul preşedinte ar trebui să fie chel,
ar trebui să iubească viaţa şi vinul bun, şi neapărat să
ştie să conducă o navă de mare tonaj. Nu vreau să zic
mai multe, pentru ca să nu se spună că vreau să influenţez
votul celor care sunt încă indecişi, dar turismul este cel
care va scoate România din criză, fie el turism electoral
sau turism sezonier. Şi acum vă rog să mă iertaţi, mă
grăbesc la o şedinţă foto pentru o reclamă. Sloganul
acestei reclame este: „Din Fundulea la Băicoi, consumaţi
cârnaţi Pleşcoi.”
Intră în cabină Cudor Tirilă. Reporterul îl pândeşte la
ieşire. Rep.: „Candidatul la preşedinţie Arin Cantonescu
v-a indicat pe dumneavoastră drept <reper moral>. Cum
comentaţi acest lucru?”
C.T.: „E o chestie de marketing electoral. Promoţii la
măsline, la farduri, la toxine, promoţie la credinţă,
nevasta ta-i cu altu n-ai timp de asta acum, te concentrezi
la trafic şi te droghezi cu fum”.
53
Rep: „În aceeaşi dezbatere televizată, dl. Geoală l-a
indicat ca reper moral pe Patriarh.”
T.C.: „Eu pot să vă spun doar atât: Dumnezeu nu
votează-n Senat, Dumnezeu n-a luptat în Irak,
Dumnezeu ne-a lăsat, ne-a lăsat să ne facem de cap.”
Intră Baian Trăsescu. Reporterul îl lasă baltă pe Tirilă:
„Domnule preşedinte, indiferent de rezultatul acestor
alegeri, dumneavoastră aveţi un brevet valabil. Acela de
navigator.”
B.BT.: „Profit de această minge ridicată la fileu,
domnule Madu Rotaru...” Rep.: „Nu trebuia să mă daţi
de gol domnule preşedinte. Trebuia să par cât de cât
echidistant”. B.T.: „Lasă modestia deoparte, Madule.
Trebuie să ai responsabilitatea propriilor opţiuni
politice. După cum am mai spus, există moguli buni şi
moguli răi. Tu faci parte din prima categorie. În ceea ce
priveşte insinuarea mârşavă a lui Arin Cantonescu cum
că degeaba am brevet, dacă nu mai am flotă, ţin să-i
reamintesc contracandidatului meu ca am fost şi primar
al Bucureştiului şi în această calitate am avut grijă şi de
flota primăriei. Orice s-ar întâmpla am un loc asigurat ca
<lup de mare> pe lacul Herăstrău. Eu sunt pregătit să
înfrunt valurile de pe Herăstrău şi eventualii gheţari.”
Intră în secţia de votare şi Marean Von-Ghelie. Rep.:
„Domnule primar, sunteţi recunoscut pentru lupta
dumneavoastră cu corupţia, cu inerţia, cu gramatica, cu
logica. Nu v-aţi simţit lezat de faptul că deputatul Toni
Furcă a propus în Parlament adoptarea unei legi privind
protejarea unei specii de pasăre pe cale de dispariţie şi
anume cioara de semănătură?” M.V.: „Văd că eşti un
băiat tânăr, cu perspective şi pe care vreau să îţi
mulţumesc pentru iniţiativa despre care dai dovadă. Eu
54
am citit, în afară de prospectele la medicamente sau de
instrucţiunile de folosire pentru aparatele electrocasnice,
am citit şi câteva almanahe şi-acolo am găsit o poezie de
George Topârceanu, Cioara, care mie mi-a plăcut foarte
mult: <Câmpul alb, plin de candoare, Până-n zări se
desfăşoară... La secţia de votare, S-a oprit din zbor o
cioară.>, hă, hă, hă, vorba lui Baian Trăsescu.”
Îşi face apariţia şi Geoală, călare pe o bicicletă cu trei
roţi. Rep: „Domnule Geoală, aţi fost acuzat că sunteţi o
simplă marionetă în mâinile păpuşarului Ion Ilicescu.
Cum comentaţi acest lucru?” M.G.: „Să nu se teamă
niciodată cei vorbiţi de rău, ci să se teama cei care-i
vorbesc de rău”, aşa cum a zis şi dl. Ion Gură de Aur,
preşedintele onorific al PSD”.

55
Rătăciţi în Politică. Reality-show electoral. (episodul 1)

„Pe apele învolburate ale politicii româneşti, corabia

coaliţiei se clatină ca o coajă de banană.”, scrie în
jurnalul de bord musul Marean Von-Ghelie.” Ca o coajă
de nucă”, îl corectează cu îngăduinţă doamna ministră a
culturii Andronica, „da-mi place cum gândiţi.“ „A început
să ia apă corabia, căpitane, şi e rece”, strigă secundul
Dop, abia iţindu-se din vesta de salvare. „Nu-i nimic, hâc,
mateloţi, băgaţi-vă repede picioarele în apă rece, hâc!”
„Apa rece îmi dăunează la reumatism”, comentează Ilici
Ilicescu. „Mai bine să-ţi bagi dumneata capul în apă rece,
poate te mai trezeşti din mahmureală. Astă noapte ne-ai
recitat până la exasperare, la cârmă, trei capitole din
cartea lui Tatapievici, „Politice”:
Adrian Păstase: „Nu degeaba a ajuns preşedintele
Institutului Cultural Roman. Căpitane, aseară aţi adormit
la prova, călare pe trinchet. V-am făcut eu un nod
marinăresc la cravată şi v-am legat de catarg să nu
cădeţi în apă. Să lăsăm acum discuţiile principiale, că ne
ducem cu toţii la fund. Nu că mi-ar displăcea, dar nu
vreau să mă muşte rechinii de fund, că destul m-au
muşcat colegii din coaliţie.”
Secundul Dop: „Trebuie neapărat să facem ceva, altfel o
să intrăm cu toţii la apă si nu ne mai scoate nici dracu’.
S-a rupt focul mare, s-a rupt focul mic, în curând se va
rupe şi protocolul de guvernare şi-atunci vom rămâne
56
efectiv în bătaia Zefirului şi a Antenei 3. Apa a urcat până
în cală. Domnule căpitan, mi-am asumat răspunderea şi
l-am aruncat pe ministrul de interne peste bord să ne
mai uşurăm. În ultimul timp tot vedea în larg nişte
autobuze, plus că sporise în ultimul hal infracţionalitatea
pe corabie de ajunseserăm să ne furăm unii altora
căciulile şi portofoliile.” Von-Ghelie: „E adevărat căpitane.
M-am săturat să le facem dosare noi lor şi noi nouă.”
Dop: „Proviziile sunt pe sfârşite. În curând vom fi nevoiţi
să ne mâncăm unii pe alţii. Domnule căpitan, mi-aţi spus
să iau taurul de coarne, dar pe corabie nu văd decât
boi.” Căpitanul: „Ca meditator, hâc, ca media player, ca
mediator vreau să zic, hâc, propun să vedem partea
plină a paharului. Dop, ia mai toarnă-un păharel, să ne
mai distrăm niţel, hai noroc şi la mai mare, trăiţi bine,
fiecare, pe uscat ca şi pe mare!”

57
 Rătăciţi în politică (2)

Secundul Dop: „Domnule căpitan, iar plângeţi? Plângeţi

degeaba, că nu e nicio cameră de luat vederi pe
corabie.” Căpitanul: „Nu plâng, băi mititelule, e de la
ceapă.” „Daţi-mi şi mie o bucăţică, de poftă.” C: „Îţi dau
eu un adio si-un praz verde, dacă nu rezolvi situaţia pe
care ai creat-o cu mânuţa ta. L-ai recuperat pe ministrul
de interne din apă?” „Aproape în întregime.” „Cum vine
asta?” „Păi de unde era să ştiu eu că rechinii preferă
momiţele de ministru de interne? Acum cu siguranţă va
trebui remaniat. Cu vocea asta subţire n-are niciun fel de
prestanţă la MAI.” Căpitanul: „Cel mult îl punem
director la Operetă, hă, hă, hă. Cine dracu’ m-a pus să
mă iau după tine şi să particip la reality-show-ul ăsta? Să
nu ne trezim ca fetele alea din Turcia care-au fost sigure
că participă la Big Brother şi-au ajuns pe urmă pe site-uri
XXX. Ca măsură de prevedere să le spui pupincuriştilor
de serviciu de pe corabie să se abţină o perioadă, că nu
vreau să mă vadă soţia în cine ştie ce ipostaze jenante.”
Dop: „Mergeţi pe mâna mea, şefu’. E un reality-show
controlat de noi în totalitate. Ăştia de la PSD nu vor
trece probele şi vom fi nevoiţi să aducem miniştri din
străinătate, cum au adus şi ăia din Liga lui Titircă arbitri
din străinătate.”

58
Căpitanul: „Care mai e situaţia navei?” Dop: „Mergem
cu o viteză de 20 de noduri. Vânturile ne bat din toate
direcţiile, suntem fii ploii, valurile de proteste propagate
de la sindicaliştii de pe mal sunt de aproape patru metri,
iar Elena vă pupă de la pupa.” „Noroc cu ea, că-mi mai
ridică moralul. Şi opoziţia?” „Opoziţia face o moţiune de
cenzură în camera maşinilor, pentru incapacitatea
guvernării de a prinde în năvoade, de aproape 5 ani,
peştele cel mare. Căpitanul: „Ai descoperit de ce era
nava sub linia de plutire?” „Da, căpitane. Bideanu a luat
cu el câteva tone de borduri şi vreo câteva tone de
marmură. Zice că poate-o să avem nevoie de ele pe
insulă.” „Ilicescu s-a liniştit?” „Da, i-am zis că trebuie
s-avem răbdare şi tutun şi i-am dat să fumeze nişte ţigări
de marijuana, că tot le-aţi propus spre legalizare. S-a
întins într-un hamac şi face sudoku.” „Şi Geoală?”
„Geoală era nervos din cauza abstinenţei sexuale, aşa
că i-am dat să se joace un pic cu sextantul. Nu cred că
ştie cum să-l folosească. Strigătele pe care le auziţi sunt
de la el.”

Căpitanul: „Auzi mă Dop, dacă tot mă compară Ilicescu

cu Ceauşescu, ia cheamă-l mă pe Mihnăeş şi-ntreabă-l
dacă mi-a terminat oda pe care i-am comandat-o.
Mihnăeş: „Aici sunt, căpitane. E gata: În lume-i miezul
nopţii şi-i răcoare,/Dar pe catarg o luminiţă-i trează,/Cu
tâmpla-n mâini, cu faţa gânditoare,/La bunul mers al
navei, El veghează./Oare barosuri bat pe nicovale,/E vuiet
de turbine, ori furnale?/Nu, dragii mei, e inima-i ce
bate,/Iar vuietul e de la valuri, frate!/Cum foloseşte oare
băutura/ Că spor atâta poate să îi deie?/În faţa lui se-nclină
azi natura/Şi Turnul cel din Pisa, o idee.” Dop: „Poate să
59
recite şi domnul Corturescu?” Căpitanul: „Să recite, deşi
în ultimul timp s-a cam distanţat de mine.” Corturescu:
„Nu-i adevărat, Căpitane. I-auziţi: El, cu mâna-i de
părinte,/Ca o pâine de fierbinte,/Blând pe după gât ne-a
luat,/Şi cu tact ne-a arătat/Ce-i cu criza, şi-ncotrova,/Să ne
îndreptăm cu slova.”
Căpitanul: „Frumos, frumos. Păi, prima probă a reality-
show-ului, asta să fie: colegii de coaliţie să recite câte o
strofă din cele de mai sus.”

60
 Rătăciţi în Politică (episodul 3)

Von-Ghelie: „Eu am să-l scot pe Căpitan din politică,

pentru că Căpitanu m-a scos pe mine din sărite.”
Ecaterina Andronica: „Fraza e corectă din punct de
vedere gramatical, aveţi o micuţă cacofonie, dar nu are
rost să scrieţi asta în jurnalul de bord. Haideţi mai bine
să conjugăm împreună verbul <a fi>.” Von-Ghelie: „Este
dumneavoastră Ministra Educaţiei, care v-am dat girul,
dar mai este mult până să aveţi puncte de vedere
asupra la ce spun eu”. Ecaterina Andronica: „Eu zic să
ne păstrăm calmul în ce-l privește pe Căpitan, că altfel
ne putem trezi oricând intraţi la apă”. Von-Ghelie:
„Vocea mea se va face auzită oriunde. Şi pe sub apă.”

Secundul Dop (cu luneta întoarsă la ochi, cocoţat în

vârful catargului): „Navăăăă sub pavilion somalez se
îndreaptă spre noi dinspre pupa. Să fie trezit domnul
Căpitan. Nuţi, e gata ciorba de potroace?” Elena Urdea:
„Abia a dat în clocot. Adaug măruntaiele şi zeama de
varză şi gata” Dop: „Bine, atunci preiau eu conducerea.
Toate pânzele sus! Nu cu tine vorbeam, Nuţi. Tu rămâi
îmbrăcată aşa cum eşti, ce vrei să-mi bagi în boale
mateloţii, cum i-ai băgat pe salvamari astă-vară?
Marinari, pregătiţi-vă de luptă corp la corp. La nevoie
loviţi cu vâsla, cu demisia în bloc, sau cu cocteilurile de
vodcă Kondratov rămase de la domnul Căpitan.
61
(Aparte) „Puteţi să mai trageţi şi câteva tunuri şi ţepe,
că și-așa zilele vă sunt numărate.” Apare pe punte,
clătinându-se uşor, Căpitanul. Ţine în mâini două foi de
hârtie, decupate în formă de harta României, pe care
încearcă să le suprapună. Secundul Dop: „Ce faceţi
căpitane? Vă arde de puzzle-uri, acum când suntem
atacaţi de piraţi?” Căpitanul: „Pe dracu’, încerc să
suprapun criza economică peste criza asta politică. Dop,
ascultă comanda la mine şi treci la timonă. Toate
pânzele sus! Da, cu tine vorbesc, Nuţi. Păi ce, mai există
şi alte pânze? Dop: „Nu, focul mare a luat foc noaptea
trecută de la ţigările cu iarbă fumate de dl. Ilicescu.
Căpitanul: „Cu toată viteza înainte. Pregătiţi-vă de
naufragiu”. Dop: „După părerea dumneavoastră, cât
vom avea de înotat până vom da de pământ?”
Căpitanul: Cam 1000 de metri. Dop: „În ce direcţie?”
Căpitanul: „În jos, hă, hă, hă. Vezi, asta-nseamnă să-ţi
păstrezi sângele rece. Ia portavocea şi întreabă-i pe
somalezi ce vor”. Dop: „Vor să-i ia ostatici pe miniştrii
PSD şi pe Nuţi. Eu cred că e o diversiune Căpitane.
Somalezii vorbesc cu accent unguresc. Căpitanul: „Eu
zic să le satisfacem necondiţionat toate cererile. Către
Nuţi, făcându-i cu ochiul: „Se vede că atât ne-a fost dat
nouă să fim fericiţi. Dop, mai e timp de o horă cu fetele
de la Taraf Tv?” „Mai e, Căpitane” „Să urce pe punte,
fetele!. Oricum vreau să particip şi la <Dansez pentru
mine>, să-mi îndeplinesc şi eu un vis, acela de a deveni
Căpitan pentru a doua oară.

Musul Marean Von-Ghelie (rugător, târându-se pe

punte): „Nu vreau la piraţii somalezi. Mai bine rămânem
la guvernare, îmi retrag declaraţia despre Căpitanul care
62
este şi despre Omar Balsam. Ultima oară când am fost
răpiţi de piraţii liberali n-am avut apă potabilă şi am băut
apa eliminată de aparatul de aer condiţionat.”
Căpitanul: „Mateloţi, din păcate nu se mai poate face
nimic. Ăştia de la Irealitatea au scris deja mare pe tot
ecranul: Guvernul s-a rupt, coaliţia a murit. Aşa că,
scufundare uşoară!”

63
 Scrisoarea necenzurată a unui soldat român din
Afganistan

Dragă mamă şi tată,

Am ajuns cu bine la teatrul de operaţiuni din Kabul. N-am
înţeles de ce se cheamă teatru că aici nu se joacă nici o
piesă. Poate cel mult un show de muzică uşoară. A venit
cu noi, în acelaşi avion şi Andreea Lăban, aia care cânta
despre grenadă: „prinde-mă, aprinde-mă, scoate-mi cuiu-
aruncă-mă”, să le mai ridice moralul soldaţilor. Până una
alta a reuşit să le ridice libidoul piloţilor, care au lăsat
pentru câteva minute carlinga goală şi au fugărit-o pe
Andreea, şi ea aproape goală, printre scaune, vrând s-o
coopteze în echipajul lor, pe post de însoţitoare de bord.
Normal că nu puteam să stau cu mâinile-n sâni, (era deja
prea multă aglomeraţie) aşa că m-am băgat şi eu în
carlingă şi folosindu-mi cunoştintele dobândite la cercul
de aero-modelism de la „Palatul copiilor”, am reuşit să
aterizez pe o singură roată, adică eu am căzut direct pe
una din roţi, după ce avionul a explodat în aer la vreo mie
de metri de sol.

Soldaţii americani m-au primit ca pe unul de-al lor şi mi-au

zis: „Dude, you were lucky!” Şi de-atunci aşa mi-a rămas
numele: „Dude”. La prima misiune, m-a trimis coman-
dantul să pun nişte scrisori la poştă-n Kabul şi eu, băiat
descurcăreţ, am vândut maşina la Talibani pentru două
64
pachete de ţigări şi m-am întors pe jos. „Where's your car,
Dude?” m-a întrebat comandantul american. „Uen ai ueic
ap in ză morning, it uaz gone uith the uind”, i-am răspuns
şi i-am dat şi lui un pachet de ţigări. Altă dată m-au pus să
duc un prizonier la bază şi pe drum l-am făcut scăpat
contra a două stick-uri de memorie de 10 giga cu filme
XXX, cu femei kamikaze. Nu vă mai spun de unde le-a
scos, spun doar atât: stick-urile, ca şi banii, n-au miros.
Când am ajuns la bază m-a întrebat comandantul: „Dude,
where's my terrorist?” I-am repetat şi eu fraza aia pe care
am auzit-o la domnul Dop: „Iu nău, aviara gripa…” şi a
izbucnit în râs. O văzuse şi dânsul pe youtube.

Într-o noapte făceam de pază la depozitul de muniţii şi ca

să-mi mai treacă dorul de casă cântam din frunză
maneaua aia a lu’ Guţă „Ce perversă e lumea şi ce rea”.
Cântam dintr-o frunză de-aia mare, de mac, că la ăştia nu
creşte altceva, de-aia principala lor industrie e cea
producătoare de opiu, cântam deci când îl aud pe
comandantul american răcnind cât îl ţineau bojocii:
„Silence, Dude. Shut the fuck up. The enemy will find us!”.
Astea au fost ultimele lui cuvinte. Pe urmă am auzit
câteva rafale de mitralieră, câteva grenade explodând
şi-am văzut un foc de artificii cum n-a fost nici la
concertele lui Michael Jackson, Dumnezeu să-l ierte. Gratis
l-am văzut. La Michael Jackson m-a costat 50 de dolari
biletul. A doua zi după explozie m-au decorat, ca am fost
singurul care am scăpat nevătămat şi-au zis că am apărat
depozitul ca un adevărat erou. „Thank you, Dude” mi-a
zis noul comandant. Mi-a părut rău c-am scăpat
nevătămat, că aici pentru o mână lipsă, un picior, ceva,
poţi să iei până la 60.000 de euro, nu ca fraierul ăla de
65
Gogu de la mine din sat care şi-a donat rinichiul pentru
1000 de euro şi-un abonament pe un an la bordelul din
comună: „La Peştişorul de aur.”

În rest aflaţi despre mine că sunt sănătos, cu dragostea o

duc bine, tocmai m-am îndrăgostit zilele astea de o
afgană de la popotă, frumoasă de pică. Pică la propriu,
din picioare, când ţi-e lumea mai dragă, că are lipsă de
calciu, degeaba mănâncă ouă de struţ cu tot cu coajă. Aşa
că între noi s-a înfiripat o relaţie plantonică (că vine pe la
mine când sunt de planton şi mai stăm de vorbă). M-a pus
să-i spun câte ceva despre România. I-am zis că „ză pipăl
dont laic ză politişănz and iz a lot of cărapşăn, but
Romania iz ză best country.” „Whoa, dude!”, mi-a zis ea.
„I'm a masochist too”.

66
 Sexul ca metodă diplomatică

Zarvă mare, agitaţie browniană, faianţă „pictată” în

baie de către toată suflarea masculină a internauţilor
adeptă a zeului Onan, şi toate astea datorită unui
filmuleţ video postat ieri pe internet, în care un tataie, la
vreo 58 de ani, face sex cu o tipă la vreo 25 de ani. Nu,
nu e vorba de „Monica şi Iri”, partea a doua a seriei
„Prin gaura cheii”, aşa cum ar părea la o primă vedere.
Este vorba într-adevăr de o gaură, însă nu a unei chei, ci
a unei funcţionare a consulatului român la Chişinău,
funcţionară dată cu roatele-n sus în videoclip, de însuşi
consulul român la Chişinău, dl. N.N.
Nu comentez aici durata actului sexual (pentru că
evident s-a umblat şi pe la montaj) şi nici faptul că
serviciile secrete ruseşti, (care sunt convins că urmăreau
în direct partida de sex), geloase pe performanţele
tătăiţului, au încercat să-i distragă atenţia consulului de
la actul propriu-zis, întrerupându-l cu câteva telefoane
de rutină. Nu comentez aici nici speculaţiile de-a dreptul
neruşinate, conform cărora, cauza principală a cozilor
pentru obţinerea vizelor la consulatul Român din
Chişinău o constituia tocmai ejacularea tardivă de care
suferă dl. Consul N.N., fapt confirmat telefonic şi de
soţia acestuia, citez: „Eu mă terminam înaintea lui N., îl
lăsam în treaba lui şi mă duceam la culcare.” Nu vreau
să comentez nici faptul că cei doi protagonişti ai
67
filmuleţului erau colegi de serviciu, pentru că până şi-n
biblie spune: „Iubeşte-ţi aproapele, dar să nu afle
nimeni.” Doar că pe atunci nu existau serviciile secrete
ruseşti.
Aş vrea să comentez însă cu totul altceva. Mie mi se
pare evident că domnul consul a prezentat opiniei
publice un fel de alegorie, un fel de parabolă, în care
dânsul a jucat rolul României, iar basarabeanca nurlie,
pe cel al Republicii Moldova. Domnul N.N. a vrut să
exemplifice, într-un mod cât se poate de realist, care va
fi poziţia oficială adoptată de Guvernul de la Bucureşti
imediat după ce Moldova se va alipi României. Numai că
partea asta, cu perversiunile de rigoare, lipseşte din
filmuleţ.

68
 Până şi frizerii se pricep la politică

Ieri am hotărât să-mi scurtez podoaba capilară. E mult

spus podoabă, cel mult o imitaţie de podoabă. N-aveam
părul foarte lung, dar am văzut c-aşa face nevastă-mea
când vrea să-şi îmbunătăţească “self-esteem”-ul (adică
încrederea în ea): se duce la coafor şi se vopseşte
şuvite, sau îşi îndreaptă părul, că e creaţă (bine, mintea
nu are cum să şi-o îndrepte că încă nu s-a inventat placa
ceramică pentru îndreptat aşa ceva), sau se tunde
chilug, cică să i se regenereze părul.
Cum mi-am dat seama că stau prost cu încrederea în
mine? Foarte simplu. Mi-am făcut un test pe internet.
Erau vreo 12 întrebări de genul: „Când doi oameni se
cearta în prezenţa dvs, încercaţi să-i liniştiţi?”. Normal că
nu, am răspuns, pentru că eu sunt chiar unul dintre cei
doi oameni care se ceartă. Sau: „Dacă şeful v-ar cere
să-l înlocuiţi aţi accepta fără probleme?” Aici am răspuns
cu da, că oricum şeful meu are tendinţe dictatoriale (a
făcut din două camere una, în apartamentul unde are
firma, fără măcar să ţină cont de părerea angajaţilor).
„Credeţi că, dincolo de aparenţe, toţi parlamentarii au
un dram de lăcomie?” Întrebarea asta mi s-a părut cam
trasă de păr, sigur era o capcană, aşa că am încercat să
răspund pe invers şi-am zis “nu”. La sfârşit am obţinut
12 puncte (mai puţin de atât nu se putea).
Aşa că m-am prezentat la frizeria din cartier, vorba
poetului, „fără ploaie, fără vânt, cu self-esteem-ul la
pământ.” Încrederea mi-a mai scăzut cu vreo zece
procente când patronul frizeriei, care e şi casier pe timp
de criză, m-a anunţat că Maria, fata care mă tundea, şi-a
trimis poza la ziar şi-acum prezintă dezbrăcată rubrica
69
meteo într-un tabloid de mare tiraj. „Da’ nu-i nimic, că
vă serveşte domnu’ Nelu” şi mi-a făcut semn către un
tip aşa, la vreo 55 de ani, cu o privire care mi-a adus
aminte de versurile lui Tudor Arghezi: „Tare sunt singur
doamne şi pieziş”. Avea şi un început pronunţat de
chelie. I-am spus ce fel de tunsoare prefer, m-am aşezat
pe scaun şi-am închis ochii, încercând să mă gândesc la
ceva pozitiv. Tocmai îmi spuneam că minus cu minus dă
plus, chiar şi-n cadrul unei creşteri economice negative,
când s-a auzit vocea domnului Nelu: „Ce părere aveţi
despre criza asta politică? Nu se mai satură căpuşele să
secătuiască ţara” „La cine vă referiţi?”, zic eu prudent,
printre ţăcăniturile de foarfecă. „La liberalii ăştia în
frunte cu floarea lor parfumată. Apropos, ştiaţi că dacă
adormiţi cu crini în cameră puteţi să nu vă mai treziţi
niciodată? Aşa a zis doamna Espa la ştiri.”

„Nu, nu ştiam, dar dumneavoastră vă plac papagalii?”,

am întrebat cu jumătate de gură. „Nu”, mi-a răspuns
nea Nelu uşor mirat. „Înseamnă că dvs. sunteţi excepţia
care confirmă regula, pentru că numai papagalii repetă
ce aud fără să gândească”, am izbucnit eu.
Nu vă mai spun cu ce fel de tunsoare m-am întors acasă.
I-am zis nevesti-mii că m-am ras în cap pentru că asta e
ultima fiţă în materie de tunsori bărbăteşti. Mâine fac
un alt test pe internet să văd cam pe unde mi-a ajuns
self-esteem-ul.

70
 Şi preşedinţii beau, nu-i aşa?

„Preşedintele Serbiei, Boris Tadić, a consumat alcool la un

eveniment sportiv şi este citat la tribunal pentru data de 1
decembrie, în urma unei reclamaţii depuse de poliţie pe
numele său.”
(prosport.ro)

Interior, Palatul de la Cotroceni, biroul preşedintelui.

Dezordine, confetti pe jos, baloane, sticle de şampanie
goale, steguleţe tricolore. Preşedintele zace lungit pe
canapea, cu o pungă de gheaţă pe frunte.
Intră Sever Voinicu, purtătorul de cuvânt al candidatului
Baian Trăsescu. „Domnule preşedinte, ce facem cu
întâlnirea de azi de la TVR?” „Băi Sever, am o durere de
cap de zici că m-am izbit toată noaptea, cap în cap, cu
ceilalţi candidaţi la preşedinţie ca să vedem care-i mai
tare de cap. Şi i-am zis lu Nuţi să nu-mi mai desfacă şi a
treia sticlă de șampanie, da’ ea nu şi nu, că trebuie
musai să sărbătorim victoria”. S.V. (prudent): „Nu e
prematur să vorbim despre victorie, domnule
preşedinte? Primul tur e abia duminică.” T.B: „Hă, hă,
hă, băi Sever, e vorba despre victoria echipei noastre de
polo în faţa Spaniei. Am învins cu 9-7, şi-am deschis
câteva sticle de şampanie de bucurie. Mi-am adus
aminte de apă, de valuri, de delfini...” S.V. „Data trecută
aţi deschis câteva sticle de şampanie de supărare, când
71
ne-au bătut sârbii la fotbal cu 5-0.” T.B.: „Atunci a băut
de bucurie preşedintele lor, Boris Tadić. Da’ i-a stat în
gât şampania, că acuma vor să-l cheme în instanţă c-a
consumat băuturi alcoolice în incinta stadionului.
Ruşine! Ah, ce mă doare capul” S.V. (timid): Vi se putea
întâmpla şi dumneavoastră, domnule preşedinte.” T.B.:
„Eu nu beau niciodată în incinta stadioanelor. Şi oricum,
ce e mai grav? Să bei un pahar de şampanie în incinta
stadionului, după o victorie umilitoare, sau să bei o sticlă
de vin cu Jiji şi să te urci la volan? Păi mie cel mult putea
să-mi ia carnetul, pe când preşedintele Serbiei riscă
până la 60 de zile de închisoare dacă va fi găsit vinovat
după legea lor. În primul rând, eu, ca preşedinte jucător,
n-aş fi promulgat o asemenea lege. Tadić şi-a făcut-o cu
mâna lui.”

Intră Elena Urdea cu o sticlă de un litru în mână: „Încă

nu e gata ciorba de potroace. Mai are de fiert un pic.
Până atunci v-am adus ceva pentru dureri de cap: borş
natural de tărâţe.” T.B.: „Aşa, Eleno, că bine te-ai
gândit. Până diseară la întâlnirea de la TVR o să se umfle
tărâţa-n mine şi-i fac praf, din punct de vedere polemic.
Hă, hă, hă.” E.U. (râzând şi ea): „Aşa vă vreau, domnu’
preşedinte. Spiritual şi pe fază ca-ntotdeauna.” T.B.:
„Auzi mă Eleno, da’ ceva pentru dureri de spate n-ai?”
E.B.: „Să vă pun nişte ventuze?” T.B.: „Mai bine să-mi
dai nişte ventuze, apăsat, aşa cum ştii tu, hă, hă, hă”.
Sever Voinicu (uşor jenat): „Iertaţi-mă că vă întrerup. Ce
să le comunic celor de la TVR?”
T.B.: „Spune-le că vin doar dacă vom fi toţi cei şapte
candidaţi la preşedinţie.” S.V.: „Geoală zice că se
diluează mesajul”
72
T.B.: „Care mesaj?” S.V. (fredonând): „Message in a
bottle. Mă iertaţi, domnule preşedinte, nu m-am putut
abţine.” T.B.: „Lasă Sergiule că-i ştiu şi eu p-ăştia de la
trupa poliţiştilor din Londra cu mesajul lor în sticlă.
Depinde ce torni peste mesaj. Dacă torni şpriţ, normal
că se diluează. Să vină şi Jiji şi Vadim că mergem pe
urmă la Golden Şlitz să sărbătorim victoria. E.U. (foarte
mirată): „Care victorie?” T.B.: „Cum care victorie? N-ai
auzit? Naţionala mică de fotbal a bătut echipa similară a
Poloniei cu 2-1.”

73
 Vrăjitoarele de la mica publicitate

Am un prieten, un tip înstărit, ale cărui afaceri nu mai

sunt chiar aşa de prospere din cauza crizei şi pe care,
colac peste pupăză l-a mai părăsit şi nevasta după doi
copii şi zece ani de căsnicie. A plecat cu şoferul, un
individ cu un corp de prezentator de modă, cu vreo 20
de ani mai tânăr decât prietenul meu. În loc să se bucure
că acum poate să se dea jos din pat pe oricare parte
doreşte, amicul s-a pus pe citit anunţurile de la mica
publicitate, doar doar o găsi vreo vrăjitoare care să-i
aducă soţia înapoi. Şi iată la care s-a oprit:
„Berlina”, cea mai puternică vrăjitoare din Uniunea
Europeană, testată de astrologul Ion Ţugui şi premiată cu
diploma de vrăjitorie, înmânată chiar de Ion Iliescu, la
Congresul vrăjitoarelor, vă rezolvă faţă în faţă sau telefonic
problemele pe care le aveţi. Apropie iubit de iubită, scoate
argintul viu, vindecă impotenţa, alcoolismul, şi paranoia.
Aduce spor în casă şi în afaceri. Apelaţi cu încredere din
ţara si străinătate. MULŢUMIRI: Sunt domnul Mihai Toader
din Drăgăşani: mii de mulţumiri Doamnei Berlina pentru ca
mi-a readus soţia plecată în străinătate la o altă femeie.
Apelaţi la numărul 0740340XXX”
Degeaba I-am spus eu că am văzut cu ochii mei la
„Ştirile de la ora 5” cum o vrăjitoare din Focşani a fost
reclamată la poliţie de un bărbat, pe motiv că nu a reuşit
să-i găsească porcul furat din bătătură, aşa cum s-a
74
lăudat prin telefon. Degeaba i-am zis eu că Ion Ţugui,
aşa-zisul astrolog este omul care a declarat într-o
emisiune că a văzut omuleţi verzi la Roşiorii de Vede şi
omuleţi roşii la Dăbuleni, amicul meu vroia să-şi aducă
soţia înapoi cu orice risc. L-am sfătuit să înregistreze
măcar convorbirea cu vrăjitoarea, ca s-o poată prezenta
ca probă într-un eventual proces. Vă redau mai jos
înregistrarea telefonică.
Amicul: Doamna Berlina? Berlina: Da, mamă, ia spune ce
necazuri ai? A: Mi-a fugit nevasta cu unu’ mai tânăr. B:
Te-a ghicit mama după voce că ai probleme în dragoste.
Pentru dezlegarea cununiilor să-mi vii cu o şuviţă din
părul ei, cu care ai dormit o noapte sub pernă, pe care o
bagi într-o sticlă cu apă neîncepută. Adu şi zece CD-uri
originale cu muzică de Florin Salam şi zece cu muzică de
Sorinel Puştiu. Dacă ţi-au fost aruncate cununiile pe apă,
trebuie să mai aduci nouă metri de sfoară de in, cu nouă
noduri legată, că să dezleagă mai greu cununiile astea.
Să aduci şi o pereche de chiloţi de-ai tăi şi una de-a
soţiei, întorşi pe dos, 99 de lumânări, îţi spun eu de
unde să le cumperi, trei fire din mătură şi 99 de roni
pornirea la descântec, dar să ai mai mulţi bani la tine că
nu se ştie de câte descântece o să fie nevoie. După trei
zile soţia ţi se va întoarce acasă.
A: Şi cum pot eu să fiu sigur c-o să-l uite pe şofer? B: N-ai
grijă matale de asta. Am rezolvat-o eu şi pe prezenta-
toarea aia de televiziune la care-i fugise fotbalistul cu
dansatoarea din buric de la OTV. Îmi mai aduci un semn
de-al lui, o poză ceva, s-o ard în cimitir la douăşpe
noaptea. O să-ţi fac şi-o băutură să-i dai să bea lu’
nevasta matale: un amestec de straşnic, năvalnic, untul
pământului, pilimpac şi floare trecătoare. O să aibă
75
impresia că eşti mai bun la pat ca şoferul. Pentru asta
mai aduci 33 de lumânări fiecare cu câte 100 de roni
legaţi cu fir roşu.
A: Aş mai avea o problemă, doamnă Berlina. Au început
să-mi cam scârţâie afacerile din cauza crizei. Mă puteţi
ajuta şi cu asta? B: Pentru asta o să folosesc globul
paranormal. Aşa l-am rezolvat şi pe domnul prim
ministru Dop, când a venit la mine să-i descânt pentru
împrumuturile FMI. A pus mâna pe glob şi s-a aprins
imediat. Nu i-am luat niciun ban că mi-a promis că nu va
mai declanşa nicio vânătoare de vrăjitoare în Parlament
până după alegeri şi nici n-o să ne bage la impozit. Pe
domnul Geoală n-am putut să-l ajut pentru funcţia de
preşedinte, că are pe cineva din familie sau din partid
care umblă cu magia neagră. Hai că îi trimit io lu matale
adresa mea prin SMS şi te-aştept cu lumânările.

76
 II. File din jurnale

„Prima metodă prin care estimezi inteligenţa unui

conducător este aceea de a vedea ce fel de oameni îl
înconjoară.”
Niccolo Machiavelli
(poet, muzician şi filosof italian)

77
78
 Bodyguardul preşedintelui
(I)

Eu sunt unul dintre oamenii preşedintelui, „umbra” lui

Trăsescu la Cotroceni, cum mă alintă chiar dânsul, că
„umbra” lui Mircea la Cozia e un prieten de-al meu şi
face parte dintr-alt serviciu secret. E şase dimineaţa,
stau întins sub patu’ lu’ „şefu” şi aştept să se trezească.
Deocamdată sforăie şi îşi dă aere. I-a gătit doamna
Maria fasole cu cârnaţi aseară. În sfârşit îi sună ceasul.
Soneria e cu o melodie de Lady Ga Ga. Înainte avea
melodia aia a lui Guţă, „De-aş avea lumea la picioare”,
dar i-a sugerat domnul Tatapievici s-o schimbe, că nu
cadrează cu funcţia dânsului. Hopa, s-a sculat şefu, s-a
întins şi s-a dus la baie. O întind şi eu de sub pat şi
instalez platforma de călcat să-i calc cămaşa şi
pantalonii, că de când cu criza, am preluat, prin cumul
de funcţii, şi postul de fată în casă. Îi ung cu unt două
felii de pâine prăjită, îl închei la şireturi, îi suflu de pe
chelie câteva scame imaginare şi-apoi plecăm. Doamna
Maria rămâne acasă. O aşteaptă pe Elba să-i aducă nişte
varză de la Bruxelles.

Tot eu sunt şi cel care conduce Loganul când şefu e

obosit. E drept că intră greu în marşarier, picură
înăuntru când plouă, la căldură îi plesneşte plasticul de
la clanţe, e zgomot mare în interior, dar una peste alta
79
dacă şefu e mulţumit, sunt şi eu mulţumit de maşină.
Am condus şi Mercedesul lui şefu’, dar la fiecare
intersecţie se-nghesuiau piţipoancele să urce şi mai ales
când era şi doamna Urdea în maşină vă-nchipuiţi ce
scandal ieşea. Aşa că mai bine cu Loganul. Astăzi
mergem la Sibiu, la Târgului Olarilor. Şefu a adormit pe
bancheta din spate. M-a sunat aseară prietenul meu
Sile, care e bodyguardul lui Bonta şi m-a întrebat: „Tu
ştii mă de ce se duce Trăsescu la Târgul olarilor?” „Ca să
facă baie de mulţime”, i-am răspuns eu sigur pe mine.
„Nu mă, zice ăsta, pentru că s-a săturat să calce în
străchini şi pentru că vrea să plătească neapărat oalele
sparte de Dop. Hă, hă, hă.” „Da tu ştii, mă, care-i cel mai
scurt banc?”, îl întreb eu. „Nu mă, nu ştiu.” „Bonta
preşedinte”, zic. „Hă, hă, hă.” „Ce-ai, mă, de râzi ca
prostul?”, zice şefu’ pe jumătate adormit. „Ţi-ai adus
aminte de bancul pe care ţi l-am spus ieri?” „Da ,şefu’”.
„Păi râzi şi tu în gând, că ai un râs foarte zgomotos”,
mai zice şefu şi se culcă la loc.

Mai bine să mă gândesc la filmele alea cu Cichi Cean şi

Bruzli. Ce bişniţă mai făceam cu bilete în faţă la Patria pe
vremea lu Ceauşescu. Nici acum nu ştiu cum dracu’
făcea Bruzli flotări într-un deget, că am încercat şi eu şi
mi l-am rupt. De când sunt bodyguardul lui şefu, am
avut un singur eveniment: când am fost cu Preşedintele
să „mulgă” voturi la Sâmbra Oilor. Primisem informaţia
că un terorist deghizat în „băbuţă bătrână cu brâul de
lână” avea ascunse în brâu două kilograme de
explozibil. Aşa că, atunci când am văzut o băbuţă
strângându-se cu brâul, cu gesturi suspecte, chiar lânga
preşedinte, i-am aplicat câteva lovituri de karate până a
80
căzut lată. Am încercat apoi să-i scot masca de latex, cu
riduri, de pe faţă, da nu era mască. M-am trezit deodată
c-o ghioagă-n cap: „Ce-ai, mă, nesimţitule, cu ţaţa
Floarea? Vrei s-o violezi?”, şi pe urmă mi-am pierdut
cunoştinţa.

Hopa, ne opreşte un poliţist de circulaţie. „Suntem în

misiune”, îi zic eu în şoaptă prin geamul întredeschis.
„Mergem la Târgul Olarilor de la Sibiu.” „Dar de ce
vorbiţi în şoaptă?”, mă-ntreabă agentul. Îi fac un semn
cu mâna spre bancheta din spate, „Aoleu, domnu’
preşedinte. Permiteţi să raportez: am ieşit în stradă ca
să protestez, nu ca să vă opresc pe dumneavoastră
pentru că circulaţi cu 130 de kilometri pe oră în
localitate. Nu vedeţi că sunt cu bicicleta? Ni s-au tăiat
sporurile, ni s-au tăiat banii de benzină...” „Unde-i Elena?
Cine a răpit-o pe Elena?”, îl întrerupe Preşedintele pe
agent, destul de panicat. „Aţi visat, şefu, îi zic eu.” „Ce
vrea bă, găozarul ăsta?” „Zice că a ieşit în stradă ca
formă de protest.” „Să iasă bă, să iasă, să iasă-n stradă
şi judecătorii, şi magistraţii, şi medicii, şi intelectualii, şi
jurnaliştii lu’ peşte, să iasă-n stradă ca să-i pună Ministrul
Transporturilor la treabă, că poate aşa terminăm
autostrăzile alea mai repede. Hă, Hă, Hă.”

(II)

Azi m-am trezit cu o durere groaznică de spate. În mod

sigur se vor schimba vremea şi vremurile după alegeri.
Azi e sâmbătă şi domnul Trăsescu nu are o agendă prea
încărcată: la ora 11.00 are o vizită la fabrica de jucării de
la Buftea, secţia de marionete. Vor fi prezenţi şi câţiva
81
mânuitori profesionişti de la serviciile secrete care vor
interpreta piesa de teatru: « Dop degeţel »
La ora 13.00 are loc o vizită „întâmplătoare” la
restaurantul Pescăruş din Cişmigiu. Sâmbăta trecută,
când în acelaşi restaurant avea loc o nuntă, am avut
parte şi de un mic incident: o femeie atrăgătoare l-a
confundat pe preşedinte cu un fost iubit şi i-a aruncat în
faţa conţinutul unei halbe de bere. „Asta e pentru tot ce
mi-ai făcut”, a zis femeia întorcându-i spatele. Degeaba
m-am aruncat eu, scut viu, între halbă şi preşedinte, n-a
mai fost nimic de făcut. Preşedintele a fost udat din cap
până-n picioare şi a fost foarte necăjit, nu pentru că şi-a
stricat bunătate de costum, ci pentru că, oricât s-a
străduit pe urmă, n-a mai putut să recupereze decât
vreo două-trei guri din halba de bere. Oricum au sărit
apoi şi socrii mari să-şi ceară scuze şi să ciocnească cu
dânsul vreo câteva pahare de whisky „fără alcool”, ca
să nu mai comenteze pe urmă ziariştii că a băut şi s-a
urcat aşa la volan. A râs la nuntaşi, a furat mireasa şi a
adus-o înapoi contra unei sume destul de mari (utilă în
campania electorală), a dat autografe pe feţele de
masă, s-a pozat cu socrii contra cost, ce mai, ieşirea a
fost un succes. Nu şi-a dezminţit nici de această dată
renumele de preşedinte jucător şi a jucat-o pe doamna
Elena Urdea, cu care s-a întâlnit la restaurant, absolut
întâmplător, până i s-a rupt tocul de la pantof şi-a
trebuit să fie dus în braţe până la maşină.
Cu toate astea l-am invidiat pe Sile, bodyguardul lui
Geoală şi prietenul meu. Păi a fost cu dl. Preşedinte al
Senatului la Racşa, lângă Satu Mare, la o nuntă de 2500
de persoane, plus oamenii politici. Mirele e fiul
primarului din localitate - lider al PSD local -, primarul
82
T. B., care a scos din buzunare 50.000 de euro pentru
acest eveniment. Vă daţi seama ce buzunare are?
Liderul PSD a mai spus că a sacrificat 60 de porci, dar nu
a vrut să dea nici un nume. Sala de bal a fost aranjată ca
la întâlnirile social-democraţilor, în alb şi roşu. Nunta nu
a fost cu strigare, suma strânsă fiind donată d-lui Mircea
Geoală pentru campania electorală. A avut şi Sile parte
de câteva evenimente: când a fost adus tortul miresei,
din care trebuia să iasă unul din băieţii din trupa
Flamingo şi să facă un număr de streap-tease, a ieşit
domnul Octav Rozmâncă, îmbrăcat in costumul lui
Adam care, după ce l-a făcut cu ou şi cu oţet pe Mircea
Geoală, s-a autosuspendat de o bară solidă de fier,
aflată în debaraua mirilor.
Sile a intervenit prompt, l-a pus să sufle-n etilotest şi i-a
suspendat şi carnetul pentru trei luni. Un alt eveniment
pe care mi l-a povestit Sile a fost atunci când unul dintre
cei 80 de ospătari aduşi în urma unei selecţii foarte
riguroase, s-a dovedit a fi infiltrat de către cei de la PDL
şi-n loc să-i aducă lu’ domnu Geoală friptură de bou, i-a
adus un bou de baltă viu, cu menţiunea: „Să vă stea-n
gât, cum ne staţi şi nouă!” Mircea Geoală şi soţia sa
Mihaela au fost primiţi într-un mod tradiţional, cu
horincă, pâine, sare şi ţâpurituri: „De sus până la Vişeu /
Nu-i ficior ca Geoal-al meu” Cât îi Maramureşu, nu e luzer
cum eşti tu, aş mai adăuga eu La petrecere, domnul
Ilicescu a ţinut să-i ureze lui Geoală, cu jumătate de gură,
să devină preşedintele României, iar apoi „Bunicuţa” i-a
făcut următoarea dedicaţie cântată chiar de dânsul:
„Când s-o-mpărţât norocu’/ Măi, Mircică, măi/ Când
s-o-mpărţât norocu’/ Fost-ai tu dus la lucru/ Fost-ai tu dus
la lucru/ Măi, Mircică, măi.”
83
 (III)

M-a chemat şefu’ în biroul lui dis de dimineaţă să-mi dau

şi eu cu părerea. Vă zic eu mai încolo despre ce. În birou
erau adunaţi şefii principalelor servicii secrete, care se
plângeau de presiuni şi constrângeri din partea mediului
politic. „Nu de-asta v-am chemat eu aici, ca să aud cum
vă lamentaţi. Nu vreau să mai aud de „fisuri de
securitate”. Am primit azi pe adresa mea un CD, cu ce
credeţi?” „Cu manele cântate de Sorinel Puştiu, zice
directorul SRI. Eu vi l-am trimis domnule Preşedinte, că
ştiam cât de mult vi-l doriţi.” „Eşti departe rău”, zice
şefu’. „Cu înregistrarea operei Oedip?”, încearcă şi
directorul SIE. „Nici vorbă. Să nu vă miraţi, când veţi fi
schimbaţi. Ia uite că fac şi versuri. Ia, că am inspiraţie:
A-nceput de ieri să cadă, câte-o macara pe stradă, câte un
vagon pe şine, să trăiţi cu toţii bine. Hă, hă, hă. Ia zi şi tu
Mardare, ce conţinea CD-ul după părerea ta?” Înghit în
sec şi m-arunc cu capul înainte: „Înregistrarea convorbirii
dintre generalul Îngheţatu şi Omar Hayssam”. „Eşti
pe-aproape. Mai bine te propuneam pe tine ministru la
interne. Conţinea un mesaj din partea grupării Al-Qaida
către preşedintele României. Ascultaţi-l cu atenţie.”

La început s-a auzit un zgomot aşa, cum se aude când

face purici televizorul, apoi o voce gâfâită:
„Salam Aleikum la domnul breşedinde. Ştiu că sundeţi în
campania electorala. Sunt alăduri de dumneavoasdră de
când domnul Liviu Drugnea a declarad că PD-L a pornit
Jihadul în deridoriu împodriva PSD. Asta blăcut la mine
muld, că şi eu pornit jihadul împotriva necredincioşilor.
Dumnezeu, care este pă persoana fizică, e mare. Butem
84
să bunem şi bombe pe autostrăzi, dar am înţeles că nu
prea aveţi. Autostrăzi. Ce nu mi-a blăcut la dvs. că aţi dat
prea mult nas la femeie ca Piţi, Urdea, Atanase. Femeia
trebuie ţinut sub văl şi sub babuc sau făcudă să
explodeze. Bombele sexy din bartid, ar fi în stare să
exblodeze bentru dumneavoasdră în sediul PNL? Asta e
dovadă de iubire.
Saludăm cu rezbect.
Trăsescu: „Ei, ce părere aveţi?” Directorul SRI: „După
cum gâfâie, nu mai are mult de trăit.”
Directorul SIE: „Să-l aşteptăm cu mascaţii pe aeroport,
împreună cu primarul Stopescu.”
Trăsescu: „Da’ de ce trebuie să fie prezent şi Stopescu?”
„Păi cum de ce? Ca să ne bage în Cartea Recordurilor.”
Trăsescu (către mine): „Tu, Mardare, ce părere ai?”
„Cred că e o glumă, şefu’. Parcă am recunoscut câteva
din ticurile verbale ale vicepreşedintelui PSD, Marian
Von-Ghelie, care este, pă persoană fizică.”

(V)

Am avut o săptămână de coşmar. Începând cu oierii şi

văcarii care au venit să-şi ceară drepturile la Cotroceni şi
terminând cu poetul Binescu care a vrut să vorbescă la
microfon la Cetate, în campania lu şefu, şi şefu nu l-a
lăsat. Trăsescu a fost ca un cazan de ţuică sub presiune.
Şefu a zis că le arată el celor 322 de parlamentari care
l-au suspendat din funcţia de preşedinte şi l-a propus
prim-ministru pe Niculăiţă primarul sectorului 3, care în
urma unui casting s-a arătat cel mai talentat. Am avut un
sentiment de déjà vu când l-am văzut pe Niculăiţă
instalându-se în acelaşi birou care-i aparţinuse lui
85
Croitoraşu cu câteva zile mai înainte. Când am realizat
că nu se prezintă nimeni la negocierile pentru un nou
Guvern am vrut chiar să scriu o nuvelă intitulată:
„Singurătatea unui premier desemnat” şi să i-o dau lu’
şefu’ s-o citească. N-a mai fost nevoie, pentru că
Trăsescu mi-a zis, citindu-mi parcă gândurile: „Mardare,
sună-i pe Bideanu şi pe Plaga şi spune-le că le-am
ordonat să-i ţină de urât lui Niculăiţă”. Inimă mare,
şefu’. De-asta sunt în stare să m-arunc şi-n foc pentru
dânsu’.
La Cetate, în judeţul Dolj au apărut primele probleme. În
spatele scenei, Trăsescu a căzut în genunchi în faţa
Elenei Urdea şi i-a cerut iertare pentru că la ultimele
mitinguri electorale a fost nevoit să se afişeze cu soţia.
Ceea ce o enervase pe Elena fusese faptul că preşedintele
i se adresase acesteia în limba engleză: „Maria, come
on!” Am încercat să-i spun şefului că s-a murdărit în
genunchi, dar n-am mai avut timp pentru că de pe scenă
s-a auzit vocea lui Dop: „Îl invit aici pe actualul şi viitorul
preşedinte al României, dl. Baian Trăsescu.” Un primar
PD-L s-a repezit imediat să-i şteargă noroiul de pe
pantaloni. Un gest firesc, de care au făcut însă atâta caz
televiziunile mogulilor. Au făcut caz şi de faptul că Elena
Urdea a intrat în direct la emisiunea de radio a lui
Turcitu iar când acesta a întrebat-o dacă nu cumva e
chiar doamna Elena Urdea la telefon, dânsa a spus că nu
e ea, dar că o simpatizează pe această femeie şi este de
acord întrutotul cu dânsa.
La Timişoara m-a trimis şefu cu două zile înainte să vină
şi dânsul în campanie, ca să am grijă să meargă totul
strună. Am muncit ca un câine. Numai verificarea celor
400 de autobuze cu care au fost aduşi oamenii din patru
86
judeţe mi-a luat vreo 20 de ore. Pe urmă am făcut
repetiţii cu publicul, care, fie vorba-ntre noi, se vedea de
la o poştă că n-are experienţa spectacolelor de la „23
August”. A trebuit să fac un pic de instrucţie cu ei:
„Când apare pe scenă şeful statului toată lumea
scandează <Tră-ses-cu, Tră-ses-cu> şi ridică materialele
sus. Aşa, mai cu patos în spate. Bun. Baloanele le agitaţi
de la stânga la dreapta, apoi aplauze şi urale!”
La Timişoara a fost şi incidentul de care vă ziceam mai
sus, cu poetul Mircea Binescu, cel care a tras „O beţie cu
Marx” şi pe urmă s-a dat mare dizident. Trăsescu a zis:
„Să vină pe scenă un român care să jure că am
consumat eu alcool în exces” şi-atunci a urcat pe scenă
Binescu. Cunoscându-i poeziile despre beţivi, am fost
foarte atent şi nu l-am lăsat sub niciun chip să se
apropie de şefu’. Mai ales că acest „scârţa-scârţa pe
hârtie” declarase cu o seară înainte la IrealitateaTv că
l-ar angaja pe dl. Trăsescu căpitan pe şalupa lui de apă
dulce. Aşa că nu l-am lăsat să se apropie de microfon.
Şefu’ a spus din nou discursul ăla lacrimogen cu
tricolorul pe care şi-l punea sub cap înainte s-adoarmă,
deşi fie vorba-ntre noi, eu ştiu mai bine ce punea sub
cap înainte s-adoarmă: revistele cu iepuraşi.

(VI)

Cel mai tare eveniment de săptămâna trecută a fost

confruntarea electorală de sâmbătă de la Cluj între
candidatul PNL la Preşedinţia României, Arin Cantonescu,
şi şefu’. M-am sculat cu noaptea-n cap şi-am verificat
zona cu detectorul de metale, c-a primit şefu’ o
informaţie cum că ar fi fost pusă o bombă în sala în care
87
urma să aibă loc întâlnirea. S-a dovedit a fi alarmă falsă,
în afara unei bombe sexy şi blonde (ştiţi dumneavoastră
care) şi a câtorva pocnitori de la partid, n-am descoperit
nimic deosebit. Şefu’ a fost pe fază ca întotdeauna şi a
răspuns la toate întrebările „amăruţe” ale moderatorului.
Ăsta l-a întrebat de exemplu pe şefu’ ce carte a citit
ultima dată. Eu ştiam, că am văzut-o pe noptieră.
(„M-am hotărât să devin prost”). Am citit-o şi eu sub
pat, la lanternă, după ce adormea şefu’. Nu e scrisă de
Geoală aşa cum am crezut eu după titlu, e scrisă de unu’
Martin Page. Ăsta zice că inteligenţa te face să suferi şi
că ar trebui tratată ca o boală. Mă rog, fiecare cu
filozofia lui de viaţă.

Şefu’ a răspuns însă c-a citit cartea „Levantul” de

Corturescu. M-am mirat. Acasă n-a citit-o sigur şi nici ca
audiobook n-a ascultat-o în maşină că aş fi ştiut şi eu. Cel
mult i-a recitat-o Corturescu la telefon zilele trecute,
c-am văzut pe biroul lui Trăsescu o foaie cu nişte versuri:
„Pe rotunda de lemn cârmă vezi un mugure că creşte / Şi
o coadă cu ghimpi palizi din obadă se iveşte, / Şi în vârfu-i
se desface un boboc ca de rubin: / Este trandafirul serii din
cuprinsul levantin.” Nu ştiu ce-a înţeles şefu’ din asta dar
eu unul am înţeles că este vorba despre dânsul şi despre
simbolul PDL, trandafirul. E ca un fel de odă închinată
„cârmaciului” de către domnul poet Corturescu.
A încercat şi Arin Cantonescu să-l înfunde pe dl. Trăsescu
cu o întrebare absolut impertinentă, cică: „Domnule
Trăsescu, aţi spus că dacă nu mai ieşiţi preşedinte
plecaţi pe mare. Întrebarea mea este cu ce plecaţi, că
flotă nu mai aveţi?” M-am abţinut cu greu să nu sar pe el
şi să-l fac să-şi înghită microfonul. Păi asta-i întrebare să
88
i-o pui unui preşedinte aflat în funcţiune? L-am văzut şi
pe şefu’ că se îngălbeneşte puţin la faţă, dovadă că nu
se aştepta nici dânsul la o asemenea mitocănie din
partea lui Arin. Oricum mi-am făcut cruce cu limba în
cerul gurii şi-am zis mersi că nu l-a întrebat cine era
Ministrul Transporturilor în timpul mineriadei din iunie
1990 şi cine le-a dat liber minerilor pe linia ferată să vină
cu trenurile la Bucureşti?

După confruntarea asta electorală, l-am felicitat pe şefu’

pentru curaj şi i-am condus, şi pe el şi pe Elena Urdea la
Hotel Opal, cel mai elegant hotel din Cluj, întrucât mai
aveau ceva de discutat pe marginea campaniei
electorale. Domnul Trăsescu m-a trimis să-nchiriez filmul
„Parfum de femeie”. Nu l-am găsit, aşa că am închiriat
un film de groază: „Tăcerea iezilor”, sau cam aşa ceva.
Nu ştiu dacă lu’ şefu i-a plăcut sau nu filmul, dar ştiu că a
doua zi de dimineaţă când am atins-o uşor pe umăr pe
doamna Elena Urdea ca s-o întreb cum a dormit, a sărit
de doi coţi în sus (şi-a facut un ditamai cucuiul de la
lustra din hol) strigând ca apucata: „Nu vreau să mă
atingi, nu vreau să mă atingi, obsedatule.”

(VII)

N-am mai scris în jurnal pentru că am fost foarte ocupat

în ultimul timp cu numărarea voturilor. Am stat cu inima
cât un purice până s-au validat alegerile. Bine, pentru
orice eventualitate vorbisem şi cu Mircea Geoală în caz
că iese dânsul să mă ia şi pe mine purtător de ceva (cred
că aş putea fi un bun purtător de hepatită B, de
exemplu, sau chiar A, dacă interesul naţional o cere.)
89
Slavă Domnului, n-a mai fost nevoie să-mi schimb
stăpânul, c-a ieşit tot şefu’. Azi dimineaţă, după ce l-a
nominalizat ca Prim Ministru pe Dop, l-a chemat la
dânsul în birou să-l prelucreze. Eu îmi făceam de lucru
p-acolo (mai dădeam de mâncare la hamsterul rozaliu
pe care l-a primit cadou de la PSD după alegeri, mai
puneam nişte zăhărel în apa de la crinii primiţi de la PNL,
mai curăţam de uscături trandafirul PDL) aşa că am
înregistrat toată discuţia, că nu se ştie niciodată când e
bună o stenogramă.
Emil Dop (intrând furtunos pe uşă): „Avem nevoie rapid
de un guvern care să dea stabilitate ţării”.
T.B.: „Uşurel, uşurel, Emile. Nu e nevoie întotdeauna să
repeţi ca un roboţel ce-am spus eu mai devreme la
conferinţa de presă. Uite de ce te-am chemat. Ai văzut
filmul „Terminator”? E.D.: „S-a făcut deja un film
documentar despre activitatea primului guvern Dop? Şi
eu n-am fost consultat?” T.B.: „Tu ai să joci direct în
<Terminator 4>. Un fel de <Dop 3 se întoarce> reloaded.
Vreau să le dăm peste nas ăstora care te-au dat jos.”
E.D.: „Avem nevoie rapid de un guvern care să dea
stabilitate ţării”. T.B.: „Uite, vezi, ăsta e cusurul tău.
Preiei o frază de-a mea şi pe urmă o repeţi în neştire.
E.D.: „Mama m-a învăţat că repetiţia e mama
înţelepciunii. Da’ aveţi idee cine e tatăl?” T.B.: „Nu, da’
ştiu că frate-său e mic de statură, hă, hă, hă.

Emile, trebuie să oferim ţării un nou premier, un altfel

de Dop, aşa că aş dori să reflectezi un pic asupra
următoarelor aspecte: 1. S-a vorbit în presă de o
anumită „supuşenie”, cum că ai fi obedient faţă de
preşedinte, că ai gândi cu capul meu, că te-ai gudura ca
90
un căţeluş atunci când sunt prin preajmă. Încearcă să fii
mai discret. Lasă-l pe Plaga să se comporte ca un câine,
adică să-i mârâie şi să-i latre pe duşmani. 2. Nu mai
pomeni de greaua moştenire a guvernului Dop că te faci
de râs. E vorba chiar despre Guvernul tău. 3. În seara
asta, după ce te uiţi pe lista de miniştri pe care ţi-am dat-o
dă o fugă până în grădina din spatele Parlamentului şi
sapă la rădăcina celui de-al treilea plop. Vei găsi acolo
„securea războiului”, îngropată de mine înainte de
campanie. Ţine-o la îndemână c-o s-avem nevoie de ea,
mai ales după ce Opoziţia va vedea nominalizările de
miniştri. 3. Vorbeşte cu Stopescu, să vorbească el cu cei
de la Cartea Recordurilor să mă înregistreze şi pe mine
cu <Repunerea în funcţie a unui Prim Ministru demis de
Parlament în urmă cu doar două luni.> Cred că e unicat
în lume.”

E.D.: „Domnule preşedinte, vă rog să-i atrageţi

respectuos atenţia domnului Radu Terceanu să nu mai
facă bancuri legate de statura mea, dacă vrea să mai fie
ministrul transporturilor.” T.B.: „Ce bancuri face, mă,
Terceanu?” Păi a zis că a dat comandă pentru o limuzină
blindată marca „Smart”, pentru Primul Ministru Dop.”
T.B.: „Limuzină Smart, ha, ha, ha. Hai că-i bună. A
propos de Terceanu: <La vremuri noi, tot noi şi-ai
noştri>. Vezi că ţi-am trecut-o şi pe Urdea pe listă. Când
am vorbit de restrângerea unor ministere inutile nu
m-am gândit la Ministerul Turismului care era al ei de
drept, ci la Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi la
Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, care în anul
următor vor deveni cu adevărat inutile.

91
Obligatoriu toţi miniştrii vor trebui să treacă un test de
inteligenţă ca să nu ne mai facem de râs. Întrebările
le-am conceput eu, ca să nu se mai dea naştere la
speculaţii. Iată câteva exemple: Cât timp a durat
războiul de 100 de ani?, sau: în ce ţară se găseşte Marele
Zid Chinezesc?, sau: la care dintre Prim Miniştrii de după
1989 se referă versurile: De ce m-aţi dus de lângă voi? / De
ce m-aţi dus de-acasă? /Să fi rămas fecior de plug, / Să fi
rămas la coasă...” Hai ca e simplu. Începe cu D se se
termina cu P şi e din trei litere. Hă, hă, hă.

92
 Din jurnalul lui Emil a lu’ Nuţu Năii

Azi noapte am visat că am căzut din pat. Ce coşmar!

Oricum, bine că n-am visat că am căzut din scaun.
Dimineaţă m-am sculat, mi-am făcut o cafeluţă de criză,
fără zahăr şi fără cafea, apoi m-am dus să-mi verific
e-mailul. Dar ce-am putut? Era blocat de hămesiţii ăia cu
„Prima casă”, care nu se mai satură şi chiar vor să-şi
cumpere casă cu programul ăsta. Se plâng, că cică
durează prea mult până li se aprobă dosarele şi pierd
avansul. Ăsta-i motiv să-mi blocheze e-mailul cu spam-urile
lor? I-am trimis un SMS preşedintelui, să ştie şi dânsul că
programul e un adevărat succes.
Mâine vreau să trag o tură cu maşina la Timişoara să văd
în ce stadiu mai e autostrada. Să nu uit să-i spun
şoferului să monteze neapărat apărătoarea de ouă
clocite, că data trecută au aruncat unii de pe margine cu
ouă.
Pe seară mă duc la sală să mai îmi umflu puţin muşchii.
O să am nevoie luni la întâlnirea cu sindicatele.
Vorbeşte lumea cum că Bulgaria a trecut înaintea
României la măsurile anticriză.

Am făcut şi eu ce-am putut pentru România: am crescut

de două ori bugetul la Cotroceni faţă de anul 2008 şi-am
înfiinţat două Ministere inutile: al Turismului şi al
Tineretului. În plus de asta am scos şi cea mai bună lege
93
a salarizării. Am negociat-o până am căzut sub masă. De
fapt dl. Preşedinte ne-a băgat pe toţi sub masă seara
târziu, la Golden Blitz, unde am sărbătorit 253 de zile şi
14 ore de când am fost investit în funcţia de Premier. Se
vede că dânsul are experienţă. Mie, după două trei
pahare de „horincă” mi s-a rupt filmul şi-am început să
cânt: „Puşca şi cureaua lată, îmi e dor de coasă, tată.”
Ieri am fost invitat în emisiunea „Vorbe urâte”, a lui
Victor Ciudatu şi m-a pus să zic „Tatăl nostru”, derbedeul
dracului. Ce credea el că nu mă prind că era cu referire la
Trăsescu? Pe urmă a încercat s-o dreagă şi m-a pus să
recit „Înger, îngeraşul meu.” Am recitat până la: „Eu
sunt mic, tu fă-mă mare!” când am sesizat caterinca,
m-am dat jos de pe fotoliu şi-am părăsit emisiunea,
demn, fără să mai cad sub scările de la platou ca la
emisiunea lui Andrei Gherghe, în 2004.

Peste o săptămână vine preşedintele Franţei în vizită la

Cotroceni, şi Trăsescu a zis că mă lasă şi pe mine să mă
întâlnesc cu el. Pentru asta am dat deja ordin să se
miniaturizeze toate mobilele din cabinet, să se taie
picioarele la scaune şi la mese în cabinetul meu din
Palatul Victoria, iar pe post de secretară am angajat o
pitică de la circul de stat. Să nu se simtă omul
complexat.

Azi pe la 11.00 am ieşit în balconul Guvernului să mai

prind o porţie de ultraviolete şi imediat m-a sunat şeful
să mă-ntrebe de ce am rămas aşa cu ochii în soare. Sigur
m-a pârât Urdea, că are balconul chiar deasupra mea.
Mi-a zis mie mama să am grijă la femeia blondă cu
poşetă Vuitton, că e unsă cu toate alifiile. Dacă stau bine
94
să mă gândesc are dreptate mama. Chiar şi preşedintele
a uns-o cu cremă de soare, astă vară, când s-au întâlnit
ca din întâmplare la plajă. E înţeleaptă mama. Da’, dar
cu toate astea le-a zis unor reporteri că la dânsa-n casă
nu se simte criza. Trebuie s-o conving acum să dea o
dezminţire postului de televiziune respectiv. Păi dacă nu
se simte criza, cum să conving eu FMI-ul să ne vireze şi
tranşa a doua de împrumut direct la buget, ca să am
bani să plătesc pensiile?

95
 Jurnal de zece ani
(1)

Pe mine mă cheamă Andrei şi am zece ani. Mama mi-a

dat un caiet şi a zis să scriu în el lucrurile mai importante
pe urmă a plecat în Italia să îngrijească un bătrân bogat
şi s-a căsătorit cu el.

Azi la şcoală ne-am jucat de-a parlamentarii. Adică ne-am

jucat cu bilele cum am văzut că fac şi ei în Parlament. A
venit fiecare cu bilele lui de-acasă, le-am pus în două
cutii de tablă goale de la bulionul de roşii şi-am votat
secret care e cea mai drăguţă fată din clasă. După
numărarea bilelor a ieşit Elena care are buzele mari şi
groase şi se machiază la ora de desen cu acuarele da’ n-a
fost bine că Monica zicea că ea trebuia să iasă miss că
vorbise cu toţi băieţii s-o voteze pe ea contra o
ciocolată cu lapte că maică-sa lucrează la cofetărie şi o
plăteşte în ciocolată şi prăjituri că e criză. Monica a spus
că votul nu a fost corect s-a supărat şi ne-a dat cu bilele
în cap şi ne-a cerut şi ciocolatele înapoi. Ionel care e
reprezentantul opoziţiei pentru că nu face nimic din ce-i
dă să facă doamna a zis că votul va fi anulat dar
ciocolatele nu le dăm înapoi că ce e dat e bun dat şi
mortul de la groapă nu se mai întoarce decât dacă e
vorba de moarte clinică cum a fost cazul cu bunica lui
care s-a ridicat din coşciug în biserică a zis că i-e sete şi
96
s-a culcat la loc. N-am mai avut timp să ne certăm c-a
trebuit să strângem bilele care se-mprăştiaseră prin
toată clasa şi deja se sunase de intrare.
La ora de istorie doamna învăţătoare ne-a întrebat
ce-am face dacă am deveni preşedinţi pentru o zi.
Elena care umblă cu nasul pe sus că părinţii ei sunt
ziarişti a bătut câmpii ca de obicei şi-a zis că toţi suntem
victime ale manipulării psihologice şi că ea nu-şi doreşte
să fie preşedinte ci secretară de preşedinte să-l întrebe
în fiecare dimineaţă cum preferă cafeluţa să-i cheme
liftul şi să-i ţină umbrela când plouă. Am uitat să vă spun
că Elena e blondă.
Semafor (chiar aşa îl cheamă: Semafor Papară) a zis că
dacă el ar fi preşedinte ar da o amnezie generală pentru
hoţii de buzunare şi alte tipuri de ciorditori care este, ca
să-i scoată din închisori şi să-i bage în locul lor pe
oligarhii şi pe mogulii care suge bogăţia poporului şi
care au vândut macarale la fier vechi şi staţiile de
benzină ca să se îmbogăţească pe spinarea noastră.
Eu n-am mai apucat să spun ce-aş face dacă aş fi
preşedinte că s-a sunat de ieşire şi m-am dus să lipesc
afişe cu Monica la WC-ul băieţilor c-a zis că-mi dă o
savarină dacă iese ea cea mai drăguţă fată din clasă la
următoarele alegeri.

(2)

Bunica mi-a spus că Dumnezeu se află în fiecare dintre

noi. Păi dacă-i aşa să-i spună el lu’ Elena că-mi place de
ea că mie mi-e ruşine. M-am îndrăgostit de ea la dansuri
populare. Eu făceam pereche cu Delia, care e rotundă că
mănâncă orice. Odată a mâncat un pumn de râme şi trei
97
melci de grădină c-aşa a văzut ea pe Discovery la
emisiunea aia de supravieţuire. Partenerul lu’ Elena n-a
venit într-o zi la dansuri că i-am dat eu un senviş cu şniţel
de pui şi cinci plicuri cu acţibilde cu jucători de fotbal din
Uefa Şampions Lig şi-a rămas în clasă să le lipească şi
doamna a zis să fac pereche cu Elena iar Delia să stea pe
bară că-i era foame şi era cam nervoasă pentru că îi
furase cineva senvişul cu şniţel de pui. Când m-a luat de
mână Elena am simţit aşa ca nişte fluturi în stomac da’
n-am zis nimic de frică să nu-i vină lu’ Delia ideea să-i
halească cum a halit atunci melcii de grădină. Mi-a
transpirat mâna de emoţie şi Elena m-a întrebat dacă
n-am temperatură, scurgeri din nas sau dureri de cap.
Am râgâit ca porcu’ (cred că de la fluturii ăia din stomac)
şi-am strănutat (aşa fac eu când am emoţii). Doamna a
râs şi-a zis: „Andrei, eşti sigur că n-ai gripă porcină?”
Elena a râs şi ea şi m-a strâns mai tare de mână.

Sunt bune şi dansurile astea populare la ceva. Eu cred că

cel care le-a inventat a călcat într-o zi într-un rahat de
câine în faţa blocului şi pe urmă a început să scuture din
picioare ca să scape de el. Oare domnul primar general a
făcut şi dânsul dansuri populare?
La istorie am învăţat despre Mircea cel voinic şi merele
de aur. Sau era Mircea cel Viteaz? În orice caz era vorba
despre un domnitor care nu-i iubea pe turci, îi caftea pe
unde-i prindea şi otrăvea fântânile cu verde de Paris şi
cu albastru de Voroneţ. Eu cred că era un domnitor cam
rasist cum am învăţat la Educaţie civică când l-a pus
doamna pe Trăienel din banca a treia de lângă uşă să
scrie de 50 de ori pe tablă: Ţiganii şi românii sunt fraţi
pentru că o făcuse pe Mercedesa din banca a patra
98
rândul de la geam ţigancă împuţită că ea zisese că se
spală pe cap o dată pe an ca să nu răcească.

În pauză ne-am jucat de-a şantajul şi de-a înregistratul

convorbirilor. Remus are un telefon mobil cu care poate
să înregistreze pe cine vrea muşchii lui. Avea boală pe
Dara, tocilara clasei, că l-a pârât lu’ doamna că a tras
dintr-un muc de ţigară pe care îl aruncase pe jos profu’
de sport când era cu spatele. Doamna a zis că nu e
frumos să băgăm în gură lucruri adunate de pe jos dar
Remus a spus că mama lui e doctor de oameni şi aşa se
fac anticorpii care se luptă corp la corp cu microbii şi cu
bateriile şi că el a băgat odată în gură o gumă de
mestecat de pe jos şi de atunci nu l-a mai durut
niciodată în gât. Doamna s-a oribilat şi l-a pus să scrie pe
tablă de 100 de ori: Nu mai bag în gură nimic de pe jos.
De-asta era supărat Remus pe Dara, că îl durea mâna
şi-acum de cât scrisese pe tablă. Aşa că a dat drumul la
înregistrare şi i-a făcut semn lu’ Semafor s-o tragă de
cozi. Dara s-a întors şi l-a înjurat într-o limbă necu-
noscută ca la uşa cortului. După asta Remus a
ameninţat-o că dacă nu-i face temele la mate în fiecare
zi până la sfârşitul anului o să-i dea Doamnei să asculte
înregistrarea. Degeaba a strigat Dara că trăim într-o ţară
democrată şi că înregistrarea este ilegală, Remus nici nu
a vrut să audă aşa că până la urmă tocilara n-a avut
încotro şi a fost de acord.
La ora de Ştiinţele naturii doamna ne-a întrebat de ce
brazii cresc aşa de înalţi şi rămân verzi tot timpul anului
iar Miruna a zis că din cauză că se hrănesc cu multe
vitamine şi spanac.

99
Eu i-am scris Elenei o poezie de dragoste şi i-am pus-o în
penar în timpul pauzei: „E greu să stai în bancă /La tablă
să priveşti /Când de la iubiţică /Tu nu ai niciun veşti.” Ştiu
că e greşit da’ n-am găsit altă rimă. M-a văzut
Mercedesa şi de ciudă că ei nu i-a scris nimeni nicio
poezie i-a dat bileţelul doamnei. Credeam c-o să mă
cheme cu părinţii la şcoală, când colo a zis că mă trimite
la concursul de poezie pentru copii Muguri de ruguri că
şi-aşa n-are pe cine să trimită.

(3)

Astăzi a fost grevă la metrou, aşa că m-am trezit

devreme. Pe la şase jumate’ a sunat mama din Italia să
vadă ce facem. Tata a înjurat-o, a făcut-o traseistă şi-a
zis că să-şi vadă de boşorogu’ ei şi să ne lase pe noi în
pace că ne descurcăm. Mama m-a întrebat ce doresc
să-mi aducă Moş Crăciun şi eu am zis că vreau să-mi
aducă două bilete de avion, pentru mine şi pentru tata,
ca să o vizităm în Italia. Pe mama a apucat-o plânsul,
cred că s-a lovit cu piciorul de piciorul patului, iar tata a
început să-njure din nou, că cică la cum merg lucrurile în
ţară sigur o să intre-n grevă şi angajaţii de pe aeroport în
ziua plecării. Pe urmă mama a zis să-l ascult pe tata şi să
nu-l supăr, mi-a dat un pupic prin telefon şi-a închis. În
timp ce eu mâncam pufuleţi cu lapte, tata a apărut cu o
mască de gaze pe care mi-a pus-o pe figură. „Asta e de
pe vremea când făceam armata la <iepuraşii de câmp>.
N-am mai găsit mască de protecţie împotriva gripei
porcine la farmacie, aşa că o s-o porţi p-asta.” M-am dus
să mă uit în oglindă şi chiar mi-a plăcut cum arătam.
Sper să-i placă şi Elenei, fata de care m-am îndrăgostit.
100
Singurul inconvenient e că atunci când respir se
abureşte plasticul ăla prin care privesc şi nu mai văd
aproape nimic.

Din cauza asta, în maxi-taxi m-am aşezat în braţele

şoferului şi-am mers aşa vreo două - trei staţii până m-a
recuperat tata. Oamenii erau destul de nervoşi. Îl înjurau
pe liderul sindical de la metrou şi ziceau că ar trebui să-şi
ceară scuze la populaţie că în Japonia nu e voie să se
facă grevă, că la ei dacă întârzie metroul două minute
pe an îşi cere scuze de la oameni şi le dă banii înapoi pe
abonamente. Un nene a zis că la japonezi dacă întârzie
metroul mai mult de trei minute şeful de tren e obligat
să-şi facă harakiri. L-am întrebat pe tata dacă putem să
ne facem şi noi harakiri, că vreau să văd şi eu cum sunt
mâncărurile japoneze iar tata a zis că-mi dă el un harakiri
de nu-l pot duce. A mai zis apoi că harakiri ar trebui să-şi
facă preşedintele împreună cu toată clasa politică
pentru că au dus ţara în haos. Nu l-am mai întrebat pe
tata în ce loc e haosul ăsta şi dacă se poate ajunge acolo
şi cu metroul că am văzut că era nervos.

Mie mi-a plăcut cu maxi-taxi-ul că avea şi ecran LCD şi

dădea reclame şi clipuri electorale. L-a dat şi pe ăla cu
fetiţa care zice: „La revedere, nenea Traian! O să îmi fie
dor de dumneavoastră!” Mie mi s-a părut un clip reuşit,
că fetiţa nu părea deloc tristă, ba era chiar veselă aşa
cum sunt şi eu când pleacă tata de-acasă şi mă lasă
singur, că dau drumul la calculator şi mă joc NFS
andergraund, un joc cu curse de maşini şi cu accidente
ca la Ştirile de la ora 5 de la ProTV. O babă (ştiu că nu e
frumos să-i spun aşa, dar în jurnalul meu pot să-i spun
101
cum vreau că şi-aşa nu-l citeşte nimeni) care stătea pe
două locuri că mai era şi grasă probabil că mâncase junk
food toată viaţa a zis că acest clip ar trebui interzis că
exploatează inocenţa unui copil în scopuri electorale.
Şoferul a zis că el e şeful şi dacă nu-i place clipu’ să
coboare la prima. Baba a spus că ăsta e şantaj şi că
roagă organele competente să se autosesizeze. Asta
era o aluzie pentru un domn poliţist comunitar care
mergea şi dânsul cu mijloacele de transport în comun
pentru că mi-a zis tata că nu le mai dă Dop bani de
benzină. Poliţistul n-a zis nici pâs ba mai mult s-a făcut
că plouă deşi afară era soare.

În staţia din faţa şcolii era aglomeraţie aşa că tata m-a

coborât pe geam. El n-a mai reuşit să coboare aşa că
m-am trezit de unul singur pe stradă şi cu masca pe
figură. Lângă poarta şcolii a oprit apoi o ambulanţă cu
sirenele pornite din care a coborât colegul meu Remus
împreună cu tatăl lui. Doamna profesoară a întârziat
vreo cinci minute pentru că maşina de pompieri cu care
se deplasa s-a oprit să-l stingă pe un domn ecologist
care-şi dăduse foc în faţa Guvernului ca să protesteze că
pescarii canadieni au omorât 60.000 de pui de focă anul
acesta. Bine că la noi nu sunt pui de focă.

(4)

A sunat mama din Italia şi mi-a zis c-a fost duminică la

vot la Cosenza, că acolo locuieşte babalâcul de care are
grijă. A zis că din 800.000 de români care sunt prezenţi
în cizmă au votat doar 25.000. Tata zicea că şi ăştia au
votat ca nişte cizme. Mama de exemplu l-a votat pe
102
Geoală că a promis că îi dă 25.000 de euro dacă se
întoarce în ţară şi cu o parte din banii ăştia vrea să-mi ia
bicicletă cu schimbător de viteze şi cu suspensii cum are
Marius. Bine, Marius are şi un ATV de jucărie la care
ascultă manele şi cu care a vrut s-o plimbe şi pe Elena,
dar aceasta i-a dat cu flit şi-a zis că ea nu e piţipoancă ca
nevestele de fotbalişti şi preferă să se plimbe pe jos cu
mine. Bineînţeles că mi-a crescut inima ca un balon cu
heliu de Ziua îndrăgostiţilor, mă şi miram cum de nu
vede şi Elena că plutesc la câţiva centimetri deasupra
pământului din cauza balonului şi a levitaţiei (o
şmecherie pe care am învăţat-o la cursul de yoga).

La şcoală ne-am jucat şi noi de-a alegerile parlamentare.

Eu am fost Arin Cantonescu, că am părul lung şi-mi place
Tudor Chirilă iar Trăienel a jucat rolul lui Baian Trăsescu,
că-i place să se certe cu toată lumea şi să se izoleze în
fundul clasei. Remus a fost Jiji Decali că ţine cu Steaua şi
ştie toţi jucătorii şi toate înjurăturile galeriei. Radu a fost
Ilici Ilicescu că în ziua aia venise cu şapcă şi cu un tricou
pe care scria Che Guevara. Victor a jucat rolul lui Mircea
Geoală că şi el a fost la Moscova şi a minţit-o pe doamna
profesoară când s-a întors că a fost în vizită la bunici la
Întorsura Buzăului.
Costel a fost Sorin Stopescu pentru că a fost singurul
care la ora de Ştiinţele naturii a avut curajul să omoare o
muscă şi s-o taie cu bisturiul. Am avut şi sloganuri
electorale: Vrei s-ajungi un bun yoghin, votează-l atunci
pe Arin. Sloganul lui Trăienel a fost plagiat după vărul
Săndel de la Etno tv: „Produsul intern nu creşte, unii din
noi îs desculţi, Parlament ne trebuieşte, da’ să nu fie-aşa
mulţi.” Cel mai tare a fost sloganul lui Geoală, plagiat şi
103
el după reclama aia la glet: auzi, ţie ţi s-a întărit? Nu mă,
nu mi s-a întărit. Şi morala: Dacă vrei ca leul să se
întărească ca gletu’ votează Geoală preşedinte!

Cele mai multe voturi (18 dintr-un total de 25) le-a

obţinut Remus adică Jiji Decali că l-a convins pe Bănel de
la Steaua să vină-n campanie la noi la şcoală şi să le dea
autografe la fete direct pe tricourile de sport aşa că
toate fetele au votat cu Remus. Pe Mercedesa am prins-o
votând de trei ori şi-am pedepsit-o să şteargă tabla cu
oţet de mere până la sfârşitul anului.
La ora de Religie am vorbit despre Dumnezeu. Victor a
zis că pe timp de criză ar trebui şi Dumnezeu să se
apuce de o afacere mai de doamne-ajută dacă vede că
nu mai merge cu lumânările. Cât Dumnezeu poţi să
câştigi cu un asemenea biznis? Miruna a zis că a citit în
biblie că la început a fost cuvântul aşa că l-a întrebat pe
domnul popă dacă la început a fost tot cuvântul
„mama” ca la ea, sau a fost un alt cuvânt. Remus a vrut
să ştie dacă există vreo legătură între mărimea crucilor
pe care şi le fac politicienii în biserică şi funcţiile pe care
le ocupă. Elena de exemplu l-a întrebat pe domnul
popă: Dacă toţi oamenii sunt făcuţi după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu, de ce femeile trebuie să se
machieze?

(5)

Astăzi am vorbit la şcoală despre semnificaţia zilei de 1

Decembrie. Mai întâi doamna învăţătoare a vrut să ştie
ce sărbătorim la această dată. Gelu a zis că e foarte grav
dacă doamna nu ştie nici până acum că sărbătorim ziua
104
lui de naştere adică ziua când s-au unit mama lui cu tatăl
lui şi din unirea asta a ieşit un bebe peste şase luni.
Remus a zis că nu se poate după şase luni că la oameni
perioada de incubaţie e de nouă luni. Gelu l-a făcut idiot
şi-a zis că incubaţie e pentru păsări şi pentru gripa aviară
la oameni se numeşte fecundaţie şi durează de la o lună
la şase luni depinde de data când s-au căsătorit părinţii.

Radu a zis că de 1 Decembrie bunicii din partea mamei

care locuiesc în Craiova taie porcul în spatele blocului.
Anul acesta totul s-a desfăşurat igienic, conform
normelor europene. Mai întâi i s-a făcut porcului
vaccinul împotriva gripei porcine pe urmă bunicul şi-a
pus mânuşile de schi şi l-a adormit c-o batistă îmbibată
cu cloroform. Când s-a trezit porcul era prea târziu că
fusese deja tranşat. Elena a zis că în această măreaţă zi
se pune steagul tricolor pe balcon ca să ştie Moş
Crăciun la ce etaj stau copiii de români adevăraţi şi să le
aducă jucării patriotice. Anul trecut a primit un ursuleţ
de pluş care cânta Hora Unirii şi recita Ce-ţi doresc eu ţie
dulce Românie în engleză şi-n franceză.

În această sfântă zi de 1 Decembrie a spus Trăienel

gândurile noastre ar trebui să se îndrepte către
glorioasa armată română aflată la datorie prin toate
colţurile mapamondului şi mai ales către fratele lui,
soldatul Ion Mălaimare, care a doborât în luptă patru
ieniceri, zece spahii, trei eunuci, şi patru talibani în
Afganistan.

Doamna învăţătoare a organizat apoi un concurs de

pictură în care să arătam ce reprezintă pentru noi ziua
105
de 1 Decembrie. Costel mi-a luat blocul de desen şi-a
făcut avioane de hârtie din foile lui pe care le-a aruncat
de la etaj direct în capul celor din clasa a IV-a B care
făceau Sportul în curte că zicea că de 1 Decembrie aşa
defilează avioanele. Nemaiavând foi de desen mi-am
pictat pe faţă tricolorul cum mi l-a pictat tata acum doi
ani când am fost în tribună la meciul România - Olanda
(1-0 pentru noi).

Pe urmă am participat cu toţii la concursul de poezie

patriotică Uniţi în cuget şi-n simţiri. Miruna a câştigat cu
versurile: O brad frumos, o Tannembaum, / Nu mi-e frică
de bau bau, / Pe-ntâi Decembrie ne vom uni, / Ca două
lacrimi pe-un obraz vom fi. Pe doamna învăţătoare a
podidit-o plânsul că e mai sensibiloasă. Eu am ieşit pe
locul doi cu versurile: Unde-i unul nu-i putere / La furat
din ministere, / Unde-s mulţi puterea creşte / Şi-avuţia se
topeşte.

Doamna învăţătoare ne-a întrebat ce o să facem pe 1

Decembrie, că avem liber de la şcoală. Aurel a zis că o
să-şi pună în piept insigna cu stema României, aia cu
vulturul pe scut cu aripile deschise care ţine în gură o
cruce şi-o să meargă la manifestaţia de la Arcul de
Triumf. Silviu a zis că-i dă la schimb două bakugane şi o
jumătate de banană dacă-i dă lui insigna.
Mie mi-a promis tata că mă duce la Delfinariul din
Constanţa să vedem ceva senzaţional: un Lup de mare
care le rupe rechinilor dinţii cu pumnul. L-am întrebat pe
tata dacă lupii de mare nu sunt tot o specie de rechini,
dar n-a vrut să-mi răspundă. Seara o să mergem la sediul

106
PSD să asistăm la un spectacol de marionete pentru
toate vârstele.

(6)

Săptămâna asta stau acasă că s-a închis şcoala din cauza

gripei porcine. Eu unul m-am bucurat foarte tare şi cred
că şi profesorii s-au bucurat că am auzit-o pe doamna de
engleză cum îi spunea în cancelarie doamnei
învăţătoare că o să aibă mai mult timp pentru şopingul
de Crăciun. A zis în engleză ca să nu înţeleg eu da’ am
înţeles foarte bine că ăsta a fost unul dintre motivele
pentru care a divorţat tata de mama: şopingul.

Ieri a sunat mama din Italia şi i-a spus lu’ tata că românii
din toată cizma au votat cu Trăsescu. Atâta i-a trebuit lu’
tata. A pus telefonul pe şpicher şi-a făcut-o pe mama
cum i-a venit la gură (cu clăbuci, cu ou şi cu oţet, cu sare
şi piper etc.) I-a zis că din cauza diasporei o să
trebuiască el să ia emetiral în fiecare zi că i se face
greaţă când vede rânjetul lu’ Trăsescu. Mama a spus că
nici Geoală nu era mai bun că a promis că le dă 25.000
de euro emigranţilor care se întorc în tară şi pe urmă s-a
făcut că plouă. Tata a zis că speranţa moare ultima şi că
tocmai a murit şi se duce să-i aprindă o lumânare în
cimitir. Eu m-am bucurat când am auzit c-a murit
Speranţa că asta era o babă rea care ne tăia mingea cu
cuţitul de bucătărie de câte ori o dădeam la ea în curte
că zicea că-i scuturăm trandafirii. Odată am umplut o
minge cu pipi cu siringa şi când a băgat baba cuţitul a
ţâşnit din ea ca din ţâşnitoarea din curtea şcolii numai că
de data asta nu era apă. Doamna Speranţa a făcut
107
plângere la administratorul blocului adică la tata care
drept pedeapsă mi-a tras una cu dosul palmei şi m-a pus
pe urmă să scot bani din puşculiţă şi să-i cumpăr babei o
periuţă de dinţi da’ nici aşa n-a fost bine că mi-a aruncat
cu periuţa-n cap că ce vreau eu să zic că ei nu-i pute gura
că-şi pune-n fiecare seară proteza-n soluţie de curăţat.

Mama a zis că degeaba dă tata vina pe diaspora pentru

că dacă românii din ţară erau mai hotărâţi ar fi tranşat ei
singuri rezultatul alegerilor. Partea asta cu tranşatul
n-am prea înţeles-o că eu ştiu de la bunici că tranşarea
are legătură cu pomana porcului. Tata s-a enervat şi mai
tare şi a zis că dacă ar fi parlamentar ar da o lege prin
care să le interzică tuturor emigranţilor dreptul la vot că
ei nu mai cunosc realităţile din România. Mama a spus
că mai bine să-şi aducă aminte cum a băgat Bombonel
pumnul în gura presei şi a închis OTV-ul şi a fost un
dezastru naţional, că opinia publică n-a mai fost
informată la zi despre cazul Elodia. Tata a zis că asta nu
e presă şi dacă tot l-a votat pe Trăsescu de ce nu
se-ntoarce în ţară să trăiască bine şi-i convine să-l spele
pe babalâcul ei la fund iarna iar vara să culeagă căpşuni
ea care-a terminat şi-o facultate. Între timp eu mă
dusesem în camera mea şi-mi făceam lecţiile pe calcu-
lator. Am deschis şi messenger-ul să mai vorbesc cu
colegii. La Geografie am învăţat o mulţime de lucruri.
Poate că de aceea oamenii de la partide se ceartă unii cu
alţii pentru că au căzut în cap din cauză că pământul e
rotund şi se învârteşte şi acum nu mai judecă prea bine
şi se acuză unii pe alţii că s-au furat alegerile. L-am
întrebat pe colegul meu Remus de ce nu toţi oamenii
sunt căzuţi în cap şi-a zis că sunt şi unii care merg pe
108
acoperişuri sau pe sârmă şi nu cad că suferă de o boală
care se numeşte somnambulism şi pleacă de nebuni
de-acasă în toiul nopţii cum a plecat şi dl. Geoală şi-a
doua zi nu-şi mai aducea aminte nimic. Remus a zis că şi
taică-său suferă de boala asta c-a dispărut într-o noapte
de acasă şi s-a întors peste câteva zile cu urme de ruj pe
obraz şi când maică-sa l-a întrebat: Pe unde-ai umblat
mă vagabondule? el a ţinut ochii închişi şi s-a dus să se
culce.
Mama vorbeşte încă la telefon cu tata: Vrei să ştii de
ce-a câştigat Trăsescu alegerile? Pentru că şi-a dorit mai
mult victoria. La care tata a făcut-o „oranjgutană” şi i-a
închis telefonul în nas.

(7)

Azi a nins în Bucureşti pentru prima dată anul acesta.

Pentru mine a fost un prilej de bucurie. Pentru tata mai
puţin. Când am coborât dimineaţă în faţa blocului să
mergem la şcoală ia maşina de unde nu-i. Pe locul unde
parcase tata maşina c-o seară-nainte apăruseră nişte
ţevi de plastic uriaşe şi-o echipă de muncitori care-şi
făcea de lucru cu nişte roabe nişte târnăcoape şi nişte
lopeţi. Tata a intrat în vorbă cu unul dintre muncitori
care părea mai şef că avea mânuşi în mâini: Auzi bre,
n-ai văzut o maşină de culoare gri metalizat parcată în
locul ţevilor ăstora de plastic? Şeful s-a şters la gură cu
mânuşa şi i-a răspuns: Ba am văzut, da’ de ce mă
întrebaţi? În timpul ăsta tata clipea repede din ochiul
stâng semn că era foarte nervos dar şeful n-avea de
unde să ştie asta că nu-l cunoaşte pe tata. Eu râdeam cu
gura închisă ca să nu-mi dea tata vreo scatoalcă că mi se
109
părea caraghioasă faza. „Te-ntreb pentru că era maşina
mea”.

Şeful muncitorilor a lăsat sticla jos, s-a căutat prin

buzunare, a scos o pipă cum am văzut eu în filmele cu
piraţi şi l-a întrebat pe tata: N-aveţi un foc? Din sticla pe
care o pusese pe bordură ieşea un fel de abur, din nările
lui tata ieşea un fel de fum. Chiar ieri am învăţat la
şcoală expresia: Nu iese fum fără foc aşa că îmi
imaginam cum ardea tata pe dinăuntru. „Nu-ţi dau
niciun foc până nu-mi spui unde îmi e maşina”. Omul a
pus mâna pe sticlă, a dus-o la ochi, s-a uitat prin ea ca
printr-o lunetă apoi i-a răsturnat tot conţinutul pe gât.
„Ăsta se cheamă şantaj, iar eu domnule dragă nu sunt o
persoană şantajabilă ca parlamentarii de la tocşouri.”
Tata a holbat ochii a încreţit fruntea şi a ţuguiat buzele
ca atunci când l-am bătut prima oară la şah. „Cum mă,
să mă bată un puţoi ca tine care nu ştie ce-i aia
<Gambitul damei> ,<Apărarea siciliană> şi habar n-are
care e diferenţa între nebunii buni şi nebunii proşti?”
După părerea mea şeful muncitorilor făcea parte dintre
nebunii proşti. Îi plăcea să se joace cu focul. Tot la
şcoală am învăţat că o asemenea persoană se numeşte
piroman. Oare de ce nu s-o fi făcut dânsu’ piroman?

„Îmi daţi sau nu-mi daţi un foc?” Cu ochii la fesul lui

portocaliu, tata a izbucnit dintr-o dată, ca vulcanul ăla
pe care l-am văzut pe Discavări cum a îngropat un întreg
oraş sub cenuşă: „Din cauza unor oameni ca matale,
care nu ştiu nici pe ce lume trăiesc o să trebuiască să
mai suport încă cinci ani rânjetul fals al matrozului beat
de putere şi nu numai şi scandalurile nesfârşite
110
provocate de intrigile lui.” Şeful muncitorilor l-a privit pe
tata cu ochii mijiţi, cât se poate de binedispus: „Adică
dumneata ştii pe ce lume trăieşti? Păi dacă-i aşa,
înseamnă că ştii şi cum se pune la loc dopul la o sticlă de
şampanie? Nu ştii? Atunci întreabă-l pe Geoală, hă, hă,
hă.” Îmi venea şi mie să râd că era de râs mai ales că
ştiam şi eu bancul, că mi-l trimisese Marius pe mesinger.

„Auzi bre, zice tata, acu’ râd cinci milioane de români la

bancul ăsta, la anu’ vor plânge 26 de milioane.” Aici cred
eu că tata s-a încurcat un pic în cifre, că doamna
învăţătoare a spus că suntem cu toţii 22 de milioane.
Dacă tata i-a socotit şi pe cei din diaspora n-a făcut bine,
că ăia n-au de ce să plângă că la ei curge lapte şi miere
cum îi zice mama lu’ tata când sună din Italia. Între timp
mi-am dat capul pe spate am scos limba şi-am încercat
să prind în gură fulgii mari de zăpadă. Tata şi-a aprins o
ţigare şi i-a dat şi lu’ şefu’ bricheta. „Ia zi bre, ai văzut
sau n-ai văzut o maşină de culoare gri metalizat?” Omul
şi-a dat foc la pipă, a tras două fumuri unul după altul
şi-apoi le-a dat drumul sub formă de rotocoale. „Am
văzut, da’ matale ai văzut ce scria pe asfalt? <Parcarea
interzisă. Se verifică ţevile de gaze>.” Aici n-am mai
putut să mă abţin şi-am izbucnit în râs, mai ales că de
când stăteam în stradă zăpada se pusese de vreo cinci
centimetri şi tata începuse să arate ca un om de zăpadă.

(8)

Ieri am avut la şcoală atelierul de teatru. A venit un

domn regizor care ne-a spus că titlul unei piese este
foarte important, că lumea nu mai vine altfel la teatru şi
111
ne-a pus să dăm exemple de titluri ca şi cele de pe prima
pagină din ziarele de scandal. A zis că asta e chestie de
marketing şi că o să-nvăţăm noi mai târziu ce e aia. Eu
am propus trei : «Blondo, ce-ţi mai place să-ţi arăţi
chiloţii!» (cu referire la doamna profesoară de sport
care e blondă şi-i place să meargă pe bicicleta
medicinală la orele de sport), «Chiorule, ce-ţi mai place
să-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala !» (cu referire la
Gelu din banca a 3-a rândul de la fereastră, responsabilul
clasei, care ne spune lu’ doamna că ascultăm Paraziţii în
ora de Ştiinţele Naturii ) şi « Piticule, ce-ţi mai place să te
dai mare !», cu referire la domnu profesor de desen care
e mic de statură da’ poartă pantofi cu toc să nu pară mai
mic decât profesoara de muzică căruia i-a făcut un
portret abstract, în pielea goală, şi l-a expus în
cancelarie cu titlul : Muzica sferelor. Eu n-am înţeles de
la început la ce fel de sfere se referă tabloul dar a înţeles
domnu director şi l-a pus pe profu de desen să picteze
un tricou pe deasupra sferelor. Profu a refuzat şi-a zis că
nimeni nu poate interveni în procesul de creaţie în afara
autorului însuşi şi că cel mult poate să facă un badi
peinting şi l-a întrebat pe domnu director de unde ştie
că în acea pictură abstractă apare doamna Reghina,
profesoara de muzică, iar domnu director a zis că nu
vrea să intre în amănunte şi a tăiat tabloul cu foarfeca.
Domnului regizor i-au plăcut toate trei titluri ale mele şi
până la urmă a făcut unul singur din ele şi m-a întrebat
dacă poate să-l pună la noua lui piesă de teatru, o
comedie despre viaţa din România, la care se va râde
foarte mult. Eu am zis că n-am nimic împotrivă dar
conform dreptului de autor (asta o ştiu de la fratele
meu mai mare care e la liceu şi vrea să se facă impresar
112
de cântăreţe siliconate) trebuie să-mi iasă şi mie ceva la
afacerea asta. Regizorul a râs (dar parcă nu era râsul lui)
şi-a zis că o să-mi dea 10 bilete moca, să vin cu cine
vreau la premieră. Aşa că mă duc mâine cu gaşca mea
de prieteni să vedem piesa: «Blonda, chioru şi piticu».
Chioru nu-şi mai încape în piele. Are deja aere de vedetă.
A spus la toată lumea că el e ăla din titlu. Până şi la
extemporalul pe care l-am dat la mate s-a semnat cu
Chioru. Abia aştept să văd piesa.

113
 Gândurile aburite ale unui pierde vară
(1)

Stimată redacţie,
vă scriu pentru a treia oară, negru de supărare şi de
fum, datorat unui scurtcircuit întâmplător pe care l-am
provocat eu cu mâna mea când am dat drumul la
calculator, din braţe, de două ori la rând, de ciudă că nu
mi se mai conecta Internetu’. Acuma să mă iertaţi dacă
mai mănânc din litere sau din cuvinte, dar mi-au căzut
pe jos câteva taste şi sunt prea nervos ca să le mai pun
la loc acum iar una din ele cred c-a înghiţit-o ăla micu’ că
ştiu că-i plăcea litera „q” foarte mult şi mai e şi fum în
cameră de să-l tai cu cuţitul (pe fum, nu p-ăla micu'), da’
nu cu cuţitul nostru, că nu mai taie că l-am folosit ca să
tai cu el ţevile de la caloriferul din dormitor că după ce
că n-avem căldură mai ţinea şi caloriferu’ rece.
Mai pe scurt, că nu vreau să vă reţin prea mult că nici eu
nu am prea mult timp că sunt ocupat cu mutatul că a
uitat nevastă-mea fierul în priză şi-a plecat la coafor să
se facă şi ea frumoasă pentru petrecerea de 1
Decembrie de la sectoru’ 2 şi când s-a întors cu părul pe
moaţe a trecut pe lângă casa noastră că n-a mai
recunoscut-o, că semăna cu un foc de tabără. Era plină
curtea de copii care căscau gura, se hârjoneau şi se
fugăreau ca nebunii. Pompierii au venit săracii la timp.

114
Numai că timpul lor a fost un pic mai mare decât timpul
în care a ars casa.
Aşa că voi fi scurt, din cauză de mutat şi din cauza apei
care curge din caloriferul pe care l-am amputat cu mâna
mea. Am astupat eu pe urmă ţevile cu dopuri de
şampanie, da’ se face presiune prea mare şi dopurile
pocnesc din două-n două minute. Zici că e Revelion, ce
mai.
Să mă prezint: mă numesc Mardare Aprofundoaie, da'
matale poţi să-mi ziceţi „nea” (c-aşa fac mişto ăştia mici
de mine iarna când ies la zăpadă, cică „ia uite-l si pe nea,
a ieşit sa dea la nea”, 'rar ai dracu' cu jocurile lor de
cuvinte cu tot) şi sunt de profesie autodidact. Problema
pentru care vă scriu este de natură filosofică, că
azi-noapte după ce-am venit de la petrecerea de 1
Decembrie de la sectoru’ 2 unde ne-au dat fasole cu
ciolan (să fie păcatul lor că ne-au ispitit cu carne în
timpul postului) şi ţuică fiartă m-am apucat să-i citesc pe
Emmanuel, pe Louis, pe Gheorghe, şi pe Descartes (de
la ăsta din urmă lipseau vreo 20 de pagini că le-a mâncat
ăsta micu’, da’ doctoru-a zis că e ceva normal, că la
vârsta lui de un an şi unşpe luni are lipsă de plumb şi să
nu ne impacientăm decât dacă începe să spargă pahare
cu dinţii şi să înghită sticlă pisată ) da' era ca şi cum n-ar
fi lipsit nici o pagină, ca puteai să-l citeşti şi de la coadă
la cap, şi o pagină da, o pagină nu că tot aia era şi
problema asta a mea mă bântuie mai ales în Postul
Crăciunului, că eu ţin post negru, numai cu ţuică şi pâine
şi-atunci m-apucă pă mine chestiuni legate de nemurire,
suflet, şi alte alea şi vreau să ştiu, adică vorba lu'
Arghezi: „Să pipăi şi să urlu: este!” .

115
Ce e sufletul? E corpuscul, undă, sau ce dracu' mai e
(doamne iartă-mă!). Anu' ăsta am încercat şi cred că am
şi dovedit că sufletul e făcut din materie, şi are şi
greutate. De-asta vă scriu. Poate aranjaţi dumneavoastră
să intru în Cartea Recordurilor. Păi uitaţi cum am făcut,
dragă redacţie. M-am suit pe cântaru’ electronic din
sufragerie, dimineaţa pe la ora două, gol puşcă după ce-
am venit de la petrecere, şi m-am cântărit. Aveam 68 de
kile. M-am dat jos, am tras aer în plămâni, mi-am ţinut
apoi respiraţia, adică sufletu-n piept şi m-am cântărit din
nou. Aveam 68 de kile şi 200 de grame. M-am năpustit
aşa în pielea goală peste nevastă-mea în dormitor, să-i
spun şi ei vestea cea mare. N-am mai apucat, din motive
pe care nu vi le pot împărtăşi (şi oricum pentru a vi le
împărtăşi trebuie să vă spovediţi mai întâi). Aşa că vreau
să îmi spuneţi ce părere aveţi despre experimentul meu
şi dacă nu vreţi să trec zilele astea pe la ziar să vă
cântăriţi şi dvs. împreună cu mine că poate reuşim să ne
ţinem amândoi respiraţia şi „qvat erata demonstrandum”.
Închei aici, pentru că mi-a ajuns apa la glezne şi aşa cum
bănuiam e rece. Aştept răspuns pe e-mail.

(2)

Stimată duduie redacţie,

vă scriu pe întuneric şi pe genunchi, cu inima cât un
purice (şi mie mi se pare un pic trasă de păr, da' aşa e
expresia). Aşa cum stau acum, ciucit pe vine, îmi vine
greu să cred că am fost personajul principal al unui film
ce nu s-a turnat încă, da' dacă ne înţelegem vă vând
116
drepturile de autor să-l turnaţi dvs. Luni, adică acu' două
sau trei zile, nu mai ştiu exact, că am pierdut noţiunea
timpului şi multe alte noţiuni, în orice caz era imediat
după anunţarea rezultatelor finale pentru alegerile
prezidenţiale, mă trezesc la uşă cu Giculanu, vecinu' de
la patru şi prietenul meu din studenţie pe care l-am
inundat anu trecut, pentru că nevastă-mea a ţinut cu
orice chip să dormim pe o saltea cu apă, cum văzuse ea
în nu ştiu ce telenovelă. Nu-i vorbă că am dormit vreo
două nopţi, da' numai după ce am luat un pumn de
pastile d-alea pentru rău de mare, că la fiecare mişcare
ziceai că-i Titanicu atunci când s-a rupt în două. În a treia
noapte a muşcat ăla micu’ din saltea ca din brânză, că-l
dureau dinţii. L-am ţinut noi cu gura încleştată de saltea
vreo jumătate de oră, că ştiam că dac-o să-şi scoată
dinţii din ea o să ţâşnească apa ca la fântâna arteziană
din parcul Karol, fost Libertăţii, dar până la urmă ăla
micu’ a reuşit să scape, şi de necaz a mai muşcat
salteaua în două locuri şi pe mine-ntr-un loc. Până să ne
dezmeticim ne-am trezit cu Giculanu în pragul uşii. Zice:
„Neaţa vecine” (era vreo două dimineaţa). „Îmi pică din
tavan. E de la matale?” Acuma, ce să zic, se vedea de la
o poştă că e de la mine, că era apa până la glezne în
sufragerie, da’ aşa e Giculanu noaptea: politicos. L-am
poftit în casă, i-am dat o ţuică de prună şi ce-a mai
rămas din salteaua cu apă, că zicea că vrea să vadă şi el
cum e, şi-am rămas prieteni. Asta a fost anul trecut.

„Ia zi Giculane, care-i treaba?”, îl întreb eu acum, în timp

ce pe ecranul televizorului scrie: „Pensiile de peste 1000
de roni vor fi impozitate”, iar pe banda de jos circulă
mesajul unui telespectator: „Îi invit pe cei din diaspora
117
să se întoarcă în p### mea în ţara preşedintelui pe care
ni l-au ales”. „Păi, zice el cu un zâmbet şăgalnic într-un
colţ al gurii şi cu o ţigară în celălalt, având în vedere
ultimele arestări, nu vrei să facem Paştele la văru-meu,
la Montreal?”
Mi-am făcut ochii cerc, nările tuburi de aspirator şi
urechile pâlnie să detectez vreo sursă de pericol prin
apropiere. Zic: „Stai să-mi iau ceva pe mine”. Apoi din
uşă: „Tamara, cobor cu Giculanu până jos că a băgat
pâine proaspătă la minimarket”. Şi dus am fost. Nici n-a
mai apucat să-mi răspundă săraca.
În faţa blocului ne aştepta Bisisica , căţeaua maidaneză
sterilizată de dl. Trăsescu pe când era primar, împreună
cu cei şapte căţelandri pe care numai Dumnezeu şi dl.
Trăsescu ştiu cum i-a mai făcut după aceea şi cu cine.
Giculanu a pornit Trabantul lui de raliu la sfert de cheie,
cum îi place să se laude, adică prin împingere în viteza a
treia. El la volan, bineînţeles. M-am suit şi eu din mers şi
iată-ne plecaţi. Până în port la Constanţa n-am scos o
vorbă. Mă tot gândeam ce figură o fi făcut Tamara când
a văzut că nu mă mai întorc de la pâine, mai ales că ştia
ca minimarketul e-nchis de o săptămână pentru
renovare. „Hai mă c-o să fie bine”, zice Giculanu ca să
mă mai scoată din ale mele. „Am luat şi şahul şi tablele
ca să ne treacă timpul mai repede pe drum.”
Aşa că stimată redacţie vă scriu din container ca să-i
transmiteţi Tamarei că sunt bine sănătos şi c-o sun
imediat ce pun picioru’ pe uscat. Încă nu ştiu cum să fac
să vă parvină scrisoarea, dar cred c-o s-o pun într-o sticlă
de Borsec goală şi-o s-o arunc în ocean cu prima ocazie.
Aşa că dacă aveţi drum pe la Constanţa, daţi o fugă şi pe
plajă ca să vedeţi dacă a sosit corespondenţa. Cu
118
mâncarea o ducem încă bine, că a luat Giculanu un sul
de şorici şi vreo 10 kg de biscuiţi de armată, marca Nato.
Eu închei aici sperând din tot sufletul să nu mi se fi
terminat pasta de la pix în timp ce scriam, că eu n-am
cum să verific, că v-am zis că e un întuneric de să-ţi bagi
degetele în ochi şi chiar le-am băgat, da’ în ochii lu'
Giculanu, că am vrut să văd dacă doarme şi nu dormea,
aşa că am apăsat mai tare pe pix, „just in case” cum zice
Giculanu în canadiană, şi puteţi la o adică să vă luaţi
după urmele de pe hârtie.

Mardare Aprofundoaie,
undeva în oceanul Atlantic

(3)

Stimată redacţie (că altfel nici nu pot să vă mai spun),

n-am primit nicio veste de la Tamara. Am primit în
schimb o scrisorică de la domnu' Geoală, pe care mi-a
trimis-o printr-un porumbel care i-a ieşit dânsului din
gură: „Mergeţi la vot. Încurajaţi-vă rudele şi prietenii să
facă la fel. Cu siguranţă victoria va fi a noastră în turul
patru.” Da’ nici dânsu’ nu-mi zicea nimic despre Tamara.
Eu ştiu că telecomunicaţiile suferă la nivel mondial, că
Nortelu' a concediat pe capete iar la France Telecom se
aruncă oamenii pe fereastră, da' măcar o vorbuliţă
despre nevastă-mea Tamara puteaţi să strecuraţi. Am
ascultat şi la radio, la Europa Liberă, şi la Vocea
(răguşită) a Americii, că am luat cu noi în container
radioul cu galenă la care asculta bunicul foxtrot în
119
timpul celui de-al doilea război mondial da' n-am auzit
nimic despre Tamara. Am auzit în schimb S.O.S.-ul pe
care l-a lansat un petrolier pe lângă coasta Spaniei. Zicea
căpitanu' că să nu se mai îngrijească turiştii de uleiuri de
plajă că o să fie uleiuri pe plajă cât pentru vreo patru
sezoane. Am înţeles că s-au ciocnit de un Far. Cât de
fraier să fii?
Pe când stăteam noi în container şi număram în gând
voturile nule c-a să ne ia somnul, Giculanu a venit c-o
idee ruşinoasă. „Mardare, zice, ce-ar fi să ne dăm drept
homosexuali. Le spunem ălora de la biroul de emigrări
că ne iubim sincer de multă vreme şi că nu mai puteam
suporta persecuţiile guvernului demis Dop.” M-am uitat
eu atent la Giculanu, să văd dacă vorbeşte serios, da'
n-am văzut nimic, că v-am mai spus că-n container era
un întuneric de nu se vedea om cu persoană. La un
moment dat, simt o mână pe picior şi-un pupat în
ureche. Hait, îmi zic, m-a dibuit Tamara şi-aici, da'
imediat îmi dau seama că n-are cum să fie ea, că prea
avea limba aspră şi-odată clănţăn din dinţi cum face
Bisisica, căţeaua din faţa blocului, când se apără de
muşte. „Ho, mă, urlă Giculanu, de ce nu spui că vrei să fii
tu partea activă?” Mă uit la el, da' de data asta privirea-mi
era ca săbiile alea cu laser din Războiul Stelelor, şi zic:
„Auzi, Giculane, pot să fiu ce parte vrei tu, pot să-mi pun
şi cercei în urechi, pot să mă dau şi cu ruj pe buze, pot
să-mi dau şi ochii peste cap, cum face Tamara când vrea
să profite fizic de mine, deşi mie niciodată nu-mi iese
chestia asta cu ochii, că întotdeauna mi se înţepenesc
undeva între frunte şi ceafă, da' sa nu te mai prind că
mă atingi, nici măcar c-o floare. Poate să fie ea şi de
plastic.”
120
„Iote la el, ce sensibil a devenit! Păi ce, filosofii greci nu
erau cu toţii homosexuali, începând cu Epi-cur şi
terminand cu Pupincuride? Ca să nu mai vorbim de
lumea de rând.” Ce mai, ştie Giculanu cum să mă ia. Mie
dacă-mi vorbeşti de filosofii greci mă-nmoi tot ca o
tomată uitată vara pe balcon (aşa înmuiată şi tot i-am
dat-o Tamarei s-o pună la ciorbă, că mi-a fost lene să mă
duc la piaţă pentru-atâta lucru).
„Giculane, hai c-am înţeles mesajul, da' altă minoritate
nu puteai şi tu să găseşti?” „Păi, care alta? Unguri nu
putem să fim, că-n afară de Istenem, Ighen şi alte
înjurături, nu mai ştim altceva. Ţigani nici atât, că ăştia
nu numai că nu mai sunt persecutaţi, da' de când cu
liberalizarea vizelor au plecat ei s-o persecute pe
bătrâna doamnă, Europa, gerontofilii dracu'. Lasă să
vadă şi alţii cum e cu filmu' ăla <Am întâlnit şi ţigani
fericiţi, da' erau toţi după gratii>. „Păi atunci, ce-ar fi să
le cumulăm pe toate, ca să aibă mai multă greutate. Hai
să ne dăm drept ţigani kurzi şi homosexuali pe
deasupra.” Din tăcerea care a urmat am înţeles că am
dat lovitura cu propunerea asta. „Hai că fac eu pe ăla
pasivu' că tu şi-aşa ai fost activist toată viaţa.” N-am mai
primit nici un răspuns şi-am bănuit că Giculanu
terminase numărătoarea voturilor nule şi-l furase
somnul, aşa că l-am ciupit de picior.
L-am ciupit a doua oara, nimic. Dau cu mâna-n stânga, în
dreapta, nimic. Nu mai era nimeni de ciupit în tot
containerul în afară de mine.

va urma (sper din tot sufletu')

121
 (4)

Dragă Tamara,
de când nu ţi-am mai scris multă apă a curs pe fluviul
Saint Loraine şi odată cu ea au curs şi zilele mele... Hai
că nu vreau să devin patetic. Îţi scriu din închisoare pe
hârtia unui pachet de ţigări. Pe fereastra zăbrelită văd
un singur arţar în mijlocul unui câmp de zăpadă. Cred că
special au plantat ăştia arţarul în faţa celulei ca să-mi
aducă aminte în fiecare clipă că sunt în Canada.
Naţionaliştii dracului! Mi-e dor de tine, Tamara! Mult
ne-am mai iubit noi şi încă în cele mai năstruşnice locuri.
Păi cine a mai făcut dragoste în carlinga unui avion de
două persoane? Noi doi anul trecut, după ce ne-am
hotărât împreună cu Giculanu, vecinul de sub noi, să
pornim propria noastră afacere, adică să deschidem o
şcoală de zbor pentru piloţii amatori. Singura problemă
era că nu aveam niciun avion în dotare. Noroc cu
Giculanu că avea un prieten la fabrica de avioane din
Craiova şi contra a doua butoiaşe de ţuică i-a cărat ăsta
cu rucsacul, piesă cu piesă, un avion de două locuri. Cel
mai greu i-a fost cu aripile, că l-a întrebat paznicul la
poartă ce face cu ele şi el a zis că vrea să-i ridice un
monument lui Aurel Vlaicu şi paznicul l-a confundat pe
Vlaicu cu Raicu, prefectul Craiovei şi i-a dat voie să iasă
cu camionul.

Am asamblat avionul în faţa blocului, după un joc de

construit al lu’ ăla micu’. S-a strâns lumea ca la urs, mai
ales copiii. Ăla micu’ ne-a cam întârziat vreo câteva zile
că a-nghiţit nişte şuruburi, cu tot cu piuliţe şi-a trebuit
122
să-i dăm zeamă de pere ca să le recuperăm. La sfârşit,
când tocmai montam ștergătoarele de parbriz de la
Trabantul nostru, că atunci ne-am dat seama că
profitând de înghesuială cineva plecase cu originalele,
ne pomenim cu Pandele, şefu’ de secţie de la secţia 3,
roşu de furie şi de Trascău. Zice: „Ce bă, vreţi să dovediţi
că sunteţi mai şmecheri decât Poliţia română? Nu vă mai
ajungea portbagajul Trabantului pentru cumpărături,
acu’ v-aţi tras şi avion ca Dan Tiaconescu? Abia aştept să
vă prind că treceţi cu el pe roşu sau că nu daţi prioritate
la pietoni. Dar până atunci, ia să văd carnetele de
conducere.” Şi atunci ai sărit tu Tamaro, cu prezenţa ta
de spirit cu tot, şi-ai zis: „Uite nea Pandele permisul, că
eu am toate categoriile, şi A-ul şi B-ul si C-ul. Al dracu’ fir,
cum mi s-a tras.” şi ţi-ai ridicat un pic fusta, care şi aşa
era scurtă, de i s-au belit ochii şefului de secţie ca sula
prefecturii, deşi nici acum nu-mi dau seama ce-are sula
cu prefectura.

„Nea Pandele”, ai zis tu profitând de perplexitatea

acestuia, „sunt în regulă, că am şi categoria A, de la
Avion.” „Ştiam eu că am dreptate”, a bâguit şeful de
secţie cu ochii lipiţi de picioarele tale.
„N-avea cum să fie A de la motociclete, cum zice domnu
locotenent. Ce ştie ăştia tinerii? Nu ştie decât să tragă
fire la ciorapi, ăăăăă, să tragă mâţa de coadă”.
Pe urmă am plecat cu toţii pe câmp să-i facem proba. Şi
avionul n-a vrut să pornească că dădea motorul rateuri
iar Giculanu răcnea întrebându-mă dacă am tras şocul,
că el credea că e ca la Trabant. Până la urmă i-am pus şi
pe el şi pe Pandele să ne împingă vreo 500 de metri
până au căzut laţi. Ei au căzut, da’ avionul s-a ridicat. Tu
123
erai excitată peste măsură din cauza zborului da’ şi din
cauza bikinilor pe care ţi-i făcusem eu cadou de mărţişor
şi care erau cu două numere mai mici. Am simţit apoi
mâna ta pe manşă şi după aceea n-am mai simţit nimic.
Doar într-un târziu am auzit vocea lui Pandele, venind de
undeva de departe: „Hai că sunteţi amândoi în plop. Ia
daţi-vă voi jos să vă-nmânez procesul verbal de contra-
venţie. După ce că n-aţi oprit la semnalizarea agentului
de circulaţie aţi depăşit şi viteza regulamentară în
localitate”. Acestea fiind zise, nea Pandele se prăbuşi
secerat în râpa de la marginea drumului. Trascăul îşi
făcuse până la urmă datoria.
Despre viaţa din puşcăriile canadiene şi motivele pentru
care am ajuns după gratii îţi voi scrie într-o scrisoare
viitoare că acum mi s-a terminat hârtia de la pachetul de
ţigări.
Te pup pe sânii tăi asimetrici.
Mardare

(5)

Tamara, hai că nu-i chiar aşa de plictisitor în închisorile

canadiene. Începând de azi am acces la internet şi-am să
te pot ţine la curent cu ceea ce mi se-ntâmplă. Ţi-am
rămas dator cu motivul pentru care am intrat la răcoare
(vorba vine răcoare că aici e mult mai cald decât a fost
în apartamentul nostru din București, iarna trecută,
după ce am tăiat ţevile de la calorifer cu bomfaierul).
Uite cum a fost: rămăsesem în pană de bani, iar
Giculanul a zis să ne înscriem la cursurile de Limba
124
Franceză, că nu numai că sunt gratuite, da’ ne mai dă şi
Guvernul Canadian 500 de dolari pe lună pentru asta. A
propos, ia vezi, n-ai de unde să faci rost de adresa de
e-mail a premierului Dop să-i scriu şi dânsului despre
asta că poate implantează metoda cu 500 de dolari pe
lună şi-n România. Să vezi atunci ce repede ar învăţa
ungurii limba română. Ei, şi la cursurile astea de
franceză l-am cunoscut pe Murgeanu, zis şi Tactilul
pentru modul în care îşi foloseşte degetele de la mâini şi
de la picioare. E în stare să-ţi subtilizeze până şi lentilele
de contact de la ochi fără să bagi de seamă. Stai să vezi:
stăteam cu Giculanu şi cu Tactilul la o masă la
restaurantul „Dracula” din Montreal şi odată îl văd pe
Tactilul că se apleacă şi-l şterge cu graţie pe obraz pe
Giculanu. Hait mi-am zis. Te pomeneşti că ăsta are
bucurii la prietenul meu de-o viaţă. Şi mă pregăteam să-l
stropesc cu ketchup-ul din sticla de plastic de pe masă.
„Bă, ia uitaţi ce perlă am şutit de la gâtul uneia” Şi nici
una nici alta azvârle pe masă o bilă transparentă.
Giculanu se face verde, îşi duce mâna la ochiul stâng
şi-ncepe să-njure în quebequasă. O clipă am rămas
interzis, cum probabil că ai rămas şi tu Tamaro, că era
prima dată când realizam că Giculanu e poliglot, dar pe
urmă mi-am dat seama că bila transparentă era defapt
ochiul de sticlă al lui Giculanu, că ştii că şi-a pierdut un
ochi în urma tratamentului ăla cu picături pe care l-a
urmat pentru creşterea părului.

Ce mai, e dat dracului Tactilul. Se îmbracă întotdeauna

la patru ace, asta fără să le mai pun la socoteală şi pe
cele pe care uită să şi le scoată din cămăşile pe care le
îmbracă aşa, direct din pachet. E înalt, are ochi albaştri şi
125
e bine legat („sunt bine legat la figurat”, glumeşte el
dezvelindu-şi dinţii perfecţi, „că la propriu nu m-a
<legat> nimeni pană acum, nici vreun reprezentant al
legii, nici vreo reprezentantă a sexului frumos şi
triunghiular”). Şi unde mai pui că vorbeşte şi cu „r”.
Grrraseiază, cum îi place lui să spună. A dat-o gata pe
profesoara de franceză. Îl pune numai pe el să citească
din manual: „ Pourrrrquoi le prrrrintemps on peut
découvrrrirrr dans les vitrrrines des sorrrrcières et des
chimèrrrres?” Habar n-are ce citeşte, şi nici profesoara.
E atentă la cum îşi rostogoleşte Tactilul „r”âul şi, cum eu
stau în prima bancă, am văzut cum i se face pe gât,
profei, pielea de găină. „Mare minune dacă n-o să
înceapă să şi cotcodăcească”, i-am zis eu într-o zi. „Las-o
şi tu mai moale cu „graseiat-ul” că odată nu se mai
poate controla femeia şi asistăm în premieră la un
orgasm declanşat de limba ta, franceză.”
Dar nu despre asta vroiam să-ţi scriu, Tamara. Da`
acuma dacă tot am internet nelimitat şi plăteşte
penitenciarul, profit şi eu şi bat câmpii, da nu prea tare
că-ncep să urle şi se trezesc colegii de celulă. Într-una
din seri, după unul din meciurile de fotbal cu băieţii de la
grupa de franceză, zice Tactilul: „Bă, care vreţi să faceţi
un ban necinstit?” Lui Giculanu i-a lucit ochiul. Nici acum
nu ştiu dacă de la propunere sau de la neoanele
reclamei de deasupra: „Icitte, c’est Pepsi!” Cert este că
am rămas la o bere toţi trei.
„Bun, suntem trei în chestia asta, ne mai trebuie o
femeie”, a zis Murgeanu mângâind tandru gâtul sticlei
de bere. „Ne trebuie o femeie pentru echilibru, pentru
ordine.”, a continuat el. „V-aţi gândit la cineva anume?”

126
La cine dracu` să ne fi gândit şi mai ales când, că de-abia
ne spusese că avem nevoie de o femeie.
Uneori Tactilul e destul de ciudat. Are impresia că ţi-a
spus deja lucruri pe care de fapt le auzi atunci pentru
prima oară. Şi oricum, după opinia mea, pe care de
altminteri o cunoşti foarte bine, o femeie, mai ales în
relaţie cu trei bărbaţi, nu poate aduce decât dezordine.
„Eu m-am gândit la o femeie…” „Bă, zice Giculanu, ne
mai fierbi mult? Că deja mi s-au distrus toate vitaminele.
Zi odată ce-ai pe suflet şi hai să ne răspândim pe la
casele noastre că mâine avem o zi grea, cu şase ore de
franceză în care trebuie să ascult rrrr-ielile tale”.
Şi-atunci şi-a început tactilul numărul de magie. A făcut
câteva pase prin aer cu palma dreaptă, (timp în care
Giculanul s-a ţinut preventiv cu mâna de ochiul stâng) şi
hop, a scos din buzunarul hainei mele un obiect de plastic,
paralelipipedic, de mărimea unei cărţi de vizită, cu o
fantă în interior şi cu marginile răsfrânte spre exterior.

„Cine-mi poate spune ce reprezintă obiectul ăsta are o

sticlă de whisky din partea mea”. Giculanu, cu ochii ieşiţi
din orbite a întors obiectul pe toate părţile. A urmat
apoi un zgomot ca de piatră căzută în apă.
Nemairezistând tensiunii, ochiul de sticlă se rostogolise
în paharul cu bere.
„Îmbrăcăminte pentru abonamentul de metrou”, am zis
eu într-o doară. „Mardare, eşti la doi centimetri de sticla
de whisky”, zice Tactilul punând obiectul în lumina
intermitentă a neoanelor şi privind-l printre gene.
Giculanu era preocupat în timpul ăsta să extragă ochiul
de sticlă din paharul cu bere fără să-şi bage degetele în
conţinut. „Bă, zice Murgeanu, vă daţi bătuţi?” „Ne dăm
127
mă”, răspunde cu greu Giculanu ţinând victorios ochiul
de sticlă-ntre dinţi.
Tactilul, luând delicat obiectul paralelipipedic între
degetul mare şi cel arătător, zice pe un ton misterios:
„Ceea ce vedeţi este un colector de cărţi de credit. În
altă ordine de idei, femeia la care m-am gândit e profa
noastră de franceză. Are cineva ceva împotrivă?”

(6)

Ecranul laptop-ului e singura sursă de lumină din celulă.

E o lumină plăcută, dar rece. Mi-e dor de căldura
trupului tău, Tamara. Mai ţii minte ce scântei ieşeau
atunci când ne iubeam noi iarna, lângă soba de teracotă
din casa bunicilor tăi? Scântei la propriu. Pentru că prima
oară când te-am sărutat pe buze în întunericul din
dormitor aproape că m-am electrocutat. La lumina
scurtă a flamei am citit dorinţa din ochii tăi şi afişul de
pe peretele de deasupra patului: „Like a virgin”, iar
dedesubt poza Madonei. Cu timpul scânteile au început
să se cam rărească, pentru ca în vara care a urmat să
dispară de tot. Am crezut că dragostea noastră are un
caracter sezonier, pentru că scânteile au revenit odată
cu anotimpul de iarnă. Abia mai târziu am făcut legătura
între descărcările astea electrice şi puloverul de lână
merinos pe care-l purtam de cum se lăsa frigul şi pe care
mi-l împletiseşi chiar tu, cu mânuţele tale.

Dragă Tamara, aici e trecut de unu noaptea, iar în celulă

nu se aude decât ţârâitul unui greier care naiba ştie cum
128
a ajuns să se priveze singur de libertate. Sau poate îmi
ţiuie mie urechile de atâta linişte. Oricum ceva se aude.
Ceva ca motoraşul unui aparat de depilat. Sau ca mai
multe motoraşe pentru diverse alte aparate. Aşa sforăie
Vladimir. Pe mai multe voci. E un adevărat personaj, rus
de origine, şi are tatuată pe chelie, după modelul
Gorbaciov, harta Europei de Est, cu graniţele noi,
stabilite după 1989. E şi România pe hartă, doar că are
capitala la Budapesta. Nu e vina lui, e vina lui Gury (unde
dracu’ o fi umlaut-ul pe tastatura asta?), un traficant de
droguri care i-a făcut tatuajul. Ai dracu’ unguri cum ştiu
ei să-şi facă propagandă din orice. Vladimir e un zdrahon
de bărbat, un pachet de muşchi, fără prea mult creier. A
fost închis pentru proxenetism şi omor prin imprudenţă.
Avea o reţea de minore şi plasa trufandale persona-
lităţilor politice de aici din Quebec. Puştoaice una şi una:
ucraineence, moldovence, ba chiar şi câteva unguroaice
aflate chipurile la studii, la Montreal.
Şi-ntr-o seară îl sună un parlamentar din opoziţie şi-i zice
că are nevoie de un suflet pereche pentru o noapte, că
se plictiseşte singur în vila lui cu 24 de camere fără
cineva cu care să vorbească, în afara lui Riky, papagalul
său, şi aşa mai departe. De unde era să ştie Vladimir că
avea să fie ultima noapte de dragoste pentru bărbatul
de la celalalt capăt al firului, care tocmai împlinise 77 de
ani în acea zi şi vroia să-şi facă un cadou mai special cu
această ocazie? A sunat-o imediat pe Ildy, o unguroaică
de 16 ani cu experienţă însă cât pentru o femeie de 40.
Ildy e un amestec letal de candoare şi perversitate, un
fel de călugăriţă care slujeşte însă unui dumnezeu al
plăcerii. E minionă, cu formele bine conturate, se îmbracă
întotdeauna în negru, cu rochii foarte mulate pe corp şi
129
te hipnotizează cu ochii ei verzi din care, atunci când e
nervoasă aruncă « lasere » de aceeaşi culoare.
Când i-a deschis uşa, lui Paul C. nu i-a venit să-şi creadă
ochilor: în faţa lui stătea un vulcan gata să erupă,
mutându-şi nerăbdarea de pe un picior pe celălalt. Până
să aibă timp să zică ceva, puştoaica, având aerul unei
eleve în primul an de colegiu, s-a ridicat pe vârfuri şi l-a
sărutat fugar pe gură, ca şi cum aripa unui fluture uriaş
l-ar fi atins din greşeală pe buze. „Bine te-am găsit,
dragul meu. Mi-a fost atât de dor de tine”. Politicianul a
încercat să iasă din paralizia ce îl cuprindea încet, încet,
ca o amorţeală plăcută, s-a smucit brusc, aproape
dezechilibrându-se, şi-a închis uşa. Ildy se instalase deja
pe sofaua de culoarea vişinei putrede din livingroom şi
dăduse drumul la televizor.
„It is just a dream. An american dream”, a auzit el vocea
unui actor cunoscut, poate Pacino, poate De Niro.
Paul C. o privea de la distanţă, aşa cum stătea,
dezinvoltă, cu rochia ei strâmtă şi neagră prin care i se
ghicea orice încordare a coapselor atunci când îşi mişca
picioarele. Îi venea să se ciupească şi chiar se ciupi de
fund pe furiş, fără să-l vadă fata. Nu simţi nimic.
„Înseamnă că visez”, îşi zise şi dintr-o dată se linişti.
Paharele cu whisky de culoarea mierii din flori de tei de
pe măsuţa de sticlă sclipeau discret în penumbra din
cameră. „Ciudat. E prima oară când visez în culori”,
constată politicianul.
Tamara, întrerup un pic cursul povestirii, pentru că
trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Începând de ieri mă plimb
într-o caleaşcă trasă de 40 de cai focoşi. Nu, n-am
înnebunit, e doar o figură de stil, bineînţeles, draga
mea. Nici n-aş avea pe unde să mă plimb cu trăsura, că
130
închisoarea are o curte destul de mică. Hai că înţelegi tu,
că eşti fată citită. Nici acum n-am uitat cum îl citeai pe
Tatapievici, pe diagonală, aşa cum învăţaseşi la un curs
de citire rapidă. Ai terminat toţi clasicii ruşi într-o
săptămână şi pe urmă nu mă mai scoteai din „Idiotul”.
Ba chiar începuseşi să crezi că ai fost Anna Karenina într-o
altă viaţă, şi te-am găsit într-o dimineaţă cu gâtul pe şina
de tren a trenuleţului electric de jucărie, întinsă pe
covorul din sufragerie, murmurând ca în transă: „Ai
dreptate dragul meu. E o iubire imposibilă.”

Ca să fiu sigur că ai înţeles totuşi figura mea de stil cu

caii, uite, îţi dau un element ajutător: acum doi ani mă
plimbam într-o trăsură trasă de 38 de cai. Dacă nici
acum n-ai înţeles înseamnă că te-ai ramolit, draga mea.
Nu mi-a spus nimeni la mulţi ani pentru ieri. Nu-i vorbă
că doar Giculanu ar fi putut să-mi spună, dar pe el l-au
internat la spitalul penitenciarului, la secţia de psihiatrie,
că în prima zi, cum a intrat în celulă s-a urcat cu
picioarele pe Vladimir care dormea liniştit în patul lui
fără să bănuiască ce-l aşteaptă, şi-a început să-l calce pe
zdrahon, apăsat, cu călcâiele, pe unde a apucat şi cât a
apucat. Adică vreo câteva fracţiuni de secundă. Care
mie mi s-au părut interminabile, de parcă acţiunea s-ar fi
derulat cu încetinitorul. Vladimir s-a trezit urlând ca din
gură de şarpe, a sărit din pat ca un arc, s-a orientat rapid
la faţa locului, a localizat, a izolat şi a îndepărtat apoi
primejdia dintr-un singur pumn bine plasat, în plexul
solar al lui Giculanu.

Când l-au întrebat gardienii de ce a făcut actul ăsta

sinucigaş, amicul meu a răspuns, îndoit de mijloc şi
131
scuipându-şi plămânii că nu-i vina lui că celula e plină de
gândaci slinoşi de bucătărie, care pe deasupra mai pun
şi întrebări idioate, şi nici una nici alta l-a trântit la
pământ pe unul din gardieni şi s-a pus cu călcâiele pe el.
Profesoara de franceză ar fi fost cu siguranţă mândră
să-l audă pe Giculanu ce frumos pronunţă „gândaci de
bucătărie”, „cafards de cuisine”. Gardienii însă n-au
părut deloc impresionaţi de progresele pe care le-a
făcut Giculanul la franceza quebecuasă şi unul dintre ei
i-a tras una după ceafă cu un fel de bulan care produce
şocuri electrice. Amicul a căzut fulgerat. Până să apuc
eu să-l compătimesc, exact în clipa în care îl scoteau cu
targa pe uşa celulei, mi-a făcut cu ochiul. Nu cu cel de
sticlă, pentru că acum, dacă stau să dau filmul înapoi,
îmi dau seama că şi l-a scos şi l-a pus precaut în
buzunarul de la piept înainte să sară cu călcâiele pe
Vladimir. Al dracului Giculanu, cum a premeditat el totul.
Actor mare, ce mai. Până şi pe mine m-a prostit.

(7)

Din jurnalul Tamarei

Silueta subţire, îmbrăcată cu gust, se reflecta din când în

când în vitrinele magazinelor de pe Bulevardul Magheru.
Aşa cum mergea, îmbrăcată în costumul dintr-un
material extrem de fin, alb cu dungi roz şi gri, ai fi zis că
participă la o prezentare de modă. Aproape că îţi venea
să te opreşti pe loc şi s-o aplauzi. Zgomotul sandalelor
argintii cu talpă dură şi cei câţiva câini vagabonzi care o
132
escortau la mică distanţă te trezeau însă la realitate şi îţi
aduceau în minte versurile (şi chiar şi melodia, dacă
bineînţeles aveai ureche muzicală): „What a nice girl like
you, is doing in a place like this?” (na, că l-am băgat şi pe
Nice în seamă, să mai zică cineva că textele mele n-au
greutate).
Tamara n-a răspuns însă la întrebarea de mai sus, nu
pentru ca n-ar fi ştiut limba engleză (ar fi fost şi culmea,
o să vedeţi voi mai departe de ce), ci pentru simplul fapt
că era prea adâncită în propriile-i gânduri. N-ar fi auzit
nimic nici daca ar fi aterizat un elicopter în mijlocul
bulevardului. Cel mult s-ar fi mirat un pic că nu-i stau
firele de păr cum trebuie, deşi chiar înainte să plece de-
acasă le dăduse cu fixativ, şi-ar fi încercat cu siguranţă
să şi le aranjeze în geamul unei vitrine. De când plecase
Mardare în Canada avea tot mai multe pe cap (şi nu mă
refer aici la firele de păr, care erau din ce în ce mai
puţine). Andrei avea aproape patru ani şi începuse să-i
pună tot felul de întrebări incomode: „Mama, pe mine
de ce nu mă ia niciodată de la grădiniţă un nene cu
mustaţă, cum îl ia pe Adrian?”, sau „Mama, soţul tău
unde e?” Ba într-o zi, după ce a revăzut filmul de desene
cu Bambi a întrebat-o: „Mamă, pe tine de ce nu te pupă
nimeni pe botic?” Aşa că Tamara, care lucra la subtitraj
într-un post de televiziune ce difuza de dimineaţă până
seara telenovele a trebuit să improvizeze până la urmă
un scenariu:

„Andrei, tăticul tău a fost pompier pe maşinile alea care

fac ui-nu, ui-nu, şi-ntr-o zi o fetiţă care se juca cu
chibriturile, fiind atentă la motanul încălţat care-l
scosese pe muc cel mic din nas şi acum o pândea pe
133
pasărea măiastră care tocmai apăruse la fereastră, a
scăpat un chibrit aprins peste turbinca lui Ivan şi aceasta
a luat foc şi odată cu ea a luat foc şi casa păpuşilor. Din
cauza căldurii s-a topit până şi soldăţelul de plumb.
Tăticul tău a intrat s-o salveze pe fetiţă. A reuşit s-o
arunce pe geam, pe pătura pe care o ţineau afară colegii
lui, însă el s-a sufocat din cauza fumului şi a murit.”
Andrei a privit-o cu ochii lui mari ca două boabe de
struguri negri şi apoi a întrebat: „Păi ce, lui nu i-a zis
nimeni că tutunul dăunează grav sănătăţii?” Tamara
zâmbi aducerii aminte. Bodiguardul din uşa barului se
simţi dator să-i întoarcă zâmbetul: „Domnişoara Ioana
vă aşteaptă ca de obicei la masa numărul trei”. Ioana
era colega ei de liceu şi mai apoi de facultate. Făcuseră
amândouă filologia, secţia de engleză-spaniolă. Ioana
lucra acum ca redactor la un ziar de scandal. Fusese un
timp, mai precis şapte luni, profesoară de engleză la un
liceu industrial, la o clasă de-a douăsprezecea cu
specializarea „prelucrător prin aşchiere”. În prima oră
s-a făcut că nu aude remarcile golanilor din fundul clasei:
„Bă, da ce picioare lungi are tipa. Ce mai partidă de
basket aş face cu ea.”, sau: „Mamă, ce m-aş lăsa biciuit
de părul ei negru strâns în coadă de cal.”, sau: „Cu
asemenea profesoară, cum dracu’ să nu fii tare la
limbi?” În a doua oră profa a început să le scrie pe tablă
tot ceea ce ei crezuseră că ea nu auzise, toate expresiile
lor „cool” şi alăturat traducerea lor în limba engleză. Cu
asta i-a cucerit. Mai târziu a adus şi câteva DVD-uri din
arhiva personală, cu filme de acţiune dublate de vocea
inconfundabilă a Narinei Dristor, o voce de Demis
Roussos strâns de ceea ce are el mai sensibil. Unii dintre

134
dumneavoastră s-au gândit cu siguranţă la nas. Mai
aveţi dreptul la o încercare.
Au râs până şi şmecherii clasei când doamna Dristor a
tradus, vădit stânjenită, „mother fucker”, cu „nenorocitule”,
sau „You’re full of shit” cu „spui numai prostii”. Ce mai,
în câteva ore, Ioana se făcuse îndrăgită de mai toţi
elevii. De unul dintre ei, Mircea, chiar un pic mai mult. La
unul dintre extemporale le-a cerut să scrie ce vor ei în
limba engleză. Mircea i-a scris două poeme de dragoste
de William Blake, unul de Keats, şi-a încheiat cu câteva
versuri de Leonard Cohen:
„As the mist leaves no scar
On the dark green hill,
So my body leaves no scar
On you, nor ever will.”
De unde a ştiut puştiul că Ioana îl adoră pe Leonard
Cohen avea să rămână un mister. Cert e că din acea zi a
început să-l privească într-o cu totul altă lumină, mai
caldă parcă şi mai învăluitoare. A băgat de seamă, aşa,
cu coada ochiului, că Mircea se desprinde încet, încet,
de grupul gălăgios din care făcea parte şi că devine, din
liderul grupului, odinioară ascultat şi adulat, ţinta unor
comentarii în doi peri: „Dacă te-ar chema Vrabie aş
înţelege să visezi la mălai, dar aşa?” sau „Tu iubeşte
platonic, că de restul ne ocupăm noi.” Ioana se muşca
de buza de sus să nu râdă (nici prin cap nu-i trecea că
asta o făcea şi mai sexy) şi se prefăcea că nu aude.
Observase şi o schimbare importantă în ţinuta lui: de
câte ori îl scotea la tablă îşi trăgea umerii înapoi şi-şi
împingea pectoralii înainte, apoi păşea ţantoş ca un
cocoş. Să te strici de râs nu alta. Bietul copil. Într-o zi, pe
când se întorcea de la liceu, s-a trezit cu el în scara
135
blocului în care locuia. „Ştiţi, am împrumutat un film de
la Biblioteca Engleză, un film de Milos Foreman, One
Flew Over the Cuckoo's Nest, şi are câteva expresii pe
care nu le-am înţeles.
E o scenă când îi pune un indian perna pe faţă lui Jack
Nicholson şi…” Noroc că Ioana locuia la parter. A
deschis uşa de la apartament cât a putut de repede (nu
chiar pe cât de repede ar fi vrut, că îi tot scăpa cheia din
mână şi când nu i-a mai scăpat nu mai nimerea broasca)
şi i-a făcut vânt lui Mircea înăuntru. Nu de alta, dar nu
vroia să-i vadă vecinii împreună şi să-i iasă vorbe, mai
ales că Tanţa de la unu, poreclită şi coana Vizor, atâta
aştepta. Mircea s-a dezechilibrat, a alunecat pe gresia
din hol şi-n cădere s-a agăţat de marginea acvariului. N-a
fost o mişcare prea inspirată după cum avea el să constate
ulterior, mai întâi din privirea îngrozită a Ioanei, apoi din
zgomotul de sticlă spartă şi din peştişorii coloraţi care
înotau pe covorul cu motive naţionale.
Era trecut de miezul nopţii când operaţiunea „Salvaţi-l
pe Willy (3)” s-a încheiat cu succes. Toţi peştişorii erau
acum într-un borcan de murături de zece litri, hainele lui
Mircea erau puse la uscat pe o sârmă în dreptul
ventilatorului, iar el era îmbrăcat într-o cămăşuţă de
noapte cu pisicuţe, lungă până-n podea. Se uitau
amândoi la „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, Ioana
cuibărită pe canapea, iar el pe fotoliu. Dacă aerului din
încăpere i s-ar fi putut măsura tensiunea, aşa cum i se
măsoară unui bolnav de inimă, cu siguranţă că i s-ar fi
recomandat să mănânce usturoi şi ceapă, sau să facă
yoga. La faza cu indianul care-i spune ceva la ureche lui
Mc Murphy (Jack Nicholson) şi apoi îi pune perna pe
faţă asfixiindu-l, Mircea a dat să oprească video-ul. S-a
136
întins după telecomanda care se afla pe canapea. Ioana
a vrut să facă şi ea acelaşi lucru. Pentru o clipa mâinile
lor s-au întâlnit pe obiectul acela cu multe butoane. A
fost clipa în care aerul din încăpere n-a mai rezistat şi a
făcut stop cardiac. Nici usturoi n-a mâncat şi nici yoga
n-a mai apucat să facă. Eliberaţi dintr-o dată de tensiunea
din încăpere cei doi au început să-şi plimbe înfioraţi
degetele pe toată lungimea corpurilor lor transformate
în două uriaşe telecomenzi.

Zilele următoare nici unul n-a mai apărut la liceu. Ea a

sunat şi i-a spus directoarei că e bolnavă la pat. Şi nici nu
minţea prea tare. Seara ieşeau amândoi la câte un
restaurant şi luau masa în vreun separeu cât mai retras,
privindu-se-n ochi ore în şir de parcă ar fi vrut să se
hipnotizeze unul pe celalalt. Iubirea lor ardea în fugă
etapele, ca o persoană care află că suferă de o boală
incurabilă şi vrea să-şi trăiască la maxim cele câteva zile
care i-au mai rămas. Într-una din seri, (trecuseră vreo
două săptămâni de la episodul cu acvariul) aşteptau să
vină ospătarul să le ia comanda. Ioana tocmai se
aşezase în braţele lui şi el nu se mai sătura s-o mângâie
pe părul negru, strâns în coadă de cal şi s-o inspire prin
toţi porii. Era îmbrăcată lejer, cu un T-shirt negru, mulat
pe corp, pe care scria: „In love, never say never” şi cu
nişte blugi „stretch”, rupţi în genunchi, care te-mbiau
parcă să-ţi strecori degetele prin crăpături. Expresia: „a-i
ieşi ochii ca la melc”, nu poate reda decât 1% din ceea ce
s-a întâmplat cu ochii ospătăriţei venită să le ia comanda,
şi care nu era alta decât colega lui Mircea, tocilara clasei,
Irina. Unde mai pui că şi ea nutrea pentru Mircea o
dragoste neîmpărtăşită şi nespovedită. Cât ai zice peşte
137
congelat ambalat în folie de plastic şi uitat afară la plus
patruzeci de grade, Irina înţelese că iubitul ei secret nu
numai că nu-i va răspunde cu aceleaşi sentimente, dar
mai şi iubeşte pe alta, pe nimeni alta decât pe profesoara
de Limba Engleză. Pe care de altfel şi ea o iubeşte. „Uf
ce complicat a devenit dintr-o dată totul, ia mai bine să
iau eu comanda”. „Vă recomand cu căldură peştele
nostru congelat”. Bineînţeles că a doua zi tot liceul a
aflat de aventura lor. La ora de Engleză a fost un
adevărat coşmar. Când a intrat în clasă a găsit scris pe
tablă un fragment din „Cântarea Cântărilor”din Vechiul
Testament: „Pântecele tău este un pahar rotund din care
nu lipseşte vinul mirositor, trupul tău este un snop de
grâu încins cu crini. Amândouă ţâţele tale sunt ca doi pui
de cerb, ca gemenii unei căprioare”.
Şi alături traducerea în engleză, din care lipsea un singur
cuvânt. „Doamnă, cum se zice „ţâţe” în engleză, a
întrebat inocent Grigore, repetentul clasei. „Silicoane,
bă”, i-a răspuns altul şi toată clasa a izbucnit în râs.
Ioana l-a căutat din priviri pe Mircea, ca pe un ultim
sprijin, dar acesta nu mai era în clasă. Îl mutaseră părinţii
la un alt liceu. Pe Ioana a forţat-o colegiul profesoral
să-şi dea demisia în aceeaşi zi.
În timp ce-şi făcea loc printre mesele de biliard din club,
Tamara o zări pe Ioana la masa cu numărul trei frecând
cu o bucăţică de cretă vârful tacului. „Ce faceţi, doamna
profesoară, scrieţi versuri de dragoste pe beţe de
bambus?”

138
 (8)

Dragă Tamara, în noaptea asta ţi-am căutat imaginea

sub pleoape şi nu ţi-am mai găsit-o. Sunt sigur că am
pus-o acolo ultima dată, dar nu mai e. Mă întreb dacă ai
existat cu adevărat, sau eşti şi tu doar un personaj din
romanul pe care intenţionez să-l scriu. „Începe şi tu, bă,
cu o nuvelă, o schiţă, ceva mai scurt, acolo. Ce te faci
dacă personajele tale nu comunică între ele, dacă nu se
întâlnesc?” Al dracu G. (nu-i mai scriu numele întreg lui
Giculanu, că aşa am văzut că procedează marii scriitori)
cu filosofia şi cu gândacii lui pe care chiar a început să-i vadă
peste tot. L-a citit săptămâna trecută pe Saint-Exupéry
în original (ce mândră ar fi profesoara lui de limba
franceză să afle asta, dar n-are cum că şi ea e la o
închisoare de femei, undeva pe lângă Edmonton) şi de
atunci îmi spune că tu erai atât de frumoasă încât nu-ţi
mai rămânea altceva de făcut decât să te aşezi pe o
lespede în mijlocul unui râu de munte şi să mori. Sau să
te transformi în lespede. La început am vrut să-l
pocnesc, dar pe urmă mi-am adus aminte ca mă rugase
să-i aduc un spray mare de gândaci (mă costase un
pachet de ţigări de foi la bursa neagră a închisorii). După
ce i-am dat spray-ul de gândaci mi-am dat seama că
n-am făcut bine. A împroşcat cu el pe toată lumea,
inclusiv pe colegii de salon care au făcut şi ei rost de
pistoale cu apă (se găseşte orice la bursa neagră) şi s-a
încins o bătălie în toată regula. Doctorului psihiatru care
a venit de urgenţă şi i-a cerut spray-ul i-a răspuns că nu
înţelege ce zice pentru ca el nu vorbeşte limba
gândacilor.
139
Aşa nebun cum e trebuie să recunosc că mi-a băgat un
cui de 14 direct în inimă. În legătură cu personajele din
romanul meu. Numai de n-ar fi ruginit cuiul, că am
oroare de injecţii în burtă. Şi dacă, orice şi oricum aş
scrie eu, personajele mele nu vor comunica între ele?
Romanul meu ar trebui să oglindească viaţa, realitatea,
îmi fac eu însumi curaj, şi în viaţa de toate zilele
personajele se întâlnesc întotdeauna. Ca în seara aceea
specială din barul cu biliard şi lumină lăptoasă când,
cocoţaţi pe scaunele înalte şi cu un pahar de „sex on the
beach” în faţă, eu şi cu G. (pentru cei care nu s-au
obişnuit încă, G. vine de la Giculanu) am zărit-o pe
femeia aceea superbă, coborâtă parcă din reclama la
blugii Levis, de pe blocul turn de vis-à-vis (şi acum mă
întreb cum de ştiu când e noapte şi când e zi oamenii ăia
din bloc, peste geamurile cărora a fost pusă reclama).
Bruneta, cu un păr lung împletit într-o coadă de cal, cu o
bluză mulată, cu un decolteu îndrăzneţ şi cu nişte blugi
„stretch”, mai era cu cineva, o tipă „corectă” cum spun
montrealezii. Atât de corectă că nici nu-mi mai aduc
aminte cum arăta. Lasă-mă să-ţi zic însă pe scurt cum
ajunsesem în barul ăsta, Tamara. În aceeaşi noapte, pe
la unu a.m. mă sunase G. (pentru cine a uitat deja cine-i
G. să citească rândurile de mai sus ) din gară. Se întorcea
în Bucureşti după ce fusese detaşat trei luni într-unul din
orăşelele din „fruntea ţării”. Părea foarte excitat la
telefon şi a ţinut neapărat să ne vedem în cel mai scurt
timp posibil în barul în care ne întâlneam pe vremea
când eram studenţi, pentru a-mi împărtăşi un mare
secret. „N-am mai spus la nimeni până acum. Vreau ca
tu să fii primul care află.” În grabă era să ies pe uşă aşa
cum eram îmbrăcat, dar mi-am amintit la timp că nu era
140
vorba de o „pijama party” şi m-am întors să mă schimb.
Aşa că acum ne degustam amândoi cocteilurile,
aşteptând să înceapă destăinuirile. Între timp eram cu
ochii pe brunetă. „Încerc eu primul să o abordez.”, a dat
glas G. unui gând care mă ispitea şi pe mine. „Nu, de
data asta e rândul meu”, am rostit hotărât în timp ce mă
ridicasem deja de pe scaun. Nu era prima oară când G.
încerca să se insinueze între mine şi o posibilă iubită.
Stabilisem ca, dacă se întâmplă să vedem o femeie
frumoasă, în acelaşi timp, şi să ne şi placă la amândoi, să
dăm cu banul, dar cum eu o văzusem primul...
În timp ce mă îndreptam către masa cu numărul trei
unde cele două femei jucau biliard, paşii începură să mi
se încetinească întocmai ca atunci când păşeşti pe nisip.
M-am uitat în jos, spre pantofi: nici urmă de nisip. Doar
un linoleu care imita perfect gresia. Distanţa dinte noi se
micşora imperceptibil. Mă întrebam ce aveam să-i spun
brunetei, care avea să fie primul cuvânt şi cum puteam
să-l încarc cu cât mai mult „vino-ncoace” în aşa fel încât
să nu-mi spună ea: „du-te-ncolo”. Cred că au fost cei mai
lungi şase paşi din viaţa mea. Apoi m-am trezit dintr-o
dată, faţă în faţă cu frumoasa cu coadă de cal. Nu mai
vedeam decât ochii ei incredibil de negri care mă
absorbeau parcă înăuntrul lor ca două găuri negre.
Sprâncenele i se ridicaseră uşor datorită mirării, sau
poate a rimelului folosit. Înainte să dau drumul unei
bâlbâieli de genul: „iertaţi-mă, v-am confundat cu
verişoara de gradul doi a unui prieten din copilărie”,
ceva neaşteptat s-a întâmplat: s-a schimbat ambianţa
sonoră. A început să se audă-n difuzoare piesa lui Phil
Collins, „One more night”. „Dansaţi?”, am plusat eu.
Tânăra m-a măsurat circumspect din cap până-n
141
picioare, apoi a privit nedumerită în jurul ei, în căutarea
unui ring de dans. Negăsindu-l a decis că e mai bine să
fie prudentă: „Nu dansez cu străinii”. „Mă numesc
Mardare”. Un început de zâmbet i-a fluturat pe buze, ca
o părere. „Eu sunt Ioana”. „Ioana” am repetat eu în
transă şi gura mi s-a umplut de un gust dulce, ca atunci
când muşti dintr-o bomboană de ciocolată. Am sărit ca
un arc şi-am aterizat pe masa de biliard sub privirile
îngrozite ale barmanului şef, pe care l-am liniştit discret,
frecându-mi degetul mare de cel arătător. I-am întins
apoi cavalereşte mâna Ioanei şi hopa sus. A trebuit să
repet în direcţia barmanului gestul discret cu degetele,
deoarece Ioana purta nişte pantofi cu tocul lung, chiar
foarte lung. Din clipa în care am prins-o de mână am
simţit ceva, aşa, ca un flux de energie care a trecut
brusc prin corpul meu. Sau poate era de la faptul că mă
lovisem cu cotul de marginea mesei de biliard, atunci
când i-am întins mâna. Am strâns din dinţi şi am început
să dansez. „Unde ai fost tu toţi anii ăştia, Ioana ?”
„Te-am căutat pe tine” mi-a răspuns ea prompt,
fluturându-şi din nou zâmbetul aproape imperceptibil.
„Ai spus ceva?” „Nu, nimic”, m-am bâlbâit eu. „N-am
rostit nici un cuvânt”. Am simţit-o apoi cum începe să se
topească în braţele mele şi cum corpurile noastre devin
unul singur, printr-un proces secret de substituţie
reciprocă a atomilor. Răsuflarea ei caldă din dreptul
urechii mele stângi era plină de promisiuni. O mână grea
lăsată pe umărul meu drept m-a smuls din aceasta stare
de aproape-imponderabilitate în care mă găseam de la
începutul melodiei. Am întors capul şi-am descoperit că
mai era o persoană cu noi pe masa de biliard. În prima
clipă nu am recunoscut cine era. „Îmi dai voie?” După
142
voce, părea sa fie prietenul meu de-o viaţă G. „Mardare,
îmi dai voie te rog să dansez cu soţia mea”? Am simţit că
mă gâdilă brusc, în talpă, covorul verde de pe masa de
biliard şi că picioarele mi se lungesc ca în „Alice în ţara
minunilor”, iar eu devin din ce în ce mai subţire, cu
trupul tras ca prin inel. Ca prin inelul de pe degetul lui G.,
pe care, înainte să mă prăbuşesc ca secerat pe masa de
biliard, l-am recunoscut şi la mâna Ioanei. Tipa „corectă”,
care trecuse aproape neobservată în seara aceea erai
chiar tu, Tamara.

(9)

Dragă Tamara, te-ai gândit vreodată că suntem de fapt

nişte păpuşi de cârpă trase de sfori invizibile de către
alte păpuşi de cârpă, care la rândul lor... Îmi e din ce în
ce mai clar că facem parte dintr-un spectacol al cărui
scenariu a fost scris dinainte. Sunt sigur că dacă şi tu ai
beneficia de atâta linişte de câtă beneficiez eu în celulă,
ai auzi şi aplauzele de la finalul piesei, aşa cum le aud eu,
ca pe răpăitul unei ploi torenţiale de vară. Sau e doar
ploaia care-mi bate-n geamlâcul celulei? Bineînţeles că
există şi spectatori nemulţumiţi, cărora nu le-a plăcut
reprezentaţia, dar până şi nemulţumirea lor e manipulată,
e trasă de sfori. Mi se pare că unul dintre spectatori
strigă-n gura mare că finalul a fost ratat. S-a găsit un
neica nimeni să-mi critice mie piesa. Încerc să dau
aplauzele mai tare, dar vocea individului răzbate de sub
ele. N-am ce să-i fac. Nu pot s-o separ. E pe altă frecvenţă.
Şi dacă vocea are dreptate? Dacă chiar am ratat finalul?
143
Oare mai am dreptul la încă unul? Uite Tamara, am să-ţi
povestesc şi ţie cum a fost ca să judeci şi tu dacă am
ratat sau nu finalul.
După ce Murgeanu, zis şi Tactilul, a scos în seara aceea,
la bere, obiectul ăla de plastic, paralelipipedic, de
mărimea unei cărţi de vizită şi ne-a spus ce reprezintă, a
urmat un moment lung de tăcere. Vorba vine tăcere, că
se auzea până şi zumzetul gândurilor din capetele
noastre, gânduri ce se târau ca nişte şerpi prin frunze
uscate. Nu mai vorbesc de sirenele de poliţie, de salvare
şi de pompieri din fundal (cine mai avea urechi să
le-audă?), de zgomotul cuburilor de gheaţă în paharul cu
whisky de la masa din spate, sau de ghiorăitul de maţe
al barmanului.

Giculanu şi-a pus la loc ochiul de sticlă pe care-l pescuise

cu dinţii din paharul de bere şi a zis solemn: „Factorul de
umiditate e aproape de 100%. O să plouă sigur la
noapte”. „Giculane, las-o dracu` de prognoză meteo şi
hai să vorbim de lucruri serioase. Obiectul ăsta de
plastic odată introdus în fanta oricărui bankomat va
bloca în interior cardul de bancă al persoanei venită să-şi
scoată banii. Tot ce-o să-i apară pe ecranul monitorului
după ce va introduce pinul, o să fie un mesaj de eroare.
După ce persoana respectivă va pleca înjurând sistemul
bancar canadian, ieşim noi din ascunzătoare, recuperăm
cardul şi scoatem banii.” „Păi şi cum aflăm codul său
personal?”, întrebă Giculanu, încercând să găsească o
fisură în planul îndrăzneţ al Tactilului. „Asta da întrebare
de 100 de puncte”, zice Murgeanu satisfăcut. „Păi tu de
ce crezi că te-am luat în echipă? Pentru ochiul tău
frumos? Nu ziceai tu că ai lucrat la studioul Sahia, ca
144
operator de imagine?” Giculanu începu subit să dea
uşoare semne de nervozitate şi muşcă brusc din buza
paharului cu bere. „Tactilule, nu era vorba de studioul
Sahia, ci de Palatul Pionierilor, şi n-am fost operator de
imagine, ci sunetist.” Tactilul însă îşi urmă discursul,
nestingherit de zgomotul de sticlă pisată. „Aşa că o să
ne folosim de expertiza ta în domeniul filmului. Vom
cumpăra o cameră de filmat minusculă, cu emiţător, din
aceea care se foloseşte pentru supraveghere, costă
câteva sute de dolari, iar tu va trebui s-o instalezi în
maximum treizeci de secunde, deasupra bankomatului.
Mardare va face în aşa fel încât imaginea de pe cameră
să fie transmisă pe ecranul laptop-ului profei de
franceză, că tot zice el că se pricepe la calculatoare. „Păi
şi rolul tău care va fi, Tactilule?” întrebă Giculanu
muşcând cu poftă din ce mai rămăsese din paharul de
sticlă. „Eu voi fi capul limpede. Voi supraveghea
desfăşurarea acţiunii din duba mea Ford, în care se va
afla şi <cartierul general>. Dacă ne mişcăm repede,
putem să facem 5-6 bankomate pe noapte, în diverse
locuri din Montreal.”
Ce mai, pe scurt, dragă Tamara, în câteva luni ajunse-
serăm spaima bancherilor din Montreal. Se scria despre
noi cu litere de-o şchioapă pe primele pagini ale
cotidienelor de mare tiraj: „Misterioşii spărgători de
bankomate sunt de neoprit”, „Banda lui loveşte din
nou” şi altele de genul ăsta. Asta cu „Banda lui Möbius”
a fost bineînţeles ideea lui Murgeanu, care ne-a pus să
scriem „Möbius” cu carioca mov pe geamul băncii, după
fiecare acţiune. „E cool, şi-o să le dăm o pâine şi
ziariştilor”. În doar şase luni nivelul de trai ne-a crescut
vizibil. Giculanu şi-a schimbat ochiul de sticlă chioară cu
145
unul de diamant de 14 carate, Tactilul a început să vină
la cursurile de limba franceză cu un Mercedes ultimul
tip, iar profa şi-a făcut implant de silicoane prin toate
părţile moi ale corpului de-ai fi zis că-i „ Sex bomb” din
melodia lui Tom Jones. În ceea ce mă priveşte pe mine,
mi-am cumpărat o căsuţă de vacanţă pe malul unui lac,
la vreo 40 de kilometri de Montreal, şi-un iaht cu care
ieşeam în larg la fiecare sfârşit de săptămână. Şi
logistica pe care o foloseam a evoluat între timp. Aveam
acum fiecare o minusculă cască în ureche, iar duba
Tactilului se transformase într-un mic studio tv
ambulant. Ce mai, începuse să ne placă mult ceea ce
făceam: ziua la cursurile de limba franceză, iar noaptea
cu duba pe străzile Montrealului. Bineînţeles că am fi
putut să ne oprim. Am şi discutat varianta asta la un
moment dat şi-am decis în schimb să ne extindem şi în
alte oraşe, cât de cât apropiate de Montreal: Ottawa,
Quebec, Toronto. Acum când stau şi mă gândesc în
liniştea celulei, încep să-i înţeleg pe politicienii noştri
corupţi: „Încă două-trei mandate şi pe urmă ne oprim”.

(10)

Din jurnalul Tamarei

Astăzi mi s-a întâmplat unul dintre acele lucruri care pot

genera o reacţie la limita dintre râs şi plâns. Tocmai îl
lăsasem pe Andrei la grădiniţă, mă întorsesem şi mă
aflam acum în camera lui încercând să fac un pic de
ordine. În timpul ăsta gândurile-mi zburau în toate
146
direcţiile: cum ar fi fost viaţa noastră, dacă Mardare n-ar
fi decis de unul singur să-şi caute o lume mai bună, mă
gândeam şi la bărbatul misterios care-mi trimitea în
fiecare joi dimineaţa la birou, câte un buchet de
trandafiri albi, şi asta de câteva săptămâni bune, mă
gândeam la Andrei şi la cum a-nvăţat el să meargă pe
bicicletă în mai puţin de o oră. Ce mândru ar fi fost
Mardare să-l vadă. Şi-n timp ce mă gândeam eu aşa, la
câte şi mai câte, mi-am surprins, pentru o clipă,
imaginea în oglinda dulapului glisant din perete. Îmi stă
mai bine cu părul strâns în coadă, orice ar zice Ioana. Îmi
scoate în evidenţă ovalul feţei şi ochii. Şi dintr-o dată am
înţeles de ce nu progresam cu ordinea. Mai întâi am
izbucnit în râs, apoi, încet, încet, în ceva ce nu mai avea
nici o legătură cu râsul. Într-un fel de plâns fără lacrimi
ce-mi zguduia umerii şi-mi lăsa plămânii fără aer. În
oglindă se vedea clar cum mâna mea stângă aduna
piesele de lemn de la trenuleţul lui Andrei, şinele,
podurile, gările şi le punea în cutie, în timp ce mâna mea
dreaptă le scotea tacticos, una câte una şi le împrăştia
dezordonat pe jos. Am încercat să mă controlez. Mi-a
fost imposibil. Mâna dreaptă făcea ce vroia ea. Am
deschis dulăpiorul de deasupra aragazului dar mâna
dreapta l-a închis la loc. Am scos un urlet şi m-am
prăbuşit în genunchi. Simţeam că nu mai am aer, că mă
sufoc şi-atunci m-am deschis la ultimul nasture de la
cămaşă. Mâna mea dreapta a închis însă nasturele la loc,
aproape în acelaşi timp. M-am târât cum am putut până
la telefonul de pe masă, pentru că, în timp ce cu mâna
stângă mă împingeam în gresie ca să înaintez, mâna
dreaptă mă împingea înapoi.

147
Odată ajunsă la telefon a început un adevărat război
între mâinile mele. Mărturie că n-am visat, sau că nu
mi-am imaginat toată povestea asta, stau zgârieturile pe
care încă le mai am pe mâna stângă. În sfârşit am reuşit
să sun la salvare, am comunicat adresa şi m-am trântit
pe pat. Doctorul care a venit mi-a arătat câteva
fotografii în care erau imortalizaţi indivizi ce aveau
diverse expresii ale feţei şi mi-a cerut să-i spun ce tip de
emoţie îmi sugerează fiecare. M-a întrebat apoi dacă am
un loc de muncă stresant şi dacă am avut „pierderi” în
familie în ultimul timp. I-am zis că în afară de soţul meu
Mardare, care s-a pierdut acum câţiva ani pe undeva
prin Canada, n-am mai pierdut pe nimeni. M-a privit un
pic, circumspect, pe deasupra ochelarilor săi cu multe
dioptrii şi-a zis că mai mult ca sigur este vorba despre
sindromul „mâinii străine” sau „alien hand” cum e
cunoscut în literatura de specialitate şi că este în
legătură directă cu Corpus Collosum, comisura ce
desparte cele două emisfere cerebrale, un fel de cablu
subţire, plin cu neuroni, care asigură circulaţia informaţiei
între cele două părţi ale creierului. Cel puţin asta am
înţeles eu din ce mi-a explicat doctorul. Mi-a dat apoi o
trimitere către spitalul Gheorghe Marinescu pentru o
tomografie craniană şi o electroencefalogramă. Mi-a
lăsat şi o reţetă pentru un tratament pe care să-l încep
cât mai repede. Înainte să plece m-a întrebat dacă
locuiesc singură şi mi-a scris numărul său de celular pe o
carte de vizită. „Pentru orice eventualitate”, a zis
zâmbind cu subînţeles. Din cauza acestui zâmbet m-am
hotărât chiar în acea clipă să nu urmez tratamentul.
Analizele am să mi le fac însă. Am sunat-o apoi pe Ioana
şi i-am povestit ce mi s-a întâmplat.
148
A râs cu poftă şi mi-a zis că asta se datorează cu
siguranţă faptului că sunt născută în zodia Gemenilor şi
că am două personalităţi într-una singură şi că, probabil,
una dintre ele s-a săturat să tot fie „îngropată” şi a ieşit
la suprafaţă.
„De ce nu-l suni pe doctor? Pentru orice eventualitate.”,
m-a tachinat Ioana. „De ce nu-l suni tu? Deşi în cazul tău
nu ştiu dacă mai are efect vreun tratament.” „Tamara,
în altă ordine de idei, îl mai ţii minte pe Andu?” „Andu,
poetul supra-numit <Pe umeri pletele-i curg râu?> „El,
da. Cel care mi-a dedicat o epopee în versuri de vreo 30
de pagini, la sfârşitul clasei a XI-a.” „ Sigur că-l ţin minte,
că epopeea a scris-o ca subiect la examenul de
bacalaureat: <Poezie-fluviu pentru stăpâna visurilor
mele, Ioana.> Era să şi rateze înscrierea la facultate, că a
picat bacalaureatul din cauza asta”. „A şi ratat-o,
Tamara. A avut noroc că a luat Bacalaureatul în
septembrie. Aşa a ajuns să se înscrie la Automatică, el
care vroia să dea la Filologie, pentru că doar acolo mai
rămăseseră locuri pentru sesiunea din toamnă. Ei, şi
cum iţi spuneam, Andu m-a sunat să mă întrebe cum o
mai duc, ce mai fac, cum mai stau cu fericirea…”
„Drăguţ din partea lui.” „Da, şi-n trecere mi-a zis că scrie
în continuare poezii, că vrea să publice un volum de
versuri şi că dacă am chef pot să-l citesc şi pe internet,
pe un site de literatură. Are pseudonimul „Străinul”. Şi
tot el mi l-a recomandat pe un tip care scrie bine proză
şi care semnează cu pseudonimul Mardare. A zis că
trebuie neapărat să-l citesc. Ştiu că poate fi vorba de o
simplă coincidenţă, dar m-am gândit să-ţi spun şi ţie, că
n-ai nimic de pierdut dacă vezi cum scrie. Chiar dacă nu
e vorba de Mardare al tău, tot te vei alege cu o lectură
149
bună. Pentru că orice se poate spune despre Andu,
numai că are gusturi proaste în ceea ce privește
literatura, nu.”
Aşa că astăzi după ce l-am adormit pe Andrei cu
povestea despre puricele cu nouăzeci şi nouă de opinci
de fier, care sare până la cer, din cauză că mănâncă tot
din farfurie şi doarme după amiaza, am deschis
calculatorul şi-am intrat pe site-ul respectiv…

(11)

Dragă Tamara, e curios cum ţi se amestecă trăsăturile în

mintea mea, ca într-un joc de puzzle în care aş încerca să
potrivesc piese din jocuri diferite. De exemplu, pentru o
clipă ai avut gura Adinei, „ciuta” din clasa a VII-a, care
îmi scria bileţele cu versuri de dragoste de Nicolae Labiş:
„Nesfârşit e cerul/ Care se-ncepu,/ Nesfârşită-i ziua unde
eşti şi tu.” Tot ea m-a pus într-o seară să închid ochii, aşa
cum mă punea mama când voia să-mi facă o surpriză.
Am stat cu ochii închişi mai bine de douăzeci de minute,
sau cel puţin aşa mi s-a părut. Am simţit la un moment
dat ceva ca o adiere pe buze, ca şi cum m-ar fi atins un
puf de păpădie, şi imediat un gust de gumă de mestecat
Juicy Fruit. Mult timp după această întâmplare am fost
dezamăgit, deoarece fetele pe care le sărutam nu
aveau, niciuna, gustul acelei gume de mestecat. Culmea
e că l-am regăsit peste ani, la tine, Tamara. În momentul
ăsta ai ochii lui Carmen, fata care s-a transformat în
femeie, sub privirea mea înlăcrimată, într-o seară târzie
de toamnă, în mansarda cu un gemuleţ în tavan, ca un
150
hublou de vapor. Senzaţia de „barcă pe valuri”, foarte
puternică de câte ori trecea metroul pe sub clădirea cea
veche, s-a transformat deodată în rău de mare. Din
trupul fetei a rămas doar un cocon uscat ce mi s-a
sfărâmat între degete la prima atingere. Şi ochii, ochii ei
albaştri, care mă priveau parcă printr-un ochean întors.
Acum ai obrajii Laurei, studenta de la conservator, care
cânta dumnezeieşte „Summertime”, la miezul nopţii, pe
plaja de la Costinești. Făcea un duet de excepţie cu
Cătălin, un student la medicină din Iaşi, vocea lui nelucrată,
de bariton, o domina, o subjuga, o îngenunchea, o
poseda şi ea se lăsa posedată cu un zâmbet de satisfacţie
de nedescris în colţul gurii. Pe vremea aia eu cântam la
flaut, învăţasem singur, măcar la asta fusese bună şi
armata.

Timp de nouă luni exersasem în fiecare zi şi, de unde la

început colegii din dormitor adormeau pe note
monotone, lungi şi grave, spre sfârşitul stagiului
adormeau pe „Iarna” de Vivaldi sau pe „Menuetul” lui
Bocherini. Laura şi Cătălin mă acceptaseră în preajma
lor, încântaţi de „improvizaţiile” cu care-i însoţeam în
călătoriile lor muzicale. Eram conştient însă că oricâtă
pasiune aş fi pus în ceea ce cântam, n-aveam cum să
rivalizez cu Cătălin, ale cărui „vibrato-uri” şi „tremolo-uri”
n-aveau nevoie de o bucată de lemn pe post de
intermediar. Cine crede că doar în iubirea fizică există
orgasm, n-a cunoscut iubirea în toate formele ei, draga
mea Tamara. Într-una din nopţile în care rămăseserăm
pe plajă toţi trei, în aşteptarea răsăritului, aproape de
sfârşitul lui „Summertime”, Laura a încetat brusc să mai
cânte, s-a lăsat moale pe spate şi capul i-a căzut, cu un
151
zgomot înfundat, pe nisip. Ne-am oprit şi eu şi Cătălin,
contrariaţi. „S-a întâmplat ceva, Laura?” M-am aplecat
asupra ei şi la lumina lunii am observat că avea ochii
închişi şi tremura uşor, din tot corpul, deşi afară nu era
deloc frig. A strigat-o şi Cătălin, fără nici un răspuns. Am
intrat în panică. I-am tras două palme, poate un pic mai
tare decât ar fi fost cazul, şi-n aceeaşi clipă mi-am dat
seama că voiam de câteva zile să fac gestul ăsta şi-abia
atunci am devenit conştient că eram gelos pe Cătălin.
Laura a deschis ochii, liniştită, ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. „De ce n-ai răspuns?”, am întrebat-o. A
ridicat uşor din umeri şi ne-a făcut semn să ne aşezăm
lângă ea pe nisip, apoi s-a cuibărit în braţele noastre.
Aşa am aşteptat răsăritul. Care a fost ratat. O perdea de
nori ivită din nimic, ne-a împiedicat să-l vedem. Dar cui
i-a mai păsat de răsărit.
Şi părul, părul cu care mi te imaginez e de fapt părul
Irinei. Despre ea nu-mi mai aduc aminte decât că avea
părul lung, că atunci când bătea vântul îi acoperea faţa
şi că nu voiam să i-l dau la o parte de teamă să nu
descopăr, sub şuviţele ei, faţa mea.

În liniştea celulei mele realizez că toate femeile de care

am fost îndrăgostit au format în final una singură, pe
care o cheamă Tamara şi de care mă leagă o mulţime de
fire invizibile. Poate că de-asta şi simt o nevoie acută
să-ţi scriu.

Aşa cum îţi spuneam, lucrurile mergeau din ce în ce mai

bine în ceea ce priveşte acţiunile noastre din Canada.
Banda lui Möbius devenise nelipsită din primele pagini
ale cotidienelor importante din Montreal. Mă gândeam
152
din ce în ce mai des să mă retrag. Cu banii pe care-i
strânsesem până atunci aş fi putut cumpăra cu
siguranţă un teren în România, undeva pe lângă Sinaia
sau Predeal, aş fi angajat o firmă de construcţii şi-aş fi
ridicat vile după metoda canadiană. Adică ieftine şi
rezistente la frig. Tactilul zicea şi el că asta va fi ultima
noastră lovitură. „Vom lovi acolo unde se aşteaptă mai
puţin, adică la sediul central al Băncii Royale. Dacă avem
noroc, într-o oră am terminat.” Era pentru prima oară
când cuvântul „noroc” apărea în formula după care se
calcula reuşita operaţiunii. Ar fi trebuit să-mi sune vreun
clopoţel, însă din păcate nu mi-a sunat.
Ne-am urcat deci în maşina Tactilului, transformată în
„stat major” ambulant, la ora 23:20 fix. Am ajuns la
bancă la 23:30. Giculanu a instalat camera în trei minute.
Prima victimă a apărut la 23:37. Şi-a lăsat cardul în
interiorul maşinăriei şi-a plecat bombănind. Tactilul a
intrat, a recuperat cardul şi a început să fluiere foarte
sigur pe el melodia din „Mission Imposible”. I-am spus
codul în cască şi-apoi am auzit zgomotul maşinăriei care
„scuipa” prima tranşă de o mie de dolari, în bancnote
de 100. Acum a intervenit neprevăzutul. „Victima” s-a
întors şi a intrat din nou în bancă la 23:42.
L-am anunţat pe Tactil în cască, dar era deja prea târziu.
Faptul că o altă persoană scotea bani de la bancomatul
care tocmai îi „înghiţise” cardul cu câteva minute
înainte o pusese deja pe gânduri pe „victimă”.
„Tocmai aici v-aţi găsit să operaţi? În sediul central al
Băncii Royale?” Ia uite ce-l preocupă pe ăsta, mi-am zis,
în timp ce mintea îmi patina în gol. Dar nu pentru mult
timp. I-am transmis imediat Tactilului în cască mesajul
de retragere şi-am trimis-o pe profa de franceză să-i
153
asigure ieşirea. Odată intrată, aceasta, cu o lovitură bine
plasată după ceafă l-a culcat la pământ pe individ, a luat
apoi geanta cu bani şi s-a îndreptat spre maşină. Tactilul
a răsuflat uşurat (l-am auzit cu urechile mele prin
microfonul cu emiţător din lavalieră, nu e o simplă
figura de stil), a decis că situaţia era sub control şi a mai
introdus încă o dată cardul. Degeaba i-am răcnit eu în
cască s-o lase dracului baltă, să demonteze camera şi s-o
ştergem. Exact când bankomat-ul „scuipa” cea de-a
doua tranşa de 1000 de dolari am auzit sirenele. Era
23:45. În 20 de secunde, atâtea câte i-au trebuit Tactilului
să ia banii, să recupereze camera şi să deschidă uşa de la
bancă, locul mişuna de poliţişti. Atunci am realizat de ce
strigase „victima” în gura mare fraza aceea care la
început mi s-a părut absurdă. Era clar: avea un celular,
apăsase pe 911, şi-l lăsase deschis. Tactilul a ridicat
mâinile deasupra capului, aşa cum i se strigase prin
porta voce. I-am zis în cască să fie pregătit, că o să aibă
deschisă portiera pe partea dreaptă, am demarat în
trombă şi-am apăsat până la fund pedala de acceleraţie.

154
 III. Scurte proze satirice

„Doar două lucruri sunt infinite: universul şi prostia

umană, însă nu sunt sigur de primul.”
Albert Einstein (savant)

„Nu sunt deştept, dar când mă uit în jur prind curaj.”

Ion Creangă

155
156
 Am muncit pe-acest pământ pentru
o cruce şi-un mormânt

Preşedintele Trăsescu spunea de curând la televizor că

România e o ţară muribundă, iar odată cu lansarea
candidaturii sale la preşedinţie, Stopescu a declarat:
„Sunt doctor şi lumea aşteaptă de la un doctor un
diagnostic şi apoi un tratament.” Diagnosticul l-a pus
deja preşedintele încă în exerciţiu: ţară muribundă. Prin
urmare chirurgului nu-i rămâne decât să opereze. S-ar
putea să reuşească operaţia, dar să-i moară pacienta.
Adică România. Aşa că, prevăzător din fire am făcut o
vizită la cimitirul Bellu să mă interesez de-un loc de veci.
Pentru ţară bineînţeles, voi la cine v-aţi gândit?

Am găsit aici o Românie la o scară mai mică. Cavouri

impunătoare de inspiraţie SF, unele dintre ele cu
termopane şi aer condiţionat, alături de imitaţii de
peşteri sau de biserici, de te întrebi cine, doamne iartă-mă,
le-a dat autorizaţie de construcţie. Am intrat în vorbă cu
câţiva gropari care păreau să ştie totul despre lumea de
dincolo (unul dintre ei era chiar cu un picior în groapă în
timp ce vorbea cu mine) şi i-am întrebat cam cât mai
costă o criptă. Au zis că e criptată informaţia, că
depinde de materialul pe care-l bagă, dar că, ţinând cont
că e criză, cam 5000 de euro. Criptă de beton, placată
cu granit. Are şi garanţie şi „after sell service”, aşa le-a
157
zis patronul să zică. M-au întrebat apoi ce vorbe vreau
să scrijelesc în piatră şi mi-au dat o listă din care să-mi
aleg:
1. „Am muncit pe-acest pământ pentru-o cruce şi-un
mormânt”. Epitaful mi s-a părut destul de potrivit pentru
perioada asta de criză. Crucea aş putea s-o achit pe loc,
iar pentru criptă, pot folosi programul Guvernului:
împrumutul pentru „ Prima casă” de veci.
2. „Din calea vieţei am plecat şi-n mari dureri soţia mi-am
lăsat”. M-a dus cu gândul la divorţul din coaliţie, la
retragerea PNL-ului de la Guvernare, la moartea alianţei
PSD-PDL.
3. „O viaţă liber eu am fost/Să fac ceea ce-mi place/ Dar
am ajuns aicea, jos,/Şi nu mai am ce face”. Nu m-am putut
gândi decât la Piron Cosma, obligat, după ieşirea din
puşcărie, să se întoarcă în mină pentru a-şi întreţine
familia.

Nu mi-a plăcut în mod deosebit niciunul dintre texte.

Groparul ăl bătrân nu s-a lăsat şi a scos un catalog cu poze.
„Epitafurile astea le-am executat deja, domnu’, le vedeţi
pe crucile din cimitir.” M-am uitat mai cu atenţie:
„La vreo doi metri mai jos /zace corpul meu frumos,/Nu
trece nepăsător, că şi tu eşti muritor.” Şi era şi poza unei
tinere. Primele două versuri mi-au produs fiori pe şira
spinării. Cât de frumos mai poate să-ţi fie corpul la doi
metri sub pământ? Următoarea fotografie, cu un epitaf
în engleză: „You have gone up in the sky. Please watch
your mumy and dady”, m-a lăsat, vorba poetului naţional
(şi el înmormântat la Bellu), „nemuritor şi rece”. Trăim
în România, murim în România, s-o facem în limba
română până la sfârşit.
158
Un singur epitaf mi-a plăcut cât de cât. Părea scris de dl.
preşedinte Trăsescu pentru Elena Urdea, după ce aceasta
din urmă a plecat de la cabinetul preşedintelui: „Lenuţa
mea cea scumpă/ te caut pretutindeni/ şi te aştept mereu,
/dar nu eşti nicăeri./ E numai gândul meu.”

Văzând că nu mă pot hotărî, groparii au sărit să-mi arate

şi poze cu accesorii pentru criptă, incluse în acelaşi preţ.
Cică sfincşii sunt foarte „cool” anul acesta şi se poartă
mai ceva ca cristalele zwarovsky la poşetele doamnelor.
M-am despărţit cu greu de gropari. Deveniserăm prieteni.
Cei doi litri de palincă pe care-i adusesem eu ca să-i trag
de limbă, parcă intraseră în pământ. La plecare mi-au zis
că dacă-l îngrop pe primul cu ei, pe al doilea îl îngroapă
pe gratis, că au o promoţie „doi într-unul” până la alegeri.
Nu contează din ce partid e. Ce mai, ştiau să facă
afaceri! Le-am promis c-o să-i caut neapărat, imediat ce
dl. preşedinte va anunţa că România a dat ortu’ popii.

159
 Când o zbura porcul

Acţiunea de mai jos se petrece în satul Mierleştii de Sus,

judeţul Olt. Ion şi Vasile sunt doi ţărani care au participat
la cursurile intensive (plătite de Comunitatea Europeană)
de asomare a porcului.
- Ioane, mă ajuţi mă să tai porcul?
- Măi Vasile, tu n-ai înţeles că acuma porcul nu se mai
înjunghie, acuma se eutanasiază?
- Se eutana... ce mă?
- Se electrocutează cu şoc electric, sau se gazează, mă
incultule, se vede c-ai dormit la
cursurile alea. Sau măcar îi dai c-o lopată în cap ca să-l
anesteziezi, dacă n-ai cloroform şi pe urmă-l împuşti în
cap când doarme.
- Bine măi Ioane, mă ajuţi ca să omor porcul, ori nu?
- Mă, eu te ajut, dar numai după normele europene, că
altfel ne pun ăştia de la Autoritatea Naţională Sanitar
Veterinară să plătim cât nu face.
- Păi hai atunci să-ncercăm să-l electrocutăm. Firele alea
de pe stâlpii de înaltă tensiune au peste 5000 de volţi.
Dar cum facem să-l urcăm până acolo?
- Măi Vasile gândeşte-te la ceva mai simplu. Nu-nţelegi
că n-avem voie să stresăm animalul? Uite, de exemplu
moartea prin asfixierea cu gaz e considerată moarte
uşoară. Se încadrează în normele europene.
- Şi unde o să fie camera de gazare?
160
- Cum unde, măi Vasile? În bucătărie. Dăm drumul la
gazele de la butelie, băgam porcul în bucătărie şi
aşteptam.
- Că bine zici, măi Ioane. Pentru ideea asta meriţi
jumătate din pomana porcului.
Zis şi făcut. Trecem peste partea cu introdusul anima-
lului în bucătărie, parte care a necesitat confecţionarea
unui ham şi momirea porcului cu ajutorul unui film
porcos şi cu floricele de porumb ca să se binedispună.
După fix o oră si 45 de minute, timp în care animalul a
băut şi două beri şi a râgâit ca un porc cei doi au reuşit
să-l introducă în bucătărie şi să dea drumul la gaze.
Cuprins de remuşcări târzii, Vasile i-a cerut amănunte lui
Ion despre modul în care se produce moartea prin
asfixiere.
- Măi Vasile, mai ţii minte acum doi ani când ai coborât în
beci să vânturi vinul şi te-a găsit nevastă-mea prăbuşit
lângă butoi şi cu furtunul în gură?
- Mai ţin, cum să nu ţin, că doar ea mi-a făcut respiraţie
gură la gură.
- Vezi, aşa e şi cu porcul.
- Păi şi lui cine-o să-i facă respiraţie gură la gură, tot
nevastă-ta?
- Vasile, vezi că te-ntreci cu gluma şi te las cu porcul în
baltă.
- Păi chiar că e-n baltă, uite ce-a făcut animalul, a
răsturnat ceaunul cu apă de pe aragaz şi mălaiul din
dulap şi-acuma se tăvăleşte-n el ca-n noroi. Auzi Ioane,
eu zic c-ar trebui să schimbăm metoda. A trecut mai
bine de o oră de când am dat drumul la gaze şi nu
se-ntâmplă nimica. Mai bine să-l împuşcăm în cap cu
pistolul de împuşcat cuie.
161
- Măi Vasile, nu sunt eu de vină ca ţi-ai construit o
bucătărie aşa de mare şi că s-a rarefiat gazul de la
aragaz. Uite cum facem. Tu ţii porcul cu gura deschisă
şi-i vâri deştele în nas iar eu îi bag furtunul de la butelie
pe gât. În felul ăsta el o să tragă din furtun cum trăgeai
tu la şedinţele de aerosoli de la Băile Felix.
- Să-i mai dăm atunci nişte bere cu pâine să stea liniştit,
zise Vasile înţelept.
Ion şi Vasile s-au luptat cu monstrul ce cântărea circa
160 de kg, încă vreo 2 ore. După 10 litri de bere şi 5 pâini
au reuşit să-i bage furtunul în gură. L-au ţinut aşa vreo
30 de minute până când porcul a dat semne că nu mai
mişcă. S-au privit atunci în ochi cu bucuria muncii împlinite
şi cu sentimentul că, deşi sunt doi ţărani de unde
a-nţărcat mutu scroafa, au intrat şi ei în Europa. În timp
ce-şi ştergea broboanele de sudoare de pe frunte, Vasile
şi-a aprins o ţigară, gândindu-se ce moarte uşoară a avut
până la urmă porcul. La flacăra brichetei n-a mai apucat
să vadă decât expresia îngrozită de pe faţa lui Ion. A
doua zi, la Ştirile de la ora 5, oamenii din satul Mierleştii
de Sus povesteau cum s-a abătut din senin asupra
localităţii lor o ploaie cu bucăţi de şorici gata pârlite,
foarte gustoase şi fără pic de toxine.

162
 Cum să agăţi o piţipoancă.
(Mic ghid de seducţie pentru filfizoni, papiţoi şi cocalari)

Mai întâi trebuie să te convingi că ai de-a face cu o

piţipoancă adevărată şi nu cu o imitaţie ieftină. Piţipoanca
get beget are musai cont pe Facebook şi pe Youtube în
care performează la greu şi cu gura şi cu alte părţi ale
corpului, pe diverse melodii (cel mai adesea manele). Îşi
etalează prin Mall-uri şi pe la diverse ocazii blugii stretch
cu vedere la chiloţeii tanga. De-asta o petrecere la care
participă mai multe piţipoance se mai numeşte şi
„chiloţeală”. Expresia: „În seara asta e rost de chiloţeală”
vrea să spună că e rost de agăţat la un party. Piţipoanca
veritabilă poartă buricul la vedere fiindcă, evident, se
crede buricul pământului. Îşi fâţâie silicoanele („n-am
făcut dragă nicio operaţie estetică”) prin cluburile de
fiţe din Dorobanţi sau din Centrul Vechi, doar, doar o
remarca-o vreun personaj influent, vreun tăicuţ viril
ş-ajunge şi ea măcar să danseze pe masă la Dan Diaconu
în Direct. Modelele ei sunt: Simona Sexual, Magda
Buimac, Oana Zăvorâtu, Gina Puşcă. E la curent cu toate
transferurile de fotbalişti, că nu se ştie niciodată când
divorţează Chivu sau Mutu. O piţi adevărată are voce
falsă, gene false, ţâţe false, unghii false şi neapărat un
telefon de fiţe cu care îi trimite lui iuby mesaje de genul:
„ooohhhh yes, thuamneee cât te iubesc!!! Sunt la masaj.
Întârzii 45 de minute.” În puţinul timp care-i mai rămâne
163
liber între două solare, un shopping cu prietenele şi siesta
de după-amiază, piţipoanca veritabilă studiază revistele
de modă, ca să vadă ce paiete şi sclipiciuri mai sunt în
trend. Are ca pasiuni: datul din buci pe boxe, ştersul
taburetului de praf cu ţâţele, datul ochilor peste cap şi
participarea la emisiunile lui Cacatos, fie măcar şi ca
aplaudacă.
Bun, să zicem că ai reperat o piţipoancă pură, netraficată,
călare pe scaunul de la bar, în Pamboo de exemplu. Iată
care sunt paşii pe care trebuie să-i urmezi pentru a o
determina să-şi petreacă noaptea cu tine în pat:
1. Descheie-te la trei nasturi de la cămaşă şi lasă la
vedere, pe lângă părul de pe piept, şi crucea
imensă placată cu aur, cu numele tău gravat pe
ea. Piţipoancele sunt credule, fie şi-n Dumnezeu.
2. Învârteşte ca pe un lasou în jurul capului, brelocul
cu cheile de la Lamborghini-ul lu’ taică-tu.
3. Pe măsură ce te apropii de ea fredonează ultima
manea a lui Liviu Puştiu: „am o carte în portofel/
care mă face boier/ am un cont deschis în bancă/
şi duc viaţă adevărată.”
4. Dacă vezi că-ţi zâmbeşte bagă vrăjeală ieftină de
genul: „Ce zi minunată e afară, dar nu aşa de
minunată ca şi zâmbetul tău cristalin precum
Eufratul ce scaldă Edenul”, sau foloseşte unul
din mesajele pe care le-ai scris pentru gagici pe
Facebook.
5. Până să se dezmeticească piţipoanca, comandă-i
ceva de băut, de fiţe bineînţeles, un „sex on the
beach”, sau un „sex on the rocks” dacă n-au, sau
oricum ceva care să aibă legătură cu sexul.

164
 6. Sună-te singur de pe cel de-al doilea telefon, fără
să bage de seamă Piţi, şi vorbeşte ca şi cum ai fi
un impresar bazat de jucători de fotbal: „Da
frate, ţi-l dau cu 500.000 de euro. Hai că-l dau
ieftin că e accidentat.” Şi la sfârşit bagă şi-un
râgâit cât mai masculin.
7. Dă-ţi jos haina de blană şi spune-i că vezi în ochii
ei cum se reflectă în ochelarii tăi de soare faţa ei
ca de înger căzut şi te ia cu călduri.
8. Scarpină-te un pic între picioare, să vadă piţipoanca
ce curea de firmă ai, apoi pune-i o palmă pe cur şi
întreab-o dacă nu vrea să faceţi balonaşe de
săpun la tine-n baie.
9. Dacă răspunsul e pozitiv nu te năpusti pe ea ca
obsedatul. Scoate-ţi un trabuc şi toarnă-i şi ei o
cupă de şampanie.
E momentul să o conduci cu maşina la tine. Pe urmă poţi
să pui pozele cu voi doi pe Facebook, ca să vadă
pretenarii c-ai ars-o cu o piţipoancă.

165
 Ilie şi Didina

Pe timp de criză pensionarii se distrează şi ei cum pot:

unii plimbă câinii vecinilor mai înstăriţi, alţii taie frunză,
aceloraşi câini, o parte dezleagă cuvinte încrucişate, iar
altă parte joacă diverse jocuri de societate: „Şeptică” pe
porunci cu soţia (de genul „cine pierde duce gunoiul”,
sau „cine pierde stă la coadă pentru bilete la Olăneşti”),
„Nu te supăra frate, dar brânza-i pe bani”, „Ai rim jim
jim, ai ram jam jam”, sau „Flori, fete, filme sau băieţi
trecuţi bine de vârsta a treia”. Vor să-şi aducă aminte
săracii de tinereţe şi să uite de necazuri (de lipsa
medicamentelor compensate, de dispariţia agentului
termic sub acoperire, de întreruperea difuzării serialului
„Santa Barbara” după numai 3255 de episoade).
Cunosc un cuplu, Ilie şi Didina, cam la 70 de ani, care se
distrează de exemplu, dând telefoane cunoscuţilor şi
necunoscuţilor.
Didina: „Ilie, mi s-a stricat vaporizatorul de la fierul de
călcat. Sună tu te rog la magazin si vezi dacă e-n
garanţie.” Ilie: „Dă-l încolo de vaporizator. Acum mă uit
la <Ştirile de la ora 5>. E una groaznică. Cică: <Guvernul
Dop ucide în faşă firmele private.> Păi, Ceauşescu era
mic copil cu genocidul lui”. „Hai mă Ilie, sună te rog, că
vreau să-mi calc budigăii ăia cu volănaşe.”
Ilie ridică receptorul şi formează numărul magazinului
de electrocasnice. <Călcaţi cu noi> srl, bună ziua, se
166
aude o voce de la celălalt capăt al firului, avem o nouă
promoţie la fierul de călcat cu sistem anti-picurare şi
auto-curăţare, jet vertical, wireless...Ilie: „Ho, ho, ho.
Las-o mai moale, că nu pentru promoţie te-am sunat
eu.”
„Are talpa din duriliu, buton de precizie pentru termo-
stat...” Ilie: „Auzi, agasantule, are şi telecomandă?”
„Nu, dar vă putem oferi o protecţie împotriva calci-
fierii...” Ilie: „Te rog frumos să nu fii obraznic. Pentru
calcifiere iau Osteoprotect. Te-am sunat pentru că am
un fier de călcat căruia i s-a stricat vaporizatorul şi vreau
să ştiu dacă este în garanţie.”
„Nu este în garanţie, dar vă putem oferi promoţia: două
fiare de călcat la preţ de unu. Ambele fiare au un sistem
de răcire automat precum şi kilometraj, vitezometru,
dispozitiv pentru luarea tensiunii, a glucozei din sânge...
Ilie: „Şti ce, ia dă-mi-l pe şeful tău.” „Imediat, imediat,
rămâneţi pe fir.” „Bine rămân pe fir. Auzi Didino, ăsta
mă pune să fac şi echilibristică la vârsta mea”.
„Trece vremea, trece vremea, trece vremea şi n-o poţi
opri.” Didina: „Ilie, ce faci acolo, îţi arde de cântat?” Ilie:
„Îmi arde pe dracu’. Mi-a pus inutilu’ ăsta muzică de
aşteptare şi fredonez şi eu ca să-mi treacă timpul mai
repede: trece vremea, trece vremea...”
Răspunde şeful: „Bună ziua, numele meu este Bâzdâc
Vasile şi sunt responsabilul magazinului. Cu ce vă pot
ajuta?” Ilie: „Staţi un pic. Doar iubirea, doar iubirea, doar
iubirea, e tot ce mi-a rămas...” Responsabilul: „Domnule,
puteţi să-l înlocuiţi cu succes pe Hotabiţă. Mai ales că-i
trece vremea, îi trece vremea şi nici Gerovitalul nu mai e
ce-a fost. Cu ce vă putem ajuta?” Ilie: „Vaporizatorul
este în garanţie?” „Da, dar nu la noi. Vă transfer imediat
167
la departamentul de vaporizatoare. Rămâneţi pe fir.”
Ilie: „Didino, ăsta mă transferă acum în altă parte. Mi-a
pus şi altă muzică. <Tu-i spui politicianului că totu' e la
vale/ Şi nu se mai Oprescu până nu face Boc>. „Bună
ziua, departamentul de vaporizatoare.” Ilie: „Tu-i spui
politicianului că totu' e la vale... Auzi mă, demagogule,
m-am săturat de promisiunile tale deşarte. Toţi sunteţi o
apă şi-un pământ. Crezi că de vaporizator îmi arde mie
acuma?”, şi-i trânteşte telefonul în nas. „Didino, cum era
continuarea de la melodia aia cu <Paraziţii>?”. „Nu ştiu
Ilie, că mie nu-mi plac Paraziţii. Eu ascult numai BUG
Mafia.”

168
 Viaţă de şantierist

Îl duceam într-o dimineaţă pe puştiul meu la tenis şi

când s-o iau la dreapta pe strada ce iese spre terenuri
văd că e drumul blocat. O mulţime de muncitori fremăta
veselă de colo-colo într-o totală mişcare browniană
(cum ar spune domnul primar Von-Ghelie, pă persoană
fizică). Hait, îmi zic, te pomeneşti că schimbă iar ăştia
bordurile pentru că nu se asortează cu pantofii lui
Stopescu? Las geamul din stânga jos şi mă adresez unui
tip respectabil, la bustul gol, cu o burtică de poliţist de
circulaţie, sprijinit într-un târnăcop: „Dumneavoastră
sunteţi şeful?” „Da, zice, scoţându-şi ţigara din gură, dar
cum v-aţi prins?” „Mi-aţi transmis telepatic”, încerc eu
să fiu spiritual. Îl aud scoţând apoi un zgomot, ceva aşa,
între un râgâit şi un horcăit şi până să deschid eu uşa să-i
sar în ajutor omului, mă trezesc cu o flegmă pe parbriz.
„Şi p-asta tot telepatic ţi-am transmis-o, băi şmechere.”,
zice, şi pleacă trăgând dispreţuitor din ţigară. „Tati,
dacă tot a început să ne spele parbrizul, de ce nu-l laşi să
termine?”, vrea să ştie ăla micu’.

Cu riscul de a întârzia cu copilul la şcoală, vreau să aflu

acum, cu orice preţ, ce se petrece pe strada mea şi de
ce nu mai pot face dreapta să ies în strada principală.
Las maşina de izbelişte şi mă îndrept spre un alt muncitor,
mai tinerel care joacă table cu un coleg. „Iertaţi-mă că
169
vă deranjez, încerc eu să fiu cât mai politicos, pentru că
de data asta nu mai beneficiam de protecţia parbrizului,
aveţi idee ce se construieşte aici?” Tânărul ia zarurile în
pumn, îmi întinde mâna să suflu peste ele şi le aruncă
apoi cu dexteritate: „Alea jacta est!”, zice tinerelul şi nici
nu mă mai bagă în seamă. „Măi să fie”, mă trezesc vorbind
de unul singur. „Parc-am nimerit în Twilight Zone. Nimeni
nu vrea să-mi spună nimic. Ce-o fi cu secretomania asta?
Te pomeneşti că aici vor să îngroape marile dosare de
corupţie din ultimii ani?”

Zic să mai fac o ultimă încercare cu un tip căruia i se

vede numai capul din groapă. Are părul lung şi prins în
multe şuviţe creţe, aşa ca al lui Bob Marley. „Fiţi amabil,
ce se construieşte aici?” Individul ridică o privire pierdută
spre mine şi pare că vorbeşte cu cineva situat undeva în
văzduh, mult deasupra mea: „Un teren de baschet, nu
se vede?”, pe urmă îşi pleacă privirea spre laptop-ul pe
care-l ţine pe genunchi şi continuă să joace „Frontiera
morţii 3”, un „first person shooter”, adică un joc în care
trebuie să-mpuşti pe toată lumea şi la sfârşit să-ţi tragi şi
tu un glonţ în cap ca să-ţi explodeze şi să vezi ce ai în el.
O fi stresat omul, şi are nevoie de oarece destindere.
„Vorbiţi cu inginerul şef”, se mai aude din groapă, printre
gemete şi-mpuşcături. „E în cabina buldozerului.”
Inginerul şef moţăie cu capul pe butoanele de comandă
de la bord. Se sperie când îl ating şi se dă cu capul de
stingătorul de incendii. Înjură scurt printre dinţi, apoi
răspunde amabil tuturor nedumeririlor mele: „Domnule
dragă, credeţi că eu nu ştiu că mai bine făceam o
parcare-ntre blocuri, decât terenul ăsta de baschet? Cât
priveşte echipa de zombi, cum ziceţi dumneavoastră, pe
170
care aţi văzut-o azi la treabă, ne descurcăm şi noi cum
putem. Băieţii fac parte din primul lot de funcţionari
publici disponibilizaţi, din cei 200.000 de mii anunţaţi
anul trecut de domnul Prim Ministru. Şi după cum aţi
văzut n-au renunţat la obiceiurile pe care le aveau prin
ministere.”
Peste câteva zile am trecut iar pe lângă şantier să văd cum
au mai evoluat lucrările. Se mişcaseră destul de repede
băieţii, terenul de baschet era aproape gata. Un singur
lucru uitaseră: să scoată buldozerul de pe teren înainte
să cimenteze şi ultimii stâlpi ai gardului împrejmuitor.
Acum aşteptau să vină o macara şi să dea buldozerul
peste gard.

171
 Scrisoarea unui emigrant către iubita lui din România

Am un prieten care a emigrat în Canada, mai precis în

Toronto, acum câţiva ani, pentru că pur şi simplu nu se
mai afla în siguranţă în România (era căutat pentru falsi-
ficarea alegerilor prezidenţiale, organizarea evadării unui
terorist internaţional, trafic de arme şi altele asemenea
chestii minore).
Între timp a cam uitat limba română, dar nu le-a uitat pe
românce. Luna trecută a cunoscut pe Facebook o blondă
din Pleşcoi, şi s-a îndrăgostit atât de tare de ea încât s-a
hotărât să-i scrie o scrisoare de dragoste. După ce-a
redactat-o mi-a trimis-o mie pe e-mail să i-o corectez.
Iată cam cum arăta scrisoarea lui înainte de corectură:

«Dragă darling,
Stau în mai ăpartmănt şi mă holbez la pikcher-ul tău în
costum de baie pe care mi l-ai trimis leitli pe e-mail. Parcă
în cel de acum două săptămâni n-aveai bub-şii aşa de
mari. Sunt nechurăls? Mă uit la ei şi-mi pierd belăns-ul.
Fară nici un daut tu eşti sens-ul vieţii mele.
Să-ţi spun samting ăbaut mi şi despre Toronto the siti I liv
in. Toronto iz ă nais siti dar până să primesc letăr-ul de la
tine eram veri diprest. Ză psaicaietrist mi-a zis că e din
cauză că n-am pozitiv atitud. I traid să-i ixplein că brevetul
meu de şip keptăn din România mi-a fost recăgnaizd doar
de Toronto taxi draivărs ăsoşieeişăn ănd hi told mi să stop
172
filing sori for maiself şi să vad the brait said of laif. M-am
ridicat de pe cauch m-am dus to ză uindou am tras dreip-urile
end it uăz darc. Nici măcar o umbră de braitnes, că era
deja nait. La sfârşitul şedinţei mi-a dat să iau Prozac tri
taimzs ă dei şi mi-a spus că laif iz a biutifăl ădvencer şi că
hepines is jast an atitud. Cred şi eu. După ce i-am saind ap
un check de 300 de dollars, hepines is jast an atitud.
După tri uics au început să se vadă efectele Prozac-ului.
Puteam să-mi duc clienţii eniuer in Toronto cu ochii
închişi. Mă trezeau ei directli la destineişăn. Devenisem
mach more confident. În aceea piriod am cunoscut-o şi pe
Anna L., a nais gărl from Chişinau. Am plimbat-o prin
Toronto până I left out of gaz. Era a lităl dranc şi nu-şi mai
amintea uer şhi steid. Pe drum i-am spus mai laif stori.
După haf a început să se bore, să se borască a lităl prin
mai car. Am poftit-o apoi in mai bedrum end i-am dat un
cap în gură. De ceai. Strong. English cap of ti.
La început n-am vrut să mă involv imouşănăli şi-am tratat-
o laic ă sistăr. Like a step-sistăr. Eniuei nu puteam să
rămân nici eu de stoun, că tipa arăta ca Sharon Stone în
filmul Basic Instinct.
Draga mea blondă, auăr stori a a durat fix nain end a haf
uiks, vorba filmului, if you nău uăt I min. S-a dovedit mai
apoi că mai diăr Anna L. a fost un sneik încălzit la brest.
Shi dampt me pentru cel mai bun frend al meu din
România, unu Irinel, bicoz theţ uăt frenz are for! I-a durut
în elbou de mine. Laif iz a biutifăl ădvencer, indid. Depinde
pentru cine. Am găsit şi un mesigi de la Anna scris cu
lipstick roşu pe oglinda din bathrum: „Am plecat să sărci
mai G point“.
După trei pastile de Prozac I felt ca un nou născut, ca un
bebeluş, ca un sugar. Sakăr!
173
Acum întelegi, kendi-ul meu de cioclit, de ce îmi doresc ă
stedi rileişănşip? De seik-ul tău aş fi în stare s-o iau from
the bighining. Sunt ful of pozitiv atitud. Acum am un
părpăs. Am un rizăn tu liv. Am plenti of drimz în legătură
cu tine. E drept ca măust of dem sunt erotice. Aim ueiting
cu nerăbdare să vii. Vorba poetului: mai am un singur
wish, în liniştea serii/ să nu mă laşi să periş/ de dorul
mângâierii. Kis you olovăr! Bai, mai lav end nu uita: ză
fiucer iz auărs.

174
 Amintiri din Iepoca de Aur
(1)

Azi tovarăşa învăţătoare ne-a zis că cine vrea poate să

participe la concursul de creaţie literară „Tinere Condeie”,
faza pe şcoală. Am ridicat şi eu mâna, că tovarăşa a zis
că cine se duce are un zece din oficiu la „dezvoltarea limbii
române”, chiar dacă nu face nici o brânză la concurs.
Imediat după ce m-am înscris a început să-mi pară rău,
că tovarăşa ne-a mutat în primele bănci pe toţi cei cu
concursul şi ne-a zis să-i scriem pe o bucată de hârtie
câteva idei. Eu n-am mai stat în prima bancă. Se vede
până şi crăpătura pe care am făcut-o anu’ trecut, când
eram într-a treia, împreună cu Vicenţiu, când am dat la
ţintă, cu bile de rulment, în nişte cercuri pe care le-am
făcut cu creta pe tablă. Tovarășa de engleză a alunecat
pe două bile şi aproape a făcut şpagatu’, cum îl face
Adina din banca a doua la orele de Educaţie Fizică şi
Sport. Numai că tovarăşa, în loc să se bucure ca Adina şi
să sară-ntr-un picior de fericire, s-a ridicat cu greu de jos
şi-a întrebat: „Cine-a fost măgaru”? A doua zi m-a chemat
cu părinţii la şcoală, iar tata i-a dat mână liberă să-mi
facă ce vrea dânsa, că s-a săturat şi el de câte prostii fac.
Abia mai târziu am înţeles eu ce însemna „mână liberă”,
când mi-a tras tovarăşa două castane, chiar în creştetu’
capului, cu inelul dânsei cu piatră preţioasă de-am văzut
stele verzi, ca şi culoarea pietrei de la inel. Mi-a tras şi-o
175
palmă peste ureche de mi-a ţiuit câteva ore ca televizorul
nostru Rubin cu lămpi, la care ne uităm la Sfântu’ şi la
Mannix. Tot atunci am luat şi nota patru la sport, că mă
pârâse Irina, pistruiata cu cozi din banca a treia, că
mi-am lipit un ciob de oglindă de pantof şi puneam pariu
cu băieţii pe o ciungă cu surprize că ghicesc ce culoare
au chiloţii fetelor. Tovarăşa de sport a fost foarte
supărată şi zicea că să-mi fie ruşine, da’ mie nu-mi era şi
mă bufnea şi râsul că văzusem că tovarăşa nu purta
nimic pe sub fustă.
Când i-am spus asta lu’ Radu, fratele meu de cruce, că
ne-am crestat amândoi la degetul mare cu briceagul şi
ne-am supt sângele unul la altu’ cum am citit în Tom
Sawyer, da’ mie mi-a venit să vomit, că nu suport să văd
sânge, şi l-am făcut totuna pe Radu pe pantaloni de-a
mirosit a acru-n toată clasa-n ziua aia, deci când i-am
spus lui Radu că tovarăşa nu are chiloţi pe dânsa nu m-a
crezut, aşa că i-a ridicat fusta tovarăşei când eram în
careu la adunarea de pionieri pe unitate, aia când
trebuia să zicem cu toţii: „Pentru propăşirea patriei, tot
înainte!” Când l-am întrebat a doua zi pe tata ce-i aia, a
zis că o să-mi dea el o „propăşire” de nu mă văd.
„Ai văzut mă c-am avut dreptate?”, i-am zis eu pe urmă
lui Radu, după ce l-au exmatriculat două săptămâni, că
participase la adunare şi un tovarăş de la capitală şi
văzuse şi dânsul că tovarăşa nu purta nimic pe sub
fustă, da’ Radu era acum bucuros că nu se mai duce la
şcoală dimineaţa şi poate să vadă filmele cu Piedone la
matineu când e mai ieftin.
Ce idei să-i scriu eu tovarăşei învăţătoare pentru „Tinere
Condeie”, de aici din prima bancă?

176
Nici nu pot să mă concentrez. N-am văzut-o niciodată pe
tovarăşa aşa de aproape.
Pot să-i văd şi aluniţa de pe obrazul stâng, despre care
Narcis zice că-i făcută cu creionul chimic, ca şi a lu’
Margareta Pâslaru, că prea i se mută când pe un obraz,
când pe celălalt.
Mai sunt cinci minute şi se sună de pauză. N-am scris nici
un rând pe hârtie. Tocilarii au umplut deja câteva pagini.
Radu trage din fundu clasei cu cornete. Unul mi-a intrat
direct în bancă. Îl desfac şi citesc, scris cu alfabetul
morse: „D’Artagnan, vezi că Athos şi cu Porthos te
aşteaptă în pauză la ţâşnitoarea din curte. Ia-l cu tine şi
pe Aramis. Ai grijă să nu se prindă Cardinalul şi Milady.”
Ce-ar fi să scriu despre asta?

(2)

Cozile din vremea comunismului reprezentau şi un prilej

de socializare. Erau într-un fel, precursoarele cluburilor
de fiţe din ziua de azi. Depindea foarte mult şi la ce era
coadate aşezai. La o coadă la banane sau portocale
aveai toate şansele să dai peste intelectuali şi să-ţi mai
îmbunătăţeşti cunoştinţele generale, în timp ce la o
banală coadă la ulei sau la zahăr, întâlneai mai mult
pensionari din cadrul armatei şi gospodine de la care,
cel mult puteai afla leacuri băbeşti împotriva căderii
părului, sau ultima reţetă de sarmale de post. Mai era şi
coada la tacâmuri de pui şi la „adidaşi” de porc, unde
veneau oameni şi din provincie, participând, fără să ştie,
la ceea ce astăzi numim „schimburi culturale între
regiuni”.

177
Stăteam la coadă la Alimentara cu cheia de gât, cum
poartă maneliştii de acum crucifixurile grele, de aur. La
o astfel de coadă am cunoscut-o şi pe prima mea iubire,
Mioara, care s-a simţit atrasă de cheia mea de la gât ca
de un magnet. (A propos, am un prieten, Gelu, coleg de
şcoală generală care a scris o lucrare de doctorat cu
titlul: „Cheia de gât, simbol al masculinităţii incipiente în
comunism”). Aşa cum puştii din filmele americane se
făleau cu pistoalele lor, aşa ne făleam noi cu cheile. Cu
cât o aveai mai mare, cu atât atrăgea mai tare privirile
fetelor. A mea nu era mare, dar era galbenă şi foarte
delicată. Era o raritate pe atunci o astfel de cheie, în
comparaţie cu cheile cenuşii, butucănoase, pe care le
purtau la gât colegii mei. Fusese adusă, cu tot cu yală,
de către părinţii mei, drept suvenir, în urma unei excursii
cu Trabantul în Republica Democrată Germană . „E de
aur?”, a întrebat Mioara aproape hipnotizată de cheia
aurie de la gâtul meu. Am ridicat privirea din cartea pe
care o citeam („Cireşarii”, volumul trei) şi-am văzut-o atunci
în toată splendoarea: era îmbrăcată în cămaşă de pionier,
albă, cu şnur galben de comandant de detaşament, cu
cravată roşie trasă prin inel. Cravata era trasă prin inel,
Mioara nu. Era chiar un pic plinuţă (mai târziu aveam să
descopăr, la orele de desen, că de fapt „avea rotunjimi
rubensiene”), nu degeaba o strigau golanii dintr-a opta
C: „şniţel cu maioneză”. M-am fâstâcit brusc, am înghiţit
în sec de vreo trei ori, fapt ce mi-a declanşat sughiţul,
am scos din buzunar o ţigaretă de gumă de mestecat,
„Gumela” şi-am vârât-o în gură cu tot cu hârtie. „Nnnu,
nnu e. E ddoar suflată cu aur”,m-am bâlbâit eu, rostind
prima minciună strategică din viaţa mea. „Ce drăguţ!
Pot să o ţin şi eu în palmă?”
178
Aşa a început idila noastră. Ne-am văzut apoi la coadă la
sifoane, la pâine, la ouă, la butelii, la peşte congelat...
Nici nu ne mai păsa dacă produsele se terminau până
ajungeam noi în faţă. Eram îndrăgostiţi. Îi recitam versuri
de dragoste, copiate de prin Oracolele care circulau prin
clasă : „Cosînzeană / cu-albaştri ochii tăi ca Voroneţul / Ca
Ana lui Manole-ntr-o baladă / tu urci sub nimbul jertfelor
supreme.” Mult mai târziu am aflat că versurile fuseseră
scrise de Victor Tulbure pentru Elena Ceauşescu. Într-o
seară, după o coadă la zahăr încununată de succes am
mers la mine acasă să-nvăţăm pentru teza de la mate de
a doua zi. Tocmai îmi explica Mioara cum se calculează
aria laterală a trunchiului de piramidă, când „s-a luat”
curentul. M-am trezit cu trunchiul ei peste trunchiul meu
şi cu buzele mele tangente la buzele ei. N-am mai apucat
să corelăm informaţiile dobândite, pentru că din păcate
a venit curentul. Atunci l-am urât pentru prima dată pe
Ceauşescu.

179
 Dragostea dintre un ţăran şi-o capră

Nu pot spune că sunt un împătimit al privitului la

televizor. Mă mai uit din când în când la filmele coreene
(mai ales de când le-a lăudat domnul Pleşuvu într-un
articol din Trilema Veche) şi la ştiri. La ştiri chiar ai ce
vedea. Mai un sex în grup în WC-ul din curtea şcolii, mai
un viol cu o băbuţă iertată demult de Dumnezeu, mai o
crimă în care soţia şi-a tranşat propriul soţ pentru că
acesta a înşelat-o cu o femeie gonflabilă, aşa, să aibă
telespectatorii cu ce-şi delecta simţul estetic. Însă nimic
despre dragoste. Şi vorba lui Marin Preda: unde dragoste
nu e, nimic nu e. Da’ nimic, nimic. Aşa că am rămas
plăcut surprins să văd, într-unul din programele de ştiri,
scris în josul ecranului: „Dragostea dintre un ţăran şi-o
capră”. La început am crezut ca e titlul unei viitoare
telenovele aducătoare de audienţă, acum, în perioadă
de criză, dar pe urmă m-am convins că subiectul era real.
Din câte mi-am dat seama, poliţistul comunei Băgău
judeţul Alba, (nume de comună predestinat) unde se
înfiripase idila, nu părea să fie deloc de partea tânărului
ţăran iubitor de animale: „Bună ziua, domnule reporter.
Sunt plutonierul Zgabercea Cristian”, s-a prezentat dânsul
reporterului de la ştiri, conform Codului de Etică şi
Deontologie al Poliţistului şi Concepţiei de Atitudine şi
Acţiune a Poliţiei Române. „Numitul Gelu Corcodel a
profitat cu neruşinare de inocenţa acestei vietăţi pe
180
care a pus-o capră, fără să aibă vreun sentiment pentru
dânsa, ci urmărindu-și propriul interes. Agresorul susţine
că victima a consimţit de bună voie, ba chiar că dânsa a
fost cea care l-a atras în hambarul din spatele casei”.
Poliţistul a continuat apoi relatarea de la locul faptei,
încercând să-i aducă pe cei doi protagonişti în aceeaşi
stare pe care au avut-o în momentul consumării actului.
Ce m-a surprins însă ca telespectator a fost, nu privirea
plină de dragoste şi dăruire a tânărului ţăran, ci aroganţa
fără margini a caprei care, chiar în momentul reconsti-
tuirii faptelor îl privea pe tânăr cu dispreţ, afişând un aer
de superioritate, ceva de genul: „Eşti terminat, băiete.
Credeai, că sunt vreo oaie bleagă, care să accepte o
relaţie pasageră ca fufele alea care se perindă pe la
festivalurile de muzică uşoară?” A fost intervievat apoi
Pandele, stăpânul caprei şi vecinul lui Corcodel, care a
certificat că de când acesta din urmă o agresează sexual
pe Şachira (numele la care răspunde capra), aceasta a
încetat să mai dea lapte, ba chiar i-a lăsat de izbelişte şi
pe cei doi ieduţi rezultaţi dintr-o relaţie anterioară cu un
alt ţap ispăşitor.

Poliţistul era vizibil în mare încurcătură deoarece nu ştia

la ce infracţiune să încadreze fapta, mai ales că tânărul
susţinea sus şi tare că o iubeşte pe capră şi că vrea s-o ia
de soţie şi să-i ofere condiţii la care aceasta nici măcar
n-a visat: furaje gratuite, piscină încălzită, mulgătoare
automată, plus inima lui pe deasupra. Capra nici măcar
nu vroia să audă. Dovada clară că patrupedul copitat era
„călare” pe situaţie, a fost că, la un moment dat, în timp
ce poliţistul încerca să facă lumină în acest caz, destul
de întortocheat, capra s-a întors cu spatele la cameră şi
181
a slobozit câteva căcăreze în direct, la o oră de maximă
audienţă. Tânărul îndrăgostit a scos din buzunar o
pereche de mânuşi de plastic şi o punguţă din material
biodegradabil şi a făcut imediat curat. A declarat apoi în
exclusivitate pentru postul respectiv, că nimic din ce
face iubita lui nu-i displace şi că îşi doreşte să aibă cel
puţin trei iezi cucuieţi cu ea, care să-i semene. Poliţist să
fii şi tot nu poţi rămâne tare ca pulanul din dotare. Aşa
că plutonierului Zgabercea i-a strălucit o lacrimă în colţul
ochiului, lucru ce nu a scăpat neobservat de camera de
luat vederi. Capra a început să mehăie şi să roadă
şireturile de la pantofii reporterului, moment în care s-a
dat legătura în studio unde a urmat un talk-show cu
invitaţi, pe tema: „Capra vecinului în istoria zbuciumată
României”.

182
 Irealitatea reality - show-urilor din România
„Copii contra părinţi”
-I-

Reţeta: se ia o familie nevoiaşă şi dispusă să se dea în

spectacol pentru câteva sute de euro, mai ales acum pe
timp de criză. Se inventează nişte situaţii conflictuale în
sânul acestei familii: tatăl nu se înţelege cu fiul, care
este rocker, fiul nu se înţelege cu sora, care e manelistă
şi nici unul dintre ei nu se înţelege cu bunica, care e
surdă. Se apelează apoi la serviciile unui psihopedagog
(Irina P.,) şi se lasă apoi să fiarbă la flacără potrivită,
până dă în clocot.

Scenariu: Georgiana (15 ani), a abandonat şcoala în clasa

a şaptea, ascultă manele şi muzică arăbească, dansează
din buric atunci când nu o vede nimeni, le face manichiura
şi le coafează pe prietenele sale.
Georgiana: „Locuim în aceeaşi cameră cu bunica. Nu
prea ne place să dormim în acelaşi pat cu dânsa. Face
mizerie, strângem după ea.”
Voce din off: „Când vorbeşte despre situaţia din familia
ei, ochii Georgianei se întristează.”
Şi pac, un insert cu ochii Georgianei, ca să vedem cât sunt
de trişti. Se vede de la o poştă că au fost filmaţi separat,
pentru că n-au nicio legătură cu starea Georgianei de

183
dinaintea intervenţiei voice over-ului. Nu contează: mulţi
văd, puţini cunosc.
Andrei (18 ani), fratele Georgianei, a abandonat şcoala
tot în clasa a şaptea, ascultă muzică rock, şi are şi el
probleme cu bunica: „Mă stresează mereu: culcă-te, nu
mai da drumul la muzică, lasă calculatorul în pace.”
Neştiind cum să rezolve această „situaţie conflictuală”,
tatăl (Şerban) apelează la ajutorul pshihopedagogului.
Tatăl (pe un ton calm): „Problema e că Andrei nu
m-ascultă. Nu mă ajută prin curte.” Apoi (pe un ton de-a
dreptul isteric, probabil la indicaţia producătorului
emisiunii): „Eu nu-l mai suport. A luat maşina din faţa
porţii şi-a plecat cu prietenii la pădure.”
Psihopedagoaga: „De ce credeţi c-a făcut asta?”
Tatăl: „Pentru fiţe, ca să impresioneze. Ca să se dea
mare.” Acuma eu, ca simplu telespectator, văzând maşina
am oarece dubii: pe cine să mai impresioneze fiul cu o
Dacie 1300 de prin 1980, care trebuie să fie împinsă ca să
pornească?

Ce credeţi că face puştoaica, Georgiana, în timp ce vorbeşte

cu psihopedagoaga? Aţi ghicit: îşi vopseşte unghiile.
Punctul culminant al conflictului dintre cei doi fraţi îl
constituie „bairamul” dat de Georgiana în bucătărie,
împreună cu alte trei colege, bairam care întrerupe
momentele de relaxare ale fratelui mai mare. Andrei:
„Ce faceţi măi aicea, ce-i cu gălăgia asta, ce-i cu bairamul
ăsta?
Georgiana: „Ce gălăgie mă? Ascultăm manele la telefonul
mobil.”
Andrei: „Unde e telefonul? Ia-nchideţi muzica, cocalarelor.”

184
Intervine psihoterapeutul care stă de vorbă cu fiecare în
parte.
Voice over: „A fost o discuţie constructivă, iar rezultatele
ar trebui să se vadă în scurt timp.” Până atunci însă
intervine şi bunica, complicând un pic lucrurile, exact
ca-n scenariile hollywood-iene, care mai au un „twist”
înainte de deznodământul final.
Bunica: „Vreau şi eu o cameră a mea, că Georgiana vine
şi ea cu fetele şi la 10 şi la 11 noaptea, iar Andrei se joacă
pe calculator toată noaptea.” Aşa că tatăl şi fiul se
hotărăsc să mai construiască o cameră.
Voice over: „Iată primul pas spre reconciliere. Tatăl şi
fiul îşi strâng mâna.” Îşi strâng mâna la plan general, dar
şi-o strâng şi la plan detaliu ca să ne intre bine-n cap că
cei doi s-au împăcat.
Şi ca să fim siguri că povestea se termină cu „happy-end”,
exact înainte de genericul de final, printre îmbrăţişări şi
lacrimi se mai aude încă o dată vocea „voice over”-ului:
„Irina P. lasă în urmă o familie care şi-a regăsit armonia
si echilibrul.”
PS: iată câteva din mesajele culese de pe site-ul
emisiunii:
elena: ftftftftf tare emisiunea!! dar oare o fi adevarata
emisiunile acceste!!! io nu cred dar ma uit k imi place
mult!!!! o seara plackut
ralu: emisiunea e tare doar ca si mama vrea sa va cheme:-
@ ei da nu face ea asta:))
elenna: este super tinetio tot asa !! e super tare emisiunea
io toate imisiunile le urmaresc imi place ftftftft tare!!
ftftftftftft misto!!! si o si caracterizeaze aceest job!!!! ca
psiholog

185
ioana: e un reality-show super tareeeeeeeeeeeeee. il
iubesc :-*!! urmaresc in fecare seara cand est este
fffrumos. nu am cuvine sa-l descriu cat de frumos este.
stiu episoadele pe derost. il ador! e preferatul meu! abia
astept sa inceapa asta seara! va pup! pa! pa!
gaby: bwa desteapto nu sti ca este trucate toate?
Georgiana este varamea si dak nu ma crezi intra pe id asta
gaby_frumosu si iti voi arata o poza cu mn si cu ea:D
Adelin: Salut am 12 ani si am o problema cu mama ea
devine obsedata de mine cum ca eu as sta duar la pc. asta
crede ia fiind ca sta mai mult la servici. miam facut temele
de ieri si astazi ma vazu ca stau la pc si zisa „ ce dracu faci
ma aici tu de teme de invatat nu ai nimic” si nici nu ma
crede cand ii zic si nici nu vrea sa vada. fratele meu vitreg
Costi de 21 de ani cand face ceva spune nare nimica. daca
fac eu asa ceva ma dracuie toata ziua. va rog ajutatima
Mona: Imi place mult emisiunea. Ma uit cu drag la ea de
fiecare data. Nu e om care sa nu fi trecut prin probleme
adolescentine. Irina e o doamna deosebita. Tot respectul!
Ryanna: e o emisiune sooper. as vrea sa particip si io ;)nu
ma integ cu sora cu parintii, imi pare rau d aceasta chesty
sunt inca o minora intradevar nu ar trebui sa le raspund.
sunt constienta dar asa m-am obisnuit ...

186
 „Trădaţi în dragoste”
-II-

Un om cu adevărat educat este acela care poate să facă

distincţia între realitate şi ficţiune.
Autor necunoscut.

Se ştie de ceva timp că reality-show-urile din România,

cele de tipul: „Schimb de mame”, „Ochii din umbră”
„Consilier de Urgenţă”, „Trădaţi în dragoste”, „Fata lu’
Tata”, „Test de Fidelitate”, nu sunt tocmai reale. Ba chiar
se ştie că sunt scrise şi regizate, întocmai ca nişte
telenovele, un „actor” care joacă într-un asemenea
reality-show câştigând între 50 şi 100 de euro pe ziua de
filmare. Depinde de cât de mult este dispus să se dea în
stambă. Nu e vorba neapărat de replici scrise, de dialog
(deşi în unele cazuri se recurge şi la asta), cât mai ales
de scrierea „poveştilor de viaţă”, pentru că, se ştie,
punctul forte al unei telenovele este „povestea” în sine,
ceea ce se întâmplă cu personajele. Şi atunci, dacă totul
este scris şi interpretat cum rămâne cu realitatea? Nu
cumva cei care se uită la astfel de emisiuni sunt un pic
duşi de nas, ca să nu zic prostiţi?

Să luăm de pildă emisiunea „Trădaţi în dragoste”. Formatul

e evident inspirat după „Cheaters” de la americani, doar
că acolo e vorba chiar de surprinderi în flagrant „pe
bune”, prezentatorul Joey Greco fiind înjunghiat şi
187
bătut măr de câteva ori. Nu cumva să se creadă că asta îi
doresc şi eu lui E., deşi sunt sigur că audienţa emisiunii
ar creşte spectaculos. Despre ce fel de realitate vorbim?
Una cât se poate de palpabilă, după cum reiese chiar de
pe site-ul emisiunii: „Ajutaţi de E., cei care sunt Trădaţi
în dragoste vor putea să îşi demaşte partenerii infideli,
în fiecare luni seara. Prin urmare, cei care îşi bănuiesc
soţii, logodnicii sau iubiţii, îi pot contacta pe realizatorii
emisiunii pentru a demonstra că bănuielile lor sunt
fondate. În momentul în care detectivii noştri vor avea
dovada certă că acesta calcă strâmb, se va organiza...
flagrantul.”
E clar că asemenea emisiuni încurajează voyeurismul,
plăcerea românilor de a se uita prin gaura cheii la
conaţionalii lor care se bat, se înjură ca la uşa cortului, îşi
smulg părul din cap (dacă-l mai au), se scuipă (şi nu de
deochi). Sute de mii de oameni aflaţi în faţa televizoarelor
se regăsesc în cel înşelat, sau în cea înşelată şi participă
alături de el/ea la păruiala generală, chiar şi aşa stând în
fotoliu şi savurând o bere. Şi dacă nimic nu este real?
Lovitura de graţie survine la sfârşitul „reality show”-ului,
când pe genericul de final apare scris, suficient de scurt:
„întâmplările relatate sunt fictive, iar protagoniştii impli-
caţi sunt actori.” Cu alte cuvinte: „Am prostit poporul
cu televizorul.” Şi asta de ani buni de zile. Nici nu-i de
mirare. Se întreţine cu bună ştiinţă confuzia dintre
realitate şi ficţiune. Dar iată câteva dintre comentariile
telespectatorilor, culese chiar de pe forumul acestei
emisiuni:

188
Soso: Am 29 de ani şi sincer cred că viitoarea nevastă mă
înşeală. Sunt cam tot timpul plecat şi când vin acasă nu o
găsesc nicăieri ... iar când vine zice că a fost ori la mămica
ei ori la o prietenă. Ar conta foarte mult pt. mine să aflu
adevărul.
Ionela: Cum fac să vă contactez? Sunt trădată de
concubinul meu şi nu vrea să recunoască. Vreau să scot
adevărul la iveală. Vă rog să răspundeţi la telefon.
Andreea: Nu am văzut emisiuni făcute în afară ci doar în
ţară, puteţi acţiona şi în Germania de exemplu? Dacă da,
ar fi suuuuuperrrrrrrrrrrrrrr.
Adytza: Emisiunea e pe bune? E cu personajele în cauză?
Sau e făcătură? Io nu îmi dau seama.
EUGENIA: Aş dori să ştiu cum aş putea apela la echipa de
detectivi de la emisiunea ochii din umbră. Doresc să
dovedesc infidelitatea soţului.
Halal discernământ. La aşa emisiuni, aşa telespectatori!

189
 Noră pentru mă-sa
-III-

Pentru cei care n-au urmărit nici un sezon din „Noră pentru
mama” trebuie să vă anunţ că producătorii au ajuns
deja la sezonul cu numărul 6. Am făcut o documentare
pe youtube şi vă prezint în cele ce urmează câteva
fragmente din actualul sezon, ca nu cumva să fiţi tentaţi
să vă uitaţi la sezonul 7.

Mai întâi ce-am înţeles eu din această emisiune: băieţii

vin cu mamele şi trebuie să se cupleze cu fetele din
casă. Perechea care rezistă până la sfârşit, indiferent de
bârfele care se vor spune pe seama ei, face nuntă şi
câştigă premiul cel mare (100.000 euro). Emisiunea se
cheamă „Noră pentru mama” pentru că fata aleasă de
băiat trebuie să fie musai pe placul viitoarei soacre.
În loc de mamă, unul dintre concurenţi a venit însă cu o
mătuşă. Pe bune. Şi nu era mătuşa Tamara. Aşa că
sezonul ăsta ar fi putut foarte bine să se cheme : „Noră
pentru mătuşa”

Cum e moda şi pe la alte emisiuni de „reality-show”, există

şi-o psiholoagă de serviciu, Mirela Z., supranumită „căţeluş
cu păru-ntins”, pentru modul în care este coafată. Ea
are menirea de a explica din punct de vedere psihologic
de ce locatarii din casă fac anumite fapte. De exemplu
190
una din mame (doamna Ioana) le-a pus într-o noapte
pastă de dinţi pe picioare, altor două mame (Stela şi
Ildiko). Pentru a putea să interpreteze fapta din punct
de vedere psihanalitic, psiholoaga a analizat cu mare
atenţie caseta video şi a fost foarte atentă la dialog
(pentru că am uitat să vă spun, acţiunea e filmată non-
stop, 24h din 24, cu câte 8-9 camere).
Doamna Stela (una din mamele „săpunite” cu pastă):
„Ildiko, ia vezi fă că ne-a pus Ioana pastă de dinţi pe
picioare.” Nici o mişcare. „Ildiko, fă, da’ eşti moartă?
Doamna Ildiko (o femeie cu părul alb, la vreo 65 ani) se
trezeşte cu greu (era ora 5 dimineaţa): „Lasă fă, că nu
mă speli tu.” Apoi, după ce constată în ce hal i-au fost
mânjite picioarele, explodează şi face o declaraţie
demnă de luptătorul de K1, Gică Moroşanu, supranumit
şi „Moartea din Carpaţi”: „Să se cace toţi câinii
Bucureştiului în gura mea. Ascultă ce spun eu. Chiar
dacă mă descalifică din concurs, îi dau lu’ Ioana până-i
sună apa-n cap. Si-apoi când i-oi da una, o şi pun cu curu-n
sus.” Fiind obişnuită să recepţioneze numai mesaje de
dragoste şi pace, inima doamnei Ioana nu mai rezistă.
Femeia se chinuie în pragul preinfarctului. Pe burtieră
scrie acum „Ioanei, una dintre posibilele soacre, îi este
rău”. Apare şi Gabriela C., prezentatoarea emisiunii,
îmbrăcată într-un costum de curcă, se uită la bolnavă ca
curca-n lemne şi întreabă: „Doamna Ioana, vă este rău?”
Dovadă clară că nu citise ce scria pe burtieră, sau făcea
pur şi simplu pe proasta, în speranţa că doamna Ioana o
să moară în direct, iar ei îi va creşte audienţa. Ca fond
muzical, cu totul întâmplător, se aude recviem-ul lui
Mozart.

191
Graţiana e şi ea de faţă şi priveşte înmărmurită, cu un
licăr de extaz în ochii mari şi tâmpi, întreaga scenă.
Graţiana are 24 de ani, e vânzătoare la un raion de
pantofi dintr-un Mall bucureştean şi face parte dintre
norocoşii telespectatori care au câştigat o săptămână
de neuitat în casa „Noră pentru mama”, alături de idolii
lor.

Urmează apoi voturile concurenţilor, care vor duce la

eliminarea unor persoane din casă. Pe căi mai mult sau
mai puţin ortodoxe se încearcă manipularea „electoratului”.
Andreea către Alina:
„Gândeşte-te bine pe cine votezi, că dacă faci vreo
mişcare greşită te bag cu capu-n veceu şi trag apa după
tine.” Gabriela C.: „Alina, care sunt jignirile pe care ţi le-a
adus Andreea?” Alina: „Nu pot să reproduc jignirile pentru
că sunt prea jignitoare.”

Am uitat să vă mai spun ceva. Casa asta în care sunt

filmaţi concurenţii 24 de ore din 24 se mai numeşte şi
Cetatea Dragostei. Eu unul nu mi-am dat seama de ce.
N-am văzut decât scandal, bârfă şi pipăieli. Sau aşa o fi
dragostea în perioada de criză?

192
 Trei motive pentru care m-am întors în România

Am stat 8 ani în Canada. Opt ani „definitivi”. Când am

plecat, în 2000, am vândut tot şi-am zis că nu mă mai
întorc niciodată în România . „Never say never again”,
vorba lui James Bond. M-am întors de atunci în fiecare
vara şi definitiv în 2008. Sau cine mai ştie?
În Canada, imediat ce-am aterizat pe aeroportul din
Montreal, cel mai mult mi-au plăcut norii. Nu se compară
cu cei de la noi. Aşa că primii trei ani am rămas cu capul
în ei: am făcut un master în comunicare, am fost la cursuri
de limba franceză, am scris poezii, am făcut un copil, am
fost la cascada Niagara. La cascadă m-am dus pregătit,
cu dopuri în urechi, că citisem eu că e un zgomot
asurzitor. Am ajuns noaptea. Mă aşteptam să fie închisă,
dar nu era. Curgea liniştită în continuare. Nu se auzea
nici musca. „Ai naibii canadienii ăştia. Ce tehnică au! Au
pus surdină cascadei ca să nu-i deranjeze pe turişti pe
timpul nopţii.“ Pe urmă mi-am adus aminte de dopurile
din urechi.
Oricât i-ar părea de bizar modelinei brunete Andreea T.,
capitala Canadei nu e la Montreal, nici la Toronto şi nici
la Vancouver. Este Ottawa, un orăşel plin de pensionari
şi de construcţii baroce, în care clădirea Parlamentului
seamănă cu un castel dintr-o poveste de Disney.
Încet, încet, pe măsură ce timpul trecea, norii cei pufoşi
au început să se risipească, şi odată cu acest fenomen capul
193
meu a început să vadă mai limpede. Semnele începeau
să apară. Chiar de ziua mea am picat examenul practic
de conducere auto pentru Provincia Quebec. Examinatorul
m-a chemat peste trei săptămâni şi mi-a zis că în Quebec
nu se circulă ca-n România şi că trebuie să întorc capul
după unghiul mort, lucru care şi acum mi se pare cu
totul inutil din moment ce unghiul e deja mort şi oricum
nu mai mişcă.
Într-una din plimbările mele cu bicicleta prin Montreal,
am trecut pe lângă o străduţă închisă circulaţiei. Se filma
o secvenţă pentru un serial american de televiziune. Am
descălecat şi m-am dus cu tupeu direct la producător.
I-am spus că am lucrat într-o televiziune din România şi
că vreau să mă angajez. M-a măsurat preţ de câteva
secunde, apoi m-a întrebat: „Ce eşti dispus să faci?“
„Orice“, i-am răspuns imediat, gândindu-mă că n-are
cum să mă pună să spăl vase sau altceva de genul ăsta.
„Ai permis de conducere?” „Da”, am minţit eu fără nicio
remuşcare. Oricum lumea filmului este ea însăşi o mare
minciună. „Atunci ai să fii şoferul vedetelor. Le duci şi le
aduci de acasă la locul de filmare“. Ironia sorţii. O vedetă
(adică eu, fără falsă modestie), poate mai cunoscută în
ţara ei decât erau ele în ţara lor, urma să le fie şofer. Ce
onoare pe ele! Mi-am cumpărat la repezeala, cu 23 de
dolari canadieni un permis „d’apprenti conducteur“ cu
care ai voie să conduci, dar trebuia musai să ai pe cineva
în dreapta. Nici până în ziua de azi n-au înţeles vedetele
lu’ peşte de ce insistam eu să stea una din ele în dreapta
mea în timp ce conduceam.
După nici o lună de zile am fost avansat la gradul de
„asistent doi la regie”. Aveam adică grijă să dau „intrările”
la cadru, tuturor figuranţilor. Odată, casa respectivă de
194
producţie a închiriat pentru câteva ore o stradă
importantă din Montreal şi tot ce a mişcat pe strada aia
în timpul filmărilor (biciclişti, maşini, pietoni, etc.) a fost
coordonat de mine. Ce mai, m-am simţit ca un mic
Dumnezeu. Perioada asta boemă, cu plecări dimineaţa
la şase şi cu întoarceri noaptea la unsprezece, a trebuit
să se sfârşească-ntr-o bună zi şi ziua aceea a coincis cu
naşterea băieţelului meu, Andrei. Am fost nevoit să îmi
asum anumite responsabilităţi, şi printre ele a fost să-mi
găsesc un serviciu stabil, un „nine to five”, care să nu
depindă de capriciile industriei cinematografice americane,
care cocheta din ce în ce mai mult cu British Columbia,
preferând să toarne majoritatea filmelor la Vancouver şi
nu la Montreal.
Aşa că m-am angajat la Bell Canada, un fel de Romtelecom
al lor. Vindeam telefoane mobile, internet, televiziune
prin satelit, site-uri web. Prin telefon. Sunam şi vindeam.
Vorbeam în două limbi care nu erau ale mele şi cu toate
astea, când vorbeam în limba română nu aveam niciun
fel de accent. Clar ceva nu era în regulă.
Mi-am făcut un cerc de prieteni, mai bine zis un hexagon
de prieteni din şase familii cu care ne frecventam. Poate
că prieteni e un pic prea mult spus. E greu să-ţi mai faci
prieteni după o anumită vârstă. Dădeam, prin rotaţie,
petreceri cu muzică românească. Dansam pe Ciuleandra.
Spuneam bancuri cu Bulă. Comentam ştirile din România.
Într-o zi de lucru am dat la telefon peste un client român.
I-am vorbit în limba maternă. Nu i-am vândut nimic. Nici
măcar un plan de întreţinere pentru telefonul mobil, sau
un supliment de posturi tv pentru antena lui de satelit.
Am vorbit despre dezrădăcinare şi despre sentimentul
ratării. Omul fusese pilot în România şi acum era
195
administrator la un bloc. Mai înainte fusese livreur de
pizza. „Pizza delivery boy” adică. Juca fotbal în fiecare
sâmbătă seara cu o gaşcă de români. Am cerut şi eu
adresa clubului. După ce-am încheiat convorbirea, şeful
meu, un tunisian alunecos ca o anghilă mi-a spus că m-a
ascultat în căşti şi că n-a înţeles o iotă. I-am zis că nu-i
vina mea că n-a-nvăţat limba română. Mi-a zâmbit şi
mi-a tăiat 10% din salariu.
„De ce nu te-ntorci în România?”, m-a-ntrebat un prieten
în timpul uneia din vizitele anuale în ţara de unde vin
călător. „România e pe o pantă ascendentă. Nu te lua
după ştirile de la ora cinci.” „Tu de ce te duci atât de des
în vacanţă în România?”, m-a întrebat altă dată un
membru al unei familii din hexagon. Din hexagonul meu
de prieteni. „De ce nu vii cu noi în Cuba, în Florida, sau în
Dominicană? Acolo se duc canadienii în vacanţă”. „Pentru
că pur şi simplu nu mă simt canadian”, i-am răspuns şi l-am
văzut cum a ridicat nedumerit din sprâncene.
Culmea, multe expresii din limba română le-am înţeles
mai bine fiind departe de România. De pildă expresia: „a
fi cu fundul în două luntri”. Sau „a fi rupt în două”.
Pe un site care îi îndeamnă pe români să imigreze am
citit azi câteva fraze despre Montreal, oraşul în care am
locuit 8 ani de zile. „Metropola pulsează, iar sângele ei e
lumina ce curge prin neoane. Cartierele etnice sunt o
atracţie, ele însele. Cartierul chinezesc, roi de omuleţi
mici şi repezi, mister şi tăiţei.” „Mister şi tăiţei în gea-
mantane”, aş fi scris eu. Propagandă ieftină menită să-i
transforme pe profesorii nefericiţi din Bucureşti în şoferi
de taxi nefericiţi din Montreal.

196
De ce m-am întors în România? În primul rând din cauza
unui sunet ciudat care nu m-a lăsat să dorm o noapte
întreagă. Părea că vine din toate părţile şi de nicăieri. Ca
un cântec de greier. Chiar am crezut la început că e
vorba de-un greier. Am dat patul la o parte, am căutat
prin dulapuri, am scotocit prin debarale. Nimic. Aveam
să aflu a doua zi de la un prieten că era vorba de o
banală alarmă de fum care mă atenţiona că i se termină
bateriile.
În al doilea rând, pentru că atunci când avea 5 ani (acum
are 11), în timpul unei vacanţe în România, băiatul meu
m-a întrebat brusc, pe stradă (eram pe undeva pe lângă
magazinul Cocor): „Tati, de ce nu locuim noi în ţara asta
în care se vorbeşte tot timpul în româneşte?”
Şi în al treilea rând, datorită unei întâmplări simple,
petrecute la una din „parangheliile” date de români
pentru români. Gazda, un tip exuberant, cu o soţie pe
care şi-o adusese din România („N-au bă quebecoşii
ăştia fete frumoase şi de casă ca ale noastre“), a
observat că stăteam retras într-un colţ cu un păhărel de
whisky-ntr-o mână şi cu un început de tristeţe-n cealaltă
şi s-a simţit obligat să mă distreze, aşa că mi-a spus un
banc, mi-a făcut un număr de magie şi în final m-a
întrebat care-i treaba.
„Pur şi simplu nu mă simt acasă”, i-am răspuns. Am
văzut cum i-au căzut brusc trăsăturile în paharul cu
whisky. „Îmi pare rău. Am crezut că sunt o gazdă bună.“
„Nu, n-ai înţeles. În Canada nu mă simt acasă.“ S-a
relaxat dintr-o dată. Carevasăzică angoasa mea nu era
din cauza lui. „Păi de cât timp eşti în Canada?” „Mai am
un pic şi fac opt ani“, i-am răspuns eu. „Aaa, păi e prea

197
devreme. De-abia după ce or să treacă 20 ani o să începi
să te simţi acasă. Cel puţin la mine aşa a fost.”
Aşa că m-am întors în România. Din 2008. Nu regret
nicio clipă alegerea făcută. Pur şi simplu n-am mai vrut
să aştept încă 12 ani ca să încep să mă simt acasă.

198
 Canal de business în Fundu Moldovei

Comuna Fundu Moldovei e renumită prin transhumanţa

păstorilor, prin taraful Flocenilor (să mă ierte doamna
Elena Urdea, ministra turismului, dar în ciuda numelui,
acest taraf chiar merită promovat) şi prin faptele
cetăţenilor săi, evidenţiate aproape zilnic la ştirile de la
ora 5. În fiecare an, în luna martie are loc Festivalul de
muzică religioasă „Buna Vestire”, festival de la care dl.
Preşedinte Trăsescu a lipsit sistematic.
Mai nou, o companie de cablu le-a oferit celor 2300 de
locuitori ai comunei Fundu Moldovei, trei luni de zile
gratuit, canalul de business: „The Money Channel”.
După primele două luni, am fost trimis ca reporter sub
acoperire din partea postului respectiv, să aflu care sunt
părerile oamenilor despre programele primei televiziuni
de business din România. M-am înfiinţat aşadar la birtul
din comună, „La măgarul tăvălit”, am pus reportofonul
pe masă, am cerut o ţuică fiartă şi iată ce-am înregistrat:
G: Bre Vasîli, am cancelat bre-ntâlnirea cu dom premar.
V: Da di şi uăi Ghiţî? N-o fost bun taimingul?
G: N-o fost bre, că dom premar o trebuit sî miargî la un
miting cu elevii de-a şasa sî li facî un insight despre
viermii di mătasî.
V: Şî cu bisnis-ul nostru şi faşim, oăi? Cî mă tot bati
muierea la cap că şică vindem brânza prea şip, adica
ieftin şî trebuie dindatî sî faşim şeva.
199
G: Ca seils manager la firma lu matali, „O facem di oaie,
bre”, io zic sî distribuim nişte flayeri la fraierii din Colacu
şi Braniştea, cî după şi-am văzut la ultimili pomeni îs pi
targhetu nostru.
V: Oi da şi ti prişepi, că nu dijeaba te-am luat în staff-u
meu. Io mă duc mîni la un worcşop cu şiobanii din Bilbor
sî văd şi dracu’ pun ăştia-n cheag di li iesî brânza aşa di
tari.
G: Nea Vasîli, poati faşi ş-un barter cu ei, bre: noi li dăm
lid-uri cu crimili şî violurile din Fundu Moldovei, iar ei să
ni dea neşte cheaguri, de-ali lor.
V: Cî ghini li zîşi. Auz’ oăi Ghiţî, mai şeruim o sticlî di jin
impreună?
G: Aş şerui bre, da mi-e fricî di fidbec-ul lu’ nevastă-mea
când o sî vadî şi dilei am la vorbire.
G (scoate un telefon mobil şi se uită pe ecran): Ia uiti,
băi Vasîli, am şasî miscoluri şî toati-s di la Marişica. L-am
pus pi sailent sî ni priască jînul.
V: Păi n-ar strica măi Ghiţî sî ni luăm şî muierile într-un
timbilding la o cabană să-nţeleagă şî ieli cum stăm cu
pleiningul şî cari sunt tasc-urile lor.
G: Marişica mea i foarte mândrî di tricoul ei cu logo-ul
firmei. Mă tot bati la cap di la o vremi cî vrea sî avem şî
noi un copchil şî mă tot întreabă când o să-mi bag şî io
input-ul în ăst proiect.
V: Spune-i şi tu că nu e bun taiming-ul, cî mai întâi trebui
sî ai un incam di pî urma biznis-ului şî pi urmă vini şî
input-ul.
G: Nea Vasîli, am dat bre aseară căutari pi gugăl dupî:
„şine faşi şea mai bună brânzî di oi din Fundu Moldovei”
şi ghişi şine-o işit?
V: Nu ştiu mă, şine?
200
G: Hai bre, cî-ţi dau un hint. Au un benăr la poartî cu o
oaie cu zeşe ţâţe.
V: Aha, „La oaia cu zece ţâte”, concurenţa noastră,
batâ-i-ar Dumnnezău sî-i batî cu concurenţa lor cu tăt.
Am gustat şi eu din brânza dumnealor şî mi se pari un
fake ordinar.
G (aruncându-şi ochii pe ecranul celularului): Oăi,
partner, acu chiar tre sî plec. Mi-o fixat Marişica un
dedlain: zîşi cî dacî nu vin într-o juma di orî cu tot cu
input, îşi vindi acţiunili la concurenţî.
P: Păi vezi mă Ghiţî, şin’ te-a pus s-o iei în firmî?
G: Lasî bre că-i dau răpide un bonus şî mă-ntorc.

201
 Anonimi vestiţi ai micului ecran

Vă mărturisesc că nu sunt un consumator de

televiziune. Prefer să mă uit din când în când pe
youtube şi sa mă crucesc de nivelul absolut jalnic la care
au ajuns emisiunile de „divertisment” din România. Să
luăm de pildă defunctul show „Bancher sau Şomer cu
Romică şi Cornel” de pe Antena 1.

Emisiunea începe cu o leşinătură de piesă muzicală, din

care singurul lucru inteligibil e refrenul „Bancher sau
Şomer cu Romică şi Cornel, emisiunea care vă bagă bani
în portofel”, şi vă pune bunul gust pe bigudiuri, aş mai
adăuga eu. Prezentatorii se gratulează încă de la
început cu fraze de genul: „Băi da ce supermotoare ai”,
„Hai, că eşti mai tare decât piticul porno!”. Circarii de
serviciu, şi mă refer aici la Ţ. şi P., au apelat pentru ediţia
la care m-am uitat eu, la o formulă facilă de umor,
menită să stârnească râsul telespectatorilor grobieni,
care-şi sug măselele şi scot biluţe din nas printre două
râgâieli de satisfacţie: travestiul. Ţi se strepezesc ochii
uitându-te la cei doi măscărici îmbrăcaţi în femei.
Ţ.: „Măi scufundător nautic, să moară mama, zici că eşti
Nautilus”. Alături de cei doi apare şi asistenta, Raluca, o
frumuseţe „naturală”, numai craci şi ţâţe, „tunată” la
maxim şi întâmpinată de Ţ. cu apelativul marinăresc :
„Bună, păsărico!”. Nu-i vorbă, că asta şi este: o
202
„păsărică”. Mută, pentru că n-are voie să ciripească
prea mult din motive de IQ. Poate în schimb să-şi fâţâie
fundul şi să-şi împingă sânii cât mai aproape de camera
care dă prim planul, doar, doar o remarca-o vreun
fotbalist tânăr şi-o scăpa-o de babalâcul cu respiraţia
urât mirositoare cu care e cuplată acum.

Ţ.: „Şi acum să trecem la super-vedetele pe care le vom

avea în platou: cel mai frumos şi cel mai iubit cuplu din
România, Oana Ivoranu şi Pepino!” Adevărul este că pe
lângă Nikita şi Tarky, Ogică şi Naomi, sau Tolea şi
Magda, Oana şi Pepino au ajuns să fie super-vedete cu
super-limbaj: Oana Ivoranu, către Ţ.(căruia i se vede
părul de pe picioare prin ciorapii de plasă): „Fată, da’
ce-a făcut criza asta din voi, tu! Băi rapandulelor, sunteţi
tari în seara asta.” Pepino: „Să ştii că doamna Cornel nu
suge burta.” Ţ.: „nu, nu, nu, ea suge altceva…” Oana nu
scapă ocazia pentru a pomeni de procesul pe care-l are
cu mama ei şi pe care cu siguranţă îl va câştiga peste
câteva zeci de ani. Emisiunea are scopul „de a scoate
câţiva români din foame”, aşa cum declară Romică Ţ. E
de mirare cât de mult se pot înjosi nişte familii, aparent
normale, pentru un premiu care nu depăşeşte câteva
salarii medii pe economie. Alte replici „comice” extrase
din emisiune. Ţ.: „Rămâneţi alături de noi până îi găsim
vibratorul lu’ asta.” P.: „M-am râs pe mine de tot.”
Ţ.: „Taci fă TIR-isto!” Oana Ivoranu: „Lui Cornel i s-au
aprins călcâiele de când l-a-ncălecat Pepino.” Oana,
prezentându-şi partenerul de duet, altul decât Pepino:
„Hai că-i tânăr. Am venit cu prospătură.”
Urmează prima probă: alergarea pe bandă rulantă, în
timp ce vedeta trebuie să răspundă la câteva întrebări
203
simple de aritmetică. P.: „Faceţi sport şi vă puneţi
mintea la contribuţie. 65+6 -11 egal…” Oana Ivoranu,
care se lăudase ca şi Simona Sexual la Happy Hour că a
fost premiantă la matematică, zice: „61”, apoi „65”,
Vorbeşte singură în timp ce aleargă pe bandă: „Cât face
71-11?” P.: „Au trecut 30 de secunde, zi pas dacă nu ştii.”
Ivoranca: „Pas.”
Pepino a încheiat apoteotic minunata emisiune cântând,
că doar n-a fost invitat aici doar pentru a se holba la
silicoanele Ralucăi, sub privirile îngăduitoare ale
Ivorancei: „Am trăit de mic într-o mahala, cu puştani
de-o seamă umblam haimana / Cum vedeam o dubă
ne-mprăştiam, făceam doar o tură şi iar ne strângeam.”
Şi uite-aşa a ajuns el la televiziune, în prime time. Cu
duba.

204
 Iubire pe Messenger

Zilele trecute am intrat la fiu-meu în cameră să dau cu

aspiratorul. Îl cheamă Andrei (pe fiu-meu, nu pe aspirator)
şi are 12 ani neîmpliniţi. Calculatorul îi rămăsese deschis.
Brusc mi-am adus aminte de încălzirea globală, şi-am zis
să fac şi eu o faptă bună şi să-l închid. Ochii mi-au scăpat
însă pe ecranul monitorului şi-am văzut un fragment
dintr-o discuţie de-a lui pe Messenger. Cineva îi tot
dădea Buzz, aşa că m-am hotărât să răspund eu, în locul
lui fiu-meu, ca şi cum aş fi fost el.

Little kitten: buzz, buzz.

Cool-boy (ăsta-i fiu-meu): Sunt aici.
Little kitten: Ai fst plkt ?
Cool-boy (adică eu): Da un pic.

(între timp am dat search pe internet după un dicţionar

al prescurtărilor online, ca să pot face faţă discuţiei. Vi-l
recomand cu căldură. Din câte am constatat, tinerii din
ziua de azi vorbesc fără prea multe vocale)

Little kitten: Cmz? (adică, ce mai zici?)

Cool-boy :Ceaka-paka.

Little kitten: Buey iubi era s mor. Te-am vzt c ai plekt de

la scl cu skrb aia de Princess. Ke-am fakut s sufar att?

205
Cool-boy: Asha kum ţi-am mai zs nu e nimik intre noi.
I-am dat dlt mai demult (dlt, adică „delete”).

Little kitten: Ash vrea s te crd dar imi este frik, ash vrea s
te ibsc dar imi est si mai frik.

Cool-boy: Muah
Little kitten: Pls Nu te jc cu sent ml. Eu Tbx cu advrt, lov
u.(Tbx înseamnă: te iubesc)
Cool-boy: Pwp.

Little kitten: Lasa k st yo k umbli q mai multe. Te-am vzt

in pnm cum te pwpai q blueberry in krtea scl.(în pnm,
înseamnă: în pana mea)
Cool-boy: Omg nu-mi vn s crd c nu ai incrdr in mn. Adv
este k numa la tn m gndsc.

Little kitten: Mai ti minte poezia p kare mi-ai scrs pe sms

de z mea?
Cool-boy: Nuj kare k ti-am scrs mai mlte.
Little kitten: Aia ku: D c t uiti la mn cu oki strn s goi, c
s-ntamplt q tn c s-ntmplt q noi?
Cool-boy: Nu-mi aduk aminte.

Little kitten: Dar de ast? O rm rm la mn, tbx att d mlt, ale

tl drr mlte nm yo st s l asclt.
Cool-boy: Parcă.
Little kitten: Vb m trz face2face. Gtg. A vnt mm. Nb. Luv
u. (Gtg, înseamna Got to go!)
Cool-boy: Luv u 2. Nb.
Moamaa c kin. Sper k nu l-am fkt de rs pe fiu-meu. Ma
dc s dau akum c asprtl. De mâine îmi fac şi eu cont de
Mess.

206
 Limba bulgară fără profesor

Lucrez la un studiu despre stereotipurile etnoculturale

oglindite în poezia lui Eminescu. Am pornit de la
versurile: „Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire/
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire”, din
„Scrisoarea a III-a“. Aşa că m-am deplasat în Bulgaria,
pentru documentare la faţa locului. Ce am realizat din
prima e că bulgarii au nu ceafa, ci limba groasă şi destul
de grea. Seamănă cu rusa, dar şi mai tare cu limba aia pe
care o auzeam la televizor pe timpul mult prea degrabă
împuşcatului: „leka noshti detza” (adică noapte bună
copii, în fiecare seară, la ora 19.50).

Iată câteva dintre peripeţiile lingvistice trăite de mine în

Bulgaria: La prima benzinărie întâlnită pe tărâm
bulgăresc am cerut un „pet” de apă minerală şi mi-au
adus 5 sticle („pet”- cinci).

„Bărzo, bărzo lecar” striga cineva de mama focului,

după ce am intrat cu maşina într-un măgăruş parcat de
altfel regulamentar pe marginea şoselei. Am ieşit ameţit
din maşină şi m-am uitat după un cuib de berze.
(„Bărzo, bărzo lecar” - „repede, repede un medic!”

Mult timp am crezut că bulgarii au probleme cu

stomacul. Auzeam la tot pasul: „cac”, „cac”, „cac”, şi cu
207
toate astea nimeni nu se repezea la toaletă. („cac” -
„cum”). Din primele mele conversaţii am dedus că
numele de familie cel mai des întâlnit în Bulgaria este
Dobre. Când auzeam Dobre, mă prezentam şi eu
automat, şi-o prezentam şi pe secretara mea („dobre”-
„bine”).

L-am rugat pe un cetăţean bulgar să-mi înregistreze şi

mie nişte muzică de-a lor, tradiţională, şi mi-a retezat-o
scurt: „No ne Moga!“ Zic, hait până şi ăsta a auzit de
Moga, micul Mozart de Bucureşti. N-am insistat, dar
seara m-am uitat în dicţionar: „no ne moga“ - „nu pot“).

Am fost foarte indignat când femeia care făcea curat în

camera mea de hotel a arătat spre prosopul cu care
tocmai mă ştersesem şi-a întrebat: „cărpă”? De unde să
ştiu eu că mă întreba dacă mai vreau un prosop? Ştiţi
cum se zice la duş în bulgară? Duşăt. La televizor se zice
televizorăt, la sifon, sifonăt, la uliţă, uliţăta, la benzină,
benzinăta. Dar la aer condiţionat? Climaticăt,
bineînţeles. Am putea, prin extrapolare, să deducem că
ciorapul este ciorapăt, bocancul este bocancăt, pianul
este pianăt etc. Dacă un bulgar îţi spune că găteşte pe
„cotlon”, nu vă imaginaţi cine ştie ce coclauri unde s-a
izolat el împreună cu cartea sa de bucate. Pur şi simplu
„cotlon” înseamnă „maşină de gătit”. Când zice că a
intrat în „bocluc” nu înseamnă că a transportat
alegători cu autobuzele de la o secţie la alta şi-au intrat
nişte ziarişti pe fir. Bocluc înseamnă în bulgară: „gunoi”.
Bulgarii au „stol” la cap, şi nu mă refer aici la păsărele,
pentru că „stol” înseamnă „scaun“ în bulgară. Nu pot să
vă descriu ce faţă a făcut un bulgar la restaurant când
208
mi-a cerut un „pepelnic”, iar eu i-am întins o felie de
pepene roşu („pepelnic”- „scrumieră“)

Ce mândru am fost, tot la restaurant, când i-am cerut

ospătarului (cu dicţionarul în faţă) o „bobena supa”,
adică o ciorbă de fasole boabe. Nu m-am fâstâcit nici
când ospătarul m-a atenţionat: „cac”, „cac“, pentru că
acum ştiam ce înseamnă. Dacă în meniu vedeţi „sirene”,
nu vă faceţi iluzii. E vorba de brânză. La „sirene i
Smetana” să nu credeţi că vi se va servi brânză în
acorduri de muzică simfonică. N-a ajuns chiar până
acolo turismul bulgar. („Smetana“ - „smântână“).
Dimineaţa să nu cumva să refuzaţi „zacusca” pentru că
riscaţi să rămâneţi nemâncat („zacusca”- „mic dejun”).
A, şi-ncă ceva. Bacşiş se spune la fel şi-n bulgară.
Săptămâna viitoare plec în Grecia să văd dacă grecii au
nasul subţire.

209
 Există rating după moarte

Toată lumea ştie că cei doi băieţi legitimi ai lui Don

Iolănescu (îngropat săptămâna trecută, în direct, la oră
de maximă audienţă) se luptă pentru averea tatălui lor,
estimată undeva la peste 2.000.000 de euro. Acum a
mai apărut un al treilea, care vrea neapărat să facă
testul ADN, pentru că mama lui s-ar fi culcat cu
defunctul când acesta încă mai trăia. Nu vă miraţi,
pentru că acum se poate să faci copii şi după moarte,
dacă ai un congelator bun. Dar nu asta m-a interesat pe
mine. Pe mine m-a interesat cum a fost oglindită în
presa televizuală moartea maestrului. Aşa că am luat la
puricat youtube-ul şi iată ce-am găsit.
La ştirile ProTv, medicul de la SMURD, prezent la faţa
locului, ne dă vestea cea tristă: „Din păcate manevrele
de resuscitare, care au durat aproape o oră, nu au fost
urmate de un răspuns favorabil din partea victimei”, iar
reporterul adaugă: „În urmă cu două săptămâni, Don
Iolănescu a mai trecut printr-un episod asemănător,
însă, după ce şi-a revenit, a refuzat să fie transportat cu
salvarea la spital”. Înţeleaptă decizie, aş adăuga eu,
după atâtea accidente în care au fost implicate salvări,
se poate spune că maestrul şi-a prelungit viaţa cu încă
două săptămâni.

210
Tot la ProTv, prin telefon, Senone Binulescu, plin de
modestie: „Mai eram câţiva care mai ţineam sus ştacheta
folclorului nostru şi uite că am început să ne rărim.”
Pe Realitatea, același Senone, aceeaşi modestie: „Eram
atât de puţini aleşii lui Dumnezeu să slujească acest
cântec popular şi uite că ne ducem.”
Pe Antena 3 se transmite în direct, de la Ateneul Roman,
concertul formaţiei „Lăutarii din Chişinău”, sub bagheta
maestrului Nicolae Botmare. Cântă Donuţ Iolănescu. Cu
pruncul în braţe. Madona e şi ea pe aproape, în persoana
soţiei. Cum să nu ţi se sfâșie inima, cum să nu strivești în
ochi o lacrimă de crocodil, cum să nu crească rating-ul?
Jurnalistul din mine nu se poate împiedica să nu se
gândească retrospectiv la ce vârf ar fi ajuns rating-ul,
dacă Donuţ ar fi scăpat la refren, pruncul din braţe.
Dirijorul Botmare are parcă o presimţire, lasă arcuşul, ia
copilul din braţele lui Donuţ şi culmea, îl întoarce pe
micuţ cu spatele la cameră. Îmi imaginez ce-o fi fost la
gura regizorului de emisie. Păi nu-i normal că a scăzut
brusc rating-ul?

Pe OTV sunt aceleaşi imagini de la concert, însă ecranul

e împărţit în două. În partea dreaptă e un sondaj: „Credeţi
că Don Iolănescu a murit de moarte bună?” „DA”: 35%.
„Nu”: 75%.
Se fac poze cu mortul. Oamenii se îmbrâncesc, se calcă
în picioare. Muritorii vor cu orice chip să se imortalizeze
cu mortul.
La ProTv cortegiul funerar tocmai a plecat de la Ateneu
spre biserica Sfântul Gheorghe. Ponela Iordan e tristă:
„A murit un colos, un luceafăr, un star, cel mai mare star
al muzicii populare româneşti.” Fără să vreau gândul îmi
211
zboară la Michael Jackson. Tot un fel de star al muzicii
pop-ulare şi el, s-a dus şi el în împrejurări încă
neelucidate. Doar că în cazul lui se ceartă părinţii pe
averea copilului. Avea dreptate Senone: „am început să
ne rărim”.

Pe Realitatea, un cerşetor postat strategic în uşa

cimitirului, clătinându-se zdravăn, murmură printre dinţi
unul dintre șlagărele maestrului: „Haida, haida, Bălălău,
nu mai bea băiatul meu!”. Pe Antena 3 oamenii sunt
luaţi prin surprindere de zgomotul puştilor descărcate
în aer. O bătrânică se prăbuşeşte ca secerată, iar un
copilaş începe să plângă din toţi rărunchii.
Pe B1, beţivul schimbă brusc repertoriul: „C-aşa-i lumea
trecătoare, unul naşte şi-altul moare, lume, soro, lume!
Puşca şi cureaua lată ce voinic eram o dată, lume, soro,
lume” Lumea se împarte brusc în două: o parte îl
aplaudă, cealaltă parte îl huiduie.
La OTV, în partea dreaptă a ecranului a apărut un alt
sondaj: „Credeţi că Don Iolănescu avea bani ascunşi sub
saltea?” „Da 45%”. „Nu 65%”.

212
 Ce să faci în timpul unui cutremur

„România este o ţară predispusă la cutremure”, îmi

spunea un prieten de al meu, geolog. „Mai bine nişte
cutremure mici şi dese, decât unul mare şi devastator,
zicea tot el.” Privind ceea ce se-ntâmplă pe scena
noastră politică, înclin să-i dau dreptate. De cutremurele
din zona politică ne putem apăra şi singuri, mergând la
vot, să vedem însă ce putem face în cazul unui adevărat
cutremur.
Potrivit site-ului ehow.com preluat zilele trecute, fără
pic ruşine şi fără pic de discernământ, de câteva dintre
ziarele centrale, iată ce este indicat să faci:
1. În primul rând încearcă să nu te panichezi. Uşor de zis,
greu de făcut. Încercaţi să vă păstraţi echilibrul, la propriu,
şi printre două zgâlţâituri repeziţi-vă la sertarul cu
medicamente, luaţi un pumn de antidepresive şi
aşteptaţi liniştiţi să-şi facă efectul (metodă testată şi
recomandată de C.V. Tudor).
2. Nu te lăsa luat prin surprindere de un cutremur,
pregăteşte-ţi un rucsac în care să ai o lanternă, baterii
suplimentare şi un sistem de transmisie radio. Eu aş mai
adăuga un sistem de transmisie prin satelit, o mică
televiziune portabilă, care să poată intra oricând în direct,
de sub dărâmături, eventual la OTV, hârtie igienică, mileul
de la bunica, un fier de călcat, un aparat de epilat, un
deodorant şi ceva de-ale gurii: pasta de dinţi şi proteza.
213
3. Păstrează obiectele din casă cât mai aproape de
podea, pentru a evita ca în timpul cutremurului să cadă
şi să te lovească. De când am citit articolul mi-am culcat
la pământ rafturile bibliotecii, soţia, şifonierul şi dulapul
din hol. Noaptea trecută, când m-am dus la toaletă
m-am împiedicat de lustră, pe care am pus-o tot pe jos,
am căzut şi m-am izbit cu capul de unul din colţurile
dulapului, aflat şi el în poziţie culcat. Acum când vă scriu
sunt la spital şi împart patul cu alţi trei colegi de
suferinţă, care şi ei au luat de bune sfaturile din acel
articol.
4. În timpul unui cutremur poziţionează-te sub o piesă
rezistentă de mobilier, pentru a rămâne în siguranţă.
Mărturisesc că sunt în dilemă. Păi sub ce piesă de
mobilier să mă mai adăpostesc dacă le-am pus pe toate
la pământ de frică să nu-mi cadă în cap? A zis un prieten
că-mi dă un seif metalic în care poate intra un om stând
în picioare. Banca la care lucrează nu mai are nevoie de
el şi vrea să-l dea la fier vechi. Să văd cum îl urc pe scări
până la etajul patru, că seiful are vreo 400 de kg şi
blocul meu n-are lift.
5. Stai în casă, eşti mult mai în siguranţă. Păi cred şi eu
c-o să stau în casă. Cine mai coboară cu seiful pe scări? A
fost nevoie de şase inşi ca să-l urc.
6. Pe timpul cutremurului evită folosirea aparatelor care
funcţionează cu gaz sau cu energie electrică. Ăsta e chiar
un sfat de bun simţ. La cutremurul trecut, ăla de 5.5
grade, am pus pariu cu nevastă-mea că reuşesc să bag
ştecherul de la maşina de spălat rufe în priză până se
termină cutremurul. Am pierdut pariul. Acum va trebui
să spăl rufele, cu mâna, până la sfârşitul anului.

214
7. În cazul în care după cutremur vei rămâne blocat între
dărâmături, nu striga după ajutor, pentru că vei putea
inspira praf care să îţi afecteze plămânii. Oricum, n-are
niciun rost să strig, că tot nu m-aude nimeni. Seiful e din
tablă groasă de 20 de milimetri şi nu răzbate nimic prin
el. Dacă rămân blocat printre dărâmături sper să mă
găsească cât mai repede nişte cetăţeni rromi, de la
echipele de intervenţie în caz de cutremur, care, prin
trusa lor de şperacluri şi chei potrivite, să aibă şi un flex,
aşa, just in case.
8. Dacă în timpul cutremurului eşti în stradă, încearcă să
te îndepărtezi de clădiri. Există riscul să-ţi cadă ceva în
cap. Văd că aştia de la ehoe.com tot insistă să cobor cu
seiful în stradă. Poate cu tot cu bloc, că altfel nu-l mai
dau jos singur, la cât de greu e.

215
 Un show păgubos

„Pentru a dispreţui ceva trebuie mai întâi să cunoşti acel ceva.”

Nu mai ştiu cine a spus asta, dar mi s-a părut o zicere de

bun-simţ, aşa că am luat la puricat YouTube pentru a
viziona „Un Show Păgubos”. Acest program este
interzis persoanelor sub 15 ani. Eu zic că ar trebui
interzis tuturor persoanelor, indiferent de vârstă, sex
sau orientare politică. Şi o să vă spun şi de ce. În primul
rând, datorită limbajului suburban practicat de cei doi
prezentatori rămaşi fără podoabă capilară, conform
principiului părul bun părăseşte capul prost.
Iată câteva exemple de „metalimbaj”: Mircea M. Toisan
(coprezentator) către Pacatos, prezentatorul show-ului:
„Ţi-am adus cadou o păsărică, o păsărică tester, pentru
că are găuri de diferite mărimi. Ţi-am adus-o să te uiţi la
ea că de altceva oricum nu eşti în stare… E pentru
aromoterapie. E o păsărică cu arome de păsărică”. Şi
dă-i aplauze, râsete şi urale. La aşa emisiune, aşa public.
De-abia începuse emisiunea şi pe banda de jos circulau
deja mesaje cu: „Super emisiunea!/ Inventivi ca-ntotdeauna./
Ţineţi-o tot aşa!/ Pacatos, super emisiunea, iar tu eşti
super drăguţ!/ Foarte tare!/ Cam târzie ora de difuzare,
dar oricum se uită lumea (mi-a plăcut comentariul ăsta,
se mulează perfect pe un interviu din presă al lui Pacatos
în care acesta se plângea de ora târzie de difuzare a
emisiunii, ce ciudat, ce bizar şi ce coincidenţă!)/ Ador
216
emisiunea. Mircea M. Toisan e foarte tare/ Eşti belea
Pacatos/ Mişto emisiune/ Interesantă emisiune/ Frumoasă
emisiune. Este lumina nopţilor noastre!/ Frumoasă, dar
cam târzie./ O emisiune foarte bună, printre atâtea gunoaie
pe care le vedem zilnic, sunteţi o adevărată desfătare
pentru ochii şi urechile noastre/ Pupici cu sclipici pentru
emisiune”.
Probabil că producătorii se gândesc că nu citeşte nimeni
mesajele, publicul telespectator fiind ocupat cu bârfele
şi scandalurile din emisiune, pentru că, altfel, oricine
le-ar citi şi ar avea un dram de inteligenţă şi-ar da seama
că mesajele sunt scrise chiar de către staff-ul acestui
show. Care staff ar trebui sancţionat pentru lipsă de
inventivitate. Exact aceleaşi mesaje se repetă ediţie de
ediţie. Pentru a întări cele transmise de telespectatori,
Pacatos are grijă în fiecare seară să se laude că: „Ieri, în
intervalul 23.51-1.03 postul nostru ocupa primul loc ca
audienţă cu emisiunea «Un Show Păgubos». Vă mulţumesc
foarte mult”.
Oare e un motiv de laudă faptul că tot mai mulţi oameni
se uită la emisiunea lui Pacatos? Poate fi cel mult un
motiv de îngrijorare.
Pacatos: „O avem acum pe Monica Columbofila la
telefon în direct în legătură cu noi. Bună seara, Monica”.
„Bună seara.” Pacatos: „Cum este, hai, spune-ne, este
sau nu este, nu ne mai fierbe”. „Am să spun adevărul.
Nu se ştie.” Rămânem aşadar în suspans. Va trebui să
aşteptăm o nouă emisiune pentru a afla dacă Monica
este sau nu însărcinată. Şi mai ales cu cine.
În România, goana după audienţă naşte monştri. Sub
pretextul că „asta vrea publicul”, în emisiune se perindă
numai „panarame”, numai „târâturi”, ca să mă exprim
217
şi eu mai pe înţelesul telespectatorilor, pupeze, cocalari,
piţipoance, şmenari, ciurucuri, jenanţi, penibili. După
atâta circ urmează un număr de circ veritabil cu duo
Varanne de la Circul Medrano.
Purtătorul de cuvânt al circului: „Circul nostru a câştigat
de două ori la rând la Monte Carlo premiul pentru cea
mai bună dresură de animale”. Mircea M. Toisan către
Pacatos: „Exact ce faci şi tu cu invitaţii tăi…”.
E deja prea mult pentru mine. Închid calculatorul şi mă
duc în baie să mă spăl bine pe ochi cu apă şi săpun. Pe
ochi, nu pe creier. Fericiţi cei săraci cu duhul, căci ei vor
da măsura audienţei!

218
 Un buburuz şi-o buburuză

„Ursuleţul meu!” „Da, rândunico!” „Te mai doare spatele?”

„Mă mai doare, trifoiaşul meu cu patru foiţe, mai pune-
mi te rog nişte ventuze, ca data trecută.”
Ursuleţul zace în pat lovit de o criză de lumbago. Nici
măcar nu se poate răsuci de pe o parte pe alta. E trecut
de mult de a doua tinereţe, pungile îi atârnă sub ochi
dizgraţios, părul i-a părăsit aproape în totalitate craniul
şi riduri hidoase îi brăzdează faţa. Buburuza e tânără,
siliconată, plină de viaţă şi de energie ca iepuroaicele din
reclamele pentru baterii.
„Ce să facă buburuza pentru gândăcelul ei?” Într-adevăr
aşa se simte: ca un gândăcel căzut pe spate, care dă
caraghios din picioare şi nu se poate răsturna singur pe
burtă. „Motănel drag, să-ţi bag ceva în funduleţ, ca să-ţi
mai aline durerea?” Motănelul râde în sinea lui: îşi aduce
aminte de ziua aceea când un cunoscut prezentator tv a
întrebat-o pe bobocica lui: „Unde aţi făcut dragoste
ultima oară cu soţul dumneavoastră?”, iar ea a răspuns
cu candoare: „În funduleţ”. Uite, pentru asta o iubise el
din prima clipă: pentru candoarea cu care debita orice
prostie. „Vrei să te fac o plimbare cu căruciorul cu rotile,
până la piscină şi-napoi, ţuţuraşul meu drag?”
Moşnegelului îi alunecă o lacrimă răzleaţă pe obraz.
„Unde s-au dus, unde-au apus anii de sus ai gloriei
mele?” Où sont les neiges d’antan? Unde sunt dimineţile
219
în care chema televiziunile ca să-l filmeze cum se spală
cu zăpadă la bustul gol? (Fie vorba-ntre noi, eu cred că
de-aici i se trag durerile astea de spate.) Unde sunt zilele
în care îl punea pe chelner să-i filmeze prin gaura cheii în
timp ce ei făceau dragoste într-un separeu?
Acum cenuşăreasa lui dragă a ajuns mare: a realizat un
calendar, a fost pe coperta a numeroase reviste glossy
din România, a făcut numeroase campanii publicitare,
s-a certat în direct cu Oana Ivoranu, ce mai, e o femeie
realizată. Dar nu uită niciodată că toate astea i se
datorează lui, bărbatului mic de stat, dar influent, care a
scos-o din mizerie.
„Ce-ar fi ajuns pisicuţa ta fără motănelul ei?” Chiar aşa,
ce-ar fi ajuns? Păi ar fi ajuns într-un club de strip-tease
sau damă de companie în Bacău. Au, au, iar au început
durerile. Nici supozitoarele astea nu mai sunt ca
altădată.

Toţi prietenii lui se întreabă cum de nu-l părăseşte

pisicuţa, mai ales că nici financiar nu mai stă aşa de bine,
a trebuit să-nchidă fabrica de materiale de construcţii, a
trebuit să concedieze doi dintre cei patru angajaţi de la
„moşie”, printre care şi şoferul ei preferat. Acum
funcţia de şofer a preluat-o grădinarul, care şi-aşa tăia
frunză la câini. Şi cu toate astea spirulina îl iubeşte
sincer şi dezinteresat, ca-n prima zi. „Uite ce ţi-am adus,
pisi sexy şi rău”, apare ea în cadrul uşii. „O casetă cu
Alina Plutaru şi piticul porno, să-ţi treacă de urât până
mă-ntorc de la prezentarea de modă. Pa, soarele meu.”
„Aproape stins”, murmură doar pentru ea buburuza, în
timp ce coboară scările.

220
În maşină o aşteaptă nervos, tot numai un pachet de
nervi, şoferul proaspăt concediat. „Iartă-mă, dragul
meu, n-am putut scăpa de babalâc. Să nu-ţi faci
probleme, în ceea ce priveşte cariera ta în modeling
totul e aranjat. Am vorbit cu Creştinatu şi te ia la el în
echipă. Nu mai e nevoie nici de divorţ. Diseară o să-i dau
o viagra cu concentraţia de 10 ori mai mare şi cum
suferă şi cu inima...”

221
 Presa sub microscop
-I-

E clar că într-o societate în care consumatorul e rege, nu

ai cum să ceri calitate de la presă. Multe dintre ziarele
de „quality” din România au fost influenţate de succesul
facil al presei tabloide, făcând şi ele rabat în ceea ce
priveşte informarea politică şi socială în favoarea senza-
ţionalului, bârfelor şi pornografiei. Jurnaliştii, altminteri
serioşi şi responsabili, au fost „siliţi” să caute fete
pentru pagina 5, reţete afrodisiace, vedete de hârtie
creponată şi să publice titluri de genul: „Şi ciorile fac
duş” (nu, nu e un articol despre vreo minoritate etnică
asa cum am crezut şi eu prima dată ci e un mic „docu-
mentar” despre banala cioară de semănătură, specie
propusă pentru ocrotire de parlament), „A ţinut 29 de
ani cadavrul mamei în frigider” (n-am citit decât titlul,
dar bănuiesc că este vorba despre un caz de sechestrare
de cadavru, fiica sprijinind cadavrul mamei de pragul uşii
ori de câte ori venea poştaşul cu pensia), „Rihanna nu
este bisexuală” (eu zic că e foarte bine venită această
precizare, mai ales pentru cei care nu puteau dormi
nopţile din cauza incertitudinii).
Printre funduri, ţâţe de piţipoance şi poziţii sexuale
există în fiecare dintre aceste tabloide (nu dau nume ca
să nu le fac reclamă) oricât v-aţi mira şi o rubrică de
actualitate politică. Într-unul din tabloide am găsit
222
următorul titlu: „Pe lângă şpăgi, au filmat şi sex la birou”.
Aţi ghicit. E vorba despre camerele de luat vederi
instalate in calculatoarele cu care vameşii arestaţi lucrau
zi de zi. Probabil că cei care treceau ilegal frontiera
plăteau în natură. Urmează imediat în dreapta un alt
articol: „Cum se face sex în maşini de fiţe” şi gândul îmi
fuge fără să vreau la Logan-ul de fiţe al domnului
preşedinte Trăsescu. Mai jos un pic: „Mahmuţeanca
vrea sexy-şofer.” Nu ştiu de ce gândul mă duce tot la
Trăse. Rămânând tot în sfera politicului mai aflăm că:
„Bigi Gecali a făcut aluzii jignitoare la adresa lui Marius
Zăvoruş” şi că „Masturbarea face bine sănătăţii”
(probabil legat de faptul că Iarius Manuli, team-managerul
Stelei şi nepotul lui Bigi Gecali, a fost filmat în timp ce se
masturba frenetic în faţa webcam-ului, în timpul unui
cantonament al echipei din Ghencea). O soluţie pentru
gripa sezonieră ne propune pe prima pagină un alt
tabloid: „Faceţi sex cel puţin de cinci ori pe săptămână
pentru a scăpa de boli”. Ca să mai uite de griji şi de
faptul că s-ar putea ca bunicii lor să nu-şi mai primească
pensiile, două domnişoare au scris articolul: „Manual de
sex pentru pensionari”. Tot legat de gripă e şi titlul:
„Trăsescu vrea un nou referendum pentru ridicarea
imunităţii”. La rubrica „Tezaur folcloric” din acelaşi tabloid
aflăm că „Interpretul de muzică populară Torghe Gurda
şi-a turnat mătuşa la securitate.” Avem parte şi de ştiri
sportive: „Vlinca Iandici se oferă fotbalistului Darica”, şi
„O româncă beată din Spania s-a aruncat pe geam vrând
să-şi cumpere alcool.” Normal că fiind beată a confundat
geamul cu uşa. Sau a vrut pur şi simplu s-ajungă mai
repede că prea o ardea gâtlejul. Nici nu vreau să mă

223
gândesc ce se poate întâmpla cu un comandant de navă
atunci când rămâne fără alcool.

-II-

Datorită mogulilor cei răi viscolul i-a luat din nou pe

nepregătite pe cei care trebuiau să se ocupe cu
deszăpezirea. Edilii s-au făcut încă o dată de râs şi s-au
dat în spectacol pe banii contribuabililor. Nici acum n-au
învăţat vorbele din bătrâni: „Iarna nu-i ca vara” şi „Aici
sunt banii dumneavoastră”. Aici, adică sub zăpadă.
Conform ziarului „Gândul” în articolul „Primarul General
Stopescu cere Armatei să deszăpezească Bucureştiul”
aflăm că chiar aşa stau lucrurile. Păi aşa se făcea şi pe
vremea lui Ceauşescu. Se scotea armata pentru strânsul
recoltei, pentru finalizat construcţii, pentru dat zăpada.
Cu o singură deosebire: pe atunci firmele responsabile
cu deszăpezirea nu erau plătite cu un milion de euro pe
lună ca să-şi poată face primarul general al capitalei
poze lângă utilajele lor. Din acelaşi articol aflăm că
singurii vinovaţi pentru harababura din Bucureşti sunt
şoferii care nu şi-au schimbat cauciucurile de vară cu
cele de iarnă şi care, conform primarului din sectorul
unu dl. Adrian Chilumeu: „Ar trebui împuşcaţi! Împuşcaţi,
împuşcaţi, împuşcaţi!” Domnule primar, nu e nimeni surd.
Am auzit din prima. Ar trebui împuşcaţi. În cauciucuri
bănuiesc, că altfel ar trebui să se sesizeze din oficiu
organele competente şi să vă aresteze pentru instigare
la omor.

Ziare.com titrează pe prima pagină: „România sub

nămeţi”. În articol citim că sute de maşini sunt blocate
224
încă de marţi seara pe DN 25 Galaţi-Tecuci şi că utilajele
nu pot interveni din cauza blocajului. Un cerc vicios din
care nu putem ieşi. În interiorul aceluiaşi articol găsim şi
câteva sfaturi de la Poliţia Rutieră, foarte utile pentru
cei blocaţi în trafic: „Se recomandă conducătorilor auto
să adopte o manieră calmă de conducere, fără să
bruscheze comenzile vehiculelor, să efectueze fiecare
manevră doar după o asigurare temeinică, să utilizeze
preponderent frâna de motor şi să evite efectuarea
depăşirilor, care în asemenea condiţii meteo-rutiere
sunt foarte periculoase.”

Frontnews.ro publică articolul: „Viscolul face ravagii la

Arad”, din care aflăm că „Şoferul unui Matiz a intrat
într-un utilaj de deszăpezire care acţiona pentru
curăţarea carosabilului, decedând pe loc.” Nu-mi pot
explica acest incident decât prin faptul că şoferul
Matizului făcea parte dintr-o grupare de kamikaze ce
militează pentru o zăpadă curată şi neatinsă, grupare ce
avea ca scop distrugerea singurului utilaj de deszăpezire
ce acţiona pe raza municipiului Arad. Lucru realizat cu
succes.

În „Libertatea”, după ce aflăm că „Trăsescu a fost

felicitat de Obama”, (bineînţeles nu pentru modul în
care se desfăşoară operaţiunea de deszăpezire în
România), că „Berlusconi a pierdut jumătate de litru de
sânge” şi că: „A apărut păpuşa Silvio Berlusconi: ştirbă
şi plină de sânge”, după ce mai citim câteva „Sfaturi
pentru sexul din timpul sarcinii” dăm şi peste câteva
articole legate de zăpadă: „A murit lovit de un limitator
de înălţime, în timpul deszăpezirii” (din acest titlu înţeleg
225
că cei care dau la zăpadă nu trebuie să depăşească o
anumită înălţime pentru că altfel li se taie capul cu
limitatorul, ca-n „Patul lui Procust”), „Un individ între
două vârste a fost găsit mort de frig pe bancheta din
spate a unui Logan” (gândul mi-a zburat fără să vreau la
Loganul pe care-l conduce preşedintele, doamne fereşte
să aibă şi dânsul probleme cu încălzirea) şi „Un mort şi
trei răniţi într-un accident rutier”, după ce o maşină
folosită pentru îndepărtat zăpada şi o betonieră s-au
ciocnit, în zona localităţii Săliştioara. Părerea mea e că
şoferul betonierei făcea parte din aceeaşi grupare
kamikaze de mai sus.

226
 O carte de recitire

Pe vremea cînd mai citeam ziare – ba chiar și scriam în

ele! – îmi fixasem un lot de editorialiști și comentatori
pe care îi citeam constant. Uneori, unii ieșeau din echipă.
Și mai rar însă, intrau alţii, prospături, ca să spun așa.
Viorel Gaiţă a făcut mereu parte din lot, de la primele
articole pe care i le-am citit. Nu, nu pentru că am
coabitat niște ani în paginile Cotidianului într-una din
cele mai bune versiuni ale ziarului, ci pur și simplu
pentru că îmi plăceau comentariile sale, mereu cu miez,
sau cu skepsys, cum ar spune cineva care-și caută
formulele. Îmi plăceau, mai ales, pentru că nu comentau
neapărat evenimentele curente, deși pleca uneori de la
acestea, ci situaţiile mai ample și personajele accentuate
ale vremii. În al doilea rînd, îmi plăceau comentariile sale
pentru că erau subîntinse ba de ironie, ba de un umor
sănătos, care îi permiteau să evite patetismul atît de
larg răspîndit. Or, singurul autor patetic pe care îl suport
este CTP, pentru că are o expresivitate foarte plastică și
un memorabil dar al formulei. Nu în ultimul rînd, citeam
cu mare plăcere textele lui Viorel Gaiţă pentru talentul
său literar, nu atît de răspîndit pe cît ar trebui printre
227
comentatorii, analiștii și canaliștii noștri, chiar în cele
mai bune vremuri ale meseriei. De altfel, în opinia mea,
singurul lucru care salvează de efemeritate un text scris
pentru gazetă, dincolo de acuitatea observaţiilor și
calitatea analizei, este talentul. Pe care îl ai sau nu-l ai,
restul se învaţă, talentul e un dat. Viorel Gaiţă este un
autor cu automatul mereu în poziţia de tragere, însă
talentul, inteligenţa artistică îl învaţă să aibă mereu la
îndemînă surdina, amortizorul, pentru că acesta este
rolul pe care îl joacă umorul şi ironia în textele sale.

Dacă textele sale, recuperate acum, parţial desigur,

între coperţile unei cărţi, ni se par şi acum actuale – mie
aşa mi s-au părut acum, la recitire – se datorează în
primul rînd talentului. Acesta oricum le-ar fi salvat. Dar
mai este ceva şi anume norocul. Mă refer la norocul său
de autor care rezidă în faptul cumva exotic că, în
minunata noastră ţară, situaţiile se reiterează cu o
obstinaţie demnă de o cauză mai bună, iar personajele
par să rămînă etern aceleaşi, chiar dacă, uneori, se mai
întîmplă să apară şi chipuri noi. E stranie, aş spune
remarcabilă, dacă termenul n-ar avea o conotaţie
pozitivă, capacitatea de auto-reproducere a politrucilor
noştri, care a făcut ca „feminizarea” politicii să ne aducă
în prim plan diverse Eba, Udrea, Ritzi e tutti quanti, iar
„întinerirea” să ne procopsească cu alde Ponta, Boureanu,
Şova şi restul junimii „de viitor”, deşi mental aparţin
unei lumi pe care am fi dorit-o trecută. Sau bătrînii
politruci i-au ales după chipul şi asemănarea lor, sau au
dovedit o capacitate de modelare ieşită din comun.
Norocul autorului, cum scriam, dar şi ghinionul nostru,
al trăitorilor în Absurdistan, după excelentul pseudonim
228
găsit acestor meleaguri de excelentul poet şi comentator
Dorin Tudoran. Nu l-am amintit degeaba pe bunul meu
prieten trans-atlantic, există o afinitate de structură
între el şi autorul pe care am avut plăcerea să-l recitesc
acum.

Trecînd din nou prin comentariile lui Viorel Gaiţă, mi-au

fost reconfirmate două concluzii pe care le formulasem,
măcar mental, mai de mult. Prima este aceea că, de la
bun început şi pînă la începutul crizei economice şi al
mogulizării presei – deşi nu neapărat simultane, cele
două procese au acţionat, vorba clasicului marxist Ion
Iliescu, sinergic –, comentariul politic a fost net superior
politicii efective din România. Păcat că politrucimea
noastră nu citeşte, iar cînd citeşte, este interesată mai
mult de tabloide, că acestea au multe poze şi efortul e
minim. Ar fi avut ce învăţa de la unii comentatori, dar
cum ei se pricep la toate, nu învaţă niciodată nimic. A
doua concluzie se referă la faptul că din asemenea
culegeri de comentarii – am observat asta citind produse
similare tipărite de Alina Mungiu, Dorin Tudoran, CTP şi
alţii – aflăm mai multe despre lumea în care am trăit
ultimul sfert de veac decît din recapitularea istoriei
factuale sau a puţinelor analize specializate, deci de
sociologie, politologie sau istorie recentă. Acestea
surprind, cîteodată, scheletul acelor vremuri, culegerile
comentatorilor par să aibă acces la întregul fenomen
viu.

La naiba! Ar fi trebuit să public eu această carte! Ca

editor, vorbesc, că n-am apucat încă să descopăr virtuţile
inefabile ale plagiatului! Păcat că un plan editorial
229
hipertrofiat şi complicatele calcule contabiliceşti m-au
făcut să ezit pînă cînd autorul s-a adresat altei edituri.
Asta este, mai şi pierdem! Cum nu sînt însă excesiv de
egoist, felicit editorul pentru inspiraţie – poate şi curaj –
şi autorul pentru această excelentă carte de recitire...
Vînt bun la pupă, trăim încă în epoca Marinelului!

10 Mai 2014, în Iaşi Liviu Antonesei

230
 CUPRINS

Cuvânt înainte (Ioan Groşan) / 7

Pamflete politice minimiste / 11

17 oameni furioşi / 13
Avem un preşedinte meloman / 16
Trăsescu s-a născut poet / 18
Comentariu la un meci de fotbal / 21
Preşedintele şi piticul porno / 24
Casting de Prim-Ministru / 26
În vizită la pirande / 29
Dezbaterea continuă / 32
Ce le-a adus Moş Crăciun prezidenţiabililor / 35
Fraudă electorală de proporţii / 38
Mândră corabia, mangă cârmaciul / 41
Moţiunea salvează naţiunea / 44
Politică şi erotism / 47
Croitoraşul cel viteaz / 50
Haideţi toţi cu mic, cu sare, să votăm pentru schimbare / 53
Rătăciţi în Politică (reality show electoral) (1) / 56
Rătăciţi în Politică (reality show electoral) (2) / 58
Rătăciţi în Politică (reality show electoral) (3) / 61
Scrisoarea necenzurată a unui soldat român din
Afganistan / 64

231
Sexul ca metodă diplomatică / 67
Până şi frizerii se pricep la politică / 69
Şi preşedinţii beau, nu-i aşa? / 71
Vrăjitoarele de la mica publicitate / 74

File din jurnale / 77

Bodyguardul preşedintelui (1) - (7) / 79

Din jurnalul lui Emil a lu’ Nuţu Năii / 93
Jurnal de 10 ani (1) - (8) / 96
Gândurile aburite ale unui pierde vară (1) - (11) / 114

Scurte proze satirice / 155

Am muncit pe-acest pământ pentru-o cruce şi-un

mormânt / 157
Când o zbura porcul / 160
Cum să agăţi o piţipoancă / 163
Ilie şi Didina / 166
Viaţă de şantierist / 169
Scrisoarea unui emigrant către iubita lui din România / 172
Amintiri din „Iepoca de Aur” (1) - (2) / 175
Dragostea dintre un ţăran şi-o capră / 180
Irealitatea reality-show-urilor din România (1) Copii
contra părinţi / 183
Irealitatea reality-show-urilor din România (2) Trădaţi în
dragoste / 187
Irealitatea reality-show-urilor din România (3) Noră
pentru mă-sa / 190
Trei motive pentru care m-am întors în Romania / 193
Canal de business în Fundu Moldovei / 199
Anonimi vestiţi ai micului ecran / 202
232
Iubire pe Messenger / 205
Limba bulgară fără profesor / 207
Exista rating după moarte / 210
Ce să faci în timpul unui cutremur? / 213
Un show păgubos / 216
Un buburuz şi-o buburuză / 219
Presa sub microscop (1) - (2) / 222

O carte de recitire (Liviu Antonesei) / 227

233
234
235
236