Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Administrarea Oxigenului
Administrarea Oxigenului
Administrarea oxigenului
In condiţii normale organismul funcţionează fără probleme cu oxigenul din aer,
chiar dacă în compoziţia acestuia intră doar 21% oxigen. Totuşi, în cazul pierderii
masive de sânge, la nivel celular va fi transportată o cantitate mai redusă de
oxigen, ce va genera o stare de soc. În această situaţie administrarea de oxigen
suplimentar va creşte cantitatea de oxigen transportat la nivel celular, influenţând
pozitiv prognosticul pacientului. Pacienţilor cu o criză anginoasă, accident vascular
cerebral sau afecţiuni pulmonare cronice nu le este suficient oxigenul atmosferic şi
vor beneficia la rândul lor de oxigenoterapie.
DEFINIŢIE: tratamentul prin îmbogăţirea în oxigen a aerului inspirat
Constituie unul dintre tratamentele hipoxiei cauzate de o insuficienţă respiratorie
SCOPURI: - pe termen scurt - ameliorează starea pacientului şi calitatea vieţii
- pe termen lung - ameliorează evoluţia
bolii
INDICAŢII:
- hipoxii circulatorii (insuficienţă cardiacă, edem pulmonar, infarct miocardic)
- hipoxie respiratorie (şoc, anestezii generale, complicaţii postoperatorii, nou
născuţi)
MODURI DE ADMINISTRARE:
- temporar = în afecţiuni acute
- Îndelungat (zilnic) = în afecţiuni cronice
Metode de administrare a oxigenului unui pacient constient si sau cu
ventilatie spontana
Sunt numeroase metode de administrare a oxigenului unui pacient. Alegerea
uneia sau alteia dintre variante depinde de concentraţia de oxigen necesară,
toleranţa pacientului. Indiferent de metoda aleasă, aceasta va fi explicată
pacientului.
1. Cateterul nazal (sonda) are orificii laterale multiple. Se introduce în nară prin
faringe, schimbându-se de la o nară la alta. Se poate introduce şi în laringe.
Tehnica:
1. se dezobstruează căile aeriene
2. se măsoară lungimea sondei pe obraz de la narina la tragus
3. se introduce cateterul cu mişcări blânde paralel cu palatul osos şi perpendicular
pe buza superioară
4. se fixează sonda cu leucoplast
1
5. se fixează debitul la 4-6 l/minut
6. se va observa bolnavul în continuare pentru prevenirea accidentelor
7. se administrează medicamente cu intermitenţă şi se supraveghează debitul.
Sonda nazală
Este o componentă simplă a echipamentului de administrare a oxigenului.
Este un tub de plastic cu două proeminenţe. Este o piesă simplă, uşor de folosit,
confortabilă. Este bine tolerată de majoritatea pacienţilor şi poate fi folosită în toate
situaţiile cu excepţia cazurilor când avem obstrucţie la nivelul narinelor pacientului
şi pentru ca nazofaringele acţionează ca un rezervor de oxigen poate asigura o
oxigenare de până la 44% atunci când volumul administrat este de max. 6L/min.
Concentraţia de oxigen administrată depinde de volumul administrării şi de
volumul tidal al pacientului. Creşterea fluxului cu 1L/min duce la creşterea
concentraţiei cu aproximativ 4%.
Exemplu:
1L/min 24%
2L/min 28%
3L/min 32%
4L/min 36%
5L/min 40%
6L/min 44%
Există diferite dimensiuni, respectiv pentru adulţi şi copii. Prezinta doi
dintisori, care se introduc in narinele pacientului si o bucla, care permite fixarea,
mentinerea sondei pe fata. Permite pacientului sa manânce sau sa bea in timpul
folosirii.
Complicaţii:
Sângerare de la nivelul mucoasei nazale
Uscarea mucoasei
Dermatita la nivelul fetei si buzelor
3. Masca: pentru oxigen (cu inhalarea aerului expirat) se fixează acoperind gura şi
nasul.
În general este greu suportată de bolnav datorită hamului de etanşeizare.
2
Masca simpla de oxigen
Nu prezintă complicaţiile sondei nazale, dar poate aluneca uşor de pe faţa
pacientului.
Există diferite dimensiuni, respectiv pentru adulţi şi copii. Este indicată folosirea
măştii simple faciale când se recomandă administrarea unei concentraţii mai
crescute de oxigen. Asigură o concentraţie de aproximativ 60% oxigen la un volum
de 7-8 L/min.
Prezintă pe ambele părţi laterale mici găuri care vor permite eliminarea aerului
expirat de pacient, precum şi diluarea oxigenului cu aerul camerei. Fiecare mască
prezintă conectorul pentru tubul de legătură la oxigen.
Folosirea măştii este mai puţin confortabilă comparativ cu sonda nazală şi
poate provoca claustrofobie în special la copii.
Tehnica: - se verifică scurgerea oxigenului din sursă
- se pune masca în mâna bolnavului pentru
- a-i uşura controlul măştii şi i se susţine mâna. Debitul de 10-12 l/minut.
- se aşează masca pe piramida nazală şi apoi pe gură
- când bolnavul s-a obişnuit cu masca, se aşează cureaua de fixare în jurul capului
3
din rezervor spre mască. Se închide după inspir blocând pătrunderea aerului expirat
şi a aerului ambiant în rezervor.
• Este recomandată folosirea acestei măşti la pacienţii cu probleme respiratorii. De
asemenea necesită o urmărire atentă a pacientului.
• La folosirea acestui tip de mască pacientul inspiră oxigen din rezervorul
ataşat şi dacă acest rezervor nu este plin pacientul se va afla in imposibilitatea de a
respira. Din acest motiv este absolut necesar umplerea rezervorului înainte de
aplicarea măştii pe faţa pacientului. Trebuie urmărit şi reglat volumul de oxigen
administrat astfel încât rezervorul să nu se golească complet în urma inspirului.
Pentru ca rezervorul să nu se golească complet, este necesară administrarea
oxigenului cu un volum de 10-15L/min.
Oxigenoterapia hiperbară:
Este folosită în anumite situaţii clinice în care se aşteaptă o creştere a
oxigenului dizolvat în plasmă. Pacientul este plasat într-o cameră în care se
introduce oxigen la 2-3 atmosfere. Adaptarea la presiune cât şi depresurizarea se
face cu prudenţă.
Această metodă este folosită în intoxicatii cu monoxid
de carbon (atunci când carboxihemoglobina depăşeste 20%) sau în encefalopatia
hipoxică după un stop cardio-respirator.
4. Cortul de oxigen: nu poate depăşi o concentratie de 50% a oxigenului,
realizează o circulaţie deficitară a aerului, ducând la încălzirea pacientului. Se
impune răcirea cu gheaţă.
4
aerul va intra prin gură şi nasul pacientului. Măştile de ventilaţie sunt de diferite
dimensiuni, respectiv pentru adulţi, copii şi nou-
născuţi. Este de preferat folosirea măştilor confecţionate din material
transparent, pentru ca salvatorul să poată observa eliminările de secreţii,
vomismente. Masca este considerată de dimensiune potrivită atunci când acoperă
nasul şi gura victimei şi poate fi aşezată etanş pe faţa victimei.
Expirul pasiv al pacientului va fi evacuat prin valva aflată lângă masca de
ventilaţie. Baloanele de ventilaţie pot fi conectate la o sursă de oxigen printr-un
furtun standard pentru oxigen. Concentraţia de oxigen livrată pacientului depinde
de debitul de oxigen, de utilizarea sau nu a unui rezervor şi de tehnica de ventilaţie
(de exemplu volumul curent, frecvenţa, raportul de timp între ciclurile de
compresie – relaxare). Balonul de ventilaţie oferă posibilitatea ventilării eficace şi
suplimentarea cu oxigen. Folosind balonul fără rezervor concentraţia oxigenului în
aerul ventilat nu depăşeşte 60 %, iar cu rezervor suplimentar de oxigen (care se
ataşează la partea inferioară a balonului) se asigură o ventilaţie cu oxigen de 90 %
sau chiar peste.
Utilizarea acestui echipament are însă şi inconveniente, utilizarea ei de către un
singur salvator va face deosebit de dificilă asigurarea etanşeităţii măştii, iar dacă
are mâini mici nu va putea strânge balonul astfel încât să asigure un debit de aer
corespunzator pentru o ventilaţie eficientă.
Ventilarea pacientului:
1. Îngenunchiaţi lângă capul pacientului. Această poziţie va permite o mai uşoară
menţinere a căilor aeriene, a etanşeităţii măştii şi comprimarea balonului.
Menţineti hiperextensia capului sau asiguraţi o poziţie pentru o subluxaţie a
mandibulei.
2. Deschideţi şi inspectaţi cavitatea bucală a pacientului pentru a identifica
prezenţa fluidelor, a corpurilor străine sau a danturii mobile. Aspiraţi dacă este
necesar. Utilizaţi pipa Guedel sau canula nazo-faringiana.
3. Alegeţi o mască corespunzătoare. Masca trebuie să acopere faţa pacientului
începând de la piramida nazală până între bărbie şi buza inferioară. Masca prea
mica sau prea mare va face ineficientă ventilaţia.
5
4. Aşezaţi masca pe faţa pacientului. Începeţi prin a aşeza masca cu unghiul mai
ascuţit pe piramida nazală a pacientului după care fixati baza măştii între bărbie şi
buza inferioară.
5. Etanşaţi masca. Pozitionaţi degetele medius, inelar şi mic pe marginea bărbiei
tracţionând către înapoi, indexul pe baza măştii şi policele pe partea superioară a
măştii. Degetele de pe bărbie tracţionează către înapoi iar cele de pe mască apasă.
6. Comprimaţi balonul la interval de 5 secunde. Încercaţi să ventilaţi o cantitate
corespunzătoare de aer. Pentru sugari şi copii ventilaţi la intervale de 3 secunde.
7. Verificaţi dacă toracele se ridică la fiecare ventilaţie. Dacă toracele nu se ridică
atunci posibil ca etanşeitatea măştii să aibă de suferit sau există o obstrucţie a
căilor aeriene. Dacă este o problemă de etanşeitate atunci repozitionaţi masca iar
dacă este o obstrucţie atunci aplicaţi cunoştinţele de la capitolul 6.
8. Administraţi oxigen. Nu uitaţi că fără sursa de oxigen se va administra numai
21% oxigen iar cu un debit de 10-15l/min. se administrează o concentraţie de până
la 90% oxigen. Această concentraţie este vitală pentru un pacient care nu respiră.
Cu o pregătire practică corespunzătoare o persoană poate să ventileze un pacient
utilizând balonul şi masca de ventilaţie. Cu toate acestea este o manevra dificilă de
efectuat cu doar două mâini. De aceea este recomandat să se efecteze această
manevră pe cât posibil de către două persoane. O persoană va comprima balonul
iar cealaltă persoană va asigura etanşeitatea măştii. Cel care asigură masca va
folosi aceeaşi poziţie a mâinii ca cea efectuată de un singur salvator cu diferenţa că
mâinile sunt aplicate pe ambele părţi ale măştii. Această poziţie a mâinilor asigură
o etanşeitate mai mare între mască şi faţa pacientului. Manevra aceasta este
importantă pentru că poate salva vieţi, de aceea trebuie să fie insuşită în mod corect
şi exersată constant.
6
- barvetarul să fie bine fixat deoarece prin răsturnare împinge apa în căile
respiratorii ale bolnavului