Laborator RPFC

Baleiajul de frecvenţă (FS – frequency sweep)

În cazul testelor de baleiaj de frecventa (FS) se păstrează constantă amplitudinea şi se

variază frecvenţa, urmărindu-se variaţia modulilor de forfecare (G’, G”) şi a tangentei unghiului
de pierderi pe un domeniu larg de frecvenţe.
În cazul diagramelor obtinuţe la testele de baleiaj de frecvenţă, modulul de acumulare
(G') descrie comportarea elastică a probei dând informaţii cu privire la stabilitatea şi rezistenţa
structurală a probei (“rigiditate”), în timp ce modulul de pierderi (G") oferă informaţii cu
privire la comportarea vâscoasă (“flexibilitatea”). Tangenta unghiului de pierderi, tan(δ), se
calculează ca raport al celor doi moduli: tan(δ) = G''/G'.
Baleiajul de frecvenţă oferă informaţii utile legate de structura internă şi masa moleculară
a materialului analizat. Valorile mari ale modulului de acumulare indică prezenţa unei reţele
interne stabile de forţe în interiorul probei, măsură a stabilităţii mecanice şi structurale a acesteia.
Aplicând modelul Carreau-Yassuda în cazul rezultatelor obţinute prin baleiajul de
frecvenţă se poate calcula vâscozitatea la forfecare zero, η0, şi vâscozitatea la forfecare
infinită, η∞. O valoare mare a vâscozităţii la forfecare zero indică o masa moleculară medie mare
şi o stabilitate mecanică crescută a probei.
Răspunsul general pe întregul domeniu de frecvenţe pentru G’ şi G’’ pentru lichidele
nenewtoniene este prezentat în Figura 1. Bineînţeles că valoarea exactă a modulilor şi poziţia lor
în domeniul de frecvenţe variază, dar comportarea calitativă în ansamblu indicată este cea
prezentată dacă datele sunt valabile pe un domeniu larg de frecvenţe. Se disting câteva regiuni
specifice:
a) regiunea vâscoasă sau terminală, în care G” este mai mare şi predomină comportarea
vâscoasă (curgerea). Toate materialele au o astfel de regiune, chiar şi solidele, dar frecvenţa la
care aceasta se observă este adesea atât de mică încât cele mai multe dintre instrumentele
oscilatorii nu pot detecta această parte a curbei. La frecvenţe destul de reduse, G” creşte liniar cu
creşterea frecvenţei, pe când G’ creşte cu pătratul frecvenţei, iar timpul maxim de relaxare, θmax
este dat de G’/(G’’ω).
b) zona de tranziţie la curgere este numită astfel deoarece, când se urmăreşte fenomenul
plecând de la frecvenţele înalte în care comportarea elastică este dominantă, modulul pierderilor
(vâscos) G’’ devine semnificativ. Punctul în care cele două module se intersectează este un
parametru reologic important, iar pentru modelul Maxwell frecvenţa corespunzătoare intersecţiei
este dată de inversul timpului de relaxare.
c) domeniul înalt elastic sau platoul corespunde dominaţiei comportării elastice în care
G’ creşte foarte puţin (doar cu câteva procente) cu frecvenţa. Valorile lui G’’ sunt adesea
considerabil mai mici decât G’. Atunci când panta curbei de variaţie a modulului elastic cu
frecvenţa este mică, valoarea lui G’’ scade cu creşterea frecvenţei, trece printr-un minim, după
care creşte din nou; cu cât este mai mică panta curbei G’’(ω) cu atât este mai accentuat minimul
lui G’’, astfel încât uneori în punctul de minim raportul G’/ G’’ este mai mare de 15.
d) domeniul de înmuiere sau de tranziţie în care apare o nouă intersectare a curbelor
celor doi moduli cuprinde o nouă creştere mai rapidă a modulului vâscos faţă de modulul elastic,
datorită relaxării la frecvenţă înaltă şi a mecanismelor de disipare. Se defineşte astfel o nouă
frecvenţă pentru care G’ = G’’, din care se obţine un nou timp caracteristic.
e) la frecvenţele cele mai mari atinse în mod obişnuit în această formă de testare se
ajunge la zona sticloasă, în care G’’ este din nou predominant şi continuă să crească mai rapid
decât G’.

Figura 1. Spectrul vâscoelastic al lichidelor nenewtoniene

 Întrucât în cazul celor mai multe reometre domeniul de frecvenţe se extinde pe plaja
10-2 – 102 rad/sec, de obicei se observă doar două dintre domeniile descrise mai sus. Aceast lucru
depinde mult de valoarea timpului de relaxare θ max al materialului testat. Astfel, dacă   max  1 ,

se vor obţine domeniile vâscos şi de tranziţie la curgere, pe când, dacă   max  1 , se obţine

numai zona platoului înalt elastic şi, probabil, o parte a zonei de tranziţie dinaintea domeniului
sticlos.

Presetări (figura 2): - amplitudine constantă (în domeniul vâscoelastic liniar) şi

frecvenţă variabilă.
Rezultate: În cazul dispersiilor, se poate analiza stabilitatea în timp în stare de repaus
utilizându-se valorile G’ la frecvenţe mici. Prin compararea valorilor G’ şi G” se poate realiza o
caracterizare a structurii.

Figura 2. Presetările pentru un test de baleiaj de frecvenţă

Exemplu – stabilitatea emulsiilor (figura 3)

Pentru două emulsii, diferenţa esenţială în comportamentul în stare de repaus poate fi
observat clar în diagramă în domeniul frecvenţelor mici (în partea stângă a diagramei). Proba 1
(simboluri pline) prezintă G” > G’ şi proba 2 (simboluri goale) G’ > G”.
 Figura 3. Baleiajul de frecvenţă pentru două emulsii

Tăria structurală în stare de repaus şi stabilitatea la depozitare pot fi evaluate

utilizând valorile G’ în domeniul frecvenţelor mici. În diagramă, proba 1 prezintă valori mari ale
lui G’ în acest domeniu. Totuşi, dacă cele două curbe G’ vor continua în domeniul frecvenţelor
mici (spre stânga) cu aceeaşi pantă caracteristică fiecărei curbe, atunci curba G’ pentru proba 2
se va situa peste curba G’ pentru proba 1. Deci proba 2 va avea o tărie structurală pe termen lung
mai mare. Această afirmaţie este susţinută şi de faptul că proba 2 prezintă G’ > G” în acest
domeniu de frecvenţe şi prin urmare prezintă o stabilitate datorată caracterului de gel al
structurii. Proba 1 cu G” > G’ are un caracter de lichid şi prin urmare nu prezintă stabilitate la
depozitare.