Constituțiunea României din 29 martie 1923 (cunoscută și sub numele, incomplet și incorect,

de „Constituția din 1923” - deoarece, constituțiilor li se precizează întotdeauna ziua, luna și anul
intrării în vigoare) este Constituția României adoptată după Marea Unire. A fost în vigoare până
la adoptarea Constituției din 1938 și apoi (cu restricții) în perioada 1944-1947. Elaborat în 1923,
proiectul Constituției a fost supus dezbaterii parlamentare. După ce a fost adoptată de
Parlament, a fost sancționată și promulgată de Regele Ferdinand I la data de 28 martie 1923
și publicată în Monitorul Oficial No. 282 din 29 martie 1923, dată la care a intrat în
vigoare.Potrivit Constituției din 1923, România era o monarhie constituțională, stat național,
unitar, indivizibil, cu teritoriul inalienabil. Constituția unificării, cum mai e numită, consfințește
realizarea României Mari și are la bază constituția din 1866, dovadă fiind faptul că din cele 138
de articole, 78 s-au păstrat din cea de la 1866. Regele Ferdinand I (1914-1927) reprezinta
elementul cheie al vieții politice. El exercita puterea executivă, numea și revoca miniștrii,
sancționa și promulga legile, era șeful Armatei, avea drept de veto, putea bate monedă,
conferea decorații, avea drept de amnistie și grațiere, convoca și dizolva Parlamentul, încheia
tratate (acestea devenind valabile după ce erau aprobate de Parlament). Parlamentul constituia
puterea legislativă în cadrul regimului democratic. El era bicameral (Senatul și Adunarea
deputaților) și avea rolul de a vota legile, de a le abroga și avea drept de control asupra activității
guvernului.
Această constituție legifera principiul separării puterilor statului:
puterea legislativă - exercitată colectiv de Adunările legislative (Senat și Adunarea Deputaților)
și Rege;
puterea executivă - încredințată Regelui, care o exercita „în modul regulat prin Constituțiune”
(prin intermediul Guvernului format de partidul sau alianța care câștigă alegerile parlamentare).
Formula sintetică care exprima acest principiu, larg cunoscut de public, era Regele domnește,
nu guvernează.
puterea judecătorească - atribuită Înaltei Curți de Casație și Justiție și instanțelor de judecată.
Această constituție a contribuit la consolidarea Marii Uniri și a creat cadrul democratic al vieții
politice din România până în anul 1938, când s-a adoptat prin plebiscit Constituția României
din 1938.
Întrucât Constituția din 1938 avea un caracter autoritar (fiind elaborată sub presiunea politică a
creșterii totalitarismului nazist și sovietic în întreaga Europă), după evenimentele de la 23
august 1944, Regele Mihai a repus în vigoare Constituția din 1923. Dpdv juridic, ea a fost în
vigoare (cu multe restricții și încălcări de facto, generate de ocupația militară sovietică și de
creșterea continuă a influenței politice a comuniștilor) până la lovitura de stat de la 30
decembrie 1947, când Partidul Comunist Român, ajutat de ocupanți, a obținut, prin șantaj și
amenințare cu forța, semnătura Regelui pe un act nelegal de abdicare. În aceeași seară, printr-
o ședință măsluită a Adunării Deputaților (care se afla în vacanță parlamentară, aleșii nefiind
nici măcar prezenți, ci plecați în circumscripțiile teritoriale!), comuniștii au dat o aparență de
legalitate loviturii de stat, „desființând” (sic!) nu doar instituția Monarhiei, ci și Constituția în
vigoare. A urmat o perioadă de vid constituțional, până la adoptarea Constituției a Republicii
Populare Române, survenită la 13 aprilie 1948.[1].