PRIETENIA ÎN LITERATURĂ – IUBIRE ȘI ETERNITATE

DIANA TRĂNCUȚĂFEBRUARY 3, 2014

PRINTRE LITERESOCIETATE0 COMMENTS

Într-o societate din ce în ce mai pragmatică, probabil ar putea părea nefiresc să vorbim, printre altele,
despre prietenie. Nu mă refer aici la lista nesfârșită de contacte din telefon și, cu siguranță, nici la cea
din rețeaua albastră. Vorbesc despre prietenie în esența ei, prietenia ca valoare umană, ca sentiment de
care, spun marii specialiști, depinde ființa umană. În fond, ce-ar fi lumea fără idealiști?

Mă gândesc la Antichitate, la Homer, la Iliada. La prietenia desăvârșită dintre Ahile și Patrocle, pe care,
sigur, mulți o consideră de cu totul altă natură, dar pe care eu prefer, din varii motive, să o văd strict
cum este prezentată de poetul orb. Iau ca exemplu trecutul și implicit literatura, în primul rând fiindcă
sunt o retrogradă, dar mai ales pentru profunzimea de-atunci, pe care o descopăr în toate trăirile
interioare ale omului, de la furie până la blândețe, de la onoare sau respect până la iubire și răzbunare.
Da, găsesc trecutul mult mai puțin superficial decât prezentul.

Ce mă fascinează e că prietenia dintre Ahile și Patrocle pare desprinsă din teoriile lui
Cicero.[1] Caracterizată de un puternic respect, de loialitate și de o iubire sinceră, aceasta ajunge la
apogeu tocmai în momentul în care Patrocle este ucis de Hector. Fire arogantă și dură, Ahile avusese un
alt tip de comportament doar față de prietenul lui, astfel încât moartea sa îl sfâșie pe dinăuntru.
Adresându-se mamei sale, zeița Thetis, Ahile mărturisește:

Mamă iubită, e drept că pe voie făcutu-mi-a Zeus. Ce-mi folosește de acum dacă dus îmi e scumpul
tovarăș, bunul Patroclu, la care țineam ca la niciun prieten, ba ca pe sine-l iubeam. Ah, de-aș muri chiar
acum, dacă nu mi-a fost dat să-l apăr.

Spirit vindicativ, specific de altfel eroilor din toate timpurile, Ahile se întoarce pe câmpul de luptă având
drept unic scop acela de a răzbuna moartea prietenului său, scop pe care-l duce la bun sfârșit. Sigur, e
un vis îndrăzneţ şi periculos să sperăm la o prietenie legendară ca cea despre care vorbeşte Homer. Alte
vremuri, am spune, și, fără îndoială, o prietenie de tip eroic nu prea îşi mai are rostul în zilele noastre,
când cele mai multe războaie le purtăm cu noi înşine.

În acelaşi timp însă, uitându-mă în urmă, am convingerea că prietenia e invocată mult prea des, prea
rapid, uneori în contexte irelevante. E nedrept faţă de aceia care au încercat să îi ofere un înţeles cât mai
profund, care s-au străduit să o descrie ca pe o valoare, nu ca pe ceva întâlnit la fiecare colţ de
stradă. Cicero, la care m-am referit mai sus, înţelege prietenia ca o relaţie bazată exclusiv pe iubire,
relaţie legată de doi oameni sau cel mult câţiva. Autorul roman aduce în discuţie adevăratele prietenii,
caracterizate de o singură regulă de bază: eternitatea. De aceea, să ne lăudăm cu o armată de prieteni
nu e neapărat greşit, dar poate ar fi bine să gândim puţin în esenţă.

Prietenia nu e nimic altceva decât înţelegerea deplină, unită cu bunăvoinţă şi iubire, în toate lucrurile
divine şi omeneşti; poate că, afară de înţelepciune, zeii nemuritori n-au dat omului nimic mai bun.

Aşadar să hotărâm că prima lege a prieteniei este aceasta: să cerem de la prieteni ceea ce e cinstit, să
facem pentru prieteni ceea ce e cinstit, şi, fără să aşteptăm să fim rugaţi, să fim totdeauna plini de zel, să
nu şovăim niciodată şi să îndrăznim să ne spunem sincer părerea.
Calificat drept homo universalis, Cicero vine, în sprijinul teoriilor sale, cu un argument solid, acela
că lucrul cel mai însemnat în prietenie e să fii egal cu inferiorul tău. Iar dacă de prietenii adevărate am
mai auzit vorbindu-se în societatea modernă, argumentul lui Cicero devine valabil, pentru mine, doar
într-un singur caz: Don Quijote şi Sancho Panza. Din nou vremuri de mult apuse, din nou literatură.

În ciuda faptului că ocupă statute diferite unul faţă de celălalt, cavalerul şi scutierul său se completează:
în timp ce Don Quijote reprezintă credinţa oarbă, iluzia, nebunia dusă la extrem, altfel una
frumoasă, Sancho este cel care ia forma realităţii. În toate aventurile lor, cei doi se descoperă unul pe
celălalt. Stimulat la început de promisiunea unei recompense materiale, celebra insulă invocată de Don
Quijote, Sancho învață să-și accepte tovarășul de drum, deși nu îl înțelege, deși el știe că morile de vânt,
turmele de oi, hanul sunt reprezentări reale și nu ce își închipuie cavalerul.

Am văzut după o mie de semne că stăpânul ăsta al meu e nebun de legat, ba nici eu nu-s mai breaz, căci
sunt mai tâmpit decât el, deoarece îl urmez şi-l slujesc, dacă e adevărat proverbul care zice: ,,Spune-mi
cu cine te-nsoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti” sau celălalt care zice ,,Nu cu cine te naşti, ci cu cine paşti”.
Fiind, aşadar, nebun cum este şi de o nebunie care de cele mai multe ori ia lucrurile drept altele şi judecă
albul drept negru şi negrul drept alb, cum s-a văzut când a zis că morile de vânt erau uriaşi, şi catârii
călugărilor dromaderi, şi turmele de oi armate ale duşmanilor, şi multe altele de acelaşi soi, n-are să fie
prea greu să-l fac să creadă că o ţărancă, cea dintâi care mi-o ieşi în drum pe-aici, este doamna
Dulcineea.

Sancho Panza îl lasă pe Don Quijote să-și fundamenteze propria religie, aceea bazată pe încrederea în
iluzii.[2] Ar putea părea că îl folosește, într-un fel, pentru a-și atinge propriile obiective. Dar dacă
scutierul nu vrea să-l facă pe Don Quijote să înfrunte o realitate despre care știe că-i va zdruncina
convingerile? În fond, plăcerile materiale spre care tinde Sancho sunt expresia nemulțumirii sale față de
viața pe care o are în prezent, față de sărăcie și de limitare. El se caută pe sine. Don Quijote face același
lucru. Iar treptat, cei doi ajung să facă parte unul din celălalt într-o așa măsură încât trezirea la realitate
a lui Don Quijote, pe patul de moarte, produce schimbări radicale în ceea ce privește personalitățile
amândurora. Don Quijote își dă seama că numele său real e Alonso Quijano, că aventurile, iubirea,
curajul sunt povești pe care și le-a creat în minte și care l-au făcut să pară smintit în ochii celorlalți.
Acesta este momentul în care Sancho renunță la lucrurile în care credea și devine, dintr-o dată, adeptul
vechilor convingeri ale lui Don Quijote. Nu întâmplător, ci ca să-și salveze stăpânul de la un final urât,
mediocru, în care idealurile cavalerești și onoarea sunt lăsate în urmă.

— Vai! – răspunse Sancho plângând –. Nu muri, înălțimea ta și stăpâne drag, ci ascultă-mi sfatul și
trăiește ani îndelungați, fiindcă cea mai mare nebunie pe care-o poate face cineva în viața asta e să se
lase să moară nitam-nisam, fără ca nimeni să-l ucidă și nici ca alte mâini decât cele ale melancoliei să-l
dea gata. Hai, nu fi leneș, scoală-te din pat și să plecăm la câmp în straie de păstori, așa cum ne
înțelesesem: poate că după vreo tufă avem s-o găsim pe doamna Dulcineea dezvrăjită, cum nici nu s-a
mai văzut de frumoasă. Dacă mori de necaz că te-ai văzut învins, dă vina asupra mea, zicându-ți că ai
fost doborât pentru că eu l-am închingat prost pe Rusinante; cu atât mai mult cu cât înălțimea ta oi fi
văzut prin cărțile cavalerești ale domniei tale că e lucru obișnuit ca unii cavaleri să fie doborâți de alții și
cine azi este învins e-nvingător mâine.

Sancho înțelege că, renunțând la lucrurile care-i definiseră viața, Don Quijote renunță la propriul sine.
Degeaba încearcă scutierul să evoce aventurile prin care trecuseră împreună, planurile pe care și le
făcuseră, odele închinate iubirii sincere, pentru că, în lupta cu realitatea, fostul cavaler pierde.
Și-aș vrea să mor în așa fel ca să se știe că viața nu mi-a fost chiar atât de anapoda încât să las după
mine faima de smintit.

Se prea poate să idealizez prietenia și din vina celebrilor muschetari, eroii mei din copilărie, cărora le-
am dedicat zile și nopți. Toți pentru unul și unul pentru toți! a fost deviza sub care mi-am imaginat că-mi
voi trăi viața sau cel puțin o parte din ea. Pentru că, dincolo de idealurilor lor comune, D’Artagnan,
Athos, Porthos, Aramis erau diferiți și credeam atunci, naivă, că diferențele îi aduc și îi țin pe oameni
împreună.

Așa m-am identificat eu cu Jean-Marc, personajul din Identitatea, a lui Milan Kundera, de la ale cărui
concepții am plecat, de fapt. El spune: Ceea ce mi-am dorit mereu, încă din tinerețe, din copilărie poate,
a fost prietenia ca valoare mai presus de oricare alta. Jean-Marc însă e un om al lumii noastre de zi cu zi.
Confruntându-se cu sentimente contradictorii și cu o iubire pe care o crede pierdută, cum ar mai putea
el să vadă prietenia altfel decât lipsită de conținut?

Cum a apărut prietenia? Desigur, ca o alianță contra încercărilor vieții, alianță fără de care am fi
dezarmați în fața dușmanilor. Dar poate că o asemenea alianță nu mai este o nevoie vitală. Trecem prin
viață fără prea mari primejdii, dar și fără prietenie. […] Prietenia a devenit un contract de menajări
reciproce, pe scurt, un pact de politețe. Ori, este nepoliticos să-i ceri unui prieten ceva ce l-ar putea pune
într-o situație incomodă sau neplăcută.

Confruntându-ne cu frustrări personale, cu resentimente și dorințe inutile, cu atitudini egoiste sau

superficiale, cu fuga noastră după tot ce-i extravagant și neobișnuit, cum am mai putea noi să vedem
prietenia altfel decât lipsită de conținut?

Bibliografie:

Milan Kundera, Identitatea, Humanitas, 2005

Alexandre Dumas, Cei trei muschetari, Corint, 2003
Miguel de Cervantes, Don Quijote, Paralela 45, 2008
Homer, Minerva, 2008
[1] Cicero, Despre prietenie
[2] Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Octavian Palersurse foto: 1, 2

„Nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpânește toate bunurile lumii” spunea Aristotel, cel care
a definit această relație între oameni într-unul dintre cele mai frumoase moduri: „Prietenia înseamnă un
suflet în două trupuri”, iar atunci când ne gândim la propriile prietenii, putem doar să sperăm că vor
ajunge la profunzimea acelor prietenii din literatură. Prietenia adevărată rezistă împotriva distanței, a
tăcerii, chiar a diferențelor de opinii, dar se poate nărui sub povara neîncrederii sau a limitării libertății
celuilalt de a face propriile alegeri. Prietenia înseamnă comuniune, împărtășire de gânduri și sentimente,
dăruire totală. „O prietenie care durează o viață întreagă este pentru mine un miracol” spunea și Mircea
Eliade. „Unirea sufleteasca s-a facut, atunci, peste granițele omenescului”. Acest sentiment profund,
care unește două (sau mai multe) suflete în armonie spirituală a fost o temă preferată de mulți scriitori.
Ne oprim astăzi doar la 5 dintre cele mai frumoase prietenii din literatură.

1. Cu toții am auzit, desigur, celebra frază „Toți pentru unul, unul pentru toți!”. Ea aparține
renumitelor personaje create de Alexandre Dumas în „Cei trei muschetari”, d’Artagnan și
camarazii săi, Athos, Porthos și Aramis și este unul dintre cele mai grăitoare exemple de prietenii
din . Fraza de mai sus, o adevărată deviză a muschetarilor, subliniază însăși esența prieteniei lor
– devotament, fidelitate și susținere, indiferent daca era vorba să „dea gata” o masă copioasă
stropită din belșug cu vin sau inamicii politici. Luptând întotdeauna spate în spate și respectând
cu toții aceleași valori, muschetarii lui Dumas (unii dintre primii eroi ai copilăriei multora dintre
noi) ne-au cucerit și pe noi, nu numai prin aventurile la care am fost martori, dar și prin modul în
care își celebrau prietenia.

2. Ce ar fi fost oare autointitulatul cavaler rătăcitor Don Quijote fără prietenia scutierului
său Sancho Panza? Romanul scris de Miguel de Cervantes în secolul al 17-lea și care poartă
numele protagonistului ne-a oferit un exemplu de prietenie care, la prima vedere, pare
imposibilă. Cum se pot stabili punți de comunicare între două personaje atât de diferite cum
sunt Don Quijote și Sancho Panza și cum poate exista o prietenie între ei? La această întrebare
ne răspundem urmărind firul narațiunii romanului. Don Quijote și Sancho Panza sunt
complementari, fiecare privește lumea dintr-o altă perspectivă. Acolo unde Don Quijote vede
uriași, Sancho Panza vede mori de vânt. Cavalerul rătăcitor admiră grandiosul castel în care
locuiește domnița sa, însă scutierul său observă doar un han destul de insalubru. Câți prieteni
nu-și datorează unul altuia o astfel de schimbare de perspectivă? Probabil că sunt mulți aceia
care recunosc că datorită unui prieten au dezvoltat capacitatea de a vedea frumusețea ascunsă
a lucrurilor. Sau, dimpotrivă, au devenit mai pragmatici în ciuda firii lor extrem de idealiste.

3. Prietenia nu înseamnă întotdeauna timp plăcut petrecut împreună, conversații spumoase și

distracție, ci și sacrificiu. Aceasta este lecția despre prietenie a lui Sam și Frodo, personajele
create de Tolkien în „Stăpânul inelelor”. Bineînțeles, Frodo este purtătorul inelului, iar misiunea
sa este crucială pentru soarta Pământului de Mijloc. Însă cum ar fi putut ajunge la finalul
călătoriei sale și la împlinirea destinului său dacă nu l-ar fi avut mereu alături pe Sam? Eroismul
acestuia din urmă, deși nu este chiar „în lumina reflectoarelor”, nu trebuie trecut cu vederea.
Uneori prietenia poate însemna nu numai să duci în spate prietenul prăbușit la pământ, ci și să
cobori în adâncul infernului alături de el.
 4. Printre cele mai emoționante exemple de prietenii din literatură se numără „Notre Dame de
Paris” al lui Victor Hugo. Doi proscriși cu destine tragice, stigmatizați de societate doar pentru că
sunt diferiți, diformul clopotar Quasimodo și frumoasa țigancă dansatoare Esmeralda ne
impresionează prin relația stabilită între ei. Esmeralda este singura care, privind spre
Quasimodo, poate să vadă dincolo de diformitățile fizice. Frumusețea cocoșatului de la Notre
Dame este ascunsă adânc în inima sa, loc în care doar frumoasa dansatoare poate pătrunde.
Înfruntând în mai multe ocazii ura dezlănțuită și nejustificată a celor din jur, Quasimodo și
Esmeralda se sprijină reciproc cu gesturi care impresionează prin curajul și spritul de sacrificiu pe
care-l trădează. Este adevărat însă că, în ce-l privește pe Quasimodo, granița prieteniei este
depășită pentru a face loc iubirii. Dar câte relații de dragoste nu au început cu o mare prietenie?
Din acest punct de vedere ne putem gândi și la Raskolnikov și Sonia, personajele lui Dostoievski
din „Crimă și pedeapsă”, un criminal și o prostituată, care descoperă împreună șansa unei noi
vieți.

5. Un exemplu clasic de prietenie este și cel dintre Ahile și Patrocle, personajele „Iliadei” lui
Homer. Umăr la umăr, legendarul Ahile, cel mai viteaz dintre ahei și prietenul său, Patrocle,
luptă împotriva Troiei, obținând victorie după victorie, până în momentul când Agamemnon îi ia
lui Ahile sclava preferată, pe Briseis. Celebra mânie a lui Ahile și refuzul de a mai intra pe câmpul
de luptă provoacă, până la urmă, moartea lui Patrocle, ucis de Hector tocmai pentru că îl
confundase cu fiul zeiței Thetis. Răzbunarea lui Ahile și ceremonia de înmormântare a
prietenului său sunt poate unele dintre cele mai intense momente ale epopeei antice. Unul
dintre motive este și faptul că Ahile intră în luptă deși știe că pentru el aceasta va fi ultima
bătălie pe care o va mai purta.

Vouă ce exemple de prietenie din literatură v-au plăcut cel mai mult?