Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei

Invazia lăcustelor

Zac. 4. Nu s-au pomenit de semnele ceriului, carile s-au prilejit mainte de acéstea toate răutăți și
Crăiei Leșești și țărîi noastre și stîngerea casei aceștii domnii a lui Vasilie-vodă, la rîndul său. Că era
să să pomenească la domnia lui Vasilie-vodă, pentru cometa, adecă steaoa cu coadă, care s-au
prilejit cu cîțva ani mainte de aceasta așea de grea premeneală aceștii domniei și întunecarea
soarelui, în anul cela, în care an s-au rădicat Umil hatmanul cu cazacii asupra léșilor, foarte
groadznică întunecare în postul mare, înaintea Paștilor, în anul 7156 <1648>, într-o vineri și tot într-
acela an lăcuste neaudzite vacurilor, care toate semnele în loc bă-trînii și astronomii în Țara
Leșască a mare răutăți că sintŭ acestor țări meniia. Mă vei ierta, iubite cititoriule, căci nu ț-am scris
aceste semne la locul său. Crede neputinții oamenești, crede valurilor și cumplitelor vrémi, întreabă
pe ce vrémi am scris și cît amu scris. Aș hi lipit aceste semne la rîndul său, ce arnu era trecut rîndul
la izvodul cel curat si scriitori carii izvodescŭ, puțini să află, iară tipar nu-i. Deci aicea de aceste
semne îți dau știre și ales povestea lăcustelor, care cu ochii cumŭ veniia am prăvit.
Zac. 5. Cu unu anŭ mainte de ce s-au rădicat Hmil hatmanul căzăcescŭ asupra léșilor, aproape de
secere, eram pre atuncea la școală la Barŭ, în Podoliia, pre cale fiindŭ de la sat spre oraș. Numai ce
vădzum despre amiadzădzi unu nuor, cum să rădică deoparte de ceriu un nour sau o negură. Ne-
am gîndit că vine o furtună cu ploaie, deodată, pănă ne-am timpinat cu nuorul cel de lăcuste, cum
vine o oaste stol. în loc ni s-au luat soarele de desimea muștelor. Céle ce zbura mai sus, ca de trei
sau patru sulițe nu era mai sus, iară carile era mai gios, de un stat de om și mai gios zbura de la
pămîntŭ. Urlet, întunecare, asupra omului sosindŭ, să rădica oarece mai sus, iară multe zbura
alăturea cu omul, fără sială de sunet, de ceva. Să rădica în sus de la om o bucată mare de ceia
poiadă și așea mergea pe deasupra pămîntului, ca de doi coți, pănă în trei sulițe în sus, tot într-o
desime și într-un chip. Un stol ținea un ceas bun și dacă trecea acéia stol, la un ceas și giumătate
sosiia altul și așea, stol după stol, cît ținea de la aprîndzŭ, pănă îndesară. Unde cădea la mas, ca
albinele de gros dzăcea; nice cădea stol preste stol, ce trecea stol de stol și nu să porniia, pănă nu
să încăldziia bine soarele spre aprîndzŭ și călătoriia pănă îndesară și pănă la căderea de rnas.
Cădea și la popasuri, însă unde mînea, rămînea pămîntul negru, împuțit. Nice frundze, nice pai, ori
de iarbă, ori de sămănătură, nu rămînea. Și să cunoaște și unde poposiia, că era locul nu așea
negru la popas, ca la masul aceii mîniei a lui Dumnedzău. Cîteva dzile au fostŭ acéia urgie; den
părțile de gios, în sus mergea. Și tot atuncea au fostŭ și aicea în țară lăcuste și după acela anŭ și la
al doilea, însă mai puține. Și apoi și în dzilile a lui Ștefan-vodă, au fostŭ lăcuste, însă pre une locuri
și nu ca acéia desime ca în céia anŭ, de care s-au scris. Iarna să găsiia în pămîntŭ îngropate pre
multe locuri.