Lullaby, T. O.

Bobe

Știam că ți-ai vopsit părul.

Dimineața te duceai la servici
și în urechile mele
era numai muzică
de Goran Bregović.

Știam că ți-ai vopsit părul.

Puteai să apari în revista Estetica, pe copertă:
erai frumoasă
ca echilibrul dintre
cerere și ofertă.
Treceai pe bulevardul Pache Protopopescu,
îmbrăcată în deux pieces –
erai doar avantaje,
eram numai exces.

Aș fi dat pentru tine hatișerife:

te-aș fi proclamat
prototipul florilor pictate
de Georgia O’Keeffe.

Știam că ți-ai vopsit părul.

Primăvara era castanie –
suflai în creierul meu
și creierul
se făcea păpădie
și puful
cădea spintecat
ca de brici
de accentele muzicii
lui Goran Bregović.

(Din volumul Bucla, T. O. Bobe, reeditare 2015, Editura Humanitas, în afara

colecțiilor, 88 p.)

Cîntece excesive, [2], Dan Sociu

Tu eşti Oana Sîrbu şi eu tocesc noaptea

la matematică şi şah pentru tine.
Tu eşti Daniela Bucur, colega mea de clasă
şi eu sar de la etajul doi, ca să mă vezi sîngerînd.

Eu vin din Bukowski,

tu vii din Turgheniev,
şi nu avem nici o şansă,
nici o şansă să ne-ntîlnim.

Cînd nu eşti lîngă mine,

şi nu eşti niciodată,
inima mea e cîmpul gol,
presărat cu gunoaie

al primei dimineţi
după Woodstock.

(Din antologia Vino cu mine știu exact unde mergem, Dan Sociu, Editura Polirom,
colecția „Hors Collection, ilustrații de Felix Aftene, prefață de Bogdan-Alexandru
Stănescu, 240 p.)

o fată din moldova (o săsoaică), Dan Coman

noaptea mergeam la spital pentru o analiză mai clară a corpului

îmi duceam şi prietenii dar se ascundeau mereu
se strecurau pe după perdele şi imitau glasurile isterice ale asistentelor

treceam însă de toate obstacolele ajungeam la microscopul galben

era acolo o doamnă tristă înnopta mereu sub microscop

puteam s-o privim nestingheriţi (nu strica o ocheadă)
ne îmbrânceam la vederea laptelui matern
erau musculiţe în spuma acestuia (nu nemiram avea şi isteria uneltele ei)

ştiam că doamna suferă din cauza unei nutrii la coapsă

era splendidă văzută aşa prin microscop cu sutienul ei de lână
neprelucrată

ne îndrăgosteam pe rând la miezul nopţii eram cu toţii copleşiţi

unul dintre prieteni s-a aşezat lângă dânsa şi a jignit-o

o asistentă ne-a văzut şi-a început să sufle într-o trompetă

era o fată urâţică din moldova o săsoaică
avea şi ea nevoile ei am ajutat-o cum am putut
era însă de nemulţumit
voia musai acolo sub microscop
nu mai aveam substanţe dar am îmbrâncit-o
cu ochiul lipit de microscopul galben am văzut crescându-i fulgerător celulita

era noapte era luni insistenţele ei mă emoţionau

n-am avut ce face m-am aplecat şi am jignit-o

fata din moldova părea încântată şuiera ca un tren

(Din doamne-doamne, Dan Coman, colecţia „no name”, 2006)

Despre simulările iubitei imaginare, Iulian Tănase

Ea simulează atît de bine dragostea

ai putea să juri că e dragostea însăși
și poate chiar și este
de aceea el se îndrăgostea de ea încontinuu
și îi spunea tu ești dragostea, dragoste
ea rîdea, îl iubea și apoi se cufunda în tăcere.

Ea simulează atît de bine ploaia

cînd o întâlnea trebuia automat să își deschidă umbrela
ea rîdea în aversă, îl privea torențial
și apoi se cufunda în tăcere.

Ea simulează atît de bine frumusețea

că, nu se știe cum, devenise frumoasă fără să știe
încercase de cîteva ori să își dea jos masca frumuseții
dar era propria-i față
și nu se putea elibera din capcana frumuseții
fără a se mutila iremediabil.
De aceea, poate, de cîte ori îi spunea că e frumoasă
ea se repezea la prima oglindă care îi ieșea în cale
și se cufunda în tăcere.

Ea simulează atât de bine

dragostea
ploaia
frumusețea
fără să știe că, de fapt, dragostea, ploaia, frumusețea,
simulează atît de bine chipul ei.

(Din Iubitafizica, Iulian Tănase, Editura Herg Benet, colecțiile „Radical din 5” și
„Poezie”, reeditare 2013, 152 p.)

ea era frumoasă, Bogdan O. Popescu

lui nichita stănescu şi lui florin iaru

ea era înnebunitor de frumoasă şi se arăta doar când voia

o dată într-un an, o dată într-o viaţă
după ce cuvintele ultimului poet care a scris despre ea ajunseseră
pe fundul oceanului
şi ceilalţi credeau deja că este numai o legendă, precum atlantida
sau el dorado
toate ale ei – pantofii, rochia neagră, părul alungindu-se la infinit
linia ghicită a coapsei, unghiile siclam, fructele de mare mâncate delicat
cafeaua băută doar pe jumătate, dezordinea lăsată în dormitor
ogarul care aleargă fără să latre vreodată
privirile care o urmăresc fără şanse
limuzinele cu jenţi frecate până la strălucire
păsările migratoare, fierul de călcat şi tâmplăria de secunde
toate există doar în visul nostru
cel de noapte cu noapte
pentru că numai visul nu este distrus de ceasuri, de trecere şi de întâmplare
visul revine la nesfârşit
coşmar uneori, alteori fabrică de ciocolată, visul.

ea era nemilos de frumoasă, cel puțin cu noi, poeții.

(Din Aerobiciclete, Bogdan O. Popescu, Editura Brumar, 2010)

Zborul femeii pe deasupra bărbatului, Marin Mălaicu-Hondrari

1.
printre umbrele verii
cu gândul la cartea ta
şi din noaptea trecută
la noaptea ce va veni

stă să plouă
asta înseamnă vreme prielnică mie
în odăiţele subpământene
ceasornicul precis s-a retras în rochiile-adânci
ale femeilor subpământene

fii fără grijă

exactitatea retezării a rămas aceeaşi
doar gestul e mai molatic şi din priviri
a dispărut langoarea

cu funiile din ceruri întreţinem focul sub pământ

acolo unde femeia îşi înalţă zborul
poezia e fastă şi necruţătoare
cartea ta se automutilează
umbrele verii s-au furişat în ea

2.

prin fereastra deschisă pe drumul mătăsii

ploaia se întoarce în ceruri
am văzut catâri şi aspri bolovani
tărtăcuţe legănătoare printre stâncile roşiatice
până la calea apelor am ieşit cu pumnale fluturate
ca nişte însângerate pene de cocoş în mâini
dar nimic nu întrerupe
zborul femeii pe deasupra bărbatului
şarpele tresaltă moale
în sacul de urzică legat la gură

3.

mai bine aici pe terasă

cu Coca-Cola şi femei frumoase
în preajma lor vorbele de duh înfloresc
o anume pace se strecoară pe ţeava carabinei
se văd ochiuri de apă stătută
ceaţa de hârtie
grădina surpată şi ostrovul cu iarbă
în odăiţele subpământene ticăie
ticăie ceasul ce va veni
cât de adânc crezi tu că poţi pătrunde
cu pumnalul nebunia mea
mai degrabă cu o privire istovită lunecând în havuz
ca ţipetele mici ale ploii pe spinarea unui cetaceu

4.

stau pe un aerodrom
la piept cu o carte în flăcări
unde femeia îşi începe zborul
iubita mea îmi aşternea de somn
o, ai milă
păşunile verzi s-au deschis inimii mele
dar e o capcană şi un gol de aer în inima mea
şi inima mea e tristă ca un urs grizzly
căci un urs grizzly zace în inima mea
vorbeşti despre o noapte ce va veni
despre cartea ta iluzorie
vorbeşti şi vorbeşti
ticăie ticăie ceasul
dar nimic nu întrerupe
zborul femeii pe deasupra bărbatului
tu eşti copacul
tu eşti apa
sărutul ce desperechează sânii
eşti noapte ce mă despoi
dansez şi mă cutremur
iubirea-mi şi zborul tău străbate-vor vremuri

(Din La două zile distanță, Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Charmides, 2011, 88 p.)

Aer cu diamante, Florin Iaru

Ea era atât de frumoasă

încât vechiul pensionar
se porni să roadă tapiţeria
scaunului pe care ea a stat.
În iarna curată, fără zăpadă
maşina uscată încercă s-o ardă.
Dar ea de mult coborâse când s-a auzit
înghiţitura.
Şoferii mestecaţi
au plâns pe volanul păpat
căci ea nu putea fi ajunsă.
În schimb era atât de frumoasă
încât şi câinii haleau
asfaltul de sub tălpile ei.

Atunci portarul îşi înghiţi decoraţiile

când ea intră în casa fără nume
iar mecanicul sparse în dinţi
cheia franceză şi cablul
ascensorului ce-o purtă
la ultimul etaj.
Paraliticul cu bene-merenti
începu să clefăie clanţa inutilă
şi broasca goală
prin care nu putea curge
un cărucior de lux.

Ei cu toţii mâncară
piciorul mansardei
ei cu toţii mâncară ţiglă
când ea urcă fâlfâind pe acoperiş
când ea nu putea fi ajunsă.
Meteorologul de pe muntele Golgota
roase timpul probabil
iar ultimul Om în Cosmos
îşi devoră capsula
când ea depăşi sistemul terestru
– Ce-ai să faci de-acuma în cer? –
au întrebat-o
cu gurile şiroind de regrete.
Dar ea era atât de frumoasă
încât a fost la fel de frumoasă
şi-n continuare.

Iar ei nu găsiră în toată

lumea largă
destule măsele
destule gâtlejuri
în care să spargă
să macine să îndese
distanţa care creştea mereu
şi restul cuvintelor până la moarte.

(Din Aer cu diamante, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion
Stratan, prefață de Nicolae Manolescu, copertă și ilustrații de Tudor Jebeleanu,
Editura Humanitas, în afara colecțiilor, reeditare 2010, 96 p.)

Femeile, Mircea Cărtărescu

“femeile sunt interesante

până în 20 şi peste 30
cam 5 înainte şi 5 după
ce puşti nu-şi doreşte, când nici nu ştie cu ce seamănă obiectu-ăla
o muiere de 30 de ani?

ce chelios la 35-40 nu vrea o fâşneaţă?

când ai grasă, vrei slabă, căci femeile sunt interesante
puţin sub siluetă şi puţin peste –
când ai avut o lascivă, parc-ai vrea, nu ştiu cum,
o ruşinoasă, s-o faci cu lumina stinsă…”

doru şi dinu (Dumnezeu să-l ierte)

la dinu, într-o noapte de chef generaţionist
în bucătărie, cu păhărelele de cuba libre: dom-le,
ce-i mai mişto pe lume decât să te fuţi?
Ce drog e mai tare, ce poem te zgâlţâie mai rău?

“femeile sunt de fapt la fel ca noi

sunt şi ele curioase ca şi noi
ştii, vezi pe una pe stradă sau în tramvai
şi te gândeşti: dom-le, cum ar fi?
aşa se gândesc şi ele.
Şi cum găseşti bărbaţi sfioşi ca nişte fetiţe,
aşa sunt şi fete care-ţi trag fermoarul
imediat cum ţi-au intrat pe uşă.

radu, la rahova, într-o seară rece

la o bere la halbă, şi mai rece:
“24? tu vorbeşti serios? Păi eu la 24
Mă săturasem de gagici, avusesem căcălău…”
Şi-apoi, jucându-se cu bricheta: “uite care-i treaba,
o muiere nu stă cu tine
dacă nu simte c-o stăpâneşti,
poţi să fii cel mai mare mahăr sau geniu,
facu-le şi dregu-le…”

“femeile nu sunt oameni

nu te poţi înţelege cu ele
asta afli mai ales după-nsurătoare
să vezi porumbiţa ce vânt îşi ia
ce strigă la tine
ce program face cu tine…
e drept că atunci
nu mai e acelaşi lucru
după cinci ani, când îi pui mâna pe fund
parcă pui pe al tău.”

dom`nichi, la berlin(eu şi traian

ascultându-l cu votcile-n faţă):
“asta e ca şi cu femeile: când vezi una pe stradă
cu dunga ciorapului puţin într-o parte
îţi dai seama că tipa e abordabillă.
corectitudinea perfectă inhibă, şi la femei
şi la operele de artă.”
şi noi: “excelent,
excelent, dom`profesor!”

“femeile splendide şi femeile urâte

sunt ok.
fereşte-te-n schimb
de fata obişnuită, care, în blugi şi tricou,
stă, nici urâtă şi nici frumoasă,
în staţia de tramvai.
ea-i ca şi tine şi te aşteaptă.”

(Din Nimic. Poeme 1988 – 1992, Mircea Cărtărescu, Editura Humanitas, în afara
colecțiilor, 2010, 116 p.)

Fata cu şosete de diamant, Mircea Cărtărescu

zveltă ca o pipetă
trece pe bicicletă
fata cu şosete de diamant.
ea are părul de diamant
şi faţa de diamant
şi fustă verde de brocart.
în pulpa de sticlă a acestei fetiţe
se vede săpat un mecanism cu rotiţe
şi un piston de argint.
rotiţele se rotesc
pistonul pompează
şi adolescenta înaintează
târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.

sub bluza de fildeş

sub sânul ce-ntinde-şi
boticuri rotunde de diamant
ea are cosiţe
legate cu liţe
şi coastele ei sunt cu totul de diamant.
dar aici, în colivia toracică, ea are un colibri.
la etajul patru al colibriului locuiesc eu.
acum stau la fereastră şi mă uit la pomii de muşama.

ce bine e în pieptul ei!

cerul e albastru ca peruzeaua!
norii sunt de plastilină colorată
cum tu, cititorule, poate că n-ai văzut niciodată
(pe tine poate nu te-a iubit nici o fată…)
aicea soarele e de zgârci, luna de porţelan
şi până şi tractoriştii îl ştiu pe de rost pe Paul Celan
şi până şi păpădia şi muşeţelul
sunt trase de chinezi, cu penelul.

ce fermecată lume! trec prin seară

taxiuri de cleştar şi scorţişoară
şi printre limuzine se strecoară
fata cu şosete de diamant.
în şoldu-i de sticlă
are o pâclă
de rotiţe dinţate şi un piston de argint.
rotiţele se rotesc, pistonul pompează
şi adolescenta înaintează
târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.

(Din Poeme de amor, Mircea Cărtărescu, Editura Cartea Românească, 1982)

[Femeia mea frumoasă ca scriptura], Emil Brumaru

Femeia mea frumoasă ca scriptura,

Nu-ţi cer nici coapsele, nici sânii şi nici gura,

Ci sufletul răscopt ca o căpşună

Cu mirosu-nţelept şi carnea bună

Şi gândurile moi şi-adânci ca mierea

După-amiezii, spre-a-mi spori puterea,

Şi-ţi fac din fluturi pat, din rouă masă,

Nelegiuit de alba mea mireasă,

Şi-ţi născocesc din vorbe raiul dulce

În care tinereţea ta să-şi culce,

Când ziua-ţi cade tristă la picioare,

Lacrima grea, strălimpede şi mare.

(Din Opere II. Submarinul erotic, Emil Brumaru, Editura Polirom, colecția „Opere.
Emil Brumaru”, 2009, 479 p. )