Venere şi Madonă

Mihai Eminescu

În această poezie poetul evidenţiază frumoasele trăsături ale femeii

serafice, dar şi talentele deosebite ale pictorului Rafael, care a imortalizat pe
pânza goală chipul femeii angelice.
Tema poeziei e dragostea, sentiment de veneraţie pe care poetul îl
aduce iubirii văzut în mai multe ipostaze: femeia terestră, femeia înger sau
serafică şi femeia demon. Este o poezie de tinereţe a idealurilor
adolescentine, când eul se contrazice la ideea elogiului feminităţii din
inciptul poeziei. Poemul cuprinde mai multe secvenţe lirice.
În prima secvenţă poetul elogiază în note de odă, chipul angelic al
femeii şi talentul lui Rafael (Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin).
Poezia se deschie cu un regret pentru un ideal estetic apus pentru totdeauna.
Poetul creează imaginea unui eden în care chipul femeii este atotstăpânitor.
În secvenţa a doua poetul găseşte un termen de contradicţie imaginii
feminine din prima secvenţă lirică: femeia demon ilustrată prin sintagma –
femeie stearpă. (str. V) Prin puterea transfiguratoare a poeziei (artei), poetul
înfrumuseţează imaginea demonului feminin, făcând din ea un înger, sugerat
prin structura „blând ca ziua de magie”. Femeia de astăzi, iat-o, sclavă a
unei senzualităţi vicioase, ce se răsfrânge în paloarea chipului, în buzele
vinete de prea multe sărutări, o frumuseţe „tulburată”, peste care poetul
aruncă în zadar vălul inocenţei: „Am văzut faţa ta pală”. (str. vi)
La nivel structural poezia este construită pe o antiteză romantică ce persistă
şi la nivelul versurilor.
Dispreţul este principalul sentiment al acetei secvenţe lirice. Femeia capătă
chipul libertinei ce înşeală imaginea consacrată a fecioarei.
Poetul imortalizează, asemenea lui Rafael, cele două ipostaze ale
femeii. „Madona dumnezeie” şi „palida femeie”.
Dar poetul ne relevă şi farmecul ambiguu al acelei frumuseţi corupte.
Va fi de ajuns ca ochii să lucească de plâns şi bărbatul le va uita jocul lasciv:
acele priviri impure vor regăsi, pentru ei, limpezirea zorilor:
Plângi, copilă? C-o privire umedă şi rugătoare
Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat inima mea? (XI)
În finalul poeziei poetul se simte vinovat pentru învinuirea adusă
femeii şi fără să se gândească la iertarea acesteia, îi cere totuşi acest lucru.
Este conştient de faptul că învinuirea a fost crudă şi nedreaptă provocându-i
multă suferinţă. Poetul revine la accentele de odă şi de venerare de la
începutul poeziei.