VENERE ŞI MADONĂ

de Mihai Eminescu

Aparută la 15 aprilie 1870 în revista „Convorbiri literare", „Venere şi

Madonă” este o creaţie din perioada vieneză a autorului şi aparţine curentului
romantic.
Tema poeziei este dragostea, sentimentul de veneraţie pe care poetul îl aduce
iubitei, vazută in mai multe ipostaze: femeia terestră (comună), femeia înger sau
serafică şi femeia demon. Este o poezie de tinereţe a idealurilor adolescentine, când
eul liric se contrazice la ideea elogiului feminităţii din incipitul poeziei.
Titlul poeziei este alcătuit analitic si denumeşte încă de la început antiteza,
figură de stil întâlnită la nivelul întregului text. În sens denotativ cele doua entităţi
sunt: Venera, zeiţa iubirii la romani, corespondentul Afroditei este, după relatările
lui Homer, fiica lui Zeus şi soţia lui Hefaistos şi Madona, reprezentarea Maicii
Domnului în artele plastice, femeie cu chip de înger. Încă de aici este sugerată
antiteza între cele două tipuri de femei: Venera, tipul femeii adulterine, care e
frumoasă, dar infidelă soţului său, iar Madona e considerată femeia ideală pentru că
e castă, pură, sfântă. Poetul vine cu proiecţia femeii ideale asupra femeii iubite.
Poezia este structurată în trei părţi.
Prima parte debutează cu o meditaţie a poetului asupra conceptului de
frumos. Cronologic, frumuseţea ca reprezentare a lui Venus-zeiţa frumuseţii, îşi are
originile în antichitate, în Grecia Antică. Aceasta lume pierdută se recompune
parţial prin vestigiile păstrate. Metaforizat, trecutul este imaginat ca "noaptea unei
lumi ce nu mai este" şi stă sub semnul poveştilor mitologice. Exclamaţia retorică:
“ce te vad te aud, te cuget” are rolul de a transmite emoţia poetică a întoarcerii într-
o lume dispărută, cu alte configuraţii astronomice, cu alte mituri şi alte credinţe
religioase (“dintr-un cer cu alte stele, cu-alte roiuri, cu alţi zei”).
Poetul elogiază în note de odă chipul angelic al femeii şi talentul lui Rafael:
“Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin”. Aici predomina imagini artistice
plastice create cu ajutorul comparatiilor, inversiunilor si epitetelor duble (“tânără si
dulce veste”). Metafora "ochi de piatra ce scanteie " incearca sa evidentieze
valoarea creatiei artistice care prin talentul creatorului, capata viata. Desi sculptat in
piatra, bratul lasa a se ghici moliciunea imbietoare a femeii imortalizate si este
astfel pus in valoare printr-o comparatie sugestiva: "ca gandirea unui imparat poet".
Poetul crează imaginea unui eden în care chipul feminităţii este
atotstăpânitor. Epitetul metaforic “Madona dumnezeie” sugerează eternitatea artei
care ridică deasupra efemerităţii timpului iubirea. Tot în prima parte, Eminescu ne
face portretul Madonei, care are „diadema de stele”, „surâsul blând”, „faţa pală-n
raze blonde, chip de înger, dar femeie”.
Ambele imagini, atat cea de Venera cat si cea de Madona apar ca fete ale
aceleiasi valori, functia lor fiind sa exprime cele doua absoluturi ale iubirii:
Frumusetea fizica si frumusetea morala.
In partea a doua a poeziei, Eminescu osandeste printr-un stil crud si direct.
Dupa prezentarea femeii angelice imaginile poetului tintesc in jos, coboara spre
valorile umane ca rezultate ale conflictelor adanci. Dacă în prima secvenţă
vocabularul poetic este elevat, expresia elegantă şi rafinată, acum cuvintele sunt
dure, incriminante, din zona uzuală a limbii: „beţie”, „crudo”, pentru a sugera ideea
femeii sterpe, care nu întelege dimensiunea iubirii.
Statuia antica, prototipul frumusetii fizice , exprima abisul patimilor
omenesti insotite de tumultul simturilor. Printr-o izbucnire abrupta, pe un ton
acuzator: „te-am vazut, femeie stearpa, fara suflet, fara foc'' se doreste coborarea de
pe piedestal a Venerei. Astfel se realizeaza antiteza intre imaginea serafica a
Madonei si imaginea pamanteana a Venerei. Madona este pozitionata in „raiul cu
gradini imbalsamate” pe cand Venera era „o veste dintr-un cer cu alte stele”.
Opozitia din planul imaginilor continua: „Sufletul-mbatat in raze” al lui Rafael se
contrapune cu magia: „cand in viata pustiita, rade-o raza de noroc”.
La nivel structural poezia este construită pe o antiteză romantică ce persistă
şi la nivelul versurilor (demon - sfântă). Adresarea către cealaltă ipostază a femeii
se face direct, conferind discursului liric o nota sentimental-lirică şi una retorică.
Dispreţul este principalul sentiment al acestei secvenţe lirice. Femeia capătă
chipul libertinei ce înşală imaginea consacrată a fecioarei. Poetul imortalizează,
asemenea lui Rafael, cele doua ipostaze ale femeii: “Madona dumnezeie” şi “palida
femeie”(femeia demonică, stearpă).
Finalul constituie încheierea acuzaţiilor vehemente şi revenirea în planul
prezent, la femeia reală. Structura retorică: ”Plângi, copila? C-o privire umedă şi
rugătoare” reprezintă întoarcea din drum a eului liric, fiind cuprins de compasiune,
înduioşat de emoţie şi de sentimentul de vinovăţie în faţa reacţiei iubitei, acuzate
”fără reazăm, fără fond”. Iubirea pe care i-o poartă îl face să uite de eventualele
defecte şi greseli ale femeii, ridicând-o din nou pe piedestalul perfecţiunii cu
ajutorul sentimentelor ei înălţătoare: „De-ai fi chiar demon, tu esti sântă prin
iubire”. Poetul revine la accentele de odă şi de venerare de la începutul, poezia
fiind închieată cu imaginea chipului angelic al iubitei: “ochi mari, cu părul blond”.

D.Popovici tratează aspectul mitologic al poeziei „Venere şi Madonă” şi iată

ce spune despre aceasta: „Începutul ei (poeziei) trăda o puternică ataşare de figurile
mitologiei eline, el simţea o înclinare adâncă pentru idealurile unei lumi care
apucase demult, dar care lăsase moştenire timpurilor noastre gândirea mitică şi
expresia poetică. Din bogata galerie a personajelor mitologiei eline, poetul izola cu
acel prilej figura zeiţei Venus, imagine a frumuseţii după concepţia elină, frumuseţe
de forme şi de voluptăţi în faţa căreia se ridica idealul frumuseţii morale
concretizată, în creştinism, de figura Madonei. În aceste începuturi poetice ale lui
Eminescu, cele două imagini concretizau două straturi din istoria civilizaţiei şi
funcţionau izolat în planul poeziei, semnificând două idealuri poetice şi traducând
totodată ritmica sentimentului de adoraţie, care pentru poetul român cunoaşte dubla
mişcare spre voluptate fizică şi spre voluptatea morală”.

Ca în orice operă lirică, în această poezie se pune valoare pe aspectul estetic

şi în acest scop sunt folosite figuri de stil ca:
- metafore: „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, / Lume ce gândea în
basme şi vorbea în poezii”; „ochi de piatră ce scânteie”; „grădini îmbălsămate”;
„raze ce-nconjoară cu magie”; „mirtul verde de martir”);
- epitete: „tânără şi dulce veste”; „Madona dumnezeie”; „faşa pală”; „palide raze”;
„visuri sece”; „surâsul blând, vergin”; „privire umedă şi rugătoare”; „crudă şi
nedreaptă, fără razem, fără fond”;
- comparaţii:„ca gândirea unui împărat poet”; „femeia-i prototipul îngerilor din
senin”; „inima bacantei e spasmodic, lung delir”; „ochi negri-adânci ca marea”;
- antiteze: „Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot simfonie, / Din ochirile-ţi
murdare ochiu-aurorei matinal”, „Suflete!de-ai fi chiar demon, tu eşti sântă prin
iubire”;
- inversiuni: „tânără şi dulce veste”, „bolnavă beţie”, „palidele raze”, „palidă
femeie”;
- personificări: „raze blonde”, „râde-o rază de noroc”, „privire umedă şi
rugătoare”;
- enumeraţii („te văd, te-aud, te cuget”).
Prozodia: Poezia este compusă din 12 strofe de tip catrene, ce au măsură de
15-16 silabe pe vers. Rima este încrucişată, iar ritmul trohaic.