REACŢII LA CONFILCTE

Competiţia înseamnă să încerci să câştigi sau să încerci să o faci pe celaltă persoană să piardă,
renunţând. În cazul acestui stil, persoana îşi apară poziţia sau îşi urmează propriile obiective, fără
atenţie la nevoile celeilalte persoane. Acest stil presupune că, pentru a câştiga,celălalt trebuie
automat să piardă. Persoanele care adoptă o astfel de strategie încearcă să îşi domine adversarii,
să îi facă să adopte soluţia pe care o doresc ei. Scopurile lor sunt foarte importante pentru ei, în
timp ce relaţiile interpersonale sunt de o importanţă minimă. Caută să-şi atingă ţelurile cu orice
preţ fără a-i interesa nevoile celorlalţi. De asemenea, nu contează dacă ceilalţi îl/o plac sau îl/o
acceptă. Persoana care forţează presupune că un conflict se încheie când o persoană câştigă şi
alta pierde. A pierde creează pentru o astfel de persoană un sentiment de slăbiciune, nedreptate şi
ratare. Mijloacele mai mult sau mai puţin legitime, prin care se poate forţa o situaţie conflictuală
sunt: autoritatea, ameninţările, intimidarea, agresivitatea, manipularea sau ignorarea pretenţiilor
celeilalte părţi. Rezultatul unui conflict abordat în acest stil este de tip pierdere–câştig. Cel mai
adesea „forţarea” este folosită atunci când este necesară menţinerea „controlului ierarhic”, când
există termene limită presante,când câştigarea „respectului” (miza) este mai important decât a fi
pe plac, când avem de-aface cu un conflict de valori sau perspective în urma căruia se încearcă
impunerea punctuluide vedere propriu, considerat ca fiind cel „corect”.

Colaborarea dintre două persoane înseamnă să lucreze împreună, ca să îndeplinească

dorinţele/nevoile amândurora. Colaboarea implică rezolvarea de probleme şi presupune că
ambele persoane îşi pot satisface nevoile, fără să se excludă. Nu trebuie ca unul să câştige pe
seama celuilalt. Reprezintă rezolvarea problemelor de tipul WIN-WIN. Persoanele cu acest stil
preţuiesc egal atât scopurile personale, cât şi relaţiile interpersonale. Colaborarea este
considerată adesea că fiind singura alegere dacă se doreşte „rezolvarea definitivă” a problemelor,
deoarece ambele părţi simt că au câştigat. Din păcate acest gen de management al conflictelor nu
este uşor de aplicat în fiecare situaţie. Conflictele între persoanele aflate la acelaşi nivel de putere
şi între care relaţiile de colaborare sunt strânse, sunt cele mai susceptibile să fie dezamorsate cu
ajutorul acestui stil. Miza şi relaţia să fie importante şi să nu existe limitări de timp.

Evitarea apare când o persoană ştie că există un conflict în echipă, dar alege să nu-l înfrunte.
Inseamnă să fugi de probleme, să te „retragi în carapace” şi să eviti persoana cu care eşti în
conflict. Persoana care adoptă strategia de retragere consideră că nu există speranţe în a încerca
să rezolvi un conflict. Se simte neajutorată. Crede că este mai bine să te retragi fizic şi psihologic
dintr-un conflict decât să-l confrunţi; nu este pregătită pentru stresul psihologic pe care îl
implică. Nu există motivarea suficientă pentru ca persoana să se implice în direcţia atingerii
scopurilor proprii, iar interesele celeilalte părţi implicate în conflict nu au nicio valoare. În felul
acesta ambele părţi pierd, rezultatul unui astfel de conflict fiind pierdere – pierdere. Contextul:
miza conflictului este mică, păstrarea relaţiilor de cooperare cu cealaltă parte nu este importantă
şi există o criză de timp.

Compromisul înseamnă să renunţi la ceva, ca să câştigi în schimb altceva. Este o încercare de a

ajunge la un numitor comun. Rezultatul este combinat: atât câştig – câştig, cât şi câştig– pierdere
pentru fiecare parte. Compromisul este potrivit în cazurile în care interesul ambelor părţi în
legătură cu problema ce a stat la baza conflictului, este foarte mare, când nu există soluţii simple
pentru problema în cauză şi când timpul nu presează. La fel ca şi încazul colaborării,
compromisul are mai mare succes atunci când ambele părţi deţin aceeaşi putere şi doresc să
menţină relaţiile de durată.

Adaptarea - stilul concesiv înseamnă a pune deoparte propriile nevoi, pentru a satisface nevoile
sau dorinţele celorlalţi membri ai echipei. Reprezintă un fel de estompare a propriei
individualităţi, “o cedare de teren”, aplanare sau reconciliere. Persoanele care au o astfel
destrategie valorizează mai mult relaţiile interpersonale, în timp ce scopurile proprii au o mai
mică importanţă. O astfel de persoană doreşte să fie plăcută şi acceptată de către ceilalţi adoptând
în consecinţă un stil altruist. Ea crede că ar trebui evitate conflictele în favoarea armoniei şi mai
crede că oamenii nu pot discuta în contradictoriu fără a strica relaţiile dintre ei. Se tem că dacă ar
continua conflictul, cineva ar avea de suferit şi asta ar compromite relaţia cu acea persoană. Este
o abordare defectuoasă, deoarece în timp partea altruistă va deveni conştientă de propriile nevoi,
însă de obicei este prea târziu. Un conflict la care se reacţionează prin reconciliere este generat
de obicei de o problemă care nu este vitală pentru interesele proprii; când criza de timp este
mare; când este valorizată păstrarea relaţiilor bune de muncă şi când una dintre părţi are puterea
(şeful, expertul, soţia sau soţul etc.).