EvalUaREa ÎN sIstEmUl EdUcaţIONal: dEzIdERatE actUalE

DEZVOLTAREA CREATIVITĂŢII
PEDAGOGICE A TINERELOR CADRE
DIDACTICE

DANIELA ROŞCA-CEBAN, OLIMPIADA ARBUZ-SPATARI

(Republica Moldova)

Abstract: Currently, the artistic activity issues, in educational institutions, must be considered, not so much
in terms of results, but in terms of stimulating creative thinking of young teachers. On the basis of this thinking are
several processes that can advance in the Artistic Education. Both in artistic and pedagogical sphere, creativity is one of
the most important factor, for the young students as well as their disciplines. A teacher. who is insufficiently developed
at the creative core, can not capture students, and possibly can not establish an efficient connection in educational
process, which will inevitably influence educational outcomes.

Creativitatea pedagogică reprezintă o capacitate complexă şi fundamentată prin

cunoştinţele, abilităţile de a proiecta şi realiza activităţi instructive şi educaţionale eficiente,
orientate spre a produce, a crea ceva nou [5].
Cea mai importantă condiţie pentru deblocarea potenţialului creativ al profesorilor este
dezvoltarea imaginaţiei creative. Motivul acestei poziţii este găsită în scrierile celor mai renumiţi
oameni de ştiinţă. Material bogat pentru studierea naturii imaginaţiei sunt găsite în lucrările
filosofilor, esteticienilor, care dezvoltă teoria artei (Piaget, Schiller, Max Stirner, Nietzsche şi colab.).
În aceste studii, ei se concentrează asupra unor astfel de concepte cheie ca imagine, simbol,
misiunea artistului. Aspectul pedagogic al imaginaţiei creative este cercetat profund în literatura
naţională despre pedagogie şi psihologie [7, p. 1].
Pentru a concretiza noţiunile de imaginaţie creativă şi creativitatea profesorilor, vom
menţiona tratatul de psihologie al profesorului Paul Popescu-Neveanu în care autorul oferă o
tratare mai amplă a noţiunii de imaginaţie creativă şi face trimitere la autorul Piaget, care susţine
că creativitatea este sinonimă cu imaginaţia creativă [6, p. 327-337].
Definirea creativităţii pedagogice o găsim în dicţionarul profesorului Cristea, care
determină această noţiune ca:
Model de abordare a calităţilor necesare educatorului/profesorului pentru proiectarea şi
realizarea unei activităţi de educaţie/instruire eficientă prin valorificarea capacităţilor sale de
înnoire permanentă a acţiunilor specifice, la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ, în
contextul resurselor şi al condiţiilor existente în cadrul comunităţii educative, al şcolii ca
„organizaţie care învaţă”, al clasei de elevi etc.
Elaborarea unui astfel de model la nivelul ştiinţelor educaţiei/pedagogice presupune
raportarea la: a) conceptul psihologic de creativitate care desemnează dispoziţia care există în stare
potenţială la orice individ şi la orice vârstă de a produce ceva nou şi relevant la nivel individual
sau social, cu implicaţii extinse cantitativ sau restrânse, calitativ; b) normativitatea
pedagogică/didactică, în cadrul căreia creativitatea constituie un principiu general de proiectare a
educaţiei/instruirii determinant pentru asigurarea şi menţinerea calităţii oricărei activităţi concrete
(lecţie etc.) în context deschis, ceea ce impune valorificarea sa în procesul de formare a cadrelor
didactice.
Conceptul psihologic de creativitate defineşte „capacitatea de a produce opere noi, de a utiliza
comportamente noi, de a găsi soluţii noi la o problemă”. Realitatea psihologică reflectată, la diferite
niveluri de dezvoltare, aprofundare, interiorizare, impune abordarea creativităţii din diferite

1
 Conferinţa Ştiinţifică Internaţională

perspective, distincte, dar şi complementare:

344
  extinsă cantitativ – ca trăsătură general-umană „utilă în rezolvarea problemelor
întâmpinate de un individ în viaţa sa profesională sau cotidiană” – creativitate
individuală;restrânsă, calitativ – ca trăsătură specială „care poate genera descoperiri
ştiinţifice, noi curente artistice, invenţii şi programe sociale inovatoare” – creativitate
socială (confirmată social);
 economică – „evidenţiată prin faptul că noile produse ori servicii înseamnă noi locuri de
muncă”, invenţii şi inovaţii care contribuie la creşterea eficienţei activităţii în contextul
societăţii postindustriale, informaţionale, bazată pe cunoaştere;
 managerială – relevantă atunci când „organizaţiile şi societatea sunt nevoite să-şi
adapteze resursele la cerinţele activităţilor în perpetuă schimbare”, intervenind
decizional, în sens strategic şi inovator;
 mistică/tradiţional – care recunoaşte, respectă, cultivă, valorifică, dezvoltă, în diferite
ă
contexte generale şi particulare şi situaţii concrete, mitul inspiraţiei înnăscute;
 pragmatic – invocată la nivelul acţiunilor eficiente bazate pe un demers teoretic
ă
adaptabil;
 în condiţii de schimbare, evaluabile managerial şi „sub semnul comercializării”;
 psihodinamică – evidentă în condiţiile în care „creativitatea este rezultatul tensiunii dintre
realitatea conştientă şi pulsiunile inconştiente”;
 psihometrică – evidenţiată prin diferite probe evaluabile în situaţii generale şi particulare,
în mod special prin teste „de gândire divergentă”;
 cognitivistă – care marchează evoluţia specială a creativităţii pe parcursul a două etape;
 generativă – individul construieşte reprezentări mentale ale căror funcţii duc la apariţia
descoperirilor creative”;
 exploratoare – funcţiile respective generează idei creative;
 socială – care pune accent pe „importanţa influenţei mediului social asupra creativităţii”,
stimulată în funcţie de specificul fiecărui domeniu social (cultură, economie, educaţie,
medicină, politică, religie, comunitate umană/internaţională, naţională, teritorială, locală
etc.;
 psihosocială – evidentă la nivelul trăsăturilor personalităţii creatoare/creative, semnificative
pentru înţelegerea creativităţii: „gândirea independentă, încrederea în sine, fascinaţia
complexităţii, orientarea estetică şi asumarea riscurilor”;
 interacţionistă – susţinută/exprimată prin: 1-1) „teorii implicite care se fundamentează pe
conjugarea unei serii de factori cognitivi şi de personalitate”, conţinând diferite „legături
între idei” – 1-2) teorii explicite care afirmă că fenomenul creativităţii se situează la confluenţa
dintre motivaţia intrinsecă, abilităţi şi cunoştinţe relevante într-un domeniu şi aptitudini
creative semnificative” [Apud 3, p. 672-673].
În această ordine de idei, revenim la problema dezvoltării imaginaţiei creative a
profesorilor, o problemă relevantă prin faptul că acest proces mental este o componentă integrantă
a oricărei forme de activitate creativă, inclusiv a procesului de predare. Punctul forte al gândirii
originale, creative este abilitatea de a privi diferit sau într-o nouă modalitate lucrurile.
Această abilitate, la rândul său, depinde de imaginaţie, capacitatea de a forma conştient de
ceva nou, ceva diferit de cele întâlnite anterior în realitate. Imaginaţia creativă a profesorului
creează un fel de bază pentru dezvoltarea abilităţii de cercetare, iniţiativă şi activitate de observare.
Nivelul dezvoltat al imaginaţiei, presupune că profesorul se gândeşte neconvenţional, şi
este gata pentru căutarea abordărilor originale, pentru analiza situaţiilor educaţionale, şi pentru
soluţionarea problemelor pedagogice. Imaginaţia dezvoltată, permite combaterea eficientă a aşa-
numitei inerţii psihologice, adică, gândirii şablonate (concentrarea provizorie a gândirii). În acest
caz, după cum arată practica, este efectivă bazarea pe astfel de forme de activităţi ca training-uri şi
seminare pentru dezvoltarea imaginaţiei creative [7, p. 2].
Formele sau mai curând procedeele care facilitează dezvoltarea imaginaţiei creative, sau în
alte surse putem găsi aceste procedee referitoare la creativitate sunt:
 Analogia porneşte de la ceva cunoscut şi interpretează o situaţie nouă prin raportarea
la modelul asimilat. Psihologia cognitivă alocă un rol important analogiei în rezolvarea
de probleme. Aceste cercetări au fost iniţiate de către psihologul american de origine
germana K. Duncker prin celebrele probleme ale radiaţiei şi ale comandantului. Prin
analogie subiectul realizează un transfer al unei situaţii vechi, cunoscute, într-o situaţiei
nouă, în vederea explicării celei noi.
 Asocierea se raportează la principiile asociaţiei, mai ales la asocierea prin contiguitate
spaţio- temporală. Psihologul american A. Osborn, în studiile sale dedicate creativităţii,
acordă un rol important asocierii sistematice ca procedeu de imaginaţie voluntară.
Subiectul este forţat la astfel de asocieri cu ajutorul unor întrebări privitoare la
structurile asociative posibile pornind de la contiguitatea spaţio-temporală, de la
asemănări sau contraste. Spre exemplu, un procedeu de investigare a creativităţii îl
constituie înlănţuirea asociativă privitoare la utilizări cât mai variate ale unor obiecte
banale. Mai mult decât atât, Osborn antrenează subiectul în operaţii de modelare
mentala, virtuală a relaţiilor spaţiale şi simbolice.
 Adaptarea este un procedeu prin care mijloace şi modalităţi de imaginaţie utilizate într-
un context sunt adaptate şi utilizate ulterior într-un alt context. Este un procedeu
frecvent utilizat în creaţia literară sau în adaptările regizorale ale unor piese de teatru
clasice.
 Modificarea este un procedeu mai complex ce implică transformări care vizează aspecte,
laturi ale obiectelor. Se ajunge la noi forme, la noi configuraţii, la un nou aspect pornind
de la ceva cunoscut. Modificarea şi restructurarea sunt, pentru producţia modernă de
bunuri de consum, mijloace des utilizate în vederea sporirii atractivităţii şi a creşterii
vânzărilor. Un calculator a cărui unitate centrală este dotată cu carcasă transparentă şi
cu iluminare internă apare mai atractiv pentru unii cumpărători decât un calculator
banal, cu carcasă opacă.
 Substituirea este procedeul de înlocuire a unor elemente cu altele în vederea producerii
unor produse noi, mai performante. Avioanele modeme de pasageri apelează la
substituirea metalului cu substanţe polimerizate care au o duritate apropiată de cea a
diamantului, rezistenţă la suprasolicitări şi sunt mai uşoare de zeci de ori decât metalul.
 Amplificarea, hiperbolizarea este un procedeu frecvent utilizat în literatură cu scopul de a
mări impactul asupra cititorului.
 Diviziunea şi rearanjarea presupun un procedeu similar analizei şi sintezei. Obiectul sau
rezultatul artistic al unei creaţii este separat, compus în părţi componente, se încearcă
rearanjarea, reordonarea în încât rezultatul final să poată fi verificat, validat şi aplicat [1,
p. 344-345].
Este deosebit de important ca profesorii să-şi dezvolte abilitatea de a „da frâu liber”
imaginaţiei.
Nu întâmplător S. Rubinstein a argumentat că „autodezvoltarea imaginaţiei creative se
datorează într-o oarecare măsură, tehnologiei, iar absenţa sau imperfecţiune acesteia, caracterul
inadecvat al sarcinilor creative pot inhiba imaginaţia creatorului [Apud 6, p. 206].
O altă metodă eficientă în dezvoltarea imaginaţiei creative este aşa-numitul „joc creativ”
(scenariu-rol, intelectual, etc.).
 Conferinţa Ştiinţifică Internaţională

Printre jocurile creativ există un număr mare de jocuri bine-cunoscute de mult de timp,
cum ar fi „Burime” ghicitul de cuvinte etc.
Oamenii de ştiinţă au propus, de asemenea, diverse sarcini creative pentru dezvoltarea
imaginaţiei: „Crearea unei imagini (obiect, fenomen)”, „Al treilea de prisos”, „Crearea unei
propuneri din trei cuvinte”, „Algoritmul construirii unui oximoron” etc. Studiul a identificat trei
niveluri de dezvoltare a imaginaţiei creative profesori:
Incipient – în care sunt numite gata, materialele existente şi fenomene;
Recreativ – atunci când sunt propuse obiectele disponibile sau fenomene care au fost supuse
impactului uman;
Creativ – bazat pe percepţia imaginativă, care cel mai mult reflectă atitudinea personală,
subiectivă a fenomenului uman numit.
Din păcate, un număr destul de mare de profesori care au participat la experiment, a
demonstrat nivelul incipient, ceea ce indică o imaginaţie schematică slabă. În lucrările sale creative
profesorii care sunt la acest nivel, nu au utilizat detalii, ei oferă descrieri schematice, lipsite de
viziune figurativă.
În acelaşi timp profesorii, demonstrând un nivel ridicat de creativitate a imaginaţiei, pot
crea ceva original, independent complet reflectând un nivel de erudiţie ridicată şi înţelegerea
sarcinilor etc. [7, p. 6].
Personalitatea creatoare este dimensiunea creativităţii, care evidenţiază resursele
sistemului psihic uman, capacitatea acestuia de a desfăşura un proces creator cu scopul de a
produce ceva nou, original şi semnificativ. Sarcina activării şi dezvoltării potenţialului creativ al
viitorului profesor se impune atât din perspectiva intereselor individuale, cât şi din cea a
intereselor sociale. Cât priveşte individualitatea, creativitatea în sens pedagogic este o sursă
esenţială a satisfacţiei personale: fenomene prin care creaţia devine principala modalitate de
dobândire a sentimentului de autorealizare. Ca să înţelegem satisfacţia creaţiei, este suficient să ne
închipuim concentrarea şi dăruirea cu care un copil desenează, cântă, compune sau
experimentează atunci când creează ceva nou, bucuria şi convingerea cu care îşi prezintă lucrările
sale “originale”, plăcerea pe care o simte când este apreciat pentru ceea ce a realizat [5].
Rolul şi factorii creativităţii
Despre importanţa creativităţii nu e nevoie să spunem multe: toate progresele ştiinţei,
tehnicii şi artei sunt rezultate ale spiritelor creatoare. Desigur, există mai multe trepte de
creativitate. C.W. Taylor descrie cinci „planuri” ale creativităţii.
Creativitatea expresivă se manifestă liber şi spontan în desenele sau construcţiile copiilor
mici. Nu se pune problema, la acest nivel, de originalitate. Este însă un mijloc excelent de a cultiva
aptitudinile creatoare ce se vor manifesta ulterior.
Planul productiv este planul creării de obiecte, specific muncilor obişnuite. Un olar sau o
ţesătoare de covoare produc obiecte a căror forma se realizează conform unei tradiţii, unei tehnici
consacrate, aportul personal fiind redus. Este planul la nivelul căruia accede orice om muncitor.
Planul inventiv este accesibil unei minorităţi foarte importante. E vorba de inventatori, acele
persoane ce reuşesc să aducă ameliorări parţiale unei unelte, unui aparat, unei teorii controversate.
Creativitatea inovatoare o găsim la oamenii caracterizaţi ca fiind „talente”. Ei realizează
opere a căror originalitate este remarcată cel puţin pe plan naţional.
Creativitatea emergentă este caracteristică geniului, omului care aduce schimbări radicale,
revoluţionare într-un domeniu şi a cărui personalitate se impune de-a lungul mai multor generaţii.
În afară de aceste aspecte, dacă nu creativitatea, cel puţin imaginaţia este necesară fiecăruia
dintre noi în condiţiile vieţii obişnuite.

346
 În ce priveşte factorii creativităţii, se poate vorbi, mai întâi, de aptitudini pentru creaţie.
Există anumite structuri cerebrale, pe care nu le cunoaştem, care favorizează imaginaţia, ele creând
predispoziţii de diferite grade pentru sinteza unor noi imagini, unor noi idei. Totuşi, e nevoie de
intervenţia mediului, a experienţei pentru ca ele să dea naştere la ceea ce numim talent.
A doilea factor care trebuie amintit este experinţa, cunoşţintele acumulate. Importantă nu
este doar cantitatea, bogăţia experienţei, ci şi varietatea ei. Multe descoperiri într-un domeniu au
fost sugerate de soluţiile găsite în altă diciplină.
Se disting două feluri de experienţe:
a) o experienţă directă, acumulată prin contactul direct cu fenomenele sau prin discuţii
personale cu specialiştii;
b) o experienţă indirectă, obţinută prin lectură sau audierea de expuneri.
Alţi factori interni ai dezvoltării creativiăţii sunt motivaţia şi voinţa. Creştera dorinţei, a
interesului pentu creaţie, ca şi a forţei de a birui obstacole are, evident, un rol notabil în susţinerea
activităţii creatoare.
Societatea are o influenţă deosebit de importantă pentru înflorirea spiritiului creativ într-un
domeniu sau altul. În primul rând, intervin cerinţele sociale.
Un alt factor determinat în stimularea creativiăţii îl constituie gradul de dezvoltare a ştiinţei,
tehnicii, artei.
Educarea creativităţii
Problema educării deliberate a puterii de producţie creatoare a fost pusă încă de la
începutul secolului trecut.
Prin însăşi trăsătura ei definitorie – originalitatea – ca ceva nou şi imprevizibil, creativitatea
pare a fi incompatibilă cu ideea de educare deliberată.
Multă vreme creaţia a fost considerată apanajul exclusiv al unei minorităţi restrânse.
Distingând însă mai multe trepte calitative în creativitate şi observând cum şi eforturile de gândire
obişnuită implică ceva nou, cel puţin pentru persoana aflată într-un impas, astăzi nu se mai face o
separare netă între omul obişnuit şi creator.
Factorul intelectual (imaginaţie, gândire, tehnici operaţionale) este relativ mai uşor
educabil, deşi persistenţa în timp a efectelor unui curs sau a unei metode nu este mare. Factorii de
personalitate în sensul larg al noţiunii, care ţin de atitudini, motivaţii, caracter, deprinderi de lucru
se lasă mai greu influenţaţi în direcţia şi cu intensitatea dorită de noi, dar odată achiziţiile
educative dobândite, persistenţa lor nu se mai măsoară în luni, ci în ani sau etape de vârstă.
La educarea creativităţii sunt importante, deopotrivă, metodele, relaţia profesor–elevi
(autentic democratică şi de cooperare), atitudinea adultului faţă de elev (deschisă şi receptivă faţă
de copil şi de valorile creativităţii sale) şi atmosfera pe care cadrul didactic o instaurează în clasă.
Trebuie să fim conştienţi şi să combatem anumite piedici în calea manifestării
imaginaţiei, creativităţii. Asemenea obstacole exterioare sau inerente individului sunt
denumite, de obicei, blocaje.
Criterii de apreciere a creativităţii elevilor
Notele şcolare, ca expresie a randamentului la învăţătură, nu pot reflecta întru totul nivelul
creativităţii. Elementele care opun aceste două categorii sunt mai semnificative decât cele care
le apropie. Există şi aspecte comune creativităţii şi performanţei şcolare: volumul de informaţii,
fluiditatea gândirii, gândirea independentă, perseverenţa în urmărirea scopului.
Majoritatea cercetătorilor au ajuns la aceeaşi concluzie: la aceleaşi rezultate pe plan şcolar
ajung atât elevii preponderent inteligenţi, cât şi cei preponderent creativi. Doar calea e diferită:
primii
– printr-o muncă susţinută şi ordonată, ceilalţi prin spontaneitate şi salturi în utilizarea efortului.
 Realizările trecute ale elevului
Acestea constituie un criteriu sigur pentru o primă selecţie a ,,vârfurilor”. O simplă
enumerare a succeselor, ca răspuns la chestionarele date de diriginte, îl plasează pe elevul respectiv
în rândul celor cu potenţial creativ ridicat. Metoda nu mai este discriminantă când coborâm pe scara
nivelurilor creativităţii sau la un potenţial creativ care nu a avut încă prilejul sau nu i-a sosit timpul
să se manifeste.
Testele obiective de investigare a creativităţii
Testele sunt destinate să măsoare creativitatea în accepţiunea ei de potenţial creativ şi nu
vreo formă particulară, ci potenţial creativ general.
Indiferent de proba administrată, criteriile de cotare sunt mereu aceleaşi pentru fiecare factor:
fluenţa se exprimă în numărul total de răspunsuri; flexibilitatea prin numărul de categorii diverse
la care pot fi raportate soluţiile date, respectiv direcţiile de gândire; elaborarea (,,laboriozitatea”,
cum o numeşte C. zahirnic) în funcţie de complexitatea şi amănuntele precizate, de nota de
concretitudine şi elementele introduse în prezentarea soluţiei propuse.
Aprecierea colegilor şi a profesorilor
Cercetătorii afirmă că, împotriva aşteptărilor, elevii identifică mai corect pe colegii creativi
decât o fac profesorii.
Alte modalităţi
Fiind un fenomen care angajează cu prioritate o multitudine de trăsături ale personalităţii,
creativitatea mai poate fi investigată şi prin metode ,,clinice”: anamneza (adică metoda biografică),
inventariile de interese sau de personalitate.
Metode de cultivare a creativităţii
Deşi pare paradoxal, creativitatea este educabilă. Pentru dezvoltarea creativităţii la elevi
există două căi:
a) modernizarea sistemică a învăţământului, în toate verigile şi amănuntele sale, în lumina
unei pedagogii a creativităţii;
b) introducerea unui curs aplicativ de creativitate ca o materie de sine stătătoare, repetabil
la anumite intervale de timp. Acesta va avea un triplu caracter: interdisciplinar (ca
metodologie, material faptic şi aplicaţii), supradisciplinar (ca realizare şi finalitate) şi
paradisciplinar (ca plasare în programa şcolară, alături de celelalte discipline de studiu).
Aspiraţia spre dezvoltarea spiritului creativ a dus la conceperea unor metode care, pe de o
parte, să combată blocajele, iar pe de alta, să favorizeze asociaţia cât mai liberă a ideilor.
Metodele de cultivare a creativităţii sunt tradiţionale (modernizate şi completate în funcţie
de obiectivele propuse) şi speciale.
În prima categorie intră regândirea şi inovaţiile aduse în metodologia evaluării
randamentului şcolar al elevului, metodele active deja cunoscute şi frecvent utilizate de cadrele
didactice, învăţarea prin descoperire dirijată. Între tehnicile de stimulare a capacităţilor creatoare
amintim brainstormingul (considerat un procedeu, dar mai ales ridicat la rangul de principiu),
sinectica (însemnând în esenţă valorizarea analogiilor), testele de potenţial creativ utilizate ca
exerciţii, o serie de alte tehnici speciale de descătuşare a originalităţii.
Dezvoltarea creativităţii în învăţământ
Câtă vreme creaţia era socotită un privilegiu dobândit ereditar de o minoritate, şcoala nu
s-a ocupat în mod special de acest aspect, deşi s-au creat şi clase speciale pentru supradotaţi. Pe
lângă efortul tradiţional de educare a gândirii critice, stimularea fanteziei apare si ea ca un obiectiv
major. Aceasta implică schimbări importante, atât în mentalitatea profesorilor, cât şi în ce priveşte
metodele de educare şi instruire.
 În primul rând, trebuie schimbat climatul, pentru a elimina blocajele culturale şi emotive,
puternice în şcoala din trecut. Se cer relaţii destinse, democratice, între elevi şi profesori. Apoi,
modul de predare trebuie să solicite participarea, iniţiativa elevilor prin folosirea metodelor. În
fine, fantezia trebuie şi ea apreciată corespunzător, alături de temeinicia cunoştinţelor, de
raţionamentul riguros şi de spiritul critic [Apud 2, p. 169].
Produsul creator de tip pedagogic angajează cel puţin nivelul inventivităţii, situat între
creativitatea semnificativă doar în sens individual şi cea relevantă (şi) în plan social, La acest nivel
,,nu ajung decât puţini indivizi” şi anume ,,cei mai flexibili şi mai receptivi la prelucrări simbolice
pe spaţii largi” [4].
Învăţământul determină creşterea numărului acestora tocmai datorită exerciţiului de
creativitate angajat permanent la nivelul lecţiei, orei de dirigenţie etc., care solicită
educatorului
adaptarea continuă la situaţii noi, imprevizibile, în regim de viteză rapidă.
Produsul creator reflectă complexitatea corelaţiilor subiect-obiect. corelaţii angajate la
nivelul acţiunii educaţionale/didactice prin multiplicarea corespondenţelor pedagogice necesare
între obiectivele pedagogice – conţinuturile pedagogice – strategiile de predare–învăţare–evaluare,
direcţionate special pentru realizarea unui învăţământ prioritar formativ.
Domeniul educaţiei dezvoltă un spaţiu şi un timp pedagogic deschis creativităţii în plan
individual (creativitatea cadrului didactic, creativitatea elevului), colectiv (creativitatea colectivului
didactic, creativitatea clasei de elevi, creativitatea microgrupurilor de elevi) şi social (creativitatea
organizaţiei şcolare, creativitatea comunităţii educaţionale, naţionale, teritoriale, locale).
Procesul creator de tip pedagogic este angajat la nivelul proiectării didactice/educaţiei care
presupune valorificarea etapelor de pregătire–incubaţie–iluminare–verificare a modului de
realizare a lecţiei, orei de dirigenţie etc. în sens prioritar formativ.
Primele două etape – pregătirea şi incubaţia – impun un anumit (auto)control pedagogic,
exercitat de cadrul didactic în diferite contexte educaţionale.
Etapa iluminării presupune înţelegerea deplină a situaţiei didactice/educative create
stimulând decizia originală şi eficientă, condensată afectiv într-un anumit moment. de eliberare,
,,la care nu se poale ajunge dacă lipsesc premisele obţinute în faza de incubaţie” (Erika Landau).
Etapa verificării definitivează procesul creator, exprimat printr-un produs specific – simbol,
sens verbal, obiect, acţiune, relaţie socială etc. – care respectă particularităţile domeniului de
referinţă (ciclu, disciplină de învăţământ), acţionând la nivelul perfecţionării corelaţiei subiect–
obiect, angajată în mediul şcolar şi extraşcolar.
Produsul creator de tip pedagogic este situat la nivelul inventivităţii care reflectă
capacitatea educatoarelor, învăţătorilor, profesorilor, de ,,a produce” corelaţii instrucţionale şi
educaţionale noi (vezi corelaţia subiect-obiect. dezvoltată la nivelul structurii acţiunii
educaţionale/didactice) în raport cu realizările anterioare).
În această accepţie, valorificând o teză de bază, afirmată la nivelul praxiologiei –,,orice
lucru bine făcut este un lucru nou” (Tadeusz Kotarbinski) – orice activitate didactică/educativă
(lecţie, oră de dirigenţie etc.) eficientă este o activitate nouă care asigură adaptarea proiectului
pedagogic la situaţiile concrete ale clasei şi ale câmpului psihosocial, aflate într-o continuă
schimbare şi transformare. Această tendinţă susţine în timp (auto)perfecţionarea permanentă a
activităţii didactice/educative cu efecte optimizante nu numai în plan psihopedagogic, ci şi în plan
social (cultural, politic, economic) [4].
Din perspectiva intereselor sociale, creativitatea fiecărui pedagog este sursa primară a
progresului umanităţii în ansamblu. Calitatea educaţiei naţionale, puterea ei de a crea viitori
creatori, este principalul factor care prefigurează poziţia de mâine a unei naţiuni în lume. Din
aceste
considerente, cultivarea creativităţii individuale şi de grup în sistemul de învăţământ în general, şi
cel superior în special, este imperativul major al educaţiei. Actualitatea problemei creşterii
potenţialului creativ al studenţilor este susţinută de un şir de argumente de ordin: A – legislativ; B –
de principiu formativ şi C – de procesualitate a schimbului de valori dintre social şi individual [5].
A. Legea învăţământului precizează idealul educaţional, care constă în dezvoltarea liberă,
integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi
creative.
B. Principiul formativ serveşte drept argument al oportunităţii creşterii potenţialului creativ
în învăţământul superior, necesităţii de a corela curriculum-ul educaţional cu specificul
realităţii profesionale în permanentă schimbare.
C. Creativitatea în schimbul de valori între social şi Procesul educaţional –
individual
instituţionalizat, organizat şi dirijat, asigură ,,transferul de valori, selectate şi
sistematizate, de la social la individual” [ibidem].
Concluzii
Pentru procesului creator, nu este suficient constructivismul logic, deoarece el se circumscrie
cu realitatea raţională.
Imaginaţia creativă depăşeşte acest cadru odată ce atinge latura inexistentului,
incredibilului, necunoscutului.
În creaţie şi în modul direct, imaginaţia creativă sau creativitatea interacţionează cu
gândirea, completând-o şi depăşind-o într-o oarecare măsură. Însă gândirea are scopul de a
fundamenta, verifica şi evalua produsul creator al imaginaţiei, astfel gândirea ne ajută să evităm
erorile care pot surveni în urma activităţii imaginaţiei, mai simplu spus prima nu poate eficient
activa, fără cealaltă, şi invers.
Factura creativă a educaţiei în aria pedagogiei artistico-plastice este restrânsă de anumiţi
factori de formare a cadrelor didactice. Curricula de profesionalizare a viitorilor specialişti în
domeniul pedagogic şi platformele de sistematizare, garantează informarea teoretică şi formarea
praxiologică, indispensabile activităţii competente; căpătarea unor rezultate reprezentative,
formarea competenţei de a vă echilibra lăuntric şi cu mediul înconjurător, necesare în domeniul
profesional pentru a preveni orice insucces.
Creativitatea, la forma cea mai avansată a dezvoltării sale, va suplini golurile cunoaşterii,
va consacra locul şi rolul pe care tânărul cadru didactic îl are în viaţa socială, şi îl va ajuta să se
dezvolte multilateral.

Bibliografie:
1. Aniţei M. Fundamentele psihologiei. Bucureşti: Editura Universitară, 2010.
2. Cosmovici A. Psihologia generală. Iaşi: Editura Polirom, 1996.
3. Cristea S. Dicţionar enciclopedic de pedagogie. Bucureşti: Editura Didactica publishing house, 2015.
4. Herţa D.I., Ciocănel C. Dezvoltarea creativităţii în învăţământ. In: Revista Interferenţe în
educaţie. Constanţa, 2010. Disponibil la: http://asociatia-profesorilor.ro/dezvoltarea-
creativitatii-in- invatamant.html (Vizitat 22.02.2017).
5. Luchian V. Creativitatea pedagogică – factor al formării viitorului profesor de muzică. Bălţi.
Disponibil la:
http://dspace.usarb.md:8080/jspui/bitstream/123456789/2337/1/Luchian_V_Creativitatea_
pedagigica.pdf (Vizitat 19.03.2017).
6. Popescu-Neveanu P. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Editura Albatros, 1978.
7. Малхасян М. Развитие творческого воображения педагога дополнительного художественного
образования: значение, методики, уровни. 2015, Nr. 1.
8. Рубинштейн С. Основы общей психологии. Москва: Изд-во Питер, 2002.