FAMILIA ŞI ŞCOALA

Orice părinte îşi doreşte succes şi perfeormnţă din partea copilului în activitatea şcolară.
Calificativul „foarte bine”, premiul sau coroniţa de la sfârşitul anului sunt momente dorite şi
aşteptate atât de păriţi cât şi de copii. Succesul la şcoală era considerat un predictor al succesului în
viaţă, de aceea părinţii solicită din partea copiilor eforturi pentru rezultate şcolare foarte bune.
Percepţia asupra învăţării şi şcolii a suferit modificări în ultimii ani. Un studiu efectuat de ISE
(2004) a relevat că modelele sociale de succes pe care copiii le aleg să le urmeze fac parte din
categoriile: vedeteTV, sportivi şi în foarte mică măsură din categoriile: profesori, politicieni, oameni
de cultură. Sunt consideraţi factori care conduc la succese: trăsăturile de personalitate, aspectul fizic,
valorificarea unor şanse sau oportunităţi şi mai puţin pregătirea, educaţie, munca. Şcoala rămâne
foarte importantă în opinia elevilor chestionaţi prin lucrurile învăţate, diploma obţinută, disciplinele
şcolare şi profesorii.
Opiniile elevilor sunt ilustrative pentru atitudinea lor vis-à-vis de rolul şi utilitatea şcolii pentru viaţa
socială şi profesională. Atunci când discutăm cu ei despre succes şi eşec şcolar să luăm în
considerare şi factorii extraşcolari, interesele şi preocupările copiilor din societatea de azi, pentru că
aceste aspecte au infuenţă din ce în ce mai mare asupra performanţelor şcolare şi asupra inserţiei
socio-profesională.
În sens larg, învăţarea reprezintă „procesul dobândirii experienţei individuale de comportare” (A.N.
Leontiev). Se disting două forme de învăţare:
- învăţarea spontană (învăţarea socială) – neorganizată, neintenţionată, care are loc în familie,
grupul de prieteni sau în timpul exercitării profesiei. Alte clasificări subîmpart această
categorie de învăţare în informală şi nonformală.
- învăţarea sistematică (învăţarea formală) - intenţionată, organizată, realizată în cadrul
procesului instructiv-educativ (şcoli sau alte stagii de instruire sau calificare).
R. Gagne consideră că învăţarea este guvernată de două categorii de condiţii:
- condiţii interne (care ţin de cel care învaţă: potenţial ereditar, dezvoltare intelectuală,
cunoştinţe etc.);
- condiţii externe (provin din specificul situaţiei de instruire: metode utilizate, personalitatea
celui care transmite informaţia, specificul grupului în care se produce învăţarea etc.)
Unul dintre cei mai importanţi factori luat în considerare atunci când vorbim despre învăţare este
motivaţia. Aceasta este definită, în sens larg, ca „ansamblul factorilor dinamici care determină
conduita unui individ” (Sillamy). Motivaţia activează şi mobilizează, este considerată „motorul”
personalităţii. Pentru a-l înţelege pe copil, părintele trebuie să cunoască motivele care, alături de alţi
factori ( de personalitate, sociali etc,), contribuie la reuşita sau la nereuşita în activitatea de învăţare.
Aceasta este susţinută de un amsamblu de motive. Elevii buni indică de obicei, ca motivaţie pentru
învăţare, dorinţa de afirmare profesională şi prestigiul, dorinţa de a şti cât mai multe, pe când elevii
slabi vorbesc de teama de eşec, frica de note, evitarea conflictelor cu părinţii.
A învăţa un copil să înveţe nu înseamnă să îl terorizăm cu munţi de cunoştinţe, pe care oricum le
uită în proporţie de 70-90% în primele 3-5 zile, ci a-l învăţa cum să înveţe.
Pentru repetarea unui comportament se utilizează:
- întărirea pozitivă – un comportament urmat de consecinţe pozitive se va manifesta cu
frecvenţă crescută. Exemplu: dacă dorim ca un copil să fie punctual, îl vom lăuda de fiecare
dată când apare acest comportament (lauda reprezintă întărirea pozitivă). Astfel, copilul va
învăţa să fie punctual, în dorinţa de a primi „recompensa pozitivă”
- întărirea negativă – frecvenţa unui comportament creşte pentru că nu este urmat de o
consecinţă negativă. Exemplu: dacă un copil a spart un gem la şcoală, iar părinţii au evitat să
îl certe, el va învăţa să repete comportamentul pentru că nu a fost „penalizat”.
Pentru stingerea unui comportament se pot utiliza:
 - pedeapsa – un comportament se stinge pentru că este urmat de consecinţe negative.
Exemplu: un comportament agresiv faţă de un alt coleg de clasă care va fi urmat de o
apostrofare verbală din partea părinţilor se va stinge pentru că a fost urmat de o penalizare.
- nerecompensarea frustrantă – descrierea situaţiei în care un comportament nu va mai fi
performant pentru că nu este urmat de o recompensă aşteptată. Exemplu: copilul a obţinut o
notă bună la şcoală şi nu a fost „recompensat” aşa cum se aştepta (cu laude). În această
situaţie, comportamentul are tendinţa de a nu se mai repeta pentru că elevul „a învăţat” că nu
va fi recompensat.
Pentru ca o pedeapsă sau o recompensă să fie eficientă, se aplică astfel:
- imediat după ce comportamentul dorit sau nedorit a fost performant (şi nu după o săptămână
sau un interval mai mare de timp pentru că efectul nu mai este acelaşi). Exemplu: dacă un
copil l-a jignit pe părinte cu cuvinte urâte, va fi apostrofat imediat, nu după o săptămână.
- nu în cantităţi mari – o pedeapsă prea mare poate genera frica şi nu învăţarea, iar o
recompensă prea mare poate conduce la răsfăţ. Exemplu: pedeapsa pentru furtul unei sume
de bani din casă nu va fi o bătaie soră cu moartea, ci interdicţia de a urmări un film preferat
pentru două zile.
Sintetizând, putem spune că:
Dacă o faptă bună este realizată, sunt importante:
- încurajarea
- laudele
- recompensele materiale
Dacă o faptă rea s-a petrecut, sunt necesare:
- apostrofările verbale
- retragerea recompensărilor materiale.
Concluzionând se poate spune că:
- Un copil criticat învaţă să condamne.
- Un copil bătut învaţă să se bată.
- Un copil ironizat devine timid.
- Un copil la care cineva a rânjit mereu, nu are niciodată mustrări de conştiiţă.
- Un copil încurajat învaţă să aibă încredere în sine.
- Un copil tratat cu toleranţă învaţă ce este răbdarea.
- Un copul apreciat învaţă ce este aprecierea.
- Un copil tratat cu corectitudine învaţă ce este dreptatea.

Bibliografie:
1. MEC, UNICEF, ISE - Magda Balica, Mihaela LeRoche, Speranţa Ţibu – capitole în program
pilot, Zone Prioritare de Educaţie, Bucureşti, 2006
2. Gheorghe Tomşa – Consiliere şi orientare în şcoală, Bucureşti, Credis, 2001
3. http://www.educatiecopii.ro/educatie-parinti/educatia-liceanului/Principalii-factori-care-
determina-reusita-scolara-la-elevii-de-liceu.html