Sunteți pe pagina 1din 6

Steriu Steluţa-Eliza

Seria a III-a, grupa 116

Platon

Platon (n. 428/427 î.Hr., Atena sau Eghina — d. 348/347 î.Hr., Atena) a fost
un filozof al Greciei antice și fondatorul Academiei din Atena. Este considerat figura pivotantă
pentru dezvoltarea filosofiei, în special a tradiției Occidentale. Spre deosebire de ceilalți filosofi
contemporani ai săi, întreaga operă a lui Platon se presupune că a supraviețuit intactă pentru mai
bine de 2500 de ani.

Alături de profesorul său, Socrate, și de cel mai cunoscut student al său, Aristotel, Platon a pus
bazele filosofiei Occidentale și științei. După spusele lui Alfred North Whithead: „caracterizarea
în general cea mai sigură a tradiției filosofice europene este că ea constă într-o serie de note de
subsol la scrierile lui Platon.” Dincolo de importantele sale contribuții care au ajutat la
închegarea filosofiei, științei și matematicii pe continentul european, Platon este de asemenea
adesea considerat ca fiind unul dintre importantele personaje fondatoare ale religiei și
spiritualității occidentale. Friedrich Nietzsche, alături de alți gânditori, au caracterizat
Creștinismul ca fiind ,,platonism pentru mase”. Influența lui Platon asupra gândirii creștine este
adesea văzută ca fiind mediată de către Sfântul Augustin de Hipona, acesta din urmă fiind unul
dintre cei mai importanți teologi și filosofi din istoria Creștinătății.

Platon a inovat dialogul scris și formele dialectice în filosofie, care originează odată cu el. În
special prin dialogurile Republica și Legile, Platon pune bazele și filosofiei politice occidentale,
producând unele dintre cele mai timpurii tratate politice scrise din perspectivă filosofică.

La rândul său, Platon a fost profund influențat de predecesori precum


Socrate, Parmenide, Heraclit și Pitagora, cu toate că puține dintre textele acestora s-au păstrat și
majoritatea cunoștințelor care mai există aceștia provin din dialogurile lui Platon.

Doctrina

Dialectica
Dialectica este metoda prin care se ajunge la cunoașterea ideii, obiectul cunoașterii adevărate
(episteme); procedeul prin care se ajunge din lumea sensibilă în lumea suprasensibilă; în
cunoașterea metafizică intervine intelectul analitic (dianoia) și intelectul pur (nous). Mitul
peșteriieste o imagine alegorică a lumii și a modului cum poate fi cunoscută.
Metafizica
Platonismul este un termen folosit de savanți pentru a se referi la consecințele intelectuale ale
negării realității lumii materiale. În unele dialoguri, cel mai remarcabil,
în Republica, Socrate inversează intuiția oamenilor despre ce se poate cunoaște și ce este
realitate. În timp ce toți oamenii acceptă realitatea obiectelor, care sunt perceptibile simțurilor
lor, Socrate are o atitudine disprețuitoare față de oamenii, care cred că pentru a deveni reale
Steriu Steluţa-Eliza
Seria a III-a, grupa 116

lucrurile trebuie să fie palpabile. În Theaetetus, el îi numește „eu mousoi: ad literam «fericiți fără
muze»”. Cu alte cuvinte, acești oameni trăiesc fără inspirația divină, care îi dă lui, și altor oameni
ca el, accesul la înțelesuri superioare despre realitate.
Ideea lui Socrate, că realitatea nu este disponibilă celor ce folosesc simțurile, a creat divergențe
cu locuitorii Atenei și cu simțul comun. Socrate credea că cel care vede cu ochii este orb, și
această idee este cel mai des amintită în legătură cu alegoria peșterii. Alegoria peșterii este o
asemănare paradoxală prin care Socrate argumentează că lumea invizibilă este cea mai
inteligibilă („noeton”) și că lumea vizibilă („(h)oraton”) este cel mai puțin posibilă pentru
cunoaștere, și cea mai obscură.
Teoria ideilor
Teoria ideilor reprezintă nucleul filosofiei platonice ce se regăsește
în Phaidon, Republica (cărțile VI — VII), Banchetul și Phaidros.
Distincția existența sensibilă/existența inteligibilă este baza teoriei ideilor; planul existenței
sensibile este acela al realității aparente, accesibilă cunoașterii prin simțuri, lumea Peșterii care
fundamentează opinii (doxa); planul existenței inteligibile este acela accesibil doar cunoașterii de
tip rațional, lumea din afara Peșterii, lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizică a realității
esențiale.
Ideile se caracterizează prin:

 Desemnează o existență absolută (sunt simple)


 Sunt o existență substanțială (există în sine și prin sine)
 Reprezintă o existență eternă
 Desemnează o existență universală (ideea închide în sine toate calitățile particulare)
 Desemnează o existență imuabilă (neschimbătoare)
Lumea sensibilă este o copie palidă a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au realitate decât dacă
participă („methexis”) la Idei ca prototipuri („paradigma”) ale lucrurilor.
„Mitul Peșterii” (Republica, cartea a VII–a):

 simboluri:
 peștera — lumea sensibilă (a realității aparente);
 întunericul peșterii — ignoranța omului incult, limitat;
 lanțurile — prejudecățile, simțurile care ne limitează;
 focul — lumina cunoașterii;
 umbrele de pe peretele peșterii — imaginile corpurilor fizice, aparențele care generează
opinii întâmplătoare (păreri, rodul percepțiilor și al imaginației);
 corpurile purtate prin fața focului — aparențele adevărate, realitatea fizică, generează
opiniile adevărate („orthe doxa”), suișul greu spre ieșirea din peșteră — drumul inițiatic
spre cunoașterea esențială, cunoașterea prin intelectul analitic;
 contemplarea lumii din afara peșterii — cunoașterea metafizică, prin intelectul pur
(episteme, cunoașterea adevărată prin intelect și rațiune)
 Soarele — Ideea Binelui (Perfecțiunea)
Steriu Steluţa-Eliza
Seria a III-a, grupa 116

Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaște lumea inteligibilă
printr-un proces de conversiune a cărui forță o constituie erosul (iubirea — are ca efect uitarea,
în vederea dobândirii purității primare); cunoașterea Ideilor este doar o reamintire („anamnesis”)
a sufletului încarcerat în corpul fizic (ideea corpului — închisoarea este o reminescență a
orfismului); menirea sufletului este să pregătească omul pentru moarte (eliberarea sufletului
nemuritor și întoarcerea în lumea ideilor); condiția eliberării definitive a sufletului este o viață
virtuoasă; filosofia este pregătirea sufletului pentru recunoașterea imortalității sale. Teoria Ideilor
a fost sever criticată de către Aristotel, dar și de către Plato în dialogul Parmenide.
Teoria formelor
„Teoria formelor” se referă la încrederea lui Platon precum, că lumea materială care ne
înconjoară nu este una reală, ci numai o umbră a lumii reale. Platon vorbea despre forme când
încerca să explice noțiunea de universalii. Formele, după Platon, sunt prototipuri sau reprezentări
abstracte a unor tipuri sau proprietăți (adică universalii) a lucrurilor pe care le vedem în jurul
nostru.
Statul ideal
 Este statul în care domnește dreptatea, o virtute conform căreia fiecare tip uman se ocupă de
ceea ce-i este orânduit prin funcția sufletească dominantă: cei capabili de practicarea virtuții
rațiunii (înțelepciunea) elaborează legi, cei capabili de practicarea virtuții părții pasionale
(curajul) se ocupă cu apărarea, iar cei înzestrați cu posibilitatea practicării virtuții
corespunzătoare părții apetente a sufletului (cumpătarea) sunt responsabili de asigurarea
resurselor. Există astfel o ierarhie a unor clase sociale determinate natural: înțelepții,
militarii, respectiv agricultorii și meșteșugarii.
O altă condiție a oikeiopragiei (în afară de practicarea de către fiecare tip uman a acelor
activități care i se potrivesc) este păstrarea ierarhiei claselor.
Scopul statului este realizarea binelui tuturor:

 Clasele sociale, orânduite ierarhic, corespund celor trei părți ale sufletului: clasa
meșteșugarilor (demiurgii) corespunde părții apetente, clasa războinicilor (apărătorii,
phylakes) corespunde părții pasionale, clasa conducătorilor (archontes, filosofii sau
înțelepții) corespunde părții raționale.
 Comunismul aristocratic — luptătorii și conducătorii, pentru a nu fi ispitiți de putere sau de
preocupări care nu sunt proprii virtuților lor, nu vor poseda nimic personal (proprietăți, bani,
femei) ci totul va fi în comun (casă, avere, femei, copii).
 Femeile au aceleași drepturi și obligații ca și bărbații.
 Este o aristocrație a rațiunii, înțeleasă de unii exegeți drept teocrație laică, deși statul rațiunii
și a contemplării Ideilor la Platon are și un sens religios.
 Armonia statului se realizează numai când conducătorii sunt filosofi, demiurgii îi hrănesc pe
apărători și conducători, iar apărătorii se ocupă numai de siguranța statului.
 Formele degenerate (imperfecte) ale statului:
 timocrația — conducerea de către soldați
 oligarhia — conducerea exercitată de cei bogați
Steriu Steluţa-Eliza
Seria a III-a, grupa 116

 democrația — conducerea poporului (periculoasă pentru că încurajează ignoranța —


înțeleasă de cei ignoranți drept gândire liberă, promovarea scopurilor personale,
egalitatea — cu sensul de părăsire a oikeiopragiei, alegerea capricioasă a conducătorilor)
 despotismul — cea mai rea formă de corupere a puterii (un individ acaparează puterea și
conduce de dragul propriei măriri)
 Cetatea sau statul ideal conceput în dialogul Republica nu este un proiect politic, ci o
analogie utilizată de Platon pentru a putea răspunde la întrebarea ce indică tema dialogului:
„Ce este dreptatea?”. Astfel, teoria facultăților și virtuților sufletului, precum și proiectarea ei
asupra ideii de stat, reprezintă un model pentru identificarea formei dreptății ca oikeiopragia.
Nici statul ideal, nici sufletul perfect armonizat în acord cu dreptatea, nu există în lumea
sensibilă. În domeniul sensibil, al lucrurilor corporale, există numai formele corupte ale
Ideilor sau paradigelor (fie că este vorba de Ideea de Cetate, fie de altele).
Steriu Steluţa-Eliza
Seria a III-a, grupa 116

Aristotel

Aristotel (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.) a fost unul din cei mai importanți filozofi
ai Greciei Antice, clasic al filozofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al școlii
peripatetice. Deși bazele filozofiei au fost puse de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile
necesare din filozofia acestuia și a dezvoltat-o, putându-se cu siguranță afirma că Aristotel este
întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. A întemeiat și sistematizat domenii
filozofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De asemenea, forma aristotelică a
științelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.

Aristotel s-a născut la Stagira (motiv pentru care i se mai spune Stagiritul). Rămas orfan de mic,
la 18 ani a intrat în Academia lui Platon, unde a rămas 19 ani, mai întâi elev apoi profesor. După
moartea lui Platon, a plecat şi a devenit consilierul tiranului Hermias. Au urmat mai multe
călătorii pentru cunoașterea și studiul formelor de stat și de conducere existente la acea perioadă.

A fost chemat la curtea lui Filip, şi a devenit profesorul lui Alexandru cel Mare. Mai târziu, la
Atena, a înființat propria lui școală – Liceul (Lykeion sau școala peripatetică), ce va rivaliza cu
Academia lui Platon. A predat aici 13 ani.

Opera

Ca și magistrul său, Aristotel a scris foarte mult, iar scrierile sale au ca și autorul o istorie
interesantă. Ele au fost redescoperite treptat, dintre care Poetica abia în perioada Renașterii, deci
unele dintre ele pot rămâne necunoscute și până în prezent. După moartea lui Teofast, urmașul
lui Aristotel la conducerea școlii, lucrările marelui filosof sunt duse în Asia Mică, unde putrezesc
în subsoluri, fiind readuse la Atena pe la 100 î.e.n. În 86 î.e.n., sunt aduse la Roma și ajung mai
târziu până la Andronicus din Rodos. Vastul sistem filosofic și științific conceput de Aristotel,
uimitor prin diversitate (logică, teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc.) și
profunzime, a stat la baza gândirii medievale creștine și islamice și a fost axul culturii
Occidentului până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Din cele peste 150 de lucrări care îi sunt
atribuite (Diogenes Laertios menționa 145), s-au păstrat 47.
Steriu Steluţa-Eliza
Seria a III-a, grupa 116

Marcus Tullius Cicero

Marcus Tullius Cicero (n. 3 ianuarie 106 î.Hr. – d. 7 decembrie 43 î.Hr.) a fost
un filozof, politician, jurist, orator, teoretician politic, consul și constituționalist roman. El a jucat
un rol important în perioada de sfârșit a Republicii romane. Activitatea sa literară și politico-
socială s-a concretizat în domenii atât de numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om
universal, homo universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influență
asupra literaturii latine și s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific chiar
decât Seneca și Augustin.

Viața

Cicero s-a născut la Arpinum în Latium în data de 3 ianuarie 106 î.Hr., într-o familie de cavaleri
și notabili municipali. După ce a urmat cursurile școlare obișnuite la Arpinum, Cicero este dus
la Roma de către tatăl său, pe când avea 17 ani, iar în 88 î.Hr. ascultă expunerile lui Philon din
Larissa, exponent al Noii Academii și elev al lui Carneade. A debutat ca orator și avocat în 81
î.Hr. Pentru a-și desăvârși formația intelectuală, audiază la Atena prelegerile filosofilor, iar
în insula Rhodos devine elevul oratorului Molon. Începe o carieră senatorială și se angajează în
viața politică. În 76 î.Hr., Cicero devine quaestor, iar apoi senator. În iulie 64 î.Hr. este ales
consul pentru anul 63 î.Hr. În timpul consulatului său, Cicero descoperă așa numita conjurație a
lui Catilina. El va ordona arestarea și executarea complicilor lui Catilina - fapt ce atrage
nemulțumirea partidei popularilor în frunte cu Caesar, care-l va urmări cu înverșunare. După 60
î.Hr., orientarea politică și existența lui Cicero intră într-o adâncă criză. Începând din martie 58
î.Hr., petrece mai mult de un an de exil în Grecia; este o perioadă foarte dificilă pentru el. După
ce, în 51-50 î.Hr., fusese proconsul în Cilicia, Cicero a încercat în van să-i reconcilieze între ei
pe Caesar și Pompeius, aflați acum în conflict. În cele din urmă trece de partea lui Pompeius și a
optimaților republicane, însă după înfrângerea acestora, se află printre primii care se întorc
în Italia și obțin iertarea din partea lui Caesar. După asasinarea lui Caesar, în care se prea poate
să fi fost implicat, Cicero devine destul de rapid șeful republicanilor, sperând într-o instaurare a
republicii, lucru care atunci era imposibil. A încercat să-l manipuleze pe
tânărul Octavianus (viitorul împărat Augustus, 27 î.Hr.-14 d.Hr.) împotriva lui Marcus Antonius,
pe care îl considera cel mai primejdios dușman al republicii, însă fără succes. În 7 decembrie 43
î.Hr. a fost ucis chiar de către oamenii lui Marcus Antonius.