UNIVERSITATEA DEMEDICINĂ ȘI FARMACIE ,,NICOLAE TESTEMIȚANU’’

Tema :
Medicul și pacientul

A elaborat: Babilev Alina

Profesor: Moroșanu Mihail
 Relația medic-pacient
Relaţia medic-pacient constituie una dintre aspectele fundamentale cu care se
ocupă psihologia medicală.Elementul etico-afectiv,subliniază pe bună dreptate
Scripcaru,a conferit elementele de permanenţă ale practicii medicale şi mai ales de
"grandoare a medicinii" în faţa oamenilor.Hipocrate cerea medicilor
vocaţie,studii,timp,loc prielnic şi dragoste de muncă şi considera că succesul
terapeutic depinde în primul rând de cuvânt şi apoi de plantă sau cuţit.Dşi medicul
este mai mult criticat decât onorat,medicina rămâne totuşi cea ma frumosă
profesie.Acest lucru este frumos ilustrat în "Iliada",când spune că "medicii sunt
iluştri peste oamenii pământului,tot aşa cum ghicitorii şi cântăreţii care încântă cu
arta lor",iar pentru a ilustra parcă şi mai frumos acest lucru un vechi proverb indian
spunea că "dacă nu poţi deveni rege,fă-te medic".
Relaţia medic-bolnav este pentru medicină o relaţie supremă deoarece, cum pe
bună dreptate subliniază tot Scripcaru,aici este vorba de o comunicare existenţială
care depăşeşte simplul aspect terapeutic,fiind "tot ceea ce poate fi organizat şi
metodic pus în scenă".
Relaţia medic-pacient trebuie privită în situaţii diferite şi etape diferite. Pentru
medicul mânat de dorinţa imparţialităţii obiective şi ştiinţifice, spune
Chipail,bolnavul tinde adesea să dispară din faţa bolii.Analiza riguroasă şi
impersonală,aproape veterinară,subliniază autorul,pentru a decela leziunea şi a
aprecia cauza,va duce automat la o terapeutică,iar complexitatea mijloacelor
tehnice de explorare şi diagnostic duce la multiplicarea specialităţilor,aşa încât
bolnavul ar putea fi studiat pe bucăţi şi până la urmă ne-am putea gândi că un
creier electronic ar integra rezultatele şi ar arăta consecinţele.Personalitatea
bolnavului este importantă dar,tot atât de importantă este şi personaliatea
medicului care se ocupă de bolnav (funcţia apostolică,în viziunea lui Balint)
Întâlnirea dintre medic şi pacient este „confruntarea” cu cea mai mare
încărcătură morală, având în vedere complexitatea valorilor implicate, statutul
medicului în societatea respectivă şi implicarea pacientului în procesul decizional.
Toate acestea pot fi sursa unor multiple controverse, dileme, interogaţii. Pacientul
este un membru al societăţii, un individ care într-un anumit moment al vieţii a
cunoscut o dereglare a stării de sănătate, fapt care îi motivează întâlnirea cu
medicul.
Oricare ar fi starea clinică, gravitatea bolii, competenţa sau incompetenţa
mentală, pacientul este o persoană care trebuie tratată cu respect, onestitate,
profesionalism, loialitate. În continaure vom detalia principalele atribute ale relaţiei
medic – pacient.
Se regaseste in centrul eticii medicale (studiul comportamentului moral in practica
medicala)
• Sfere relationale: medic-pacient; medic-medic; medic- societate • Imperative: –
morale
• Constiinta proprie
• Valori morale sociale (etica virtutii, drepturi, datoria, principiile bioeticii, etc.)
• Valori morale profesionale (Coduri) – legale
• Dubla natura a medicului: umanitate si competenta (profesionalism)

Dualitatea medicului
Umanitatea medicului se bazeaza pe:
1. Empatie
1. Benevolenta
2. Beneficenta
3. A nu face rau
2. Respectul fata de fiintaumana
3. Respectul fata de viataumana
4. Sanatatea pacientului ca prima
Indatorire.
Competenta, profesionalism
Competența se referă la capacitatea pe care o manifestă o persoană de a duce la
bun sfârșit o sarcină pentru care dovedește cunoaștere, abilități și
autoperfecționare într-un anumit domeniu în care întrunește criteriile legale
necesare practicii.
Profesionalism:
1. membru al unui corp profesional
2. expertiza (competența)
3. comportament profesional bazat pe simțul datoriei (diligență)
4. comportament profesional etic
a) respect față de client ca persoană (respect față de ființa umană, demnitatea
umană, viața umană)
b) respect față de onoarea profesiunii și a corpului profes.
c) Binele clientului (pacient) este deasupra oricăror considerații (inclulsiv propriul
sau interes)
d) Calitatea serviciului profesional (actului medical) este deasupra oricaror
considerații devine prin exercițiul datoriei un scop în sine.
 Etapele întâlnirii medic-pacient
Întâlnirea dintre medic şi pacient este o întâlnire dintre două personalităţi
diferite,care stau pe poziţii diferite.Bolnavul pote veni cu diferite prejudecăţi la
medic dar şi medicul are propriile aspiraţii,dorind ca pacientul să corespundă
acestora.Aceste aşteptări ale medicului ţin de temperamentul său , în primul
rând.Dacă medicul este autoritar el îşi va dori un pacient docil,dacă este foarte
ocupat îşi va dori un caz mai simplu etc.
În relaţia dintre medic şi pacient trebuie să intervină cea ce numeroşi
cercetători denumesc cu termenul de acomodare.Balint subliniază că relaţia medic-
pacient lasă curs liber tendinţelor personale,sentimentelor
inconştiente,convingerilor şi prejudecăţilor.Adeseori deciziile esenţiale şi vitale se
iau fără ca cineva să se simtă pe deplin responsabil.Acest anonimat al răspunderii
este cultivat mai ales în cadrul instituţiilor sanitare de stat,prin instituirea unor
relaţii "oficiale" şi a unor stereotipuri în cadrul acestor instituţii.
Pacientul vine la medic cu speranţa că va fi înţeles,că suferinţa lui va fi
uşurată,că medicul va fi competent,că va găsi suficientă solicitudine din partea
personalului medical. Relaţia medic-pacient în această fază trebuie să lase frâu
liber tendinţelor personale,unor sentimente inconştiente,unor convingeri sau
prejudecăţi.Adeseori,în instituţia sanitară,deciziile se iau fără ca cineva să fie
responsabil,instituţiile sanitare de stat cultivând un adevărat "anonimat al
răspunderii",din cauza relaţiilor "oficiale" care sunt cultivate în aceste instituţii
(vizita şefului,a profesorului etc).
În fond pacientul vine la medic cu speranţa că va fi înţeles,cu speranţa că
suferinţa lui va fi uşurată,că medicul va fi competent şi se va ocupa personal de
starea sa,că va găsi solicitudinea necesară.
În cadrul relaţiei "intime" dintre medic şi pacient,socotim că trebuie ţinut cont
de o serie de aspecte arhaice,aspecte bine studiate,mai ales în cadrul psihologiei
animale.Este vorba de conceptele privind aşa zisul "teritoriu" şi acela de "distanţă
critică".
În ceea ce priveşte "teritoriul" se ştie din psihologia animală că răspândirea unei
anumite specii se face pe un anumit teritoriu.Încălcarea acestui "teritoriu" provoacă
nelinişte,agresivitate şi anxietate,la animalele care "îl posedă".În cadrul întâlnirii
dintre medic şi pacient,cabinetul medical, spitalul reprezintă "teritoriul
medicului",teritoriul pe care pacientul păşeşte cu anxietate şi oricum se simte în
insecuritate.Acest lucru este resimţit şi de medic atunci când efectiază un consult la
domiciliu şi când este nevoit să se afle pe "teritoriul" bolnavului.
În ceea ce priveşte "distanţa critică" se ştie tot din psihologia animală,că fiecare
individ are o distanţă până la care acesta poate permite o apropiere fără a deveni
agresiv sau a fugi.La om,în cadrul consultului medical,medicul vine să violeze
tocmai această "distanţă critică",situaţie care pune de asemenea importante
probleme psihologice şi asupra cărora vom reveni.
 În relaţiile sale cu medicul pacientul oscilează adesea între a aborda un medic
generalist sau specialist.Balint enumeră următoarele situaţii care complică din
acest punct de vedere relaţiile dintre medicul generalist şi specialist:
1.Preferinţa care se dă diagnosticului de boală fizică în prezent;
2.Problema anonimatului în asumarea răspunderii medicale despre care s-a
vorbit;
3.Relaţiile ambivalente profesor-elev care se poate regăsi în cadrul relaţiilor
dintre specialist şi generalist;
4.Lipsa înţelegerii tendinţelor regresive ale pacienţilor în cadrul acestor relaţii
triunghiulare medic generalist-specialist-pacient,care poate creia o stare de
animozitate între ei
5.Posibilităţile reduse ale specialiştilor atunci când se abordează problematica
psihologică a pacientului.Astfel,subliniază Balint,1/3 din munca generalistului este
legată de tratamentul nevrozelor,aşa încât urmărirea acestor simptome este foarte
importantă.Tot Balint subliniază că 1/3 din munca generalistului este constituită
din psihoterapie în care concilierea şi asigurarea sunt metodele de bază.
Elemente normative internationale
Principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic
(Codul deontologic al Colegiului medicilor, cap. 1)
ART. 1
• Scopul şi rolul profesiei medicale
• Întreaga activitate profesională a medicului este dedicată exclusiv apărării vieţii,
sănătăţii şi integrităţii fizice şi psihice a fiinţei umane.
• In acord cu normele Asociatiei MedicaleMondiale, a juramantului Hipocratic si a
Declaratiei de la Geneva se excludeutanasia ori alte actiuni menite sa puna in
pericol ori sa induca moartea. Medicul nu poate afla un scop in moartea pacientului
sau fara ca practica sa sa se rataceasca lipsitade etica iar moralitatea sa lipsita de
valorile ce fundamenteaza constiinta profesionala.
ART. 2
• Nediscriminarea
• Actul profesional şi întreaga activitate a medicului se va exercita, respectiv
desfăşura, fără niciun fel de discriminare inclusiv în ceea ce priveşte starea de
sănătate sau şansele de vindecare ale pacientului.
• Principiul egalitatiiomului ca fiintaumana, dincolo de drepturile sale, devine un
principiu calauzitor al practicii medicale care implineste o continuitate milenara
fiind atestat inca din primul document normativ al eticiimedicale, Juramantul
Hipocratic (400 i.H)
• Este expresiavalorii publice a actului medical care este un fundament al
profesiunii. Actul medical este indreptat catre oricine este in suferinta si in nevoia
de ingrijire, fara deosebire.
ART. 3
• Respectul demnităţii fiinţei umane
• În toate situaţiile actul profesional, în oricare formă sau modalitate s-ar desfăşura,
se va face cu respectarea strictă a demnităţii umane ca valoare fundamentală a
corpului profesional.
• Demnitatea fiinteiumane devine valoare fundamentala a fiinteiumane nu numai
pentru ca este o valoare fundamentala a omului (valoarea si unicitatea
fiinteiumane) dar si pentru ca practica medicala egalitariana si echitabila, fara
deosebire, o atesta.
ART. 7
• Caracterul relaţiei medic-pacient
• Relaţia medicului cu pacientul va fi una exclusiv profesională şi se va clădi pe
respectul acestuia faţă de demnitatea umană, pe înţelegere şi compasiune faţă de
suferinţă.
• Medicul nu va parasi profesionalismul actiunilor lui: competenta si umanitate,
binele pacientului, exercitiul datoriei implinite, comportament etic avand mereu in
grija respectul fata de fiinta umana, justitia practicii sale (echitate si egalitarism,
justa distributie a riscurilor)

Datoriile medicului fata de pacient

1. Medicul va avea permanent in minte obligatia de a apara viataumana.
2. Datoreaza pacientului sau completa loialitate si totalitatea cunostiintelor
sale medicale.
3. Ori de cite ori o examinare sau un tratament se afla deasupra capacitatilor sale,
se va consulta cu un coleg sau va indrepta pacientul catre un alt medic care are
abilitatea necesara.
4. Va respecta dreptul pacientului la confidentialitate.
5. Este etic sa divulge informatia confidentiala atunci cand pacientul consimte la
aceasta sau atunci cand exista un pericol sau o amenintare iminenta la adresa
pacientului sau a celorlalti si aceasta amenintare poate fi indepartata numai prin
incalcarea confidentialitatii.
6. Va acorda activitatemedicala de urgenta ca datorieumanitara, pana cand se va
convinge ca altii pot si vor sa o faca in locul sau.
7. Atunci cand serveste unei a treia parti sa se asigure ca pacientul sau are deplina
cunostiinta de aceasta situatie.
8. Nu va intra in relatii sexuale sau in alte relatii abuzive sau de exploatare fata de
pacientul sau actual.

„Acordul informat", noţiune utilizată pe scară largă în sistemele de sănătate

occidentale, este interpretat ca o relaţie medic-pacient multidimensionată. Fiind
impus prin lege sau cod deontologic, acordul informat reprezintă un proces
democratic de comunicare dintre pacient şi profesionistul medical în cadrul căruia
se ajunge la o înţelegere reciprocă şi conştientă a părţilor implicate în actul
medical.
 În acest sens el este un document juridic care urmează a fi respectat pe
parcursul întregii perioade de prestaţie medicală atât de profesionistul medical cât
şi de pacientul acestuia.

Caracterul democratic se conturează prin participarea activă a pacientului la

negociere în luarea deciziei terapeutice, care ţine de exercitarea dreptului
individual al cetăţeanului ia sănătate, proclamat de Declaraţia de la Amsterdam
privind drepturile pacienţilor în Europa.

Esenţă etică a acordului informat se manifestă prin respectarea demnităţii

bolnavului ca fiinţă umană. De realizare a dreptului acestuia te auto-determinare
conştientă şi securitate a propriei sale persoane în relaţia medic–pacient stabilită în
perioada tratamentului.

Procedura de încheiere a acordului informat cuprinde trei componente de bază,

care pot fi interpretate ca etape consecutive de negociere dintre medic şi pacient;
informarea pacientului; conştientizarea de câtre el a informaţiei primite;
exprimarea consimţământului liber şi benevol al acestuia le prestaţia medicală.

Primele două elemente permit pacientului apt de a lua decizii sau

reprezentantului legal al acestuia, să decidă asupra consimţământului la procedura
propusă. În acest sens, textul acordului informat, care exprimă informaţia fumizată
pacientului, trebuie să includă şi să elucideze în mod obligator esenţa intervenţiei
propuse; cauza pentru care se propune intervenţia, complicaţiile posibile, efectul şi
riscul intervenţiei, tratamente alternative, rezultatele aşteptate; consecinţele
intervenţiei nereuşite; pronosticul intervenţiei.

Ultimul are un rol deosebit în luarea deciziei finale de câtre pacient, deoarece este
determinat de răspunsurile primite la următoarele întrebări: Cât de esenţial şi
benefic ar fi rezultatul după intervenţia medicală propusă? Riscul şi complicaţiile
posibile ale intervenţiei respective ar îndreptăţi oara rezultatele aşteptate?

În acelaşi timp, pentru a lua în comun o decizie corectă nu este suficient numai
de a fumiza pacientului informaţia necesară. Trebuie evitat exercitarea oricărei
presiuni asupra pacientului, chiar din cele mai bune intenţii, acordându-i suficient
timp pentru a analiza şi conştientiza informaţiile primite, programând în acest scop
un număr suficient de întâlniri suplimentare cu el. Decizia pacientului de a da
acordul sau de a refuza tratamentul, trebuie să fie liberă de influenţa excesivă sau
impunere. O regula importantă pe care trebuie s-o ştie şi s-o aplice medicul - să se
întrebe pe sine însuţi dacă pacientul ori reprezentantul legal ar acestuia face o
alegere liberă, benevolă şi sinceră luând în considerare faptele relevante, sau
decizia este influenţată de anumite circumstanţe şi persoane terţe.
Semnarea concomitentă a acordului informat de câtre pacientul “înarmat” cu toată
informaţia obiectivă despre prestaţia medicală şi medicul care a fumizat exhaustiv
această informaţie, îi imprimă acestui document calitatea de act legal,
nerespectarea căruia implică consecinţe de caracter juridic.

Rezultatele cercetării opiniilor obţinute de Societatea Management şi Asigurări în

Medicină pe un eşantion de 1200 de persoane - pacienţi şi medici din instituţiile
medicale ale municipiului Chişinău, a relevat ta majoritatea chestionaţilor (72,6%)
o atitudine pozitivă faţă de legiferarea şi implementarea în practica medicală a
acordului informat, care la părerea noastră poate fi o oportunitate reală de
consolidare a drepturilor pacienţilor din R. Moldova.

Luarea deciziilor pentru pacienții vulnerabilii

Populaţia vulnerabilă poate fi considerată acea parte a populaţiei care
prezintă un risc în ceea ce priveşte sănătatea fizică, psihică şi socială
(Chesney, Anderson, 2008).

Legea nr. 292/2011 a asistenţei sociale: grupul vulnerabil - „persoane sau

familii care sunt în risc de a-şi pierde capacitatea de satisfacere a nevoilor
zilnice de trai din cauza unor situaţii de boală, dizabilitate, sărăcie,
dependenţă de droguri sau alcool, ori a altor situaţii care conduc la
vulnerabilitate economică şi socială” (art.6, lit.p), finalitatea protecţiei
sociale - „asigurarea unor condiţii de viaţă decente şi demne pentru
persoanele vulnerabile”. condiţii - beneficii şi servicii sociale, dar pentru
“cele mai vulnerabile categorii de persoane”, în functie de veniturile şi
bunurile acestora.

Cu privire la decizia de a trata/a nu trata

Decizia de a trata se ia atunci cand
1) Se cunoaste cauza
2) Pentru acea cauza exista un tratament eficient
3) Exista un beneficiu asteptat, al acelui tratament
4) Riscul tratamentului nu depaseste riscul bolii de baza (al nontratamentului)
5) Pacientul autorizeaza tratamentul si semneaza consimtamantul informat
Decizia de a NU trata se ia atunci cand:
1) Boala si simptomele ei nu necesita tratament/interventie
2) Chiar daca boala si simptomele bolii necesita tratament, nu exista un tratament
cunoscut si acceptat, benefic
3) Chiar daca exista un tratament cunoscut si acceptat, benefic este riscant astfel
incat riscul tratamentului depaseste riscul bolii de baza (al non-tratamentului)
4) Chiar daca exista un tratament cunoscut si acceptat pacientul nu are beneficiu
anticipat de pe urma tratamentului
5) Pacientul autonomy refuza tratamentul/interventia
Confidenţialitatea îşi are rădăcinile în tradiţia umană de împărtăşire şi
păstrare a unui secret.

Dorinţa de ţinere a unui secret este prima manifestare a identităţii unui copil şi o
practică socială complexă şi frecventă a adulţilor. Preferinţa de a dezvălui un secret
provine din nevoia de a stabili sau întări o relaţie cu ceilalţi, relatarea presupunând
o încredere implicită şi o promisiune explicită de respectare. Oamenii obţin
cunoştinţe, îşi formează opinii şi îi apreciază pe alţii tocmai în baza unui schimb
informaţional. Astfel, cu cât restricţionăm ceea ce alţii ştiu despre noi, cu atât vom
fi mai capabili să controlăm, chiar să dirijăm imaginea pe care o au despre noi, deşi
în acest mod nu va fi niciodată completă, ci doar o rezultatntă a ceea ce noi dăm de
înţeles. Cei cărora le furnizăm mai multe informaţii vor avea o înţelegerea mai
bună asupra a ceea suntem.

În domeniul medical confidenţialitatea a fost articulată încă din Jurământul lui

Hippocrate: „Orice voi vedea sau auzi în timpul activităţii profesionale sau înafara
ei în legătură cu viaţa oamenilor, lucruri care nu trebuie discutate înafară, nu le voi
divulga, acceptând că toate acestea trebuie ţinute secret!”. Codul Internaţional de
etică medicală a Asociaţiei Medicale Mondiale apreciază drept cea mai stringentă
cerinţă: „Un doctor va păstra secretul absolut asupra a tot ceea ce cunoaşte despre
pacient datorită încrederii ce i s-a acordat”. În România există un articol integral
din legea drepturilor pacientului referitor la acest aspect: „Toate informaţiile
privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul,
tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul acestuia” .

În ce măsură aceste recomandări sunt şi în realitate un fundament al practicii

medicale, a fost subiectul a multiple critici asupra profesiei medicale. În literatura
bioetică americană reglementările oficiale descrise mai sus au fost apreciate drept
„formule ritualistice”, „ficţiune formalistă”, acceptate public de către profesionişti
dar larg ignorate şi încălcate în practică. Mark Siegler (22) apreciază
confidenţialitatea drept un „concept decrepit”, fiind compromisă sistematic în
rutina îngrijirilor medicale. În viaţa de zi cu zi este greu de echilibrat balanţa între
graba şi anxietatea medicilor de a face cât mai mult şi cât mai bine pe de o parte şi
sentimentele de incertitudine, nelinişte şi speranţă ale pacientului dornic de a fi
vindecat, apărat şi protejat odată ce a intrat în spital pe de altă parte. Aici rolul
eticii este de a reda faţa morală a ştiinţei medicale şi de a (re)aprinde principii pe
care societatea le crede uitate.
Deşi respectul confidenţialităţii şi al autonomiei în prezent constituie baza
relaţiei medic - pacient, există şi situaţii în care acestea sunt neglijate pe
considerente morale. Dacă ar fi să ne transpunem în viaţa reală substituindu-ne
medicului, uneori vom avea dubii asupra menţinerii deciziei de păstrare secretă a
informaţiei. Dacă alegerea implică un risc public, o potenţială vătămare pentru
ceilalţi, sau necesită resurse speciale, care nu pot fi alocate, este justificabil
restricţionată menţinerea confidenţialităţii. Confidenţialitatea nu este absolută.
 Aspecte legate de începutul vieții
Tipuri

►Inseminarea artificiala

►Fertilizarea in vitro

►Transplantul de uter (Scopul: oferirea posibilităţii de purta o sarcina si de a avea un copil,

femeilor care au suferit o histerectomie sau care prezintă malformaţii uterine, sau alte condiţii
care nu permit acest lucru)

Inseminarea artificiala cu material provenit de la donator (heterologa)

 Indicatii: sterilitate masc, defecte genetice transmise pe linie paterna, incompatib. Rh

 Implicatii etice

*Intervine in actul natural al procreerii, “tehnologizand” legatura de cuplu

*Identitate

Inseminarea artificiala homologa

• Indicatii: patologie ovariana

• Implicatii etice

*Balanta risc-beneficiu

*Tehnologizarea procreerii

Fertilizarea in vitro homologa

Implicatii etice

*Tehnologizarea actului natural al procreerii

* Selectie embrionara

*Manipularea embrionului

*Distrugerea/prezervarea surplusului de embrioni

• Implicatii etice

*Beneficiu ?vs.riscuri

*Copilul se comanda

*Mama=mama purtatoare?

*Conceptul de familie

*Identitate

*FIV – adoptie

*Tehnologie costisitoare

Aspecte legate de sfârșitul vieții

Sfârșitul vieții și Convenția europeană a drepturilor omului

Hotărârile Curții împotriva Regatului Unit 29 aprilie 2002 (Hotărârea Camerei) .

Reclamanta era în faza terminală a sclerozei laterale amiotrofice, o boală degenerativă a

mușchilor care este incurabilă. Întrucât faza terminală a bolii este dureroasă și nedemnă,
reclamanta dorea să poată controla modul și momentul în care urma să moară. Din cauza bolii,
reclamanta nu putea să se sinucidă fără ajutor, pe care dorea să îl primească de la soțul său.
Dar, deși sinuciderea nu era considerată infracțiune în dreptul englez, înlesnirea sinuciderii era
considerată astfel. Întrucât autoritățile i-au respins cererea, reclamanta s-a plâns că soțului său
nu i se garantase neurmărirea penală dacă o ajuta să moară.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 2 (dreptul la viață) din Convenție, constatând că
dreptul la viață nu poate fi interpretat, fără a denatura limbajul, ca asigurând dreptul diametral
opus, adică dreptul la moarte. De asemenea, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 3
(interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenție.

Cu toată compasiunea față de teama reclamantei că, lipsită de posibilitatea de a-și pune
capăt vieții, se va confrunta cu perspectiva unei morți tulburătoare, totuși, obligația pozitivă a
statului care a fost invocată ar necesita ca statul să permită fapte menite să curme viața,
obligație care nu se poate deduce din art. 3. În fine, Curtea a hotărât că nu au fost încălcate
art. 8 (dreptul la respectarea vieții private), art. 9 (libertatea de conștiință) și art. 14
(interzicerea discriminării) din Convenție.
Decizii ale Curții cu privire la admisibilitate

Sanles Sanles împotriva Spaniei 26 octombrie 2000 (decizie privind inadmisibilitatea)

Reclamanta a fost desemnată în mod legal de către cumnatul său – care în 1968 rămăsese
tetraplegic în urma unui accident și se sinucisese în ianuarie 1998 cu ajutorul unui terț, în timp
ce acțiunea sa în recunoașterea dreptului la o moarte demnă era pendinte – moștenitoare
pentru a continua procedura declanșată în timpul vieții acestuia.

Reclamanta a solicitat, în special, recunoașterea dreptului la o viață demnă sau la o moarte

demnă ori neintervenția în dorința cumnatului său de a își pune capăt vieții.

Curtea a declarat inadmisibile (incompatibile ratione personae) capetele de cerere formulate

de reclamantă în temeiul art. 2 (dreptul la viață), art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori
degradante), art. 5 (dreptul la libertate și la siguranță), art. 6 (dreptul la un proces echitabil),
art. 8 (dreptul la respectarea vieții private), art. 9 (libertatea de conștiință) și art. 14
(interzicerea discriminării) din Convenție. Curtea a hotărât că, nefiind afectată direct de
presupusele încălcări ale Convenției, reclamanta nu putea așadar să pretindă că a fost victima
acestora1 . Ada Rossi și alții împotriva Italiei 16 decembrie 2008 (decizie privind
inadmisibilitatea) .

Tatăl și tutorele unei tinere aflate în stare vegetativă de mai mulți ani în urma unui accident
rutier a introdus o acțiune în instanță solicitând aprobare pentru sistarea alimentării și
hidratării artificiale a fiicei sale, bazându-și argumentele pe personalitatea acesteia și pe ideile
despre viață și demnitate pe care aceasta le-ar fi exprimat. Printr-o decizie din 16 octombrie
2007 de trimitere a cauzei la instanță, Curtea de Casație din Italia a declarat că autoritatea
judecătorească ar putea aproba sistarea alimentării dacă persoana respectivă se afla într-o stare
vegetativă persistentă și dacă existau probe că, în cazul în care s-ar fi aflat în deplinătatea
facultăților sale, aceasta s-ar fi opus tratamentului medical. Curtea de apel a aprobat
solicitarea pe baza celor două criterii.

În fața Curții Europene, reclamanții (persoane cu dizabilități grave și asociații care

protejează interesele unor astfel de persoane) s-au plâns de efectele negative pe care lear putea
avea asupra lor executarea deciziei curții de apel. Curtea a reiterat că, în principiu, nu era
suficient pentru un reclamant să pretindă că simpla existență a unei legi încalcă drepturile sale
prevăzute în Convenție; era necesar ca legea să fi fost aplicată în detrimentul său. În plus,
exercitarea dreptului la cerere individuală nu putea fi folosită pentru a preveni o eventuală
încălcare a Convenției: numai în circumstanțe extrem de excepționale ar putea totuși un
reclamant să pretindă că este o victimă a unei încălcări a Convenției din cauza riscului unei
viitoare încălcări. În această cauză, Curtea a declarat inadmisibile capetele de cerere formulate
de reclamanți (incompatibile ratione personae). În ceea ce privește persoanele fizice
reclamante, Curtea a hotărât că acestea nu pot pretinde că sunt victime ale neprotejării de către
statul italian a drepturilor lor prevăzute la art. 2 (dreptul la viață) și art. 3 (interzicerea
tratamentelor inumane ori degradante) din Convenție. În ceea ce privește persoanele juridice
reclamante, acestea nu au fost afectate în mod direct de decizia curții de apel, care în realitate
nu putea avea niciun impact asupra activităților lor și nu le împiedica să-și atingă obiectivele.