1.Chirurgia oro-maxilo-facială ca ştiinţă medicală.

Obiectul şi sarcinile
Chirurgia oro-maxilo-facială este acea diviziune a medicinii dentare care se ocupă de toate
afecţiunile cavităţii orale ce au nevoie de tratament chirurgical. In cadrul acestei specialitati,se
studiaza sub toate aspectele anomaliile si afectiunile
congenitale,traumatice,infectioase,tumorale si de alta natura ale teritoriului O-M-F.Se
studiaza metode de prevenire si combatere a durerii .
Cuprinde doua parti :
-Chirurgia orala(dento-alveolara,oro-dentara) studiaza indicatiie si tehnica extractiilor
dentare,incidentele,accidentele si complicatiile acestora,tratamentul chirurgical al tulburarulor
de eruptie dentara,metodele chirurgicale ajutatoare tratamentelor endodontice,tratamentul
chirurgical al parodontopatiilor marginale cronice,metode chirurgicale proprotetice ca si alte
tratamente chirurgicale ale afectiunilor dento-parodontale si ale cavitatii bucale.
-Chirurgia maxilo-faciala cuprinde chirurgia tegumentului si orificiilor fetei,chirurgia
partilor moi cervico-faciale,a maxilarelor,articulatiilor temporo-mandibulare si glandelor
salivare,refacerea morfofunctionala a teritoriului maxilo-facial.

2.Formele de asistenţă stomatologică chirurgicală (profilactică, planică, de urgenţă) şi

conţinutului lor.
Formele de asistenta stomatologica chirurgicala:
- asistenta stomatologica chirurgicala de urgenta se acorda in primul rand pacientilor cu
dureri acute, severe. Include asistenta medicala in limita competentei si a posibilitatilor
tehnice medicale.
- Asistenta planica include: consultatia medicului chirurg, manevre de mica chirurgie,
prescriere de tratament, recomandare la investigatii paraclinice pentru stabilirea
diagnosticului, monitorizarea tratamentului bolnavilor cronici.
- -asistenta profilactica – control profilactic anual (consulatie, recomandare pentru
investigatii), imunizare, educatie medico-sanitara, depistarea precoce a cancerului,
dispensarizarea malformatiilor congenitale
Documentatia:
- fisa medicala a pacientului
- Registru de evidenta zilnica a medicului
- Registru de operatii
- Forma statistica (date de nr de pacienti, interventii, etc)
Volumul asistentei medicale in sectia OMF – 25u.c = 5 pacienti/zi

3.Cerinţele amenajării, de microclimă şi organizării cabinetului (secţiei) chirurgical

(pereţii, podeaua, tavanul, ventilarea, lavuar, canalizare, geamuri etc.).
Asistenta stomatologica chirurgicale se acorda in cadrul policlinicilor de larg profil,
stomatologice sau in cadrul spitalului. Cabinetul chirurgical – amplasat la ultimul etaj; trebuie
sa corespunda normelor igieno-sanitare si rigorilor de protectie a muncii, tehnicii de
securitate, etc. In cabinetul chirurgical trebuie sa fie obligatoriu asigurata alimentarea
centralizata cu apa rece si calda, canalizare, containere cu capac pentru colectarea deseurilor
si materialelor contaminate.
Trebuie sa fie obligatoriu asigurata alimentarea centralizata cu energie electrica si o sursa
autonoma de energie electrica.
Hol – 0,3m2/pers, min 18m2
Registratura – min 10m2 (5m2/functionar)
Suprafata cabinetului – min 14m2 (+10m2 pentru fiecare fotoliu adaugator)
Sectia OMF este compusa din:
- Cabinet chirurgical
- Saloanele
- Postul asistentei medicale
- Sala de pansamente (septica/aseptica)
- Sala de proceduri
- Cabinetul medicilor, asist. Med., infirmierelor
- Sufrageria (pt bolnavi)
- Po Pdeaua – tapetata cu linoleun, pardosita cu gresie
- Ta Tvanul si peretii – acoperiti cu vopsea lavabila (pasta de silicat/ulei)
- I Instalatia de apa – 2 chiuvete (apa rece si calda ) – pentru spalarea mainilor si
pentru instrumente
- Inzestrarea cu lampa de cuart
- Trebuie sa existe locul de munca pentru medic, asistenta medicala; coltisorul anti-HIV,
antisoc, frigider pentru pastrarea
- Unor substante
Iluminarea si ventilaţia să fie conform normelor in vigoare:
O buna iluminare – combinarea iluminatului natural cu cel artificial.
Iluminarea naturală :Optim – orientarea nordica a ferestrelor si fotoliul orientat spre geam
Iluminarea artificială să fie asigurată din două surse :pentru cabinet – mai difuză;pt.
Câmpurile operatorii mai puternică.
Ventilaţia :
Naturală – prin ferestre sau geamuri de ventilaţie
Artificială – sisteme exhaustive, sisteme care insuflă aer din exterior, sau mixte
Asigurarea unui microclimat termic corespunzător (de 22-24 ºc în cabinete, 18-20º C în săli
de aşteptare).
In cabinetele în care se efectueaza interventii chirurgicale ce necesita spitalizare de zi/de o zi
va fi amenajata o incapere special destinata pentru recuperarea postoperatorie, dotata cu
paturi, asigurandu-se o suprafata minima de 7 m2/pat.
4 Documentaţia medicală stomatologică în cabinet (secţie) de chirurgie OMF.(fișa
stomatologică de ambulatoriu (F143), fișa de observație de staționar)
Dosarul medical al pacientului reprezintă documentaţia de evidenţă medicală primară de
ambulator şi staţionar ce conţine informaţiile despre starea sănătăţii fizice şi psihice, precum
şi rezultatele investigaţiilor, tratamentelor şi îngrijirilor medicale primite.  Informaţia din
documentaţia de evidenţă medicală primară de ambulator şi staţionar (în continuare - dosar
medical), cu privire la propriile date medicale, la rezultatele investigaţiilor, la tratamentele şi
îngrijirile primite se eliberează personal pacientului, iar pentru persoanele care nu au atins
vîrsta de 18 ani, precum şi cele declarate incapabile sau cu capacitate de exerciţiu limitată -
reprezentanţilor lor legali (rudele apropiate).
5. Oasele ce formează scheletul facial.
Scheletul feţei constă din 14 oase:
Oasele feţei sunt:
1. Maxilarele (2) formează falca superioară, poartă dinţii superiori, ocupă cea mai mare
parte a feţei, cerul gurii, cavităţile orbitale şi formează peretele exterior al cavităţii nazale.Are
forma neregulata ,prezinta corp si 4 apofixe
2. Mandibula (1) formează falca inferioară, bărbia şi partea de jos a feţei. Este singurul
os al craniului care se mişcă şi poartă dinţii inferiori.
3. Oasele zigomatice sau ale obrajilor (2)
4. Osul nazal (2) formează puntea nazală
Oasele interne ale feţei:
1. Oasele palatale(2) formează podeaua cavităţii nazale şi cerul gurii precum şi podeaua
cavităţilor orbitale
2. Osul vomer formează partea din spate şi de jos a septului nazal.
3. Oasele lacrimale sunt două oase foarte mici în interiorul orbitelor,prezinta creasta
lacrimalaa.
4. Oasele cornetului inferior (2) care formează o parte a nasului,constituie o lama subtire.

6. Anatomia dinţilor şi raportul rădăcinilor cu tablele osoase (corticala).

Dintii sunt structurile cele mai dure din organismul uman, fiind folositi la muscarea, sfasierea
si
mestecarea alimentelor, ca un prim pas in digestie. Dintii au un rol si in vorbire, un proces
controlat prin directionarea fluxului de aer in gura, cu ajutorul dintilor, limbii si a buzelor.
Fiecare dinte are doua parti principale - coroana dintelui - partea Vizibila de la suprafata - si
radacina situata in maxilar. Aceste doua parti se intalnesc la gatul dintelui (colet), situat chiar
sub marginea gingiei.
Coroana-aceasta este partea vizibila a dintelui,situata deasupra marginei gingivale si acoperita
cu smalt.
Gatul dintelui - Numit si colet, este locul in care coroana intalneste radacina.
Radacina dentara - Radacina dintelui se extinde in osul maxilarului, iar forma sa depinde de
tipul dintelui. Incisivii si caninii au o singura radacina, premolarii au o radacina sau doua, iar
molarii pot avea doua sau trei radacini, in functie de locatie.
Smaltul este invelisul exterior, dur, al coroanei dentare.
Smaltul acopera suprafata coroanara
Cimentul dentar - Asa cum smaltul acopera coroana, cimentul acopera radacina.
Dentina este o substanta asemanatoare cu osul, aflata sub smalt si care alcatuieste cea mai
mare parte a dintelui.
Pulpa dentara - In mijlocul dintelui se afla pulpa dentara, o cavitate ce contine vase de sange,
nervi si tesut conector - pulpa. Pulpa hraneste dintele si asigura vitalitatea sa.
Ligamentul periodontal - Radacina dintelui este atasata de osul alveolar prin ligamentul
periodontal. Acest ligament contine vase de sange si nervi, constituind o zona de amortizare
flexibila intre dinte si os.
Foramenul apical - Deschizatura mica de la capatul fiecarei radacini, care permite trecerea
vaselor de sange si a nervilor.
Raporturile intime ale sinusului maxilar cu rădăcinile dentare variază în funcţie de mai mulţi
parametri: vârstă, dezvoltarea sistemului dentar, a maxilarului şi sinusului, morfologia
individuală a acestei cavităţi, precum şi de prezenţa sau absenţa dinţilor.
Raportul sistemului dentar cu canalul mandibular
Carter şi Keen (1971) au studiat din punct de vedere morfologic şi radiologic mii de
mandibule cu scopul verificării traiectului şi dispoziţiei canalului mandibular, respectiv a
nervului dentar inferior, descriind existenţa a trei variante :
- Tipul 1. Este cunoscut sub numele de varianta convenţională. Canalul coafează apexurile
dinţilor laterali. (la limita)
- Tipul 2. Este prezent în 20% din cazuri. Canalul este situat la distanţa de apexurile dinţilor
laterali, între ei şi acestea aflându-se un plex nervos .
- Tipul 3. Canalul are o poziţie inferioară. Trunchiul nervos se divide în două ramuri, care
ulterior se ramifică în plexuri nervoase.
Rădăcinile dinţilor din rândul superior uneori fac legătură şi cu cavitatea nazală ce are mare
însemnătate pentru stomatologi în vremea rezecţiei vârfurilor rădăcinelor fiindcă se pot leza
formaţiunile adiacente. Alăturarea foarte apropiată de cavitatea nazală dă posibilitate spargerii
abceselor în vremea proceselor de inflamaţie în regiunea vârfurilor rădăcinilor.
Raporturile rădăcinilor incisivilor mediali superiori cu podeaua foselor nazale poate fi diferită.
La oamenii cu cap rotund şi faţa lată , rădăcina incisivului superior medial foarte tare se
apropie de podeaua cavităţii nazale, despărţindu-se de ea numai printr-un strat subţire osos. La
oamenii cu capul lung şi faţa îngustă ,vârful rădăcinii se găseşte la o depărtare de cavitatea
nazală până la 10 mm.
Rădăcina incisivului superior lateral în legătură cu dimensiunile lui mai mici de obicei nu se
apropie de cavitatea nazală. Trebue de avut în vedere, că rădăcinile la ambii incisivi îndeosebi
cel lateral, din partea vestibulului cavităţii bucale sunt acoperite cu un strat osos subţire, ce
formează alveolele dentare.
Raporturile apexurilor dentare cu sinusul maxilar si fosele nasale Sunt in functie de:
-pozitia podelei foselor nasale si sinus maxilar fata de marginea procesului alveolar
-lungimea radacinilor dentare
-inaltimea proceselor alveolare
-marimea si forma sinusului maxilar
ASTFEL : -caninul -90% apexul este la distanta de sinus -10% este in contact punctiform
cu sinusul cand radacina e curbata distal
-premolar unu:- 85%la distanta de sinus de peste 3 mm - 10% la 1-2mm de sinus - 5-8%in
contact cu podeaua sinusului sau chiar sub membrana sinusala
-premolar doi: -de regula cu apexul in contact cu podeaua sinusului 90% -in 10% chiar sub
membrana sinusala
-molarii unu si doi:-de regula in contact cu podeaua sinusala sau chiar sub membrana sinusala
-mai rar la 2-5mm de podea -radacinile vestibulare mai frecvent in contact cu mucoasa
sinusala
-molarul trei- raporturi variabile cu sinusul
Concluzionand : raporturile apexurile dentare cu sinusul maxilar pot fi :-La distanta de
podeaua sinusala-Tangente cu podeaua sinusala-Penetrante sub mucoasa sinusala

7. Vascularizarea și inervația regiunii oro-maxilo-faciale.

ARTERA CAROTIDĂ COMUNĂ
- asigură irigaţia capului şi gâtului.-
ORIGINE
- drepta –trunchiul brahiocefalic
- s t â n g a – a r c u l a o r t i c
Traiect:-De la origine se îndreaptă oblic superior si lateral
- flanchează conductul laringo-traheal
- la nivelul cartilajului tiroid al laringelui se bifurcă în:artera carotidă externă, interna

ARTERA CAROTIDĂ EXTERNĂ

Este o ramură terminală a arterei carotide comune, rezultă din bifurcarea acesteia lanivelul
trigonului carotidian.
Aceasta da urmatoarele ramuri:
- Ramuri colaterale: - anterioare: - artera tiroidiană superioară, artera
linguală, artera facială
- posterioare: - artera occipitală
- artera auriculară posterioară
- mediale: - artera faringiană ascendentă
- Ramuri terminale: - artera temporală superficială
- ARTERA MAXILARĂ
Despre arterele regiunii O-M-F

1) ARTERA LINGUALĂ
- ORIGINE: - este ramură colaterală anterioară a ACE (se desprinde între artera tiroidiană
superioară şi cea facială)
- TRAIECT: - spre anterior; paralel cu osul hioid, apoi pătrunde profund de muşchiul
hioglos, are traiect anterior până la vârful limbii
- DISTRIBUŢIE:
-irigă o parte a regiunii suprahioidiene, glanda sublinguală , limba şi peretele inferior al
cavităţii bucale.

2)ARTERA FACIALĂ
- ORIGINE: - ramură colaterală anterioră ACE
- se desprinde din aceasta superior de originea arterei linguale
- TRAIECT: - pătrunde în porţiunea profundă a lojei glandei submandibulare
- trece peste marginea inferioară a madibulei

- urcă la faţă spre unghiul medial al pleoapelor,prin şanţul nazogenian

- devine arteră unghiulară - se anastomozează cu artera dorsală a nasului
- DISTRIBUŢIE:
-irigă structurile superficiale dela nivelul etajelor inferior şi mijlociu ale feţei, dă ramuri
pentru regiunile amigdaliană şi palatină şi pentru buze.

3) ARTERA TEMPORALĂ SUPERFICIALĂ

- ORIGINE: - este ramura terminală superficială a arterei carotide externe (din care se
desprinde la nivelul parotidei)
- DISTRIBUŢIE: irigă glanda parotidă, etajele mijlociu şi superior ale feţei,regiunile frontală
şi parietală şi dă ramuri pentru muşchiul temporal
4) ARTERA MAXILARĂ
- ORIGINE: - la nivelul ACE (ramura terminală) în regiunea parotidiană
- TRAIECT: - din glanda parotidă se îndreaptă anterior
- ajunge în fosa infratemporală prin butoniera retrocondiliană Juvara, între: - colul
madibulei
-străbate fosa infratemporală:- sau prepterigoidian (pe faţa laterală a m. pterigoidian lateral)
sau interpterigoid, ajunge în fosa pterigopalatină
- TERITORIU DE IRIGAŢIE: - fosele nazale, cavitatea bucală, muşchii masticatori,
obrajii, dura mater, cavitate timpanică
- corespunde teritoriului de inervaţie al nervilor maxilar şi mandibular

Venele regiunii O-M-F

Denumire Ramuri Poziţie
Vena Jugulară Faciala şi facial Dreneaza zona fetei, amigdalelor si a palatului,
Internă (VJI) profundă apoi se uneste cu jugulara interna.

Faciala transversă Trece pe sub arcul zigomatic şi se varsă în

retromandibulară
Angulară Trece in spatiul dintre ochi si radacina nasului si
se
 uneste cu vena faciala.

Linguală Merge împreuna cu artera linguală si se varsă

direct in vena jugulară
Tiroidiană mijl. şi Dreneaza zona glandei tiroide si se uneşte cu
super. jugulara internă.

Vena Jugulară Temporala Muschii osului hioid, laringele, faringele

Externă (VJE) superficială si glanda tiroida

Auriculară poster Coboara prin spatele urechii si se uneste cu

retromandibulara.

Auriculară anter Coboară prin faţa urechii şi se uneşte cu

temporala superficială
Retromandibulară Coboara prin spatele mandibulei si se varsa
direct
in jugulara externa

Maxilară Dreneaza zona obrajilor, urechilor si a nasului,

apoi se uneste cu temporala superficiala pentru a
forma retromandibulara.

Jugulară anter
Se formeaza sub barbie si coboara in lungul
gatului
pentru a se uni cu jugulara externa.

INERVATIA REGIUNII O-M-F

Nervul trigemen este cel de-al cincilea și cel mai mare nerv cranian și este un nerv mixt
(motor și senzitiv). După cum sugerează și numele (tri- trei și -geminus gemeni), este
alcătuit din trei ramuri: nervul oftalmic (V1), nervul maxilar (V2) șinervul
mandibular (V3).
Ramura oftalmica, dupa ce paraseste cavitatea craniana, se subdivide in alte ramuri
(n.nasociliar, n.frontal, n.lacrimal),care se distribuie la globul ocular,mucoasa nazala,
olfactiva si la pielea fruntii. Ea este formata exclusive din fibre senzitve.
Ramura maxilara, formata tot numai din fibre senzitive, paraseste cavitatea craniana prin
gaura rotunda, impartindu-se in mai multe ramuri (n. infraorbital, n. zigomatic) care se
distribuie la maxilar (dintii superiori), palatul moale, mucoasele nazala si respiratorie, precum
si la pielea regiunii temporale, malare, a buzelor si a pleoapei inferioare.
Ramura mandibulara este aleatuita atat din fibre senzitive cat si motorii. Dupa ce paraseste
cavitatea craniana prin gaura ovala, ea se imparte in doua trunchiuri, anterior si posterior, care
la randul lor se subimpart in mai multe ramuri (n. alveolar inferior, n. lingual, n.
auriculotemporal etc.). Fibrele senzitive ale aeestui nerv se distribuie la mandibula, glandele
salivare submandibulare si sublinguale, partea anterioara a limbii, la pielea tamplelor, a
pavilionului urechii, a fruntii, obrajilor si buzei inferioare. Fibrele motorii ale nervului
mandibular se distribuie la muschii masticatori, la o parte din muschii suprahioidieni, la
muschiul tensor al timpanului si la muschiul tensor al valului palatin. in afara fibre lor
senzitive si motorii, nervul trigemen mai contine si fibre vegetative parasimpatice.
Nervul facial este cel de-al șaptelea nerv cranian și este un nerv mixt (motor, senzorial,
vegetativă parasimpatică). Controlează mișcările mușchilor mimicii (ai expresiei faciale),
trimite informații senzoriale legate de gust (două treimi de pe mucoasa linguală anterioară).
De asemenea, conține fibre vegetative parasimpatice, inervând glandele lacrimale și salivare
(submandibulare și sublinguale) Nervul facial are originea aparentă în șanțul bulbopontin și
originea reală în: ganglionul geniculat (pentru calea senzorială), nucleul motor din punte
(pentru calea motorie) și nucleul lacrimal și salivator superior (pentru calea vegetativă
parasimpatică).
8. Anatomia mandibulei. Particularităţile anatomo-morfologice
Mandibula este unicul os mobil al craniului, fiind constituit din corp dispus orizontal, pe care
sunt fixaţi dinţii şi două ramuri orientate vertical, care servesc la formarea articulaţiei
temporomandibulare şi inserţia muşchilor masticatori. Aceste două porţiuni se unesc sub un
unghi, formând unghiul mandibulei, pe faţa externă a căruia se află tuberozitatea maseterică,
iar pe cea internă – tuberozitatea pterigoidă.
Corpul mandibulei are forma unei potcoave şi i se descriu două feţe – una externă şi alta
internă, o margine inferioară bazală şi una superioară alveolară.
Pe partea anterioară a corpului mandibulei, pe linia medie, se află protuberanţa mentală,
mărginită lateral de o proeminenţă, numită tubercul mental. Posterior de tubercul, la nivelul
spaţiului dintre molarii unu şi doi,se află orificiul mental, ce prezintă orificiul de deschidere a
canalului mandibular, prin care trece artera şi nervul omonim.
Pe faţa internă a corpului mandibulei proeminează spinul mental, lateral de care se află fosa
digastrică, locul de inserţie a muşchiului omonim. Sub spina mentală începe linia
milohioidiană, care are o direcţie postero-superioară şi laterală, ce împarte faţa internă a
corpului mandibulei în doua fosete: una superioară – foseta sublinguală, pentru glanda
sublinguală, şi una inferioară – foseta submandibulară pentru glanda salivară cu acelaşi nume.
Ramurile mandibulei. Pe faţa internă observăm orificiul mandibular situat la 2 cm inferior de
incizura mandibulei, care duce în canalul mandibulei . Canalul trece în profunzimea
mandibulei şi se termină pe faţa ei externă cu orificiul mental. Posterior de orificiul
mandibular trece şanţul milohioidian determinat de traiectulmănunchiului vasculonervos
milohioidian. Ramura mandibulei se termină cu două apofize – una anterioară, apofiza
coronoidă, şi alta posterioară, apofiza condilară . Între ele se află incizura mandibulei . De la
baza apofizei coronoide trece creasta buccinatorie.
Apofiza condilară este alcătuită din cap şi col; pe faţa anterioară a colului se află foseta
pterigoidianăpentru inserţia muşchiului pterigoid lateral.

9.Anatomia maxilei. Particularităţile anatomo-morfologice.

Maxila sau maxilarul (superior) este un os pereche și neregulat, situat în centrul feței,
făcând parte din viscerocraniu. Are un corp (cu 4 fețe: anterioară, infratemporală, orbitară,
nazală) și 4 procese (zigomatic, frontal, alveolar, palatin); conține sinusul maxilar și canale ce
străbat maxila (canalul suborbitar, canale alveolare).
Fiecare maxilă este formată din două oase care: maxila propriu-zisă și osul incisiv
CORPUL MAXILEI
Corpul maxilei este porțiunea centrală, globuloasă, a maxilei, având forma unei piramide
triunghiulare.
Corpul maxilei are o bază, un vârf, patru fețe (nazală, anterioară, infratemporală și orbitară)
și trei margini (anterioară, posterioară și inferioară)
Fața anterioară este ușor concavă și situată anterolateral.
Ea prezintă:
 gaura suborbitară , aflate dedesubtul marginii orbitale - unde se deschide canalul
infraorbital.
 fosa canină o mică depresiune aflată sub gaura suborbitară, în care își are originea
mușchiul ridicător al unghiului gurii
 incizura sau scobitura nazală o scobitură concavă largă, semiovală aflată medial și
anterior. Incizurele nazale ale ambelor maxile participă la delimitarea aperturii piriforme ce
duce în cavitatea nazală.
Fața posterioară sau infratemporală
Fața posterioară sau infratemporală este concavă și rugoasă și privește posterolateral formând
peretele anterior al fosei infratemporală. Esre separată de fața anterioară prin procesul
zigomatic. În partea inferioară ea se articulează cu osul palatin și cu procesul pterigoid.
Pe fața posterioară se află :
 tuberozitatea maxilei o convexitate aflată pe partea inferioară a feței posterioare a
maxilei
 orificii alveolare în număr de 2-3 situate pe tuberozitatea maxilei. Orificiile alveolare
se continuă în grosimea osului cu canalele alveolare prin care trec ramurile nervoase și
arteiale pentru molari
Fața superioară sau orbitară
Fața nazală
PROCESELE (APOFIZELE) MAXILEI
Procesul zigomatic
Procesul zigomatic al maxilei este o proeminență laterală a maxilei, situată la partea de sus a
unghiului format între fețele sale anterioară, posterioară și orbitală se articulează cu osul
zigomatic, formând sutura zigomatico-maxilară
Procesul frontal
Procesul alveolar
Procesul alveolar al maxilei este situat în porțiunea inferioară a maxilei. Cu direcție în jos, de-
a lungul marginii inferioare a maxilei, procesul alveolar prezintă o față externă convexă
situată anterior și alta internă, concavă, situată posterior.
Împreună cu apofiza alveolară, de partea opusă, formează arcada dentară superioară.
Marginea sa liberă descrie o curbă cu concavitate posterioară numită arcada alveolară, în
care sînt săpate cavități numite alveole dentare, pentru rădăcinile a opt dinți supriori.
Alveolele dentare, despărțite între ele prin septuri interalveolare, se îngustează în
profunzime. În alveolele dinților multiradiculari (molari) se văd și septuri interradiculare
care separă rădăcinile acestor dinți.
Pe fața anterioară (externă) a apofizei alveolare se văd reliefurile alveolelor
dentare, proeminențile alveolare ,relieful cel mai pronunțat este determinat de canin.
Procesul alveolar lipsește la sugar, apare o dată cu dentiția și involuează la edentați.
Procesul palatin
STRUCTURI AFLATE ÎN INTERIORUL MAXILEI
Sinusul maxilar ,Canale ce străbat maxia.
Funcții
Procesul alveolar al maxilei prezintă cavitățile de recepție pentru rădăcinile dinților, numite
alveole dentare (Alveoli dentales).
Maxila ia parte la formarea a trei cavității:
 plafonului cavității bucale
 planșeului și peretelui lateral al foselor nazale
 planșeului orbitei
Parțial ia parte la formarea a două fose: infratemporală și pterigopalatină, și a două fisuri:
orbitară inferioară și pterigomaxilară.
Articulații
Maxila are articulații cu 9 oase:
 2 oase ale neurocraniului: frontal și etmoid
 7 oase ale viscerocraniului: maxila de partea opusă, zigomatic, lacrimal, oasele nazale,
vomer, cornetul inferior, palatin
10.Elementele anatomice principale ale ATM. Funcţiile de bază ale ATM.
Este singura diartroză a craniului şi are rol în masticaţie, vorbire şi mimică. Prezintă o
articulaţie elipsoidală,combinată şi datorită discului articular este şi complexă.Este formată de
următoarele suprafeţe osoase: faţa articulară a condilului mandibulei şi fosa mandibulară cu
tuberculul articular al temporalului. Întrucât cele două feţe articulare, temporală şi
mandibulară, sunt convexe, ele sunt incongruente; în articulaţiile de acest gen este prezent
discul intraarticular care echilibrează incongruenţa feţelor articulare.
Discul prezintă o formaţiune fibrocartilaginoasă biconcavă, pe marginea căreia se fixează
capsula articu- lară, astfel încât cavitatea articulară este împărţită în două etaje, de cele mai
multe ori complet izolate, fiecare având sinoviala sa:
- un etaj superior, discotemporal;
- un etaj inferior, discomandibular.
Ele reprezintă două spaţii distincte morfologic şi funcţional. Spaţiul superior are o poziţie
antero-superioară şi în el se face alunecarea anterioară a discului împreună cu capul
mandibular în cursul deschiderii gurii, al mişcărilor de propulsie şi de lateralitate ale
mandibulei. Spaţiul inferior are o poziţie postero-inferioară şi aici condilul face mişcări de
rotaţie în jurul axului său. Datorită faptului că discul articular prezintă inserţii musculare,
articulaţia temporomandibulară este cea mai diferenţiată, cea mai evoluată din organism; nici
o altă articulaţie cu disc nu are inserţii musculare. Fineţea mişcărilor necesare vorbirii şi
realizării sunetelor muzicale, artistice, impune un mecanism articular fin.
Capsula articulară este laxă, anterior fiind mai fină decât posterior, şi este concrescută pe tot
perimetrul cu discul articular. Ea este întărităde ligamentele capsulare colaterale, iar la
distanţă de capsulă se găsesc ligamentele sfeno-mandibular, pterigo-mandibular şi stilo-
mandibular. Ele poartă numele oaselor pe care se inseră. Toate aceste ligamente frânează o
prea mare deschidere a orificiului bucal. În articulaţia temporomandibulară se produc
următoarele mişcări: de ridicare şi coborâre a mandibulei; deplasarea mandibulei înainte
(propulsie) şi înapoi (retropulsie); mişcări de lateralitate (mişcarea mandibulei în dreapta şi în
stânga)

11.Etapele examenului clinic al pacienţilor cu afecţiunilor OMF.

Indiferent, de afectiunile OMF, in scopul final al stabilirii unei conduite terapeutice, este
necesara stabilirea unui diagnostic. Pentru aceasta se face examenul clinic al pacientului. Este
contraindicata efectuarea oricarei manopere fara un examinare atenta a pacientulu.
Etapele examenului clinic:
1. Anamneza
2. Examenul clinic loco-regional
3. Exanmenul clinic pe aparate
4. Examene paraclinice si de laborator
5. Consultarea colegilor de breasla
6. Cercetarea bibliografica
Examenul bolnavilor in sectia Chirurgie OMF
Scopul examinarii clinic a pacientului este:nivelul de functionare a organismului
Etapele exaenului clinic clasic ale afectinilor OMF :
1. acuze. Istoricul bolii
2. examinara cu ajutorul metodelor fizice- examenul vizual, palparea, percursia,
auscultatia.
3. examenul cu ajutorul metodelor speciale-laborator, instrumentale, radiologige,
histologice.

Prezenta defectului:
1. topografia
2. dimesniunile
3. tesuturile afectate
4. dereglarile functionale
5. culoarea

dereglari functionale
1. disfagii
2. limitarea ecursiei mandibulare – Trism
3. clepsidra
4. dereglarea respiratiei (SCODA)
5. dereglarea sensibilitatii (Valsalva)
6. dereglarea sensibilitatii olfactive

12. Durerea. Definiţia. Tipurile, caracterul. Elementele principale ce caracterizează

durerea.
Durerea este manifestarea senzitivo-reacţională reprezentată de fenomenele psiho-afective
conştiente şi reacţiile somato-vegetative reflexe rezultate din acţiunea stimulilor nocireceptivi
asupra formaţiunilor receptoare algogene din întregul organism.
Senzatia neplacuta care se manifesta sub diferite forme (arsura, intepatura, crampa, greutate,
intindere etc.) de intensitate si intindere variabile. Durerea este asociata cu leziuni tisulare,
reale sau potentiale, sau descrisa ca si cum aceste leziuni exista..
Tipuri - O durere se defineste dupa sediul ei, dupa tipul ei, difuz sau localizat, dupa
intensitatea ei, dupa periodicitatea si caracterul ei: durerea poate fi pulsatila, batanta,
zvacnitoare (zvacniturile sunt caracteristice unei inflamatii), ca un fulger (atingere nervoasa),
poate avea o natura de crampa (atingere musculara) sau de colica (atingere viscerala) etc. In
unele cazuri, durerea este resimtita intr-o alta parte a corpului decat cea in care se afla zona
lezata sau traumatizata; atunci se vorbeste de durere iradiata. Un alt tip de durere se refera la
membrul fantoma; ea este resimtita de aproximativ 65% dintre amputati.

13.Examenul obiectiv exo și endo-bucal. Caracteristica.

EXAMENUL EXOBUCAL - se va examina faţa prin inspecţie şi palpare.
Prin inspecţie se observă expresia feţei, inegalitatea pupilară, existenţa unor ticuri,
modificările reliefurilor normale ale feţei şi gâtului. Se verifică simetria feţei în repaus şi în
timpul mişcărilor mimicii. Inspecţia feţei se face atât din faţă cât şi din profil. Se apreciează
coloraţia tegumentelor, prezenţa de erupţii, plăgi,cicatrici.
Se apreciează asimetria determinată de o pierdere de substanţă, de prezenţa unei tumefacţii
sau tumori căreia i se descrie mărimea, forme, limitele.
Palparea dă elemente importante în legătură cu procesele tumorale, traumatice, inflamatorii.
În traumatisme se cercetează dacă există mobilitate anormală sau deformaţii osoase la nivelul
marginilor orbitei, ale conturului mandibular ale piramidei nazale, etc. În procesele
inflamatorii prin palpare se obţin date asupra consistenţei (depresibilitate, infiltraţie).
În cazul formaţiunilor tumorale se cercetează forma, întinderea, localizarea, mărimea,
suprafaţa (regulată, neregulată) conturul şi consistenţa : dură, moale, elastică, etc. Precum şi
gradul de mobilitate.
Examenul ganglionilor regionali (submentonieri, submandibulari, pretragieni, genieni) se face
tot prin palpare, bilateral. Se cercetează mărimea lor, gradul de aderenţă faţă de planurile
adiacente, consistenţa, modul de dispunere, izolaţi sau în bloc, unici sau multiplii.
Articulaţia temporo-mandibulară este examinată prin palpare în conductul auditiv extern
bilateral, concomitent prin următoarea tehnică: se introduce indexul în conductul auditiv
extern şi se invită bolnavul să facă mişcări de închidere şi deschidere a gurii; se constată
amplitudinea mişcării condililor; se pot percepe auditiv şi palpatoriu zgomote.
Examenul obiectiv endobucal
Examenul endobucal - Pentru examenul endobucal este necesară o bună expunere a cavităţii
bucale, ce se realizează cu bolnavul aşezat în poziţie corectă pe fotoliul dentar, în condiţii de
vizibilitate şi iluminare bună. Pentru examinarea cavităţii bucale sunt indispensabile: oglindă,
pensă şi sondă dentară. Prin inspecţie se examinează succesiv orificiul bucal, buzele şi
vestibulul, deschiderea gurii şi cavitatea bucală propriu-zisă.
Inspecţia orificiului bucal şi buzele poate remarca despicături sau fistule labiale, pierderi de
substanţă sau cicatrici, manifestări patologice diverse. La inspecţia vestibulului bucal se
apreciează profunzimea şanţurilor vestibulare, starea frenurilor, aspectul general al mucoasei
şi coloraţia sa. Examenul deschiderii gurii poate pune în evidenţă situaţii diferite: deschiderea
normală, limitarea deschiderii sau imposibilitatea deschiderii . Inspecţia cavităţii bucale
propriu-zise, se face în mod sistematic, începând cu cercetarea bolţii şi vălului palatin,
planşeului bucal, limbii. Palparea părţilor moi se execută bidigital pentru buze, obraji sau
limbă şi bimanual pentru obraji şi planşeu bucal.
Se percep eventual formaţiuni patologice în grosimea părţilor moi, apreciindu-se mărimea,
consistenţa, mobilitatea şi sensibilitatea leziunilor, raporturile lor cu ţesuturile din jur.
Examenul dinţilor şi parodonţiului
Se apreciează forma arcadelor dentare, modul de implantare a dinţilor şi raporturile
interdentare, se studiază arcadele în raporturile lor reciproce. După examenul arcadelor
dentare, se face apelul dinţilor, notările făcându-se după sistemul celor două cifre.
Se examinează fiecare arcadă în parte, întotdeauna în aceeaşi ordine începând cu semiarcada
superioară dreaptă, în sensul mişcării acelor de ceasornic. Prin inspecţie directă sau indirectă,
cu ajutorul oglinzii se cercetează anomaliile de număr, formă, structură şi poziţie ale dinţilor
prezenţi, malformaţiile dentare, deviaţii, înclinări, etc.
Palparea dinţilor se realizează cu mânerul sondei (percuţie dentară) orizontal sau în ax,
durerile provocate dând indicaţii asupra stării inflamatorii a parodonţiului. Examenul
parodonţiului menţionează prezenţa sau absenţa tartrului dentar, coloraţia şi aspectul gingiei
(hiperplazică, retractată, existenţa de pungi gingivale, etc.).
14. Examenul stării generale a bolnavului, scopurile principale, corelaţia dintre
starea generală şi leziunile oro-maxilo-faciale.
Se apreciaza tipul constitutional,dezvoltarea generala,starea de nutritive,dezvoltarea
musculaturii si a scheletului,prezenta eventuala de edeme,echimoze,hematoame,cicatrice,
eruptii,transpiratii exagerata sau insuficienta,surmenajul,starea psihica echilibrata sau
labila,starea de neliniste sau teama. Se inregistreaza semnele vitale: temperature,pulsul,
tensiunea arterial si ritmul respirator. Pentru bolnavii prezentati in ambulatory,datele cu
privire la starea aparatului cardiovascular, rspirator,digestive,excretor, se obtin in cadrul
anamnezei si se apreciaza prin colaborarea cu alte specialitati. Pentru bolnavii spitalizati se
face examenul complet am pielii si mucoaselor,limfonodulilor precum si al tuturor aparatelor
si sistemelor,poate fi necesar examenul otorinolaringologic si uneoriexamenul oftamologic.Se
vor efectua cercetari generale a organismului ca: biochimia singelui,analiza generala a
singelui, analiza urinei,se masoara Ta,puls,temperatura etc.
15.Explorări paraclinice loco-regionale și generale utilizate în chirurgia OMF. Scopul şi
însemnătatea lor pentru precizarea diagnosticului.
EXAMENE PARACLINICE
Se pot enumera următoarele posibilităţi de investigaţii paraclinice ale afecţiunilor oro-maxilo-
faciale.
1. Examenul radiologic
2. Scintigrafia
3. Ecografia
4. Biopsia
5. Citodiagnosticul
6. Puncţia exploratoare
7. Stomatoscopia
8. Teste de colorare vitală a mucoasei bucale
9. Transiluminarea
10. Examenul secreţiei salivare
11. Examenul bacteriologic
12. Craniometria
1. Examenul radiologic - foloseşte radiografiile standard fie în incidenţe endobucale,
retrodentare pentru leziuni ale regiunilor dento-alveolare, fie incidenţe extraorale în tehnici
extrem de variate pentru explorarea oaselor maxilare: semiaxială, axială, profil şi baza
craniului.
Tehnici speciale
Radiografiile panoramice obţinute prin diferite operaţii şi tehnici (Panoramix, Panorax) care
realizează pe un singur film într-o singură expunere imaginea întregii regiuni alveolo-dentare
a mandibulei şi a infrastructurii maxilarului.
Tomografii convenţionale simple, permit obţinerea de imagini ale unor straturi subţiri la
profunzimi diferite.
Sialografia (Iacobovici- 1929) - constă în execuţia de radiografii după introducerea în
glandele salivare (parotide, submaxilare) a unei substanţe de contrast (lipiodol).
Arteriografia carotidiană prin puncţie directă a arterei carotide externe sau prin cateterism
retrograd pe calea arterei temporale superficiale şi introducerea unei substanţe radioopace
triiodată. Este indicată în malformaţiile şi tumori vasculare, tumori ale maxilarelor şi
glandelor parotide, anevrisme arteriovenoase.
Scanner - tomodensitometrie sau tomodensimetrie (Cormack - 1963, Hounsfield - 1972) este
o tehnică de explorare cu razele X a unei structuri sub diferite unghiuri şi reconstituirea
imaginii acesteia cu ajutorul unui ordinator care apreciează cantitativ diferenţele de structuri.
Ei situează o tumoră în contextul său anatomic.
2. Scintigrafia salivară realizată cu Th 99, este indicată pentru explorarea morfologică a
parenchimului salivar, precizând sediul topografic al unei leziuni.
3. Ecografia sau ultrasonodiagnosticul completează radiologia furnizând date pentru
diferenţierea tumorilor solide de cele lichidiene, rezultate pozitive în diagnosticul tumorilor
maligne ale glandelor parotide.
4. Biopsia este în unele cazuri singura metodă care poate preciza diagnosticul. Ca metode se
folosesc:
- biopsie prin excizie - indicaţie pentru leziuni mici, superficiale sau profunde bine delimitate;
- biopsie prin incizie - folosită pentru leziunile întinse şi voluminoase care pentru rezolvare
necesită o intervenţie mai laborioasă;
- biopsie prin chiuretaj - folosită pentru leziunile ulcerate, vegetante sau cele profunde
exteriorizate;
- biopsie prin aspiraţie (forajul bioptic) - se practică pentru leziuni profunde, dificil accesibile.
Dintre regulile generale privind biopsia subliniem necesitatea de a nu se face biopsie unei
leziuni presupusă malignă, dacă nu dispunem de posibilitatea sau competenţa de a efectua
tratamentul complet al cazului, întrucât biopsia poate accelera boala (evoluţia tumorii); un
rezultat bioptic negativ la un caz clinic considerat malign necesită repetarea biopsiei.
5. Citodiagnosticul sau citologia exfoliativă, constă în examinarea directă a celulelor
superficiale recoltate prin amprentă direct pe lamă sau puncţie cu un ac subţire. Dă relaţii
aproximative despre caracterul benign sau malign al unei leziuni.
6. Puncţia exploratoare se face cu ace groase sau trocare adaptate la o seringă. Este indicată
pentru precizarea diagnosticului unor formaţiuni tumorale ale părţilor moi sau ale maxilarelor,
evacuarea unui hematom, în colecţii purulente. Permite examenul bacteriologic, histologic,
etc. al produsului recoltat.
7. Stomatoscopia, investigaţie a mucoasei bucală executată cu un aparat optic, care măreşte
imaginea de 10-20 ori. Permite observarea şanţurilor superficiale ale mucoasei bucale şi chiar
a chorionului cu vascularizaţia sa; poate surprinde precoce modificări suspecte de malignitate.
8. Teste de colorare vitală a mucoasei bucale pentru depistarea leziunilor maligne. Se
utilizează curent testul Schiller cu lugol sau testul Richard cu albastru de toluidină; zonele
patologice reţin mai intens colorantul.
9 Transiluminarea sau diafanoscopia este folosită pentru descoperirea leziunilor dentare, ale
sinusului maxilar sau ale obrazului. Foloseşte o sursă de lumină puternică şi se execută într-o
cameră obscură. Se observă pe fondul luminat, transparenţa, opacifierile produse de un sinus
bolnav, calculi, mici tumori sau dinţi devitali.
10. Examenul secreţiei salivare - Saliva parotidiană sau submandibulară se recoltează prin
cateterism prin tuburi de polietilen şi se analizează cantitativ şi calitativ (pH., structură
chimică, citologie).
11. Examenul bacteriologic al produselor patologice recoltate direct de pe suprafaţa leziunilor,
de la nivelul orificiilor fistuloase sau prin puncţie din colecţii închise, în vederea izolării şi
identificării germenilor şi antibiogramei.
12. Craniometria constă în măsurarea distanţelor dintre diferite puncte antropometrice cranio-
faciale, fiind indicată în vederea corecţiei unor deformaţii congenitale sau dobândite, ale
masivului osos cranio-maxilar.

16 Biopsia. Definiţia. Metodele. Indicaţii şi însemnătatea clinică.

Biopsia reprezinta prelevarea "in vivo" a unui fragment de tesut (normal sau patologic) in
scopul efectuarii unui examen histologic (anatomopatologic)
Metode:
Prin excizie-in urma interventiei chirurgicale se extrage un organ /zona de tesut anumit ce
necesita biopsie,indicate pt leziuni mici,superficial bine delimitate.
Prin incizie-se ia catre biopsie doar un fragment de tesut /sau de organ ,indicat pt leziuni
intinse voluminoase,profunde
Prin chiuretaj- folosita pt leziuni ulceroase profund exteriorizate
Prin aspiratie-materialul de examinat se extragere cu ajutorul unui aparat vacuum/ac fin
Foraj biopsic-pt leziuni profunde dificil accesibile.
Se indica in:tumori de dimensiuni mici si tumori parotidiene.
Biopsia permite diagnosticarea unei anomalii locale, de exemplu o tumora, sau ale unor
simptome generalizate. Uneori, se cauta sa se asigure ca o leziune cunoscuta nu
contine celule canceroase. Mai multe biopsii succesive pot fi practicate pentru a verifica daca
evolutia unei boli este favorabila sub tratament. Ea aduce o certitudine a diagnosticului si nu o
 probabilitate, si indica, intre mai multele varietati cunoscute ale unei aceleiasi boli, pe cea
care este in cauza; biopsia precizeaza intinderea leziunilor, gradul lor de penetrare in tesuturi.
17 Examenul alergologic. Caracteristica. Indicaţii şi însemnătatea clinică.
Testul alergologic poate consta într-un test de sânge sau într-un test cutanat. Testul cutanat
este însă cea mai utilizată metodă de stabilire a elementelor care ne produc reacţii alergice.
Testele alergologice cutanate sunt cele mai folosite teste alergologice. Ele sunt folosite
pentru a identifica atât alergenii din aer – seminţe, tutun, praf, păr de animale, pene, cât şi
alergenii alimentari – ouă, lapte, alune, nuci, stridii sau peşte. De asemenea testul alergologic
cutanat este folosit şi pentru a identifica alergiile la medicamente sau la veninul anumitor
animale.In OMF cel mai des se fac teste alergologice pt a determina sensibilitatea
organismului pacientului la anumite preparate(anestezice).
Testul alergologic cutanat constă în introducerea, în special în zona braţului, subcutanat sau
direct pe piele a unei cantităţi mici dintr-un alergen pentru a se vedea care este reacţia
organismului la alergenul respectiv. În unele cazuri în zona înţepată nu apare niciun fel de
reacţie, fapt ce sugerează lipsa unei alergii faţă de substanţa respectivă, în timp ce în alte
cazuri pot apărea: prurit, tumefierea zonei sau sensibilizarea locului. Cu cât reacţia este mai
intensă cu atât indiciul este mai concludent şi anume: există o reacţie alergică la stimulul
respectiv. De regulă, după realizarea testului alergologic cutanat, zona înţepată este acoperită
cu un material răcoros, sau cu o cremă pe bază de corticosteroizi, astfel încât posibilele reacţii
adverse să fie estompate.
Indicatii: inainte de orice fel de interventie/manopera chirurgicala
Insemnatate clinica: se efectueaza cu scop de a evita orice complicatie in urma manoperelor
chirurgicale cum ar fi :soc anafilactic,eruptii cuatnate,edem.
18 Radiografia retroalveolară. Caracteristica.
Radiografia retro-alveolara sau periapicala este o radiografie mica pe care se vad 2 maxim 3
dinti. Obiectivul acestui tip de radiografie este de a vizualiza varful radacinilor unui
dinte.Astfel, medicul stomatolog poate observa atat dintele cat si osul inconjurator pe acelasi
film. Radiografia retro-alveolara se poate folosi atat pentru dintii anteriori cat si pentru cei
posteriori. Acest tip de radiografie are rolul de a oferi detalii mai exacte privind afectiunile
unui anumit dinte sau eventualele tratamente anterioare. Se poate folosi pentru a se stabili
daca este nevoie de un tratament endodontic sau pentru a verifica succesul acestui tratament
dupa efectuarea obturatiei de canal sau in OMF in urma extractiilor sau fracturilor dentare de
a observa resturile radiculare,pozitia si localizarea lor.
Filmul introdus în cavitatea bucala se aşează pe zona corespunzătoare de radiografiat –
se fixează de obicei cu indexul de către pacient ,filmul cu faţa anterioară va fi în contact cu
coroana şi gingia (faţa posterioară va fi orientată spre interiorul cav.bucale). Se vor evita
presiunile excesive pe film pt a nu-l încurba (determinând deformări) = se va păstra o alură
rectilinie, plană a filmului. Marginea ocluzală a filmului va depăşi cu 2-3 mm marginea
incizală/ocluzală a dinţilor.

19)Ortopantomografia .Caracteristica.Tipurile.
Radiografie panoramica sau Ortopantomografie. Radiografia panoramica ofera imaginea
intregii danturi si a maxilarului pe un singur film. In timpul procedurii, mecanismul se roteste
in jurul capului, in timp ce pacientul este complet nemiscat. Acest tip de radiografie capteaza
imaginea unor locuri mai greu accesibile, cum ar fi maselele de minte sau articulatiile
temporo-mandibulare. Desi pune foarte bine in evidenta fracturile mandibulare si alte
afectiuni in aceasta zona, imaginea panoramica nu este eficienta evaluarea densitatii osoase
si a cariilor.Ortopantomografia poate fi obținută prin diferite operaţii şi tehnici (Panoramix,
Panorax).
Radiografia panoramică digitală
 Aparatul este Kodak 9000 3D.
 Sistem digital de radiografii panoramice si cefalometrice (cu ajutorul bratului cefalometric
optional) cu optiune de creare de imagini 3D.
Concepții privind anatomia panoramică normală
1)Structurile anatomice sunt alungite și răsfirate
2)Structurile liniei mediene pot fi proiectate ca o imagine simplă sau dublă
3)Se formează imagini fantomă
4)Pe imagine pot apărea unele țesuturi moi
5)Sunt vizibile spații aeriene
6)Pot apărea spații radiotransparente sau radioopace
Etapele de realizare
1)Mușcarea piesei orale în dreptul șanțului de referință sau utilizarea dispozitivului de sprijin
al bărbie la pacienții edentați
2)Închiderea elementelor de ghidare lateral
3)Poziționarea bărbiei pacientului pe dispozitivul de sprijinire
4)Asigurarea verticalității poziției pacientului
5)Înghite, nu mișca , expunerea.

20)Tomografia computerizată (TC).Caracteristica.Însemnătatea clinică.

 Este o metoda de investigatie radiologica ce permite reprezentarea grafica a unor sectiuni
sau planuri tomografice ale corpului cu ajutorul unui computer care prelucreaza valorile de
absorbtie a unui fascicul de raze Rontgen. Valorile de absorbție, captate de senzori și
prelucrate de computer, sunt reprezentate fie numeric, fie grafic, prin transformare într-o
variație de tonalitate (diferite grade de gri sau de alte culori), în conformitate cu o scală
cromatică, atribuind o culoare pentru o anumită densitate.
 Avantaj evidentiere cu claritate structuri tisulare, normale si patologice, cu opacitate redusa
fata de razele Rontgen si cu densitate apropiata intre ele, cum sunt partile moi.
 Dezavantaje Rezolutia insuficienta a leziunilor situate in muschi;
Obligativitatea injectarii unei substante de contrast pentru vizualizarea vaselor;
Artefacte mari datorate obturatiilor de amalgam sau coroanelor metalice dentare.
NB!!!!!!!!!!!!!
Tomografia computerizată (CT), de asemenea, cunoscută sub numele de Tomografie
Computerizată Axială (CAT) este o tehnică imagistică sofisticată, neinvazivă care combină
echipamente speciale cu raze X şi computere pentru a realize imagini detaliate ale
structurilor din interiorul corpului, în scopul obţinerii de informaţii diagnostice. Imaginile
transversale obţinute în urma scanării computer tomografice a zonei de interes sunt
examinate pe un monitor de calculator şi pot fi imprimate pe film sau transferate pe un CD.
Astfel, ele pot fi arhivate, şi reutilizate în cazul în care se doreşte o a doua opinie medicală
sau se urmăreşte evoluţia în timp a unei boli.
Scanarea computer tomografică a organelor interne (ficat, pancreas, inimă, plămâni, rinichi,
creier), a oaselor (coloana vertebrală, oasele mâinii, membrelor inferioare, oasele bazinului),
a ţesuturilor moi (muşchi, articulaţii) şi a vaselor de sânge, oferă o mai mare claritate
comparativ cu examinarea ultrasonografică şi dezvăluie detalii în baza cărora medicii
radiologi pot diagnostica afecţiuni existente la aceste nivele, inclusiv diverse tipuri de cancer.
 21)Radiografii cu utilizarea substanței de contrast.Caracteristica.Indicații și însemnătatea
clinică:sialografie,angiografie,scintigrafia,fistulografia.

 Sialografia a fost imaginata in 1925 de Iacobovici si Popoliza,care au efectuat prima

sialografie parotidiana.
În cazul glandelor salivare se instileaza prin orificiul excretor,cu ajutorul unui cateter sau ac
special fara virf,o substanta de contrast liposolubila(lipiodol)sau hidrosolubila,care patrunde
in arborele canalicular,vizualizindu-l.O tehnica asemanatoare se utilizeaza in cazul
fistulografiilor. Salivografia permite diagnosticarea unor afectiuni specifice glandelor
salivare – sialoze, afecțiuni inflamatorii, litiază salivară, tumori ale glandelor salivare, boala
Sjogren, etc.
 Scintigrafia este o metoda de investigatie care foloseste izotopi radioactivi ce se pot localiza
intr-un tesut sau organ,intr-o concentratie diferita fata de tesuturile din jur.Radiatiile emise
sunt captate de o camera de scintilatie,care permite realizarea unei harti scintigrafice a
regiunii examinate.
Radioizotopii pot fi “pozitivi”,cind concentratia lor in zona afectata de un proces patologic
este mare,sau “negativi”,cind concentratia lor este mica. Scintigrafia salivara se efectuiaza
cu technetium 99 (99Tc)metastabil si este deosebit de utila pentru stabilirea potentialului
functional simultan pentru toate glandele salivare,care practic imposibil de investigat prin
alte metode.
In cazul oaselor maxilare,indicatia scintigrafiei o constituie apreciera mineralizarii si
depistarea precoce a tumorilor (metastazelor osoase) .
 Angiografia examen radiologic care permite examinarea volumului interior al unui vas
sangvin (artera sau vena) si ale ramurilor in care se imparte acest vas.

Indicații - O angiografie este utilizata, in principal, pentru studierea vaselor inimii si

ale plamanilor, celor ale creieruluisi maduvei spinarii (angiografii cerebrale si medulare) si
a celor ale membrelor si viscerelor (rinichi, mezenter). Acest examen serveste la depistarea
leziunilor arteriale, indeosebi ale stenozelor (ingrosarile) consecutive ateromului
(depozit lipidic pe peretele arterial), anevrismelor (dilatatii localizate ale arterelor),
ocluziilor unui vas de catre un aterom sau de catre un cheag. angiografia mai permite sa fie
distinsa o disectie arteriala (clivaj al peretilor) sau prezenta
unei malformatii arteriovenoase.
Inaintea unei interventii chirurgicale, o angiografie da posibilitatea sa se studieze raporturile
anatomice intre vase si leziunea de operat. In sfarsit, angiografia permite sa se practice
angioplastii (tehnici de dilatare a unui vas), embolizari (ocluzii terapeutice ale unui vas) si o
chimioterapie in situ (injectare pe cale intravasculara a medicamentelor anticanceroase).
Aceasta tehnica este denumita "radiologie interventionala".

 Fistulografie – radiografie efectuată cu utilizarea unei substanțe radioopace când este

introdus în fistula prin cateter. Cantitatea de raze X agent de contrast depinde de lungimea
fistulei, grosimea și ramificare acesteia. Medicamentul este injectat sub controlul cu raze
X. După Fistulografie substanțele radioopace trebuie scoase din fistulă. În acest scop, este
posibil să se sugă prin seringă, dacă este necesar, se poate saline lavajul fistula pentru
îndepărtarea mai aprofundată a contrastului.
La scurt timp după Fistulografie posibil să apară febră, disconfort, dureri în fistula. Toate
aceste fenomene de obicei dispar singure, în câteva zile. Se mai examinează și tractul
sinusurilor.
(indicații pentru Fistulografie):
 1. Pentru a clarifica întinderea fistulei
2. Pentru a identifica direcția canalului fistulei
3. Pentru a determina comunicarea canal fistula cu organele vecine și țesuturi
4. Pentru a identifica dungi în țesutul moale
22) Teleradiografia.Caracteristica.Scopul și însemnătatea clinică.
Proiectii cefalometrice sau Teleradiografii de fata si profil. Acest tip de radiografie
evidentiaza intregul craniu si este folosita pentru a examina dintii in legatura cu maxilarul si
profilul pacientului, fiind posibile măsurătorile unor unghiuri și raporturi antropometrice.
Este utilizata în special de către medicii ortodonți.
23 Definiția, conținutul și istoricul noțiunii de asepsie.Prin ce metode se obține asepsia?
Asepsia-un ansamblu de măsuri , metode și tehnici care duc la prevenirea contaminării cu
germeni patogeni a organismului în timpul examinării sau tratamentelor efectuate și
constituie un element de bază în asistența medicală actuală.
Asepsia constă din 2 etape: -dezinfecția și sterilizarea.
*Dezinfecția- orice proces fizic sau chimic prin care agenții patogeni sau microorganismele
provocatoare a diferitor maladii pot fi distruse.Dezinfectatele se aplică pe
obiecte(neînsuflețite).
*Sterilizarea- procesul prin care toate formele de viață inclusive sporii bacterieni și
virusurile sunt distruse prin acțiunea agenților fizici și chimici.
Istoric: Asepsia din grecescul *a*-fără și *sepsis*-putrefacție
Multă vreme rolul microorganismelor în producerea unor boli a fost ignorant.Nu se cunoștea
nici cauza complicațiilor supurative apărute după efectuarea unor prestații medico-
chirurgicale.Louis Pasteur 1878 pune bazele conceptului sterilizării, recomandă metodele
aseptice de tratament medico-chirurgical care permite evitarea contaminării organismului cu
germenii din afară.În 1867,Lister publică rezultatele tratamentului cu fenol în cazul
fracturilor multimple.Acesta punea o bucată de vată îmbibată cu fenol în rană după operație
și apoi aplica un bandaj îmbibat tot cu fenol.Cînd era cazul acoperea cu o bucată de metal
subțire bandajul pentru a împiedica evaporarea fenolului.O altă metodă a lui Lister era să
pulverizeze fenol în camera de operație, însă metoda nu a avut prea mare success datorită
faptului că fenolul irita atît ochii doctorilor cît și a pacienților.Ulterior au fost descoperite
multe substanțe antiseptic și tehnici de distrugere a microorganismelor.
Asepsia se obține prin metoda de dezinfecție și sterilizare.
Dezinfecția prim mijloace fizice: prin căldură uscată(flambare) și
umedă(fierbere,pasteurizare), pasteurizarea-metoda de dezinfecție a lichidelor.
Dezinfecția prin mijloace chimice
Sterilizarea –prin căldură-uscată(pupinel,flambare,încălzire la roșu)-
umedă(autoclav,tindalizare),fierbere.
_prin filtrare
_ prin radiație –ionizantă/neionizantă
24)Pregătirea,dezinfecarea și curățirea instrumentarului medical reutilizabil înainte de
sterilizare.
Presterilizarea decurge în cîteva etape:
1) Curățirea manuală/ultrasonică a instrumentelor
2) Clătirea
3) Decontminarea
4) Clătirea
5) Uscarea
6) Sigilarea
7) Autoclavarea
Necesarul manipulării:
1)Mănuși de cauciuc
2)Pense de servici sterile/nesterile
3)Atenție instrumentar ascuțit!!!
4)Apă rece/caldă
5)Instrumente contaminate

1)Curățarea manuală- spălarea atentă în special a instrumentelor cu suprafață neregulată cu

apă și detergenți cu ajutorul periei.
2)Curățarea ultrasonică-e mai sigură ca cea manual, scade riscul infectării personalului prin
înțepare.
3)Decontaminarea-cu soluție antiseptic, fosfat trisodic (1l de apă-1lingură) sau
gentaraldehidă 2%,lizoformin.
4)Uscarea-pe un prosop curat
5)Împachetarea și sigilarea- separat sau în tăvițe.

25)Sterilizarea,definiție.Mijloacele de sterilizare.
*Sterilizarea- procesul prin care toate formele de viață inclusive sporii bacterieni și
virusurile sunt distruse prin acțiunea agenților fizici și chimici.
Sterilizarea –prin căldură-uscată(pupinel,flambare,încălzire la roșu)-
umedă(autoclav,tindalizare),fierbere.
_prin filtrare
_ prin radiație –ionizantă/neionizantă
Din prelegeri și carte !!!
*Flambarea(trecerea rapidă a instrumentelor prin flacără)- e folosită numai ca metodă de
excepție.Este un procedeu nesigur,incomplete,degradează instrumentele.Se folosește pentru
sterilizarea gîtului fiolei înainte de a fi deschisă sau a instrumentelor în caz de urgență, prin
expunerea timp de o secundă cm2 la căldura direct a unei flăcări.
* Sterilizarea cu aer supraîncălzit- cu cuptorul Pasteur sau Pupinel se face la temperature de
180 grade timp de o oră, determinînd carbonizarea microorganismelor, forme vegetative sau
spori.Temperatura de 180 grade este necesară deoarece căldura uscată are o putere redusă
de pătrundere. Pentru obiectele de sticlă și porțelan (nu pentru obiectele cu părți metalice, a
celor din cauciuc și nici lichidele).
*Autoclavarea-sterilizarea prin vapori de apă sub presiune este cea mai sigură metodă, în
dependență de modul presiunii este de 1-2 atmosfere, temperature mai mare de 100 grade-
pentru instrumente nesigilate, pentru instrumente sigilate, pentru material și instrumente de
plastic nesigilate/sigilate.Presiune mai mică –timpul de sterilizare mai mare 2 atmosfere-134
grade.
*Fierberea simplă timp de 30 min. se află la îndemîna oricărui tip de cabinet
stomatologic.Este procedeul cel mai simplu, mai econom, dar are acțiune sporicidă
redusă.Pentru a evita alterarea instrumentelor și a mări acțiunea bactericidă a apei la
fierbere , se utilizează apă distilată sau în prealabil fiartă și se adaugă substanțe chimice
care ridică punctul de fierbere al apei cu aproximativ 4 grade , bicarbonate de sodiu 2%,
clorură de calciu sau de sodiu.
*Radiații ionizante- utilizează razele gamma emise de cobalt 60 cu penetrabilitate mare.Este
o metodă bună de sterilizare, dar prețul de cost al instalației este ridicat, se folosește numai
industrial.
*Radiații neionizante- razele ultraviolet au indicații reduse, pentru diminuarea numărului de
germeni din aerul sălilor de operație și tratamente și de pe suprafețe expuse, acțiunea lor
antibacteriană este eficace,dar se execută la distanță de cel mult un metru.
Sterilizarea și dezinfecția prin gaze- se utilizează aldehida formică sau formaldehida sub
formă stabilă de formol soluție apoasă 40% sau polimer solid trioximetilenul, se mai folosește
și oxidul de etilen.Fiind inflamabil se utilizează în steriilizatoare special în amestec cu 90%
CO2 sau cu fluorocarbon.
Altă sursă!!!
Metodele de sterilizare:Autoclavarea- pentru instrumentar metalic ,obiecte din bumbac sau
cauciuc termorezistent, instrumentele sunt grupate după destinație și împachetate în cîmpuri
de bumbac,hîrtie,nylon sau folie de aluminiu și plasate în casolete.
Sterilizarea în pupinel- se folosește pentru sterilizarea instrumentelor metalice în special a
celo confecționate din metale oxidabile. 170grade-60min,160grade-120min,150grade-
150min.Instrumentele sunt ambalate în cutii metalice sau folie de aluminiu.
Sterilizarea prin vapori chimici nesaturați-amestecul de
formaldehidă,alcool,ketonă,apă,acetonă, încălzite sub presiune degajă vapori ce acționează
ca agent de sterilizare. Dispozitivul chemiclav 132 grade 1,5-2 atm,timp 20 min. Se mai
practică sterilizarea cu oxid de etilen și cu glutaraldehidă.

26) Metode de control ale calității sterilizării.

Teste chimice- cu substanțe în formă de pulbere topindu-se la temperatura mai mare de 120
grade (sulful,acidul benzoic)
Teste biologice- (la uzine).Se folosesc culturi sporulate de Bacillus Stearothermophylus cu
care se impregnează un anumit obiect ce e pus în steralizator.
Sticherile lipite pe hîrtia în care sunt sigilate instrumentele.
27)Definiția, conținutul și istoricul noțiunii antisepsie.
Antisepsia- *(Semmelweis 1846- spălarea mîinilor medicului cu clorură de calciu,Lister
1867-folosește acidul carbolic)este operația care utilizînd procedee chimice,permite omorîrea
sau inhibarea microbilor patogeni de pe învelișurile organismului (tegument,mucoase) sau
din plăgi.
*Complex de măsuri menite să distrugă microbii în rană într-o formațiune patologică în
organismul întreg.
Multă vreme rolul microorganismelor în producerea unor boli a fost ignorant.Nu se cunoștea
nici cauza complicațiilor supurative apărute după efectuarea unor prestații medico-
chirurgicale.Louis Pasteur 1878 pune bazele conceptului sterilizării, recomandă metodele
aseptice de tratament medico-chirurgical care permite evitarea contaminării organismului cu
germenii din afară.În 1867,Lister publică rezultatele tratamentului cu fenol în cazul
fracturilor multimple.Acesta punea o bucată de vată îmbibată cu fenol în rană după operație
și apoi aplica un bandaj îmbibat tot cu fenol.Cînd era cazul acoperea cu o bucată de metal
subțire bandajul pentru a împiedica evaporarea fenolului.O altă metodă a lui Lister era să
pulverizeze fenol în camera de operație, însă metoda nu a avut prea mare success datorită
faptului că fenolul irita atît ochii doctorilor cît și a pacienților.Ulterior au fost descoperite
multe substanțe antiseptic și tehnici de distrugere a microorganismelor.

28) Prin ce metode și mijloace se obține antisepsia.

(mijloacele sunt în text!!!)
Metodele de antisepsie sunt:
-fizice
-mecanice
-chimice
-biologice
-mixte
 Antisepsia fizică-utilizarea metodelor fizice care creează în rană condiții nefavorabile pentru
dezvoltarea bacteriilor. EX: tampoane de tifon , drenaje de cauciuc, sticlă și masă
plastic.Tampoanle de tifon –proprietăți hidroscopice ce se intensifică la folosirea soluțiilor
hipertonice precum clorura de sodium de 5-10%.Se utilizează metoda de tratament deschis
fără pansament. Plus la toate razele ultraviolet,laser, ultrasunetul ,etc.
*Ultrasunetul- sunt unde elastic, frecvența de 20 kHz, neauzit de urechea omului.Acțiunea
bactericidă se manifestă în mediul lichid și se bazează pe efecte fizice și chimice.
Fizic-presiune în bulele de lichid ajung la 300 atm, temperature se ridică la 700 grade
Chimic- eliberearea din molecula de apă H+ și OH- , ce opresc reacția de oxido-reducere din
celulele microbilor.
*Laser- 2 tipuri cu energie înaltă și joasă
Înaltă- 1)temperature în țesuturi se ridică pînă la cîteva sute de grade ce amintește de arsuri
termice. 2)Apariția *undei de șoc*- din cauza trecerii rapide a substanțelor solide și lichide
în stare gazoasă.
Lumina roșie monocromatică are acțiune antiinflamatorie și vasodilatatoare, ameliorează
metabolismul , intensifică regenerarea celulelor tinere din măduva osoasă și splină, creșterea
și dezvoltarea vaselor sangvine.
Antisepsia mecanică-îndepărtarea din rană a țesuturilor necrotizate și neviabile care
prezintă mediul nutritiv principal pentru microorganism precum și pentru microbii și
corpurile străine nimerite în rană.
Antisepsia chimică- fuuracilina (furagin pentru lavaj; furazolidon in pastile) ex:
sulfanilamidele. Acțiunea locală și general a antisepticului trebuie să fie inofensivă pentru
macroorganism și celulele lui și distrugătoare pentru microbi.
Antisepsia biologică- reunește un mare grup de preparate ce acționează nemijlocit asupra
celulei microbiene sau toxinelor ei.
1) Antibioticele
2) Bacteriofagii
3) Antitoxinele-administrate sub formă de ser

Antisepsia mixtă-ex: prelucrarea primară chirurgicală(antisepsia mecanică și

chimică)+antisepsia biologică+plasarea de pansament(antisepsia fizică)

Antisepsia superficială(la suprafață formă de praf, unguent, compresă,

spălături)/profundă(injectare, blocare)

Antisepsia locală/generală.
29)Particularitățile intervențiilor de chirurgie orală și maxilo-facială.
1) Se administrează premedicația cu o zi înainte de intervenție cu scopul de a preveni
anxietatea.
2) Utilizarea antibioticilor înainte de operație , deja calea de administrare și doza e individual
la fiecare pacient.
3) Întervenția se efectuează cu anestezie , metoda este selecatată în dependență de locul și
volumul intervenției chirurgicale
4) Nici un medic nu are dreptul de a trata un pacient cu maladii somatic acute sau cornice fără
consultația medicului specialist în domeniu. Destul de des sunt reacții alergice.Obligatoriu
acești pacienți necesită testul alergologic.

Orice intervenție de chirurgie orală și maxilo-facială necesită respectarea anumitor etape

precum:
1) Examinarea clinică/paraclinică
2) Stabilirea diagnosticului
3) Planificarea unui plan de tratament
4) Pregătirea psihică a pacientului
5) Pregătirea fizică a pacientului(îngrijiri igienice)
6) Pregătirea medicamentoasă(premedicația)
7) Monitorizarea funcțiilor vitale

Pregătirea psihică- bolnavul e informat despre necesitatea intervenției chirurgicale, riscul,

eventualele complicații și obligatoriu se va cere consimțămîntul pacientului(lege în 2007,
ord.300 data 24 iulie*Ion Ababii*)
-se fixează data intervenției
- bolnavul e înconjurat de o atenție sporită
-se suprimă totul c ear putea să-I provoace bolnavului o stare de neliniște (lupta cu oglinzile)
- creăm comodități în saloane
Pregătirea fizică
Pregătirea generală
1) Dacă starea bolnavului ne permite, bolnavul va fi îndrumat , ajutat să facă baie sau
duș,urmat de igiena cavității bucale, îngrtijirea părului, tăierii unghiilor.
2) Asigurarea repausului fizic, psihic și intellectual.
3) Se întrerupe alimentația cu cel puțin 12 ore înaintea intervenției chirurgicale
4) Evacuarea intestinului,clisma
5) Golirea vezicii urinare
6) Bijuteriile vor fi predate familiei sau administrației spitalului
7) Îndepărtarea lacului , rujului, machiajului.
Pregătirea locală
1) Pielea păroasă se rade din regiunea cîmpului operator
2) Asanarea focarului de infecție odontogenă
3) Protezele dentare mobile vor fi scoale
Monitorizarea funcțiilor vitale
1) Măsurarea temperaturii
2) Pulusul
3) Respirația
4) TA
5) Observarea diurezei
6) Observarea scaunului

Pregătirea medicamentoasă(administrarea antibioticilor,premedicația)

1) Reducerea anxietății
2) Reducerea metabolismului prin furnizare de oxygen
3) Se reduce activitatea reflexelor(tusa…)
4) Scăderea volumului de secreție salivară
5) Reducerea efectelor toxice ale anesteziei locale și generale
6) Prelungirea efectului analgesic

30)Scopul pregătirii preoperatorii a bolnavului

1)Examinarea clinică/paraclinică
2)Stabilirea diagnosticului
3)Planificarea unui plan de tratament
4)Pregătirea psihică a pacientului

5)Pregătirea fizică a pacientului(îngrijiri igienice)

6)Pregătirea medicamentoasă(premedicația)

7)Monitorizarea funcțiilor vitale

Pregătirea psihică- are ca scop! bolnavul e informat despre necesitatea intervenției

chirurgicale, riscul, eventualele complicații și obligatoriu se va cere consimțămîntul
pacientului(lege în 2007, ord.300 data 24 iulie*Ion Ababii*)
-se fixează data intervenției
- bolnavul e înconjurat de o atenție sporită
-se suprimă totul c ear putea să-I provoace bolnavului o stare de neliniște (lupta cu oglinzile)
- creăm comodități în saloane
Pregătirea fizică-are ca scop!
Pregătirea generală
*Dacă starea bolnavului ne permite, bolnavul va fi îndrumat , ajutat să facă baie sau
duș,urmat de igiena cavității bucale, îngrtijirea părului, tăierii unghiilor.
*Asigurarea repausului fizic, psihic și intellectual.
*Se întrerupe alimentația cu cel puțin 12 ore înaintea intervenției chirurgicale
*Evacuarea intestinului,clisma
*Golirea vezicii urinare
*Bijuteriile vor fi predate familiei sau administrației spitalului
*Îndepărtarea lacului , rujului, machiajului.
Pregătirea locală
*Pielea păroasă se rade din regiunea cîmpului operator
*Asanarea focarului de infecție odontogenă
*Protezele dentare mobile vor fi scoale
Monitorizarea funcțiilor vitale
are ca scop:
*Măsurarea temperaturii
*Pulusul
*Respirația
*TA
*Observarea diurezei
*Observarea scaunului

Pregătirea medicamentoasă(administrarea antibioticilor,premedicația)

Are ca scop:
*Reducerea anxietății
*Reducerea metabolismului prin furnizare de oxigen
*Se reduce activitatea reflexelor(tusa…)
*Scăderea volumului de secreție salivară
*Reducerea efectelor toxice ale anesteziei locale și generale
*Prelungirea efectului analgesic

Pregătrea preoperatorie are ca scop asigurarea unei intervenții chirurgicale de succes, fără
complicații.(ce e specific pentru fiecare etapă am scris în text!!!)
 31) Premedicația(pre-anestezia) în secție (cabinet)de chirurgie OMF.
Premedicația –constă în administrarea unui tranchilizant (Diazepam) și un antiinflamator de
tipul(indometacinei).Scopul premedicației-----este de a liniști pacientul înainte de a-l
transporta în sala de operație ,dar fără a influența negativ funcția respiratory și cardio-
vasculară.Pentru mulți dintre pacienți premedicația nu este necesară sau nu se poate realize.
Administrarea antibioticilor.
Avantajele:
*Reducerea anxietății
*Reducerea metabolismului prin furnizare de oxigen
*Se reduce activitatea reflexelor(tusa…)
*Scăderea volumului de secreție salivară
*Reducerea efectelor toxice ale anesteziei locale și generale
*Prelungirea efectului analgesic

32)Pregătirea medicului chirurg către intervenție în secție (cabinet)de chirurgie

OMF.Echipamentul necesar.
Echipa de chirurgi trebuie să fie lipsită de infecții în special al sistemului respirator, apielii
ce pot fi transmise în plagă.Etapele pregătirii medicului:
1) Pregătirea psihologică
2) Pregătirea intelectuală
3) Pregătirea fizică
Echipamentul: costum chirurgical, bonetă,bahile,ochelari,mănuși,costum chirurgical de
unică folosință.

33)Importanța și locul anesteziologiei în chirurgia oro-maxilo-facială.Istoric și orientări

actuale.
Anesteziologia-ramură a științei medicale care se raportează la studiul și aplicarea diferitor
metode și substanțe anestezice cu scopul de a îmbunătăți procedeele operatorii.Anestezia- un
rol primordial în chirurgie,deoarece acest procedeu oferă comfort atît pacientului cît și
echipei chirurgicale în timpul intervenției operatorii.
Scurt istoric---Pînă în secolul 19 pe post de anestezie erau folosite drogurile impure care
aveau un efect nociv.1844-Horrace Wells-prima anestezie general satisfăcătoare ca substanță
a folosit*protoxidul de azot*-cu scopul extracției dentare.
16 octombrie 1846-William Morton –prima anestezie general cu eter, pentru înlăturarea unei
tumori cervical.
Prima tehnică de anestezie utilizată în chirurgia OMF
Cocaina- prima substanță de anestezic local cunoscută preparată din frunzele arborelui
Eretroxilon Coca de către Mac Lagan (1875),Nieman reușește să o sintetizeze în
1859.începutul tehnicii de anestezie locală.
1844-oftalmolog din Austria Carl Kolles efectuează o operație pe ochi cu cocaină.
1884-William Halsted anesteziază pe traiectul nervului alveolar
1890-Ritzer reușește sinteza benzocainei
1903-Chirurgul german Heinrich Brawn prelungește efectul analgesic prin administrarea de
adrenalină
1904-sinteza de procaină realizată de Alfred Einhorn
34)Definiția anesteziei generale.Scopurile și sarcinile anesteziei.
Anestezia generală- stare de somn narcotic, indusă de administrarea unor substanțe cu
acțiune la nivelul celulelor nervoase encefalice,care suprimă conștiința și senzațiile
dureroase.
Scopul anesteziei generale-principal-controlul funcțiilor vitale ale organismului în timpul
intervenției chirurgicale pentru a proteja pacientul de stresul operator.Pentru a asigura
imobilizarea pacientului. Pentru ca pacientul sa nu simtă și să nu vadă nimic ce l-ar putea
afecta psihologic.Are ca scop, abordarea mai multor cîmpuri operatorii situate la distanță
mare unul de altul ,poate fi utilizată în caz de alergie la anestezicele locale, se poate adapta
la intervenții chirurgicale imprevizibile ca durată și amploare.

35)Indicațiile și contraindicațiile anesteziei generale,particularități.

Particularitatile anesteziei generala în OMF

Anestezia generala asociaza trei tipuri de actiune:

-narcoza(sau pierderea constientei ori somn profund), care este datorata administrarii unui
agent anestezic, fie prin inhalare,fie pe cale intravenoasa.(ketamina, etomidal si mai recent ,
diprivan)

-analgezia( disparitia durerii) care este obtinuta multumita substantelor morfinomimetice ca

fenoperidina sau fentanilul;

-curarizarea (folosirea unei substante paralizante), care permite relaxarea musculara

necesara unei bune desfasurari a interventiei.
Indicatiile ale anesteziei generale in stomatologie:

1.la copiii mici, la care teama fata de ingrijirile stomatologice face imposibila colaborarea
cu medicul;in aceste cazuri, simpla injectie pentru efectuarea anesteziei locala este tot atit de
dificila de executat ca si interventia stomatologica insasi;

2.la pacientii cu teren alergic sau care prezinta intoleranta la anestezicele locale;

3.la bolnavii cu deficite neuro-psihice si neuromotorii.

Deficitele motorii centrale, caracterizate prin miscari necoordonate, fac imposibila orice
manevra endobucala sub anestezia locala.

4.in procesele septice evolutive, unde accesul eficient asupra regiunii de anesteziat nu este
posibil,iar din cauza inflamatiei, infiltratia locala si blocajul la distanta nu sunt posibile.
Indicatiile anesteziei generale in stomatologie pot fi extinse si in alte situatii:

-cazuri care ar necesita tratamente stomatologice multiple intr-o sedinta,cum ar fi:extractii

multiple ale unor dinti situati in cadrane dento-alveolare diferite;

-cazuri de epilepsie, la care declansarea crizei sub anestezie locala in timpul tratamentului
stomatologic poate conduce la accidente foarte grave prin contractarea brusca si foarte
puternica a muschilor inchizatori ai cavitatii bucale.

-unele afectiuni cronice care necesita un control special al pacientului, cum

cunt:hipertensiunea arteriala(pentru evitarea complicatiilor
cardiocirculatorii),hipertiroidismul(cind nivelul ridicat al metabolismului si tulburarilor
cardio-circulatorii fac dificil controlul pacientului sub anestezie locala);

-la pacientii cu un echilibru neuro- vegetativ labil( depresivi, anxiosi).

 Contraindicații- pacienții în etate cu boli cardiovasculare, diabet zaharat, alte maladii și
extenuări a organismului care nu ar putea rezista la o oarecare intervenție cu utilizarea unei
anestezii generale.
36)Avantaje și dezavantaje ale anesteziei generale.
Avantaje:
1) Nu solicită psihologic pacientul
2) Poate asigura imobilizarea completă a pacientului pentru un timp îndelungat
3) Asigură controlul căilor respiratorii, respirație și circulație
4) Permite abordarea mai multor cîmpuri operatorii situate la distanță mare unul de altul
5) Poate fi utilizată în caz de alergie la anestezicele locale
6) Se poate adapta la intervenții chirurgicale imprevizibile ca durată și amploare.

Dezavantaje:
1) Necesită aparatură scumpă și complexă
2) Necesită personal cu înaltă calificare
3) Necesită un grad de pregătire a pacientului
4) Poartă riscul unor complicații majoare ca moarte, infarct miocardic, accident vascular
cerebral
5) Asociată unor complicații mai puțin grave ca asfixia
6) Asociată hipertermiei maligne-o afecțiune musculară rară moștenită la care expunerea la
anumite anestezice duce la hipertermie acută cu potențial letal,hipercardie,acidoză
metabolică

37. Definiţia de “anestetic local”. Mecanismul de acţiune.

Anestezice locale - remedii medicamentoase cu acțiune localizată, temporară și reversibilă
asupra terminaţiilor nervoase senzitive, blocînd percepția şi transmiterea impulsurilor
dureroase.
Mecanismul de acţiune: Anestezicele locale nu influenţează potenţialul de repaus al
mernbranei, dar determină schimbări electrochimice în membrana nervoasă care previn
depolarizarea și "stabilizarea membranei"- blocând astfel propagarea influxului nervos. Acest
lucru se realizează prin blocarea deschiderii canalelor de Na cu menţinerea polarizării celulei.
Formele încărcate electric (anionii) ale anestezicelor locale capătă acces la nivelul canalelor
de Na şi le blochează, făcând ionii de Na+ incapabili să traverseze axolema (membrana
nervoasă).
Cu ajutorul acestui mecanism,impulsul nervos nu se mai poate propaga.
Pe măsură ce blocajul se dezvoltă, depolarizarea este iniţial încetinită şi în final prevenită.
NB! NOTIUNI DE FIZIOLOGIE A TRANSMITERII NERVOASE
- cînd nervul este inactiv exista un potential electric de repaus de -50 mV pana la -70 mV in
celula; interiorul nervului este saturat cu ioni de Na. Raportul K intracelular/ K extracelular
=27/1
- la excitare apare un aflux de ioni de Na in celula ceea ce determina o depolarizare(0,3 ms):
nervul este incarcat pozitiv (40 mV)in interior in comparatie cu exteriorul membranei celulare
care devine negativ. Cand cel este depolarizata maxim se inchid canalele de Na si ionii de K
ies din celula cu efect de repolarizare
- repolarizare: potentialul de repaus intracelular ajunge din nou la -50 ~ -70 mV.
- Are loc un dezechilibru intracelular – prea multi ioni de Na intracelular si prea multi ioni de
K extracelular . Concentratiile sunt refacute de pompele de Na si K

38. Cerinţe către anestetice locale moderne.

 • acțiune periferică temporară și reversibilă asupra celulelor și fibrelor nervoase senzitive
• efect anestezic puternic, care să asigure o anestezie completă pentru toate tipurile de
tratament stomatologic;
• inducţie suficient de scurtă;
• durata adecvată a anesteziei, ce trebuie să varieze între 30 şi 60 de minute pentru
tratamentele stomatologice standard;
• toxicitate sistemică redusă;
• să nu producă iritaţii locale;
• raport bun eficiență / toxicitate;
• incidentă scăzută a efectelor adverse.
- Să nu provoace efecte generale nedorite, sa nu fie toxice in concentratiile utile pentru efectul
anestezic, sa nu determine fenomene de obisnuinţa (toxicornanii), să nu creeze reactii de
sensibilizare sau alergie și să nu dăuneze procesului de vindecare locală
- Să fie solubile in apă.
- Să ramană stabile în solutii.
- Să difuzeze uşor în tesuturi, dar să nu se resoarbă prea repede pentru a asigura o actiune
suficient de indelungata.
- Actiunea anestezică să se instaleze și să fie suficient de intensa.
- Să nu se degradeze prin caldura (fierbere) în vederea sterilizării.
-termen de păstrare îndelungat (2-3 ani).

39. Clasificarea anesteticilor locale.

Anestezicele locale au o structură formată din 3 părţi:
- Inelul aromatic - componenta anionica- ofera caracterul lipofil,care face posibila actiunea
directa asupra celulelor si fibrelor nervoase,
Gruparea amino(hidrofilă) ce formează săruri solubile în apă în combinație cu acizi,
Lanţul intermediar, care cuprinde fie un ester, fie o legătură amidică, determină clasificarea
anestezicelor locale în esteri şi amide.
Gruparea ester (-COO-) legătura esterică relativ instabilă şi aceste anestezice sunt
hidrolizate uşor, atât în soluţie cât şi după injectare, în plasmă, prin pseudocolinesteraze.
Durată de viaţă relativ scurtă şi sunt dificil de sterilizat deoarece nu poate fi utilizată căldura.
Fiind descompuse rapid în plasmă, sunt relativ netoxice, dar şi durata de acţiune e mai redusă.

Gruparea amidică (-NHCO-) – legătura amidică este mult mai stabilă decât cea esterică,iar
substanţele în soluţie suportă sterilizarea prin căldură şi schimbările de pH (care pot fi
necesare la adăugarea de vasoconstrictor).
Nu sunt dezactivate în plasmă şi se metabolizează în ficat, astfel încât puţin, sau chiar deloc
din anestezic, este eliminat ca atare.

ESTERI AMIDE
- ai acidului Paraaminobenzoic Lidocaina
Procaina (Novocaina) Mepivacaina
Clorprocaina Bupivacaina
Propoxicaina Articaina
- ai acidului Benzoic Prilocaina
Cocaina Etidocaina
Benzocaina Ropivacanina
Tetracaina
Butacaina
Hexylcaina
40. Avantajele şi dezavantajele folosirii substanţelor vasoconstrictoare în anestezia locală şi
loco-regională.
+Resorbția mai lentă a anestezicului în circulație(mentinerea anestezicului în țesut),
reducîndu-i toxicitatea sistemică
+Efect anestezic local cu potență și durată crescută (determina utilizarea unor cantitati mici de
solutie anestezica)
+Diminuarea sîngerării locale (prin vasoconstricție), deci asigura o bună vizibilitate a
cîmpului operator.
+ Limitarea fluxului sanguin la nivelul locului de injectare, inducând o hemostază rapidă şi
eficientă.
+Diminuarea concentrației plasmatice a substanței anestezice
+Combat efectele toxialergice ale substanţei anestezice.

Dezavantajele rezulta din folosirea incorectă:

- in concentratii mai mari decît cele necesare:
- injectari repetate ce crest cantitatea de vasoconstrictor pînă la doze aproape toxice;
-injectare intravasculară accidentală.
41. Scopul utilizării substanţelor vasoconstrictoare.

Anestezicele locale au efect vasodilatator, ce duce la o absorbţie rapidă a anestezicului în

circulaţie, diminuînd durata efectului anestezic local şi crescând concentraţia plasmatică a
substanţei anestezice.
Din acest motiv, preparatele anestezice locale conţin un agent vasoconstrictor care permite:
• o resorbţie mai lentă a anestezicului în circulaţie (mentinerea anestezicului în țesut)
• risc mai scăzut de toxicitate sistemică;
• efect anestezic local cu potenţă şi durată semnificativ crescute (determina utilizarea unor
cantitati mici de solutie anestezica)
• diminuarea sângerării locale.

Constricţia sfincterelor precapilare este cea responsabilă pentru limitarea fluxului sanguin la
nivelul locului de injectare, inducând o hemostază rapidă şi eficientă.
Vasoconstricţia reduce rata de absorbţie a anestezicului în fluxul sanguin, ceea ce induce o
putere anestezică mai mare şi efect îndelungat.

42. Anestezia loco-regională. Definiţie.

Abolire tranzitorie a impulsurilor nociceptive de la o regiune a corpului prin intreruperea
temporara a conductibilitatii neuronilor senzoriali. Conștientul rămînînd intact.
Blocarea transmisiei aferenţelor nociceptive senzitive şi simpatice autonome precum şi a
eferenţelor motorii la nivelul axonilor nervilor periferici, prin intermediul unor anestezice
 locale.

Clasificare : Topică Locală Intravenoasă regională (sub garou) Intraosoasă Tronculară Plexală
Peridurală Sacrală Rahianestezia
43. Particularităţile anesteziei loco-regionale în chirurgia orală şi maxilo-facială.
Avantaje şi dezavantaje.

PARTICULARITĂȚILE ANESTEZIEI ÎN STOMATOLOGIE ȘI CHIRURGIA

DENTO-ALVEOLARĂ ȘI OMF

1. Alegerea metodelor, substanțelor și tehnicilor de anestezie se face după anumiți factori:

vârstă, starea generală și psihică a pacientului, tipul și durata intervenției, locul unde se
intervine (ambulatoriu sau spital) și condițiile de dotare, competența și experiența cadrelor
medicale
2. Actele terapeutice în care se poate utiliza anestezia sunt de diversă complexitate, de la
manopere simple (incizii superficiale) până la intervenții complicate (rezecții maxilare)
3. În chirurgia dento-alveolară manoperele operatorii se desfășoară în cavitatea bucală – astfel se
limitează utilizarea anestezicelor inhalatorii
4. În chirurgia de ambulatoriu majoritatea intervențiilor se execută sub anestezie loco-regională,
care sunt în general insuficient investigați sau nepregătiți pentru anestezii generale și care nu
pot fi monitorizați postoperator
5. De aceea, pentru tratamentele de ambulatoriu se practică în majoritatea cazurilor anestezia
loco-regioanlă, aceasta fiind precisă, ușor de realizat, nu necesită pregătiri speciale, respectiv
aparatură și personal calificat, oferind și posibilitatea cooperării cu pacientul
6. Când anestezia loco-regională nu se poate aplica – se recurge la anestezia generală (conform
indicațiilor)
7. - solicita psihologic pacientul;
8. - nu poate asigura imobilitatea completa;
9. - nu permite abordarea mai multor cimpuri operatorii situate la distante mari unul de alttul

Avantajele anesteziei locoregionale:

1. Actiunea anestezicului este limitata/țintită la structurile pe care se intervine, făra a influenţa
teritorii prea întinse şi fără risc de accidente toxice generale grave.
2. Nu necesita pregătiri speciale preanestezice. Administrare uşoara având o tehnică simplă și
precisa; nu necesita aparatură complicată, un anestezist si nici personal ajutator suplimentar,
3. Perioada postanestezică scurtă, fiind utilizată în conditii de ambulator.
4. Perioada scurtă de recuperare postoperatorie.
Pacienţii pot parasi imediat sala de interventie, reluîndu-și în scurt timp activitatea normală.
5. Câmpul operator ramâne complet liber și desfășururea actului terapeutic nu este jenată.
6. Nu suprima reflexele protectoare (de tuse si înghițire) deci evită pericolul pătrunderii de
sânge, sccreții, corpi străini in căile respiratorii superioare.
7. Expune la cele mai putine riscuri vitate.
8. Pătrarea conștienței
9. Preț de cost redus
Dezavantejele anesteziei locoregionale:
- limitare în timp a efectului anestezic;
- preferare de catre multi bolnavi a somnului anestezic;
- lipsa relaxării musculare;
- risc de supradozaj;
 - insuficienta analgezică
- complicații apărute : abces purulent, trism, necroza țesuturilor, nevralgii, dureri
postanestetice.

44. Indicaţiile şi contraindicaţiile anesteziei loco-regionale.

INDICAȚII Asupra dinților, parodonţiului și osului alveolar, operatii mai intinse asupra
parţilor moi ale feței şi gîtului, asupra oaselor maxilare, sinusului maxilar
CONTRAINDICAȚII absolute nu sunt, dar se tine cont de:
- vârstă: sub 9-10 ani preferîndu-se anestezia generală, deoarece copii pot declanşa
manifestari anarhice, violente, de nestăpînit datorita reacțiilor emoționale exagrate
- starea fiziologică: se recomanda prudență în perioada menstruală, sarcina, mai ales în
primele trei luni şi ultimele două; se preconizeaza doze mici de anestezic la mamele care
alăpteaza, astfel interventia se practica imediat după alaptare, iar suptul urrmător e suprirnat;
- starea psihică: labilă, anxietate, epilepticii, alcoo1icii cronici, necesita premedicalie bine
individualizată sau se prefera anestezia generală;
- starea generală: terenul cardio-vascalar ( hipertensivi, cardiopatii decompensate, bolnavii cu
valvulopatii, purtatori de valve artificiale)

45. Clasificarea metodelor de anestezie loco-regională utilizate în stomat şi Ch OMF

I LOCALE
1 Refrigerație
2 De contact (badijonare, îmbibiție, pulverizare)
3 Injecție
a) la distanță (baraj)
Z) Plexală
c) Intrapulpară
d) Intraligamentară
e) Intrapapilară
II REGIONALE
1 Troncular periferice la Maxilă
a) n.incisiv (n.nazopalatin)
b) n.infraorbital
c) tuberozitate (n.alveolar supero-posterior)
d) orificiul palatin mare
2 Troncular periferice la Mandibulă
a) Spina Spix (n.alveolar inf + n.lingual)
b) n.mandibular
c) n. Mentonier
d) n.bucal
e) n.lingual
3 Troncular bazală
a) foramen oval
b) foramen rotund

46. Anestezia de contact (aplicativă). Indicaţii, tehnica, substanţe utilizate.

Se bazează pe permeabilitatea mucoasei pentru o serie de substanţe anestezice cu posibilitatea
de a determina insensibilitatea stratului superficial al mucoasei şi a ţesutului submucos (2-3
mm).
 Concentraţia anestezicului folosit este mai mare decât pentru injectare.
Se foloseşte un produs având ca ingredient activ Xilina în concentraţie de 5-10%, sau mai rar
tetracaina 2%, butacaina 4%, benzocaina 14%, prilocaina 4%, amethocaina.
NB! Se realizează in practică cu substante anestezice sub formă de:
a. lichide: cocaină 10%; pantocaină 2%; xilină 5-10%; percaină 2%; pribenzamină 4%;
piperocaină10%; hurricaină (benzocaină 20%); benzocaină-novol 10%; diclonină hidroclorid
0,5%; gingicain.
b. paste: contralgin pastă; contralgan pe bază de cocaină; pomadă de xilină (xilocaină 5%);
pomadă benzocaină 5-10%
c. pulberi: ortoform 5-10%; benzocaină.f f
d. aerosoli: lidocaină 10%.
e. gel: lidocaină 5%; benzocaină 20% (hurricaină); preject; gingicain.
f. unguente: alfacaină 5%; lidocaină 5%; xylocaină 5%; butacaină sulfat.
g. spray: gingicain; peryl; xylestesin; neosinalgin; lidocaină 10%; xylocaină 10%.

Indicații :
-Intervenţii pe fibromucoasa gingivală (detartraj, adaptarea unei coroane la colet, finisarea
unei obturaţii de colet, înaintea puncţiei anestezice)
-Suprimarea reflexului de vomă în cazul folosirii materialelor de amprentă sau plicării
filmului radiologic distal în cavitatea orală.
-Extragerea dinţilot temporari mobili, cu rizaliza accentuată
-Incizia abceselor superficializate la mucoasă.
!Relativ rar folosite în prezent atât în medicina dentară cât şi în chirurgia OMF deoarece
interesează doar părţile moi, fiind mai frecvent folosite în sfera ORL

Tehnica de utilizare :
Izolarea regiunii de anesteziat cu comprese sau rulouri de vată după aplicarea aspiratorului de
salivă
Uscarea prealabilă a locului de aplicare a anestezicului,
Aplicarea sub formă de pastă (prin badijonare) sau prin pulverizare.
Instalarea anesteziei (2 -3 minute până la 10-15 minute) şi apoi efectuarea manoperelor
Durata anesteziei este de la 10-15 minute şi poate dura uneori până la 45-60 minute.

Produsele sub formă de aerosoli sunt foarte folosite, totuși cele sub formă de paste sunt mai
bune deoarece se poate aprecia exact cantitatea de anestezic folosit.

Anestezia topică se poate utiliza şi în cazul unui nerv situat relativ submucos.
Tehnica de "imbibiţie" (O. Theodorescu) şi se foloseşte pentru:
• anestezia nervului lingual în şanţul mandibulolingual, în dreptul molarului de minte;
• anestezia nervului nazopalatin al lui Scarpo pe podeaua fosei nazale, anterior de cornetul
inferior (Procedeul Escot).

47. Tehnica de bază a anesteziei prin injectare. Instrumentarul necesar.

a)seringi pentru fiole sau pentru carpule
-pt fiole – din material plastic; au un corp, un piston si un ac; sunt de unica folosinta
- pt carpule – din plastic(de unica folosintza) – 2-5 ml capacitate, ac atraumatic cu diametru
de 0,6-0,8mm si lg de 25-50mm
- au posibilitatea de aspiratie
- din metal (se pot steriliza)
- pt injectari sub presiune – intraligamentare
 - carpula ascunsa in seringa
- presiune ft mare
- introducerea ft rapida a anestezicului
b)carpule cu substanta anestezica
- au inscriptionat felul anestezicului, concentratia, vasoconstrictorul asociat, concentratia
lui,volumul de substanta si termenul de valabilitate
c)trusa de consultatie
d)comprese sterile
e)antiseptic pentru mucoasa

48. Anestezia infiltrativă. Indicaţii, tehnica.

Cea mai folosita metoda in medicina dentara
Presupune introducerea anestezicului in tesut cu ajutorul seringii si dispunerea lui in
aproprierea terminatiilor nervoase sau lîngă un trunchi nervos (anestezie tronculara)
Anestezia submucoasa- în abcese superficiale (strict submucos)
-Pătrunderea acului submucozal, deasupra pocesului septic
-Infiltrarea anestezicului de-a lungul viitoarei linii de incizie
-La înaintarea acului în țesut - (ischemierea)=>
-Incizia rapida,pt ca durata anestezicului e mică,apar senzatii de durere pt. că nu e anesteziat
și periostul
Anestezia intradermica - se adreseaza tegumentului pt excizia unor formatiuni mici, pt
corectarea unor defecte postextractionale sau pt plastii cu lambouri locale mici
în straturi – pătrunzînd dermul
*Anestezia subcutanata “in straturi”-se introduce acul la nivelul dermului si se infiltreaza
strat cu strat aria viitoarei plagi operatorii
*Anestezia subcutanata “in baraj”-infiltrare la distanta de leziune,creîndu-se aria patrulatera
ce circumscrie viitoarea plaga.
Acul patrunde subcutanat in 2 puncte diametral opuse,care sunt 2 din cele 4 vîrfuri ale
patrulaterului.Printr-o rotatie la 45°se realizeaza 2 laturi ale patrulaterului
Anestezia intraligamentara-cu seringi speciale cu ac,care la apăsarea pistonului eliberarează
0,20ml anestezic
Indicatii-pacientii cu risc hemoragic(hemofilici,tratament cu anticoagulante, tulburări
hepatice)
Acul prin papila dentara cu bizoul orientat spre dinte se pătrunde in spatiul alveolo-dentar
unde lasa o cantitate 0,20 ml
La pluriradiculari presupune si punctii vestibulare si palatiale/linguale
-Avantaje:
1.posiblitatea anestezierii la un singur dinte
2. durata scurta de instalare 25-40s
3.cantitate redusa a substanței 0,15-0,20 ml
4.lipsa anesteziei la nivelul partilor moi
Teritoriu anesteziat: fibromucoasa gingivală, os alv, pachetul vasculo-nervos dentar)
-Dezavantaje
1.seringi speciale
2.apare frecvent aleveolita postextractionala
3.durere locala postanestezică
Anestezia intraosoasa -la mandibula, se urmareste infiltratia sol.anestezice in spongioasa
osoasa prin traversarea corticalei
 Teritoriu anesteziat: fibromucoasa gingivală, os alv, pachetul vasculo-nervos dentar)
Indicatii-pacientii cu risc hemoragic(hemofilici,tratament cu anticoagulante, tulburări
hepatice)
Acul prin papila dentara cu bizoul orientat spre dinte se pătrunde in spatiul alveolo-dentar
unde lasa o cantitate 0,20 ml
La pluriradiculari presupune si punctii vestibulare si palatiale/linguale
Tehnica : perforator cu mandren care străbate corticala și permite substanței să ajungă
intraosos la spongioasă.
-perioada de instalare scurta=30sec
-durata anesteziei=15-45 min

Anestezia paraapicala supraperiostala(PAS,anestezia plexala) vezi mai jos 49

49. Anestezia plexală. Indicaţii tehnica.

Indicații :
• extracţii dentare.
• rezecţii apicale
• inserarea implanturilor dentare
• intervenţii chirurgicale parodontale
• extirparea tumorilor gingivale şi a chisturilor de mici dimensiuni
Contraindicații: afecţiuni de tip supurativ situate la nivelul locului de puncţie, existând riscul
de diseminare, ca şi în cazul unor ulceraţii sau tumori.

Tehnica : Puncţia anestezică se efectuează în vestibulul bucal, în mucoasa mobilă, deasupra

apexului dintelui, acul având bizoul orientat spre planul osos.
Direcţia oblică a acului permite injectarea supraapicală supraperiostală a soluţiei anestezice.
Retragerea acului se va face lăsînd atât mezial cât şi distal o cantitate mică de soluţie
anestezică, procedeu care permite extinderea teritoriului anesteziat.

Cantitatea de anestezic folosită pentru anestezia plexală este de 1,5 - 1,7 ml.

Anestezia plexală a incisivilor centrali superiori necesită ca puncţia anestezică să se efectueze

trecând cu acul din partea opusă prin frenul buzei superioare (anestezie
transfrenulară),deoarece permite abordul supraapical direct şi blocarea fibrelor nervoase
contra laterale.

Cel mai frecvent utilizată la maxilar. Presupune injectarea anestezicului supraperiostal şi

difuzarea lui prin canalele haversiene în grosimea osului unde anesteziază ramurile dentare
înainte ca ele să pătrundă în apexul dintelui.
Se poate utiliza doar în regiunile cu corticală osoasă subţire pentru ca anestezicul să poată
difuza.
Tehnica aplicată la maxilar pe toată întinderea sa, cu rezerve în ceea ce priveşte molarul de
şase ani unde structura osoasă a crestei zigomatico-alveolare împiedică difuzarea optimă a
soluţiei.
La mandibulă, numai zona frontală are o structură osoasă ce permite difuzarea transosoasă
a anestezicului prin această tehnică.
Anestezia plexală este mai eficientă la copii şi la tineri având în vedere prezenţa unei
corticale osoase mai puţin dense şi o spongie cu canale haversiene mai largi.
Acest procedeu asigură anestezia a 1-2 dinţi, a mucoasei vestibulare, periostului şi osului
în zona în care s-a infiltrat substanţa anestezică
50. Anestezia n. alveolar inferior pe cale orală la spina Spix.
Reperele, tehnica, zona de inervație, accidentele.
Teritoriul anesteziat permite intervenţii asupra osului, dinţilor, gingivomucoasei vestibulare
(de la gaura mentonieră la linia mediană) pe o hemiarcadă, precum şi a părţilor moi
labiomentoniere,cu excepţia ariei inervate de nervul bucal (mucoasa vestibulară distal de
gaura mentonieră).

- Hemimandibula de partea respectivă : osul dinții paradonțiul

- Mucoasa de pe versantul vestibular al crestei alveolare inferoare din dreptul caninului pînă
la linia mediană, buza inferioară și părțile moi mentoniere
- Mucoasa pe versantul lingual al crestei alvolare inferioare, planșeul bucal și hemilimba
anterior ”V”-ul lingual

Reperele pentru spina Spix :

• creasta temporală, medial şi posterior de marginea anterioară a ramului mandibular.
• plica pterigomandibulară situată de-a lungul marginii anterioare a m.pterigoidian intern.
• planul de ocluzie al molarilor inferiori.
• margina anterioară a ramului ascendent
• trigonul retromolar

Prin palpare cu indexul mâinii stângi, când anestezia se practică pe partea dreaptă,
sau cu policele când anestezia se efectuează pe partea stângă, se reperează marginea
anterioară a ramului mandibular, degetul rămânând fixat între marginea anterioară şi creasta
temporală, ţinând în tensiune părţile moi.
Locul de puncţie este între creasta temporală şi plica pterigomandibulară la 1 cm deaupra
planului de ocluzie al molarilor inferiori la pacientul dentat şi la 1,5 cm faţă de creasta
edentată.

Direcţia acului este la Început sagitală antero·posterior până când se ia contact cu osul în zona
crestei temporale, corpul seringii rămânând paralel cu arcada inferioară.
Acul va progresa în contact cu osul, înaintând în profunzime pe faţa internă ramului
mandibular şi, pe măsură ce pătrunde, datorită oblicităţii acestuia, necesitatea
menţinerii contactului osos, va deplasa progresiv corpul seringii către linia mediană a
mandibulei, ajungând chiar în dreptul caninilor sau premolarilor arcadei opuse, În funcţie de
oblicitatea ramului mandibular.
Injectarea: cînd acul atinge osul.
La 1 cm în profunzime se anesteziază nervul lingual, apoi la 1,5-2 cm nervul alveolar inferior
situat mai posterior.
Această tehnică de anestezie la S.Spix presupune obligatoriu şi anestezia n. bucal pentru orice
intervenţie chirurgicală dento-alveolară, în zona laterală a mandibulei.

Accidente ale puncţiei anestezice la spina Spix:

• ruperea acului
• înţeparea pachetului vasculo-nervos cu producerea a unei hemoragii / hematom
de dimensiuni reduse, fie a unei nevrite tranzitorii.
• pătrunderea substanţei anestezice în vas va duce la antrenarea substanţei anestezice în
circulaţie producând tahicardie, paloare,lipotimie.
 Greşelile de tehnică care duc la neinstalarea anesteziei se datorează nerespectării locului de
puncţie şi a direcţiei acului, astfel:
• puncţia efectuată mai jos nu va intercepta n.alveolar inferior la intrarea în canalul
mandibular şi anestezia nu se instalează.
• puncţia efectuată mai sus va determina anestezia n. auriculotemporal (anestezia pavilionului
auricular) sau paralizia muşchiului maseter.
• puncţia efectuată prea lateral (În afară) va duce la propti rea acului În marginea anterioară a
ramului mandibular, fără instalarea anesteziei pe traiectul nervului alveolar inferior.
• puncţia efectuată prea medial (Înăuntru) de plica pterigomandibulară va determina o
anestezie la nivelullaterofaringelui Însoţită de tulburări de deglutiţie.
• puncţia efectuată prea profund (2,5-3 cm) va infiltra glanda parotidă cu anestezia nervului
facial şi pareza tranzitorie a acestuia (1-2 ore).

51. Anestezia mandibulară (torusală), procedeul Vaisbrem.

Reperele, tehnica, zona de inervație, accidentele.
Raporturile de vecinătate ale celor trei nervi la nivelul tuberozităţii mandibulare, cu dispunere
dinspre anterior spre posterior (n.bucal, n.lingual, n.alveolar inferior)
Repere : Diferă doar locul de puncţie
• creasta temporală, medial şi posterior de marginea anterioară a ramului mandibular.
• plica pterigomandibulară situată de-a lungul marginii anterioare a muşchiului pterigoidian
intern.
• planul de ocluzie al molarilor inferiori.
• margina anterioară a ramului ascendent
• trigonul retromolar
Se reperează plica pterigomandibulară şi marginea anterioară a ramului mandibular.
Puncţia practicându-se între aceste două repere la 0,5 cm sub planul de ocluzie al molarilor
superiori sau la 1,5 cm deasupra planului de ocluzie al molarilor inferiori.
La pacienţii la care lipsesc molarii superiori, puncţia se practică la 1,5 cm sub creasta
alveolară superioară.
Direcţia acului este perpendiculară pe planul mucos, astfel încât corpul seringii se află
în dreptul primului molar de partea opusă.
Acul pătrunde ~ 1,5 cm luând contact osos la nivelul tuberozităţii mandibulare.
Aici se lasă o primă cantitate de anestezic pentru n.lingual şi alveolar inferior, apoi se retrage
acul 3-4mm injectându-se restul soluţiei anestezice pentru nervul bucal.

Teritoriul anesteziat permite intervenţii asupra osului, dinţilor, gingivomucoasei vestibulare

(de la gaura mentonieră la linia mediană)pe o hemiarcadă, precum şi a părţilor moi
labiomentoniere,cu excepţia ariei inervate de nervul bucal (mucoasa vestibulară distal de
gaura mentonieră).
- Hemimandibula de partea respectivă : osul dinții paradonțiul
- Mucoasa de pe versantul vestibular al crestei alveolare inferoare din dreptul caninului pînă
la linia mediană, buza inferioară și părțile moi mentoniere
- Mucoasa pe versantul lingual al crestei alvolare inferioare, planșeul bucal și hemilimba
anterior ”V”-ul lingual

Accidente :
• ruperea acului
• înţeparea pachetului vasculo-nervos cu producerea a unei hemoragii / hematom
de dimensiuni reduse, fie a unei nevrite tranzitorii.
 • pătrunderea substanţei anestezice în vas va duce la antrenarea substanţei anestezice în
circulaţie producând tahicardie, paloare,lipotimie.

52. Anestezia n. bucal. Reperele, tehnica, zona de inervație, accidentele.

Anestezia nervului bucal - anestezie de completare pt mucoasa gingivo-alveolară situată
distal de gaura mentonieră.
Repere :
- Marginea anterioară a ramului ascendent mandibular
- Baza apofizei coronoide
- Planul de ocluzie al arcadei superioare, 1cm înapoi și desubtul canal Stenon (c.excretor al
Parotidei în dreptul M1 sup)

Tehnica anesteziei troncular perfierice a n.bucal: la pacientul cu gura larg deschisa se

palpează marginea anterioară a ramului ascendent mandibular
Puncția — intersectia dintre planul ocluzal superior si baza apofizei coronoide.
Acul orientat orizontal, dinspre anterior spre posterior, capul acului ajunge la comisura bucală
opusă.
Se lasă depozitul anestezic în vecinătatea marginii anterioare a ramului ascendent, la baza
apofizei coronoide, fărâ a înțepa periostul.
Perforarea m.buccinator 1cm 1-2ml

Teritoriul anesteziat:
- mucoasa versantului vestibular al crestei alveolare inferioare, în dreptul molarilor;
- mucoasa jugală
- pielea obrazului si a regiunii labiocomisurale.

Tehnica anesteziei n.bucal prin infiltrație locală submucoasă :

Gura întredeschisă , se depărtează cu mîna stîngă părțile moi labio-geniene, expunîndu-se
șanțul vestibular inferior.
Puncția : în mucoasa mobilă a vestibulului inferior, în drpetul zonei de lucru
Se lasă depozitul anestezic submucos
Repere : fundul șanțului vestibular

Accidente :
• ruperea acului
• înţeparea pachetului vasculo-nervos cu producerea a unei hemoragii / hematom
de dimensiuni reduse, fie a unei nevrite tranzitorii.
• pătrunderea substanţei anestezice în vas va duce la antrenarea substanţei anestezice în
circulaţie producând tahicardie, paloare,lipotimie.

53. Anestezia n. lingual . Reperele, tehnica, zona de inervație, accidentele.

Nervul lingual se anesteziază de obicei odată cu nervul alveolar inferior.
Se practică pentru intervenţii chirugicale asupra planşeului bucal şi limbii.

Repere: fața internă a corpului mandibulară, ultimii molari, șanțul sublingual.

Teritoriul anesteziat:
• versantul lingual al crestei alveolare de la ultimul molar la linia mediană.
• mucoasa hemiplanşeului bucal.
• regiunea presulcală a hemilimbii de partea anesteziată.
 Tehnica:Gura larg deschisă, limba poziție medială pt evidențierea șanțului sublingual
Puncția –în dreptul ultimului molar, înainte și înăuntru unghiului intern al mandibulei în
treimea distală a mucoasei a șanțului sublingual.
Ac orientat înapoi și înafară spre os pătrunzând submucos 1-2mm – 0,5-0,8 ml

b) Pentru portiunea anterioară a planșeului bucal,unde nervul e situat superficial.

Puncția in dreptul Caninului sau Premolarului I, în unghiul de răsfrîngere a mucoasei
procesului alveolar spre planșeu

Accidente :
• ruperea acului
• înţeparea pachetului vasculo-nervos cu producerea a unei hemoragii / hematom de
dimensiuni reduse, fie a unei nevrite tranzitorii.
• pătrunderea substanţei anestezice în vas va duce la antrenarea substanţei anestezice în
circulaţie producând tahicardie, paloare,lipotimie.

54. Anestezia n. mentonier pe cale endobucală.

Reperele, tehnica, zona de inervație, accidentele.
La nivelul găurii mentoniere n.alveolar inferior se bifurcă în nervul incisiv care reprezintă
porţiunea terminală a acestuia, intraosoasă şi nervul mentonier care iese prin
orificiul mentonier şi asigură sensibilitatea părţilor moi respectiv hemibuza inferioară şi
regiunea mentonieră.
Teritoriul anesteziat :
Dinţii frontali inferiori de partea anesteziată (uneori primul premolar), procesul alveolar şi
fibromucoasa vestibulară între gaura mentonieră şi linia mediană, hemibuza inferioară şi
tegumentul regiunii mentoniere de partea respectivă.
Repere : Gaura mentonieră - faţa externă a corpului mandibulei la jumătatea înălţimii osului
între rădăcinile celor doi premolari.
Trecerea mucoasei mobile în cea fixă.
La edentaţi, gaura mentonieră - la mijlocul distanţei dintre simfiza mentonieră şi marginea
anterioară a muşchiului maseter.
Uneori, datorită atrofiei accentuate a procesului alveolar, gaura mentonieră poate ajunge
foarte aproape de creasta alveolară, sau chiar pe creastă, sub mucoasa gingivală.
Puncţia În vestibulul inferior în mucoasa mobilă În dreptul rădăcinii meziale a M1
Acul - direcţie oblică în jos, înăuntru şi înainte, făcînd un unghi de 15·20° cu axul
premolarului doi şi având astfel înclinarea corespunzătoare canalului mentonier care priveşte
în sus, înapoi şi în afară.
După traversarea mucoasei se atinge planul osos şi prin tatonare se pătrunde în gaura
mentonieră.
La angajarea acului în canal, acesta devine fix, iar pacientul acuză o fulgeraţie în incisivi. Se
injectează o cantitate de 0,5-1 ml soluţie anestezică.
Injectarea la nivelul găurii mentoniere produce numai anestezia părţilor moi, iar pătrunderea
în canalul mentonier produce şi anestezia dinţilor şi procesului alveolar.
Accidente :
• ruperea acului
• înţeparea pachetului vasculo-nervos cu producerea a unei hemoragii / hematom
de dimensiuni reduse, fie a unei nevrite tranzitorii.
• pătrunderea substanţei anestezice în vas va duce la antrenarea substanţei anestezice în
circulaţie producând tahicardie, paloare,lipotimie.
Indicații:
 • completarea anesteziei nervului alveolar inferior când se efectuează proceduri terapeutice la
nivelul liniei mediene, prin infiltraţie la gaura mentonieră opusă.
• intervenţii chirurgicale labio·mentoniere când anestezia locală prin infiltraţie deformează
părţile moi.
56. Instrumentarul utilizat în Chirurgia OMF
Trusa pentru examinare:
- Oglinda stomatologica
- Sonda stomatologica
- Pensa stomatologica
- Excavator stomatologic

Instrumentar utilizat la extractii

De baza:
-Cleste stomatologic
-Elevatoare
Auxiliar:
-Sindesmotoamele
-Chiuretele
-Bisturiul
-Decolatoare
-Pense hemostatice
-Freze chirurgicale
-Pense (chirurgicale, stomatologice, anatomice)
-Ciupitor de os
-Raspel
-Ciocanas si daltita
-Portac
-Foarfecele
-Farabef (dilatatoare de plaga)
-Deschizator de gura
-Material de suturare ( rezorbabile “artificiale, in profunzime” ; nerezorbabile
“monofilamente, cril”)
-Preparate hemostatice

57. Instrumentarul accesoriu pentru extracția dentară

Din acest grup de instrumente fac parte:

-Sindesmotoamele
-Chiuretele
-Bisturiul
-Decolatoare
-Pense hemostatice
-Freze chirurgicale
-Pense (chirurgicale, stomatologice, anatomice)
-Ciupitor de os
-Raspel
-Ciocanas si daltita
-Portac
-Foarfecele
-Farabef (dilatatoare de plaga)
 -Deschizator de gura
-Material de suturare ( rezorbabile “artificiale, in profunzime” ; nerezorbabile
“monofilamente, cril”)
-Preparate hemostatice
Sindesmotomul- instrument format din miner si parte activa. Partea active prezinta o lama
foarte subtire si taioasa care este insinuate intre dinte si marginea gingivala in regiunea
coletului dintelui apoi intre radacina si alveola( in spatial periodontal) pentru lezarea
ligamentelor dento-alveolare.
Chiuretele- cu ajutorul lor indepartam tesuturile de granulatie din interiorul sau din regiunea
periapicala a alveolei, inlaturam ramasitele de memrana chistica, diferite tipuri de sechestre in
caz de osteomielita si aschiile sau sechelele osoase sau de provinienta dentara in cazul
extractiei atipice.
Ciupitorul de os- pentru slefuirea marginilor ascutite a alveolelor in caz de extractii multiple,
pentru inlaturarea sepurilor intrerradiculare.
Raspel –raclator de os, slefuirea surplusului de tesut osos
Ciocanas si daltita- pentru corectarea grefelor osoase
Portac- instrument asemanator cu un foarfece cu ajutorul caruia se mentine acul pentru a
sutura
Farabeh- dilatator de plaga, indepartarea marginilor plagii
Bisturiul- (mai des se foloseste lama 15,20) pentru efectuarea inciziilor.

59.Extracţia dentară ca intervenţie chirurgicală, difiniţia

Extractia dentara- interventie chirurgicala ce consta in inlaturarea unui dinte ce provoaca sau
intretine procese inflamatoare locale sau generale, ce nu pot fi lichidate prin tratament
conservative.
60.Istoricul extracţiei dentare
Se considera a a fi prima interventie de ordin stomatologic efectuata la om. In cadrul
medicinii arhaice era efectuata de preoti, magi, apoi de medicii laici(nomazi). In descoperirile
arheologice e demostrat ca extractia dentara a aparut cu 3000 ani i.e.n.
”.La inceput in China, Japonia veche, si Mesopotamia se practicau exctractile dentare digital.
Apoi a inceput sa se foloseasca o serie de instrumente cum ar fi
Pelicanul. Acesta producea distructii considerabile si afectarea tesuturilor. Astfel acesta a fost
modificat de Ambroise Pare. Instrumentul cu forma de cioc de pelican a fost descoperit de un
doctor francez, Guy deChaulie, a fost folosit pana la sfarsitul secolului al xvIII-lea.Designul
urmatoarei inventii era inspirit de cheie de unde si denumirea
cheia dintilor

61.Indicaţiile extracţiei dentare: absolute și relative.

Absolute:
1. Atunci cind dupa toate metodele de tip conservativ procesul inflamator din periodont nu se
linisteste dar se acutizeaza.
2. Gangrena complicata, in care nu se poate de aplicat tratament endodontic simplu sau asociat
cu metode chirurgicale ajutatoare.
3. Dinti ce provoaca si intretin procese inflamatorii acute sau cornice(sinusite, adenite,
osteomielite)
4. Dinti cu procese patologice periapicale ce provoaca manifestari severe la distant in cadrul
maladiilor de focar.
5. Dinti temporali ce provoaca tulburari severe de eruptive
6. Dinti cu fractura radiculara in treimea superioara a radacinii.
7. Dinti la care tratamentul endodontic este imposibil
8. Parodontopatii marginale cornice cu mobilitate accentuate de gradul 3

Relative:
1. Dinti cu distructii corono-radiculare intinse ce nu pot fi restabilite prin diferite procedee
terapeutice sau ortopedice
2. Dinti cu fractura radiculara in treimea medie sau inferioara a radacinii
3. Dinti din focarele de fractura a maxilarelor ce impiedica repozitia fragmentelor
4. Dinti extruzati sau supranumerari
5. Dinti in malpozitie ce provoaca leziuni traumatice ale mucoasei
6. Dinti inclusi ce nu pot sa erupa normal (distopiati, retinati)
7. Dinti care provoaca iritari cornice locale generind tumori
8. In cazuri severe de inghesuire a dintilor
9. Dinti cu instrumente endodontice fracturate in canalul radicular.

62. Contraindicaţiile locale și generale.

*Contraindicaţiile absolute ale extracţiei sunt leucemia acută şi infarctul miocardic recent
(mai recent de 6 luni).

*Contraindicaţiile relative sunt legate de unele afecţiuni locale sau generale. Acestea
implică in unele situaţii temporizarea extracţiei dentare şi acolo unde este necesar, aplicarea
unui tratament specific pentru afecţiunea locală sau pentru compensarea afecţiunii generale.

-Maladii renale( glomerulonefrita acuta)

-Hepatita infectioasa in stare acuta
-Maladii de singe (leucoze, hemofilie)
-Hipoavitaminoza
-Maladii infectiase acute (difterie, tuberculoza)
-Maladii a SN (meningita, encefalita)
-Maladii psihice in acutizare (epilepsia)
-Graviditatea (in 1-2, 8-9 luna de sarcina)
-Boala actinica acuta
-Sida, imuno-dificitar dobindit

*Contraindicaţiile locale extracţiei sunt:

• leziuni locale ale mucoasei orale (herpes, stomatite, alte, cheilite, candidoze etc.);
• sinuzita maxilară rinogenă;
• procese supurative acute (pericoronarite acute, celulita acută, abcese periosoase, abcese ale
spaţiilor fasciale, flegmoane) – acesetea impun mai intâi drenajul colecţiei şi temporizarea
extracţiei până la remiterea fenomenelor
inflamatorii acute;
• pacienţi care urmează sau au urmat recent un tratament radioterapeutic la nivelul extremităţii
cefalice; În aceste situaţii, la nivel local există un risc crescut de osteoradionecroză declanşată
de traumatisrnul local al extracţiei dentare; de asemenea, la pacienţii supuşiradio-
chimioterapiei, (indiferent de regiunea
 afectată), se vor avea În vedere contraindicaţiile şi precauţiile legate de starea general a
pacientului;
• tumori maligne În teritoriul oro-maxilo-facial, nu se vor practica extracţii dentare ale unor
dinţi situaţi intr-o masă tumorală malignă!

*Contraindicaţiile generale ţin de terenul pacientului şi necesită de cele mai multe ori un
abord interdisciplinar. În aceste situaţii, este necesară temporizarea extracţiei dentare până la
compensarea afecţiunii de bază . De asemenea,
in unele afecţiuni, se vor avea În vedere precauţiile specifice afecţiunii generale.

-Bolile cardiovasclare. Infarctul miocardic recent (sub 6 luni) este o contraindicaţie absolută
a extracţiei dentare.
- Tratamentele anticoagulante
- Diabetul zaharat.
- Leucemiile acute
-Tulburarile hepatice
-Infectia Hiv-Sida
-Imunosupresoarele
-Corticoterapia
-Radioterapia la nivelul extrimitatii cefalice
-Chimioterapia
-Sarcina(primele 2 luni si ultima luna)
63. Indicaţii pentru utilizarea cleştelor în extracţia dentară și radiculară.
1.Dintii a caror portiune coronara este integra sau partial distrusa, permitind aplicarea corecta
la colet a clestelui
2.Radacinile dentare care prezinta o portiune extraalveolara sufficient de proieminenta si
rezistenta pentru a putea fi prinsa cu clestele
3. Radacinile dentare care se gasesc la limita peretelui alveolar, osul permitind crearea cu
elevatorul sau cu freza a unui sant periradicular unde sa poata fi insinuate falcile clestelui,
asigurind o prize eficienta pe radacina.
64. Indicaţii pentru utilizarea elevatoarelor în extracţia dentară și radiculară

Dintii cu coroane conice care nu permit o adaptare corecta a falcilor clestelui, precum si
radacinile situate sub limita marginii procesului alveolar se extrag cu elevatoarele

65 Principii generale de tehnică în extracţia dentară: etapele de bază

1. Aplicarea clestelui in axul dintelui.

2. Insinuarea clestelui sau adaptarea falcilor submucoperiostal. Intii pe suprafata orala, unde
vizibilitatea e redusa, apoi vestibular.
3. Fixarea clestelui. Falcile adaptate in jurul coletului si in axul de implantare a radacinilor
pentru ca forta de presiune executata pe miner sa fie eliberata de a lungul axului vertical, ofera
eficienta in dilatarea si expansiunea osului alveolar.
4. Luxarea dintelui. Realizeaza largirea progresiva a alveolei si-n urmare ruperea ligamentelor
dento-alveolare, in consecinta- mobilizarea dintelui.
In functie de grosimea tablei osoase alveolare si rezistenta opusa de os, se va insista in partea
unde table osoasa este mai subtire.
 -Miscari de rotatie (rasucirea dintelui in axul sau). Se efectueaza la dintii monoradiculari cu
radacini drepte.

-Miscari de basculare oro-vestibilare. Trebuie sa fie lente, bine dozate pentru prevenirea
fracturii radiculare si a peretelui alveolar.

5. Extractia propriu-zisa.
Dupa mobilizarea suficienta a dintelui, acesta capata un joc liber in alveola. Se adauga o forta
de tractiune in ax la miscari rotative(basculare) lent-progresiv insistind in sensul in care
amplitude mobilitatii e mai mare si osul cedeaza mai usor.
E necesar de dirijat forta de tractiune in ax, pentru ca la extractive sa nu izbim dintii arcadei
antagoniste.

66.Principii generale de tehnică în extracţia dentară: etapele auxiliare

-Sindesmotomia- sectionarea ligamentului circular pentru insinuarea clestelui. Se efectueaza
cu sindesmotomul, netezitorul, bisturiul, elevatorul drept.
-Chiuretajul alveolei- Indepartarea tesuturilor patologice restante, tesutului de granulatie
periapicale, granuloame, chisturi, sechele dentare\radiculare. Mai are ca rol stimularea
hemoragiei pentru a umple alveola cu singe din care se formeaza mai apoi cheagul sanguine
ce serveste ca un pansament bio si matrice primara la restabilirea osoasa. Se efectueaza cu
chiuretele.

82.Hemostaza. Tehnica efectuării. Materialul folosit.

Se curata intii cavitatea bucala de cheaguri.Apoi se curata plaga alveolara prin spalare cu apa
oxigenata sau ser fiziologic,stabilinduse forma si locul singerarii.In cazul hemoragiilor
marginale din plaga gingivomucoasa se va face o apropiere cit mai strinsa a partilor moi peste
alveola dupa care de la caz la caz se recurge la sutura sau se aplica un tamponament
compresiv supraalveolar.Sutura nu este indicata in cazurile cind mucoasa este
inflamata,tumefiata sau cind exista procese septice evolutive endoalveolare.Aceasta metoda
poate duce pentru un moment la oprirea singerarii.
In cazul hemoragiilor in masa cind singerarea se produce atit din gingivomucoasa cit si din os
hemostaza se va face prin tamponament compresiv in felul urmator:se curata alveola de
cheaguri alterate si eventualele tesuturi patologice.Daca exista ciocuri osoase proeminente
care in mod evident erita mucoasa se va face regularizarea cu ajutorul unei chiurete.Marginile
gingivomucoasei se aplica cit mai intim pe os si daca e posibil se pun 1-2 fire de sutura.Se
aplica apoi un tamponament compresiv supraalveolar ,cautind ca marginile gingivomucoasei
sa fie adunate peste creasta.Tamponamentul compresiv intraalveolar va fi folosit doar
excetional in cazul cind exista hemoragii abundente profunde care nu pot fi oprite prin
tamponament supraalveolar.Tamponamentul compresiv este o metoda de necesitate prin care
se realizeaza hemostaza si nu poate fi mentinut mai mult de 48-72 ore deoarece prin presiunea
pe care o exercita asupra tesuturilor si ischemia consecutiva poate determina aparitia unor
leziuni de tip necrotic favorizind complicatiile septice si intirziind cicatrizarea cit mai
rapida.De asemenea sub tamponament compresiv prelungit se produce fibrinolizina care
dizolva cheagul reaparind hemoragia.
83.Suturarea plăgii postextracţionale. Indicaţii, contraindicaţii.
Suturarea plagii postextractionalla favorizeaza formarea unui bun cheag intraalveolar
protejeaza plaga de mediul septic bucal si de iritatiile mecanice si chimice,impiedicind
infectarea si dezorganizarea cheagului.Dupa sutura ,durere postextractionala e mai redusa
cicatrizarea mucoasei si vindecarea osului mai rapide. Sutura nu este indicata in cazurile cind
mucoasa este inflamata,tumefiata sau cind exista procese septice evolutive endoalveolare.Se
sutureaza in cazul unei extractii laborioase pentru a stopa hemoragia.
Principii de suturare:
-Acul trebuie sa intre in tesuturi perpendicular pe suprafata mucoasei.Sa treaca prin tesuturi
de-a lungul curbei sale.
-Sutura trebuie sa fie plasata la o adincime si distanta egala de la incizie pe ambele parti.
-Tesuturile nu trebuie sa fie inchise in tensiune
-Nodul nu trebuie sa fie plasat pe linia de incizie
-Suturile intraorale sunt inlaturate in 7-10 zile.

84.Recomendaţii postextracţionale.

După extracţia dentară simplă, se recomandă aplicarea unui pansament supraalveolar

(o compresă peste alveola postextracţionaIă). Nu se va aplica pansament intraalveolar,
deoarece
acesta constituie un corp străin, putând fi cauza unei alveolite postextracţionale_
Se recomandă pacientului următoarele:
• se menţine pansamentul supraalveolar timp de o oră; dacă hemoragia persistă după
Îndepărtarea pansamentului, se recomandă ca pacientul să revină de urgenţă În cabinet;
• dieta se va relua după Îndepărtarea pansamentului, darÎn ziua intervenţiei aceasta va fi
semilichidă, la temperatura camerei_ Este recomandată masticaţia alimentelor pe hemiarcada
opusă, pentru a evita lezarea plăgii postextracţionale sau pătrunderea alimentelor În alveolă;
• se va evita clătirea gurii, precum şi consumul de băuturi carbo-gazoase În primele zile după
extracţie, pentru a nu disloca cheagul format la nivelul alveolei postextracţionale (cauză de
hemoragie postextracţionaIă);
• se pot face clătiri uşoare cu soluţii antiseptice pe bază de clorhexidină, după 24 de ore de la
extracţie; preferabile sunt spray-urile bucale cu soluţie antiseptică;
• spălatul dinţilor este permis doar Începând cu dimineaţa următoare după ziua extracţiei,
menajând Însă zona plăgii postextracţionale. Pacientul va fi avertizat şi asupra fenomenelor
inerente reacţiei inflamatorii postextracţionale:
• edemul postoperator - poate dura 3-6 zile şi poate fi redus folosind un prişniţ rece aplicat
pe obraz, În dreptul zonei extracţiei;
• durerea postextracţională - este În general moderată, dar se corelează de obicei cu gradul
de dificultate al extracţiei şi pierderea de substanţă osoasă rezultată; poate fi combătută cu
antiinflamatorii şi antialgice uzuale;
• trismusul moderat - poate fi prezent În cazul extracţiei laborioase a molarilor inferiori, şi În
special a celor de minte; severitatea sa evoluează de obicei În paralel cu edemul şi durerea_
Din punct de vedere al intervenţiei locale, antibioterapia nu este necesară În cazul extracţiilor
Simple.Totuşi, În cazul unor alveolotomii laborioase, cu pierderi semnificative de
substanţă osoasă, după extracţii multiple, sau la pacienţi cu afecţiuni asociate este
recomandată
antibioterapia.
Se recomandă de asemenea controlul pacientului a doua zi după extracţii laborioase,
pentru a evalua prezenţa unui eventual hematom_
Firele de sutură neresorbabile vor fi suprimate la 7-10 zile de la extracţie.
85.Etapele cicatrizării plăgii postextracţionale.
Îndepărtarea unui dinte iniţiază aceeaşi secvenţă de inflamaţie, epitelizare, fibrozare şi
remodelare,
care apare În cazul leziunilor tisulare.
 Procesul de vindecare al alveolei se realizează prin granulaţie secundară, fiind necesar
un interval prelungit până la finalizarea lui.Alveola postextracţională va conţine os
cortical (lamina dura), acoperit de ligamente parodontale rupte şi de o bandă de mucoasă fixă
la marginea acesteia. Alveola se umple cu sânge şi formează un cheag ce o va izola de mediul
septic
oral.Etapa inflamatorie, desfăşurată pe parcursul primei săptămâni, va consta În apariţia
fibroblastelor şi dezvoltarea capilarelor de neoformaţie.
Epiteliul format va migra de-a lungul peretelui alveolar până ajunge În contact cu epiteliul
bucal de pe celălalt versant al alveolei postextracţionale.Dacă sub cheagul sanguin
există ţesut de granulaţie, epiteliul bucal va migra peste el.
În primele 6-7 zile postextracţional se acumulează În final osteoclaste de-a lungul corticalei
osoase. În săptămâna a 2-a se produce o cantitate considerabilă de ţesut de granulaţie, care va
ocupa alveola În totalitate. De-a lungul osului alveolar se depune ţesut osteoid, care limitează
dimensiunile alveolei postextracţionale. Procesul continuă În următoarele 2
săptămâni (a 3-a şi a 4-a), epitelizarea fiind completă la sfârşitul acestui interval, În care se
iniţiază şi depunerea de ţesut trabecular nou pefundul alveolei.
Corticala osoasă va fi resorbită complet abia după 4-6 săptămâni de la extracţie, când
radiologic nu mai este vizibilă lamina dura. Pe măsură ce alveola este ocupată de os, epiteliul
se deplasează superior, spre creastă, şi poate ajunge la acelaşi nivel cu mucoasa fixă
adiacentă.
Singurul semn vizibil la nivelul alveolei la un an de la extracţie este o bandă de ţesut fibros
slab vascularizat (cicatricea) situată la nivelul crestei alveolare edentate.

86. Clasificarea accidentelor și complicațiilor locale (imediate si tardive).

Accidente loca: -immediate
-tardive
Accidentele locale immediate(apar in timpul anesteziei):
-Durerea-inteparea trunchiului nervos-La introducerea acului sau in timpul injectarii
anestezicului poate sa apara o durere intensa produsa de inteparea trunchiului nervos sau a
tecii acestuia( la anestezia n.infraorbital)
-Traumatizarea tesurutilor moi-Orice punctie produce traumatism.Punctiile repetate sau
folosirea unor ace cu bizoul turtit vor creste posibilitatea de dilacerare a fibrelor musculare
provocind durere in momentul injectarii sau retragerii acului.
-Distensia tesuturilor-injectarea cu presiune sau introducerea unor cantitati cu exces de
anestezic duce la distensia brusca a tesuturilor moi care se manifesta prin durere vie in timpul
injectarii.Se produce in zonele cu tesuturi inextensibile,aderente de planul osos.
-Injectiile in tesuturile inflamate –injectia e destul de dureroasa insa aceasta durere creste in
cazul cind tesuturile sint deja distinse din cauza edemului inflamator.
-Leziuni vasculare
-Pareze-Se produce in timpul anesteziei la Spina Spix cind injectarea se face profund astfel
substanta anestezica poate patrunde in glanda parotida si infiltreaza ramurile terminale ale
n.facial-anesteziindule.
-Ruperea acului- in cazul penetrarii profunde a tesuturilor moi ex.la spina spix sau
tuberozitate.
În mod didactic accidentele datorate extracţiei dentare pot fi clasificate astfel:
 leziuni dentare.
 leziuni ale părţilor moi perimaxialre.
 leziuni osoase
 accidente sinusale.
 Împingerea dinţilorÎn spaţiile perimaxilare.
  leziuni nervoase.
 luxaţia ATM.

COMPLICAŢIILE EXTRACŢIEI DENTARE

 durerea, tumefacţia, trismusul

 hemoragia postextracţională
Clasificare:
a.) după momentul producerii:
o hemoragia imediată prelungită
o hemoragia precoce (apare la câteva ore de la extracţie)
o hemoragia tardivă (apare la câteva zile de la extracţie)
b.) după felul vasului lezat:
o hemoragie arterială (în jet)
o hemoragie venoasă (continuă)
o hemoragie capilară (în masă)
c.) după cauză:
o hemoragie de cauză locală
o hemoragie de cauză generală
Atitudine terapeutică:
o prevenţie:
 evitarea extracţiilor traumatizante la pacienţii cu afecţiuni asociate
 sutura plăgii postextracţionale şi aplicarea unui pansament supraalveolar
compresiv
 supraveghere pentru 30-60 de minute
o tratament local
 se îndepărtează cheagurile, se irigă abundent alveola cu ser fiziologic
 se pot introduce în alveolă materiale hemostatice, dacă sunt disponibile
 suplimentarea suturii plăgii postextracţionale (dacă este necesar) şi reaplicarea unui
pansament supraalveolar compresiv

 . echimoza şi hematomul
la pacienţii cu teren nefavorabil şi cu hematoame mai mari se poate recomanda instituirea
antibioterapiei
 complicaţii infecţioase:
Alveolita uscată
o se poate produce frecvent în anestezia intraligamentară
o tratament simptomatic (antialgic)
o irigaţiile alveolei cu soluţii slab antiseptice
o chiuretaj alveolar
o aplicarea de conuri cu antibiotice şi anestezice locale
Alveolita umedă
o tratament simptomatic (antialgic, antiinflamator)
o chiuretaj alveolar
o regularizarea marginilor osoase şi avivarea marginilor de gingivomucoasă
o aplicarea în alveolă a conurilor cu antibiotice şi anestezice locale
o antibioterapia nu se impune decât atunci când apar fenomene infecţioase generale (reacţie
febrilă, etc.)
87.Accidente locale la nivelul dinţilor:(fractura coronei dintelui extras, fractura coronei
dintelui antagonist,Fractura rădăcinii dintelui extras,fractura și luxația dintelui
adiacent dintelui extras).
a. Fractura coroanei sau a rădăcinii dintelui de extras este accidentul cel mai frecvent produs,
ca urmare a proceselor carioase extinse, a obturaţiilor voluminoase, a rădăcinilor foarte
convergente sau divergente şi a deformărilor radiculare apicale prin procese de
hipercementoză. Acest accident poate fi produs şi ca urmare a unei tehnici incorecte prin priza
greşită a cleştelui sau manevre intempestive. Dacă accidentul s-a produs, se continuă extracţia
printr-o tehnică adecvată.
b. Luxaţia dinţilor vecini apare ca urmare a folosirii incorecte a instrumentarului de extracţie,
fapt favorizat de înghesuirile dentare când se recomandă utilizarea cleştilor pentru rădăcini.
Acelaşi accident mai poate fi produs şi prin utilizarea incorectă a elevatorului care ia punct de
sprijin pe un dinte vecin, luxându-l.
Dintele luxat sau parţial avulsionat este imobilizat printr-o ligatură, ulterior, urmărindu-se
păstrarea vitalităţii acestuia. Se recomandă evitarea imobilizărilor rigide care favorizează
producerea de anchiloze dentoalveolare şi rezorbţii radiculare externe. Dinţii complet
avulsionaţi se replantează, cu condiţia ca pereţii alveolari să fie integri.
c. Fractura dinilor vecini sau antagonişti se produce prin poziţionarea incorectă a cleştelui,
sprijinul inadecvat cu elevatorul sau în extracţiile cu forţă intempestivă, când se loveşte cu
cleştele în arcada antagonistă. Accidentul este favorizat de procese carioase extinse ale
dinţilor implicaţi sau obturaţii voluminoase ale acestora. Conduita terapeutică faţă de acest
accident este adaptată fiecărei situaţii în parte, în funcţie de direcţia liniei de fractură,
pierderea de ţesut dentar şi gradul de interesare pulpară.

88.Leziuni ale părţilor moi perimaxilare.

Aceste accidente se produc ca urmare a derapării elevetoarelor şi a folosirii lor cu forţă
excesivă. După localizarea leziunilor, acestea pot fi:
a. Plăgi gingivale lineare produse prin deraparea elevatorului sau aplicarea incorectă peste
mucoasă a fălcilor cleştelui. Ca urmare se produce o hemoragie relativ abundentă. Lamboul
mucos astfel produs se excizează dacă nu este viabil sau se suturează dacă se presupune că are
o vascularizaţie eficientă.
b. Plăgi întinse cu denudări osoase importante se produc în timpul extracţiilor dentare
laborioase. Marginile mucoase sunt dilacerate, zdrobite, iar osul alveolar denudat. Se recurge
la regularizarea marginilor osoase şi excizia fragmentelor de ţesuturi moi devitale; se aplică
mucoasa peste peretele alveolar, iar eventualele porţiuni osoase rămase denudate se protejează
cu o meşă iodoformată până la cicatrizarea secundară.
c. Plăgile mucoasei palatine se produc în timpul extracţiei molarilor maxilari prin deraparea
elevatoarelor. Caracteristic pentru aceste plăgi sunt hemoragiile în jet produse prin lezarea
arterei palatine. Datorită faptului că hemostaza nu se poate obţine prin compresiune, este
necesară ligatura arterei în amonte de leziune prin trecerea unui fir de sutură din nylon,
mătase sau catgut cromat prin mucoasă, cuprinzând axul arterial. Firul este legat peste
mucoasă.
d. Plăgile limbii sunt produse prin deraparea elevatoarelor în timpul extracţiei molarilor
mandibulari. Acestea sunt plăgi înţepate, destul de profunde, însoţite de hemoragii abundente
produse prin lezarea vaselor linguale sau hemoragii difuze din masa musculară, cu formarea
unui hematom disecant. Hemostaza se realizează prin sutura în masă a plăgii.
e. Plăgile planşeului bucal se produc prin înţeparea mucoasei şi pot fi însoţite de hemoragii
importante cu constituirea de hematoame disecante de planşeu, care, la rândul lor pot
determina obstrucţie faringiană şi asfixie. Tratamentul constă în sutura plăgii şi drenajul
filiform al acesteia precum şi administrarea de antibiotice cu scopul de a preveni infectarea
hematomului.
f. Eroziunea comisurii bucale beneficiază de tratament prin aplicaţie locală de unguente cu
antibiotice, vindecarea se produce în 7-10 zile.

89.Leziuni osoase: (fractura procesului alveolar, luxația mandibulei, fractura

mandibulei).
Extracţea dentară necesită dilatarea progresivă şi suficientă a pereţilor alveolari pentru a crea
o cale de îndepărtare a rădăcinii din suportul osos. Când această dilatare nu poate avea loc, ca
urmare a unui viciu de tehnică sau a condiţiilor anatomice particulare, osul se fracturează şi se
îndepărtează odată cu dintele. Leziunile osoase legate de extracţia dentară sunt: fractura
peretelui alveolar, fractura tuberozităţii şi fractura mandibulei.
a. Fractura peretelui alveolar interesează de cele mai multe ori peretele vestibular în extracţia
caninului şi a molarilor maxilari, iar la mandibulă peretele lingual în extracţiile incisivilor şi a
molarilor 3. Fragmentul fracturat poate fi desprins complet, îndepărtându-se odată cu rădăcina
dintelui extras sau îşi mai păstrează inserţia periostică.
Tratamentul variază în funcţie de situaţia clinică:
dacă fragmentul este detaşat complet se îndepărtează, marginile alveolei se regularizează şi
mocoasa se suturează;
dacă fragmentul osos este mare şi aderent de periost, se repoziţionează şi se suturează
mucoasa, pacientul fiind dispensarizat în vederea urmăririi consolidării fragmentului; dacă
acesta sechestrează, este îndepărtat.
b. Fractura tuberozităţii maxilarului se produce în timpul extracţiei molarului 3 maxilar, când
se ia punct de sprijin cu elevatorul pe coroana molarului 2, elevatorul acţionând ca o pârghie
de gradul I.
Ca urmare apare o hemoragie importantă, continuă, datorată lezării vaselor din plexul venos
pterigoidian.
Tratamentul variază în funcţie de dimensiunile fragmentului osos:
dacă fragmentul este mic şi desprins complet de periost, se îndepărtează, se regularizează
marginile osoase şi se suturează mucoasa;
dacă fragmentul este mai voluminos şi îşi păstrează inserţia periostică, se finalizează extracţia,
după care se repoziţionează fragmentul, se suturează plaga şi se aplică un pansament menţinut
cu ajutorul unei plăci palatine cu prelungire retrotuberozitară.
c. Fractura mandibulei este un accident foarte rar al extracţiei dentare şi apare în cazul
extracţiilor molarilor inferiori, când se lucrează cu manevre intempestive, factorii favorizanţi
fiind reprezentaţi de modoficări patologice care subminează rezistenţa mandibulei (chisturi
voluminoase, tumori, dinţi incluşi, osteomielită).
Fractura unghiului mandibular se poate produce în timpul extracţiei molarului 3 cu ajutorul
elevatorului Lecluse, când acesta nu are indicaţie de utilizare.
Tratamentul constă în reducerea şi imobilizarea fracturii de mandibulă prin bocaj intermaxilo-
mandibular rigid, după finalizarea extracţiei.

90.Accidente sinuzale:( perforația sinusului maxilar, propulsarea rădăcinii în sinusul

maxilar).
Condiţiile anatomice şi procesele patologice periapicale dezvoltate în legătură cu molarii şi
premolarii maxilari favorizează apariţia accidentelor sinusale. Acestea sunt reprezentate de:
deschiderea sinusului maxilar şi împingerea rădăcinilor în cavitatea sinusală.
a. Deschiderea sinusului maxilar se produce în următoarele situaţii:
-dinţi cu rădăcină lungă şi apex situat intrasinusal, care la extracţie sunt îndepărtaţi cu un mic
fragment de mucoasă sinusală aderent de porţiunea apicală,
-procese periapicale care subminează peretele sinusal şi care favorizează deschiderea
sinusului la chiuretaj,
-molari cu rădăcini divergente care cuprind între ele un recesus sinusal.
Ca urmare a acestui accident se poate constitui o comunicare buco-sinusală, care se complică
ulterior cu o sinuzită maxilară. Elementele de diagnostic în comunicarea buco-sinusală sunt
următoarele:
-dintele extras prezintă ataşat de apex un fragmrnt osos sau de mucoasă sinusală,
-sângerare mai abundentă din alveolă, sângele având uneori aspect aerat,
-proba Valsalva pozitivă (trebuie evitată pentru că poate mări deschiderea şi poate însămânţa
sinusul cu flora bacteriană nazală),
Atitudinea terapeutică variază în funcţie de amplitudeinea deschiderii.
Dacă deschiderea este sub 2 mm nu este necesară o intervenţie suplimentară, ci se dau
pacientului unele indicaţii suplimentare: evitarea variaţiilor de presiune intrasinusale produse
prin strănut, suflatul nasului, fumat.
Dacă deschiderea sinusală este medie (2-6 mm) este necesară sutura alveolei şi aplicarea unui
pansament supraalveolar menţinut prin ligatură în 8, la care se adaugă administrarea unui
decongestionant nazal cu rol de a reduce edemul mucoasei sinusale şi indicaţiile menţionate
anterior.
Dacă deschiderea sinusală este mare (peste 7 mm) este indicată intervenţia chirurgicală de
închidere a comunicării buco-sinusale cu un lambou mucoperiostic vestibular avansat.
b. Împingerea rădăcinilor în cavitatea sinusală este un accident care se produce în legătură cu
dinţii sinusali, în timpul extracţiei cu elevatorul şi este favorizat de absenţa podelei sinusale
sau prezenţa unui strat osos foarte subţire şi fragil. Se pot întâlni două situaţii particulare:
-rădăcina a fost împinsă sub mucoasa sinusală fără ca aceasta să fie perforată,
-rădăcina a fost împinsă în plină cavitate sinusală după perforarea mucoasei.
Rezolvarea oricărei dintre aceste situaţii necesită localizarea restului radicular, pe baza
imaginilor obţinute prin radiografii retrodentoalveolare, ortopantomografie, tomografie
panoramică de sinusuri maxilare sau radiografie pentru sinusurile anterioare ale feţei, în
funcţie de situaţia clinică concretă.
1. Rădăcinile împinse sub mucoasa sinusală se extrag prin tehnica Wassmundt – calea
alveolară lărgită. Aceasta presupune parcurgerea următorilor timpi operatori:
-realizarea unui lambou trapezoidal prin trasarea a două incizii oblic divergente spre fundul de
sac vestibular, plasate de o parte şi de alta a alveolei,
-decolarea lamboului mucoperiostic,
-rezecţia totală a peretelui osos vestibular cu o pensă ciupitoare de os din aproape în aproape,
până ce se descoperă fragmentul radicular,
-îndepărtarea fragmentului radicular cu o pensă sau cu o chiuretă având grijă să nu se
perforeze mucoasa sinusală,
-repoziţionarea lamboului şi sutura,
-protecţia plăgii cu un pansament menţinut printr-un dispozitiv de contenţie.

91.Leziuni ale nervilor(Lezarea parțială a nervului, lezarea totală a nervului).

Nervii interesaţi cel mai adesea sunt nervul nazopalatin, bucal, mentonier şi lingual.
 a. Nervii nazopalatin şi bucal pot fi secţionaţi în timpul realizării lambourilor care să
permită accesul la dinţii incluşi sau rădăcinile dentare care necesită tehnici speciale de
extracţie. Zona inervată este de mică întindere, iar reinervarea după secţiunea filetelor
nervoase se produce în timp scurt, accidentul nefiind invalidant.
b. Lezarea nervului mentonier prin elongare ca urmare a decolării unui lambou,
conduce la anestezie sau parestezie a hemibuzei de aceeaşi parte şi a porţiunii corespunzătoare
de menton. Tulburarea de sensibilitate dispare după câteva săptămâni sau luni. În cazul
secţionării filetului nervos la ieşirea lui din orificiul mentonier sau pe traiectul lui, anestezia
teritoriului tributar este mai profundă, de durată mai îndelungată şi poate rămâne definitivă.
c. Nervul lingual nu se regenerează după traumatisme severe, anestezia este
definitivă şi invalidantă. În consecinţă, sunt contraindicate manevrele care să implice
versantul lingual al procesului alveolar care ar putea să compromită acest filet nervos, risc
important având mai ales intervenţiile pe molarul 3 mandibular.

92.Hemoragii postextracţionale. Clasificația. Diagnostica, profilaxia, tratament.

Pentru orice act chirurgical, hemoragia este un factor ce trebuie avut in vedere, Aceasta
limiteaza confortul operator si uneori poate avea consecinte grave, În functie de cantitatea de
sânge pierdut si de durata hemoragiei.
În mod normal, sângerarea plagii postextractionale se opreste dupa15-20 de minute prin
formarea cheagului sangvin.

In functie de momentul aparitiei:

• hemoragie imediat-prelungită - când sângerarea continuă peste perioada normală de
formare
a cheagului şi nu există tendinţa de oprire spontană,
• hemoragie precoce - sângerarea reapare la 2-3 ore de la extracţie,
• hemoragie tardivă sângerarea se declanşează la câteva zile de la extracţie.

Hemoragiile postextracţionale apar datorită unor factori locali şi/sau generali care, fie se
opun formării cheagului, fie favorizează liza prematură a acestuia.
Factorii locali:
• vasodilataţia secundară, În cazul anesteziilor plexale În care se foloseşte vasoconstrictor;
• persistenţa ţesutului de granulaţie În alveolă;
• prezenţa unor eschile osoase, resturi dentare sau proeminenţe osoase În alveolă, care produc
iritaţii locale;
• plăgi mucoase Întinse, cu delabrări ale gingivomucoasei;
• fractura procesului alveolar;
• lezarea unor vase (de exemplu artera alveolară inferioară);
• nerespectarea de către pacient a instructiunilor privind Îngrijirile postextracţionale (În
special
clătirea cu apă după extracţie).
Factorii generali care determină tulburări
În mecanismul hemostazei:
• vasculopatii (cresc fragilitatea şi permeabilitatea vasculară)
• carenţe vitaminice;
• insuficienţa hepatică;
• infecţii acute (febre eruptive) şi cronice;
• hipertensiune arterială;
• stări alergice;
 • afecţiuni ale sistemului endocrin;
• perioada menstruaţiei;
• trombocitopatii şi coagulopatii congenitale sau dobândite
• afecţiuni care interesează elementele figurate sangvine (leucemii, trombocitopenii, agranu-
lacitoză);
• afecţiuni trombocitare cantitative şi calitative;
• deficienţe izolate sau asociate ale factorilor plasmatici;
• tratamente anticoagulante sau antiagregante plachetare;
• tratamente citostatice.
Profilaxia
Cea mai importantă din acest punct de vedere este o anamneză completă şi corect
condusă, pentru a identifica potenţialii factori de risc sau eventuale tulburări de hemostază in
antecedentele persona le patologice.
În al doilea rând, se vor obţine informaţii privind eventuala medicaţie a pacientului, care
poate interfera cu sângerarea. Hemostaza este influenţată de substanţele din grupul celor 5
"A": Aspirină, Anticoagulante, Antibiotice, Alcool şi Antitumorale (citostatice). Nu se vor
efectua extracţii dentare la pacientii aflaţi in tratament cu anticoagulante orale, fără
un consult interdisciplinar. În al treilea rând, se vor identifica din anamneză bolile care se
asociază cu un risc crescut de sângerare. La pacienţii cu risc, extracţia se va realiza
cât mai atraumatic posibil, mai ales fără dilacerări ale părţilor moi. Hemostaza
prin compresie este de obicei insuficientă. Se suturează plaga postextracţională şi aplicarea
unui pansament supraalveolar compresiv ar trebui să fie eficientă . Se recomandă ca pacienţii
să rămână sub supraveghere Încă o perioadă de timp (30-60 de minute), pentru a fi siguri de
obţinerea hemostazei.
Tratamentul local
În cazul hemoragiei postextracţionale precoce (Ia câteva ore de la extracţie), se indepărtează
cheagurile, se spală abundent alveola cu ser fiziologic şi se introduce În alveolă un burete de
gelatină (Gelaspon), asociat sau nu cu trombină. La nevoie se completează sutura plăgii
postextracţionale. Se aplică un pansament supraalveolar compresiv. Uneori este necesară
menţinerea tamponamentului cu un conformator realizat extemporaneu din Stents sau Kerr.
Pentru pacienţii cunoscuţi cu tulburări ale hemostazei, cum ar fi hemofilia A, hemofilia B,
boala von Willebrand, sau deficit plachetar, extracţiile se vor realiza În servicii de chirurgie
oromaxilo- faciaIă, in condiţii de spitalizare. Pentru pacienţii cu deficit de factori plasmatici
de coagulare,sau in cazul hemoragiilor tardive se vor administra În condiţii de spitalizare
transfuzii
imbogăţite cu factorul deficitar.

93.Alveolita postextracţională. Etiologia, formele clinice, simptomatica, tratamentul,

profilaxia.
Alveolita se defineşte ca o osteită localizată a peretelui alveolar cu inflamaţia şi
necroza superficială a peretelui alveolar.
Factorii favorizanţi ai apariţiei acesteia sunt:
 extracţii laborioase soldate cu plăgi postextracţionale zdrobite,
 persistenţa corpilor străini în alveolă care împiedică vindecarea,
 infecţii preexistente şi tratament incorect al plăgii postextracţionale infectate,
 aplicarea intraalveolară de substanţe antiseptice care interferă formarea cheagului,
 pansament compresiv intraalveolar prelungit,
 nerespectarea regulilor de asepsie în timpul extracţiei,
 nerespectarea de către pacient a indicaţiilor postextracţionale,
 tulburări vasomotorii regionale cauzate de traumatismul extracţional sau de vasoconstrictorul
din soluţia anestezică.
Forme anatomopatologice
Alveolita umedă (supurată) se caracterizează prin leziuni de tip inflamator extinse la
peretele alveolar şi la mucoasa adiacentă, chegul endoalveolar este alterat, purulent, este
prezent ţesut de granulaţie, pereţii osoşi sunt infiltraţi, inflamaţia interesează şi periostul.
Alveolita uscată (“dry socket”) nu prezintă aspect inflamator, mucoasa este palidă,
atonă, alveola este goală sau prezintă un mic cheag cenuşiu, pereţii osoşi sunt albicioşi şi
prezintă mici sechestre lameliforme pe suprafaţa lor şi care pot fi detaşate uşor; capilarele sunt
obstruate, favorizând necroza.
Etiopatogenie
 factorii locali care favorizează apariţia de infecţii pentru declanşarea alveolitei umede,
 vasoconstricţia capilară prelungită pentru apariţia alveolitei uscate.
Simptomatologie
Durerea este manifestarea dominantă, apare la 3-4 zile postextracţional, este
spontană, de intensitate mare, lancinantă, mai ales la alveolita uscată, iradiază în hemiarcadă
şi hemicraniu, capătă caracter de nevralgie de trigemen, nu cedează la antialgice uzuale.
Ganglionii locorregionali sunt tumefiaţi şi dureroşi la palpare.
Starea generală este influenţată, pacienţii putând prezenta febră, astenie, inapetenţă,
insomnie.
Evoluţie
În lipsa tratamentului alveolita postextracţională evoluează 2-3 săptămâni, cu
simptomele menţionate, care se ameliorează către sfârşitul intervalului. Vindecarea spontană
se produce prin limitarea proceslor necrotice, cu eliminarea corpilor străini şi a sechestrelor.
Apariţia ţesutului de grnulaţie normal indică debutul procesului reparator.
Procesul de necroză se poate extinde la ţesutul osos învecinat cu instalarea unei
osteomielite sau procesul infecţios poate fuza în lojele superficiale sau profunde cu apariţia de
supuraţii grave.
Tratamentul alveolitei poatextracţionale
Tratamentul profilactic constă în:
 reducerea septicităţii cavităţii bucale înainte de extracţie,
 extracţie cu un traumatism cât mai redus,
 toaleta plăgii postextracţionale şi tratamentul corect al plăgii postextracţionale zdrobite sau
infectate,
 respectarea de către pacient a indicaţiilor postextracţionale.
Tratamentul curativ urmăreşte:
 combaterea durerii,
 combaterea infecţiei,
 stimularea vindecării.
Alveola infectată se irigă uşor cu o soluţie slab antiseptică, se îndepărtează cheagul
infectat şi corpii străini intraalveolari care au determinat şi întreţinut procesul supurativ. Se
chiuretează pereţii alveolari fără a se depăşi bariera de ţesut osos sănătos pentru a nu favoriza
accentuarea durerii şi fuzarea inflamaţiei în vecinătate; la alveolita uscată chiuretejul trebuie
făcut cu prudenţă, după irigaţii cu soluţii călduţe. În alveolă se aplică o meşă iodoformată laxă
îmbibată în eugenol şi benzocaină. Meşa se schimbă la intervale de 24-48 ore, aplicându-se
altele din ce în ce mai mici pentru a permite vindecarea din profunzime.
Se administrează antialgice, antiinflamatorii şi antibiotice pe cale generală. La
acestea se asociază un tratament local şi general de stimulare a vindecării prin agenţi fizici
(raze infraroşii, ultrascurte, terapie laser) şi vitaminoterapie.
 94.Complicaţii septice postextracţionale.
Acestea sunt favorizate de:
• nerespectarea riguroasă a asepsiei şi antisepsiei.
• extracţie atraumatică, cu delabrări de gingivomucoasă
şi prezenţa de eschile osoase.
• utilizarea intempestivă, fără răcire, a instrumentarului
rotativ.
• chiuretajul alveolar incomplet.
• efectuarea extracţiei În plin proces inflamator
("la cald").
Supuratiile pot avea localizari si forme variate,pot interesa lojile profunde ale teritoriului buco
maxilo facial si pot avea gravitate deosebita.

-Alveolita umeda/uscata
-Abcese
-Limfadenita
-Sinuzita maxilara
-Flegmoane
-Osteomielita

95 Clasificarea accidentelor şi complicaţiilor generale.

Reactii cardio vasculare:
-angina pectorala;
-inf miocardic acut;
-socul cardiogen;
-accidente vasculare cerebrale;
-aritmii;
Reactii cu alterarea cunostintei:
-sincopa vaso-vagala;
-convulsii;
-colaps;
-hipertensiunea ortostatica
Reactii alergice:
-urticarie;
-edemul quincke
-socul anafilactic
Reactii ale aparatului respirator:
-criza de astm bronsic;
-aspiratie de corp strain
-aspiratie continut gastric
-stop respirat
Reactii system endocrin:
-hipoglicemica
-hiperglicemica

*** 1.Psihogene ( pt multi pacienti vizita la stomatolog produce un stress mental ce poate
duce la : transpiratii reci, palpitatii,anxietate,neliniste,emotii.)
2.Toxice ( trecerea prea rapida a anest. In circulatia generala; de supradozare)
Toxicitatea se manifesta la nivelul SNC, sist cardiovascular si respirator avind 2 faze: de
stimulare si de depresiune.
 96.Factorii favorizanţi şi determinanţi în apariţia complicaţiilor generale.

În producerea accidentelor generale un rol important îl au efectele adverse ale substanţelor

anestezice utilizate, ca şi unele particularităţi de inervaţie şi vascularizaţie ale regiunii pe care
se intervine. Cunoaşterea din anamneză a reacţiilor pacientului la tratamentele anterioare
devine astfel obligatorie pentru evitarea efectelor adverse ale substanţei anestezice locale, care
pot merge de la simple reacţii complet reversibile, până la accidente de gravitate medie sau
mare, care pot afecta sever sănătatea sau chiar pune În pericol viaţa pacientului. Inervaţia
vegetativă a regiunii oro-maxilofaciale, bogat reprezentată parasimpaticpoate favoriza
accidentele generale cu aspect clinic de criză vagală, frecvent inregistrate in această
specialitate, mai ales la persoanele cu labilitate neuro-vegetativă. Vascularizaţia foarte bogată
a regiunii oromaxilo-
faciale, reprezentată la nivelul cavităţii orale şi arcadelor dentare de vase de calibru mic
şi mijlociu (arteriole şi capilare), ce oferă o suprafaţă mare de resorbţie a anestezicului, poate
favoriza trecerea rapidă În torentul circulator asubstanţelor anestezice locale injectate şi a
vasoconstrictorilor asociaţi, cu posibilitatea apariţiei accidentelor generale consecutive.

97 Lipotimia: cauza, tabloul clinic, primul ajutor medical.

Definiţie: Pierderea temporară a conştienţei datorată insuficientei oxigenări a creierului

(hipoxie)
 poate fi sub formă de criză vagală sau criză simpatică.
 Poate evolua spre sincopă.
 Poate apărea în cursul tratamentului stomatologic fie ca urmare a emoţiilor sau a durerii
intense, fie a stimulării nervului vag .
 funcţiile respiratorie şi/sau circulatorie sunt prezente dar grav perturbate.
 Pacientul poate prezenta senzaţia de cap gol, ameţeli, transpiraţii reci, tulburări vizuale,
tinitus, senzaţia că trebuie să se întindă la orizontală.
 Pacientul îşi aminteşte evenimentul.

Primele măsuri terapeutice:

- aşezarea pacientului în decubit dorsal, eventual în poziţie Trendelenburg sau cu picioarele
ridicate pentru a stimula reîntoarecerea venoasă,
- este descheiat de nasturii de la cămaşă, i se relaxează nodul de la cravată,
- este expus la aer rece, curat sau stropit cu apă rece.
întreruperea oricărui tratament stomatologic;
aşezarea pacientului în poziţie Trendelenburg;
eliberarea căilor respiratorii superioare;
asigurarea unei ventilaţii adecvate, administrarea de oxigen pe mască sau sondă nazală;
îndepărtarea hainelor care determină o compresie pe trunchi.

98 Convulsii: cauza, tabloul clinic, tratamentul.

Convulsiile reprezintă Întotdeauna expresia
clinică a unei suferinţe cerebrale, determinată
de stări patologice cerebrale (epilepsie),
sau secundare altor cauze:
• tratamentul incorect al sincopei vaso-vagale.
 Administrarea de medicamente stimulante ale circulaţiei şi respiraţiei Înaintea Îmbunătăţirii
circulaţiei şi oxigenării cerebrale, prin mijloacele generale, agravează hipoxia cerebrală şi
preci pită convulsia.
• supradozarea certă a substanţei anestezice locale.
Lidocaina produce convulsii tonico-c1onice la o concentraţie de 7 micrograme/ml. În
circulaţia cerebrală.
Convulsiile se pot asocia cu pierderea cunoştinţei, vărsături, obstrucţie mecanică a
căilor respiratorii, relaxare sfincteriană.
Tratament
Tratamentul convulsiilor (daCă ele continuă mai mult de 15-20 secunde) constă În:
• aşezarea pacientului În poziţie "de siguranţă"
• i se va pune un obiect moale sub cap
• se intoduce un obiect moale(batista, compresapană de cauciuc) Între arcadele dentare
pentru a Împiedica muşcarea limbii
• Îndepartarea din preajmă a obiectelor ce-i pot
provoca răni
• aspirarea secreţiilor din cavitatea bucală
• administrare de O2
• tratament specific anticonvulsivant. Thiopentai 100-150 mg. IV, Diazepam 5-20 mg. I.V.
fractionat sau Midazolam 5-10 mg. I.V.fracţionat,
• monitorizarea clinică şi instrumentală a funcţiilor vitale
• stabilirea unei linii venoase şi instalarea unei perfuzii
• solicitarea unei unităţi de transport specializată pentru transportul de urgenţă În serviciul
de terapie intensivă.

După criza de convulsii, dacă pacientul devine conştient, se va supraveghea timp de o oră,
după care poate părăsi unitatea numai asistat.

În cazul În care pacientul rămâne inconştient, crizele se repetă ca În "status epilepticus",

se stabileşte o linie venoasă, se montează o perfuzie, se administrează diazepam sau
midazolam şi se transferă la o unitate de tratament specializat.

99 Sincopa: formele, tabloul clinic, tratamentul.

Sincopa vaso-vagala
Syncope (grec) = a tăia. Este vorba despre o disoluţie brutală a vieţii psihice, a vieţii de
relaţie (funcţii senzoriale şi motorii) şi a vietii vegetative,cu revenire rapidă după aşezarea
pacientului in poziţie declivă.
**(Se poate prezenta sub forma sincopa albastra( respiratorie) cu cianoza provocata de oprirea
respiratiei, inima continuind sa bata,puls imperceptibil, sau sincopa alba( cardiaca) caracteriz
prin oprirea brusca a inimii,absenta pulsului si zgomotelor cardiace, scaderea TA, paloare
generala ,cianoza a patului capilar.)**

Reprezintă cel mai frecvent accident care constă in pierderea conştienţei de scurtă durată
(În medie 1-2 minute) şi se manifestă printr-o slăbiciune generală musculară, cu pierderea
tonusului
postural şi incapacitatea pacientului de a se menţine În ortostatism. Fiziopatologic este o
sincopă vasodepresivă neurogenă determinată de o ischemie cerebrală acută, În special la
nivelul trunchiului cerebral (centrii bulbo-pontini şi substanţa reticulată).
Atacul de criză vaso-vagală este precedat de stare de rău general, ameţeli, alterări ale
percepţiei
vizuale, parestezii ale extremităţilor, paloare,
transpiraţii, greţuri, dar excepţional de vărsături.lnvestigaţia anamnestică privind acest
accident general este obligatorie.
Sincopa vaso-vagală apare frecvent la adolescenţi şi copii, la pacienţii fără boli organice,la
persoane cu labilitate neuro -vegetativă,la stress (anxietate, emoţii, insomnii, oboseli).
Se declanşează uneori În poziţie ortostatică. Se previne prin cunoaşterea şi evitarea factorilor
precipitanţi. Nu are tratament specific.
Examenul clinic
Presupune recunoasterea a două stadii:
presincopal:
• paloare facială
• diaforeza
• greaţă
• căscat
• hiperventilaţie
• tahicardie urmată de hipotensiune arterială şi
bradicardie
sincopat:
• pierderea bruscă şi tranzitorie a stării de
conştienţă
• ventilaţie neregulată, diminuată sau absentă
• secu se musculare cu aspect de spasme clonice
• hipotensiune arterială şi bradicardie.
Tratamentul
Pierderea cunoştinţei, comună şi altor accidente,este manifestarea clinică a hipoxiei cerebrale
acute determinată de scăderea debitului circulator cerebral si a hipoxiei consecutive. Conduita
terapeutică va avea astfel ca obiectiv imbunătăţirea până la normalizare a irigaţiei şi
oxigenării cerebrale prin:
• Întreruperea intervenţiei terapeutice
• aşezarea pacientului În decubit dorsal, sau pozitia de astronaut, cu ridicarea membrelor
inferioare,
• îmbogăţirea cu oxigen a aerului inspirat de pacient (mască cu oxigen, dispozitiv nazal pentru
oxigen, etc.),
• controlul şi favorizarea ventilaţiei pulmonare (a mişcărilor respiratorii şi a tranzitului aerian)
prin:
• controlul libertăţii căilor aeriene superioare si inlăturarea eventualelor cauze ale obstrucţiei
respiratorii (căderea limbii, acumulare în faringe de sânge, puroi, salivă, lichid de vărsătură,
etc.),
• Înlăturarea obstacolelor care ar putea limita
mişcările respiratorii sau circulaţia cerebrală
(guler, cravată, centură, sutien, etc.),
• activarea circulaţiei şi respiraţiei prin stimulare fizică (flagelaţie, aplicaţii reci pe regiunea
feţei, in halare vapori amoniac, etc.), care acţionează prin mecanism trigemino-bulbar
(neuronulll
din calea senzitiv-trigeminală intră în compunerea tractului spinal şi mezencefalic).
 • asistarea la nevoie a respiraţiei şi aplicarea manevrelor de resuscitare respiratorie,
• monitorizarea semnelor vitale.

Instalarea unei linii venoase şi administrarea de soluţii perfuzabile cu medicamente de

susţinere a circulaţiei (vasopresoare) şi respiraţiei (administrare 02' efedrină, cortizon,
aramină)
În cazuri de sincopă vaso-vagală -fenomen iceberg - poate deveni necesară, asociată
cu solicitarea asistenţei de urgenţă.
Hipotensiunea ortostatica
sincopala
Această entitate patologică este determinată de scăderea bruscă şi excesivă a tensiunii
arteriale În poziţie ortostatică . Se man ifestă prin pierderea brutală a cunoştinţei În momentul
trecerii
de la clinostatism la ortostatism, precedată uneori de senzaţia de rău, de slăbiciune, ameţeli,
tahicardie. Se poate Însoţi de contracţii ton ico-clon ice.
Cauza este determinată de perturbarea reflexelor vasoconstrictoare la nivelul vaselor de
rezistenţă periferică (din membrele inferioare), fără ca tahicardia reflexă compensatorie să se
mai producă . Cauzele sunt multiple:
• vărsături, diaree, diuretice, transpiraţii abundente, deficit de hidratare;
• hipovolemia prin hemoragie importantă (digestivă superioară - ulcer hemoragic, sarcină
extrauterină ruptă),
• vasodilataţiei indusă de unele medicamente:hipotensoare, blocanţi ai canalelor de calciu şi
alfa-blocante, simpaticolitice centrale (clonidină,neuroleptice, inhibitorii enzimei de
conversie),
• boli ale SNC ce produc insuficienţă primară a sistemului vegetativ autonom (sindrom
ShyDraggei)
sau secundară (diabet, siringomielie,Adisson, vârstnici).
Sincopa sinusului carotidian
(Sincopa prin hipersensibilitatea
sinusului carotidian)
Această entitate este un accident general reflex care apare la schimbarea bruscă a poziţiei
capului În fotoliul dentar (extensia capului pe trunchi, lateropoziţia bruscă a capului), com
presia
accidentală a regiunii laterocervicale În timpul examinării bolnavului sau În timpul
intervenţiei
terapeutice, În periadenite sau tumori in regiunea sinusului carotic.Accidentul este favorizat
de vârstă (ateroscleroză la vârstnici şi labilitate neurovegetativă la tineri).
Criza sincopală este foarte scurtă - 30 secunde până la 1 minut - cu revenire spontană
sub monitorizare şi oxigenare.
100 Clasificarea complicaţiilor generale alergice în anestezia loco-regională.
Reacţiile alergice sunt reacţii imunologice celulare sau umorale la un antigen mediate de IgE
cu formă de manifestare locală sau sistemică, de gravitate diferită.
După severitatea manifestărilor clinice se descriu forme uşoare, În care reacţia tegumentară
(eritem, erupţii cutanate Însoţite de prurit sau angio-edem) este singura formă clinică de
manifestare,care se poate remite fără urmări, sau reprezintă doar faza iniţială a altor reacţii
mai severe.
Formele medii cu hipotensiune şi edem de mucoasă, localizată Îndeosebi la nivelul tractului
respirator, care poate produce grade diferite de obstrucţie respiratorie, de la o simplă dispnee,
la obstrucţie respiratorie severă superioară(edem glotic cu respiraţie şuierătoare) sau
 inferioară (bronhospasm, crize de astm bronşic),cu insuficienţă respiratorie acută gravă, cu
potenţialletal.
În formele grave, care apar de la început la câteva secunde sau minute de la injectarea
substanţe lor anestezice locale, cu următoarele manifestări:
• cutanate: prurit intens, conjunctivită, rinită, piloerecţie
• gastro-intestinale şi genito-urinare:diaree,greaţă şi vărsături, incontinenţă urinară
• respiratorii: dispnee, cianoză, wheezing
• cardiace: palpitaţii, tahicardie, hipotensiune arterială, aritmii cardiace, stop cardiac.

101 Urticare tabloul clinic, tratamentul

Debuteaza brusc cu mincarime de intensitate mare pe o portiune de tegumente sau tot
corpul,apar repede papule cutanate care se umfla si produc leziuni de culoare roza sau rosie
numite „bobite dulci”, au margini bine delimitate si virful clar, diametrul 1-5 cm pot sa se
uneasca intre ele si apar plagi intinse plate.
Debutul urticatiei acute poate fi insotit de indispozitie, cefalee, temp inalta (38-39), greturi,
vome, scaderea TA.
Durata per. Acute – de la citeva ore la citeva zile,apoi 30% din urticatie se compplica cu
edemul Quincke.
Tratament: intreruperea admin sol anestet;
pozitia orizontala;
oxigenoterapia;
controlul TA- puls;
1% 1 ml Demidrol, suprastina intravenos 2% 2 ml. Predmizolon 60mg
Chemam urgenta

102.Edemul Quincke tabloul clinic, tratamentul.

Edem raspindit indurativ,nepsoriginos a pielii si a tesut celul adipos subcutanat,la presiune nu

ramine amprenta,eritem, senzatii de amortire care poate fi asociat.
Localizare: buzele,pleoapele, extremit organelle genital; cea mai periculoasa localizare e
laringele aprox in 25% cazuri poate provoca asfixie stenotica.
Daca e localiz intracerebral poate provoca dereglari neurologice, convulsii afazie hemiplagii.
Tratament: stoparea utilize preparatului; pacient in decubit dorsal; oxigenarea prin
masca;admin intravenoasa dimidrolul 1%-2ml, suprastina 2%-2ml., dexametrazol,furasimid
(pt diureza),
Adrenalina 0,1% - 0,3 ml subcutanat; Controlul TA in dinamica ( fiecare 5 min)

In caz de cianoza si a semnelor de asfixie e necesar de efectuat conicotomia si aspirarea

secretiilor salivare din caile respirat.
Chemam urgenta
103 Intoxicația tabloul clinic, tratamentul.
Anestezicele locale impiedică pătrunderea ionilor de Na si expulzarea celor de K abolind
potențialul de acțiune al membranei nervului.Dispare sensibilitatea dureroasă, apoi cea
termică.Mai sensibile sunt fibrele senzitive;fibrele motorii sunt anesteziate numai după
intervale lungi si concentrații mari de anestezic.Fibrele amielinice sunt mai sensibile decît
cele mielinice.Combinarea anestezicelor între ele este contraindicată .Produc vasodilatație si
de aceea seasociazacuadrenalină.
 Intoxicatia se produce numai la doze mari si poate determina :neliniste, frica, tremuraturi,
convulsii, paralizia centrului respirator.
Dozele mari pot produce vasodilataţie, colaps, tulburări de conducere, bradicardie, bloc atrio-
ventricular şi chiar aritmii ventriculare.
Reacţiile alergice, foarte rare, sunt reprezentate de erupţii cutanate, prurit, edeme sau
reacţii de tip anafilactic. În caz de supradozaj poate să apară methemglobinernie şi stimulare
nervoasă centrală (tremor, dezorientare, vertij, creşterea metabolismului şi a temperaturii
corporale şi, în cazul dozelor foarte mari, contractură spastică şi convulsii).
Manifestări SNC: Manifestările sunt de tip excitaţie sau/şi inhibiţie corticală,caracterizate prin
senzaţie de căldură sau frig, parestezii, fotofobie,euforie, confuzie, ameţeală, somnolenţă,
vedere dublă sau neclară, greaţă şi vomă, tremurături, convulsii, stare de inconştienţă şi chiar
stop cardio-respirator.
Manifestări cardiovasculare:
au caracter cardiodepresor, cu bradicardie, hipotensiune şi în cazuri rare, colaps
cardiovascular şi stop cardio-respirator.

Manifestări alergice: Reacţiile alergice sunt rare şi se datorează mai degrabă conservantului
(metilparaben). Clinic, manifestările alergice constau în urticarie, edem sau reacţii
anafilactoide. Evaluarea clinică a sensibilităţii la anestezic prin injectare intradermică sau
subcutanată are valoare discutabilă.
Atitudine terapeutica
limitarea cantităţii de substanţă injectată,
monitorizarea cardio-respiratorie şi cea a stării de conştienţă.
oxigenoterapie, cu continuarea monitorizării semnelor clinice. Dacă simptomele nu se remit,
se va apela de urgenţă la un serviciu specializat.
Adjuvianti vaso constrictori
Majoritatea anestezicelor locale au un oarecare efect vasodilatator, care are ca rezultat o
absorbţie rapidă a anestezicului În circulaţie, diminuând durata efectului anestezic local şi cre
scând concentraţia plasmatică a substanţei anestezice. Din acest motiv, majoritatea
preparatelor anestezice locale conţin un agent vasoconstrictor, care permite:
• o resorbţie mai lentă a anestezicului În circulaţie;
• efect anestezic local cu potenţă şi durată semnificativ crescute;
• risc mai scăzut de toxicitate sistemică;
• diminuarea sângerării locale.

Adrenalina şi noradrenalina au efect vasoconstrictor la locul injectării, prin stimularea

receptori lor din pereţii arteriolari. Constricţia sfincterelor precapilare este cea responsabilă
pentru limitarea fluxului sanguin la nivelul locului de injectare, inducând o hemostază rapidă
şi eficientă. Totodată, vasoconstricţia reduce rata de absorbţie a anestezicului În fluxul
sanguin, ceea ce induce o putere anestezică mai mare şi un efect mai îndelungat.

Farmacocinetica
După injectarea în teritoriul oro-maxilofacial de anestezic local cu vasoconstrictor, peak-ul
plasmatic apare la 10-20 de minute. Majoritatea catecolaminelor sunt absorbite şi
redistribuite, fiind ulterior inactivate de catechol-o-metiltransferază (prezentă În majoritatea
ţesuturilor). Eliminarea metaboliţilor se face la nivel renal.

104 Şocul anafilactic: formele, tabloul clinic, tratamentul.

Şocul anafilactic – reacţie de hipersensibilitate imediată brutala, dramatica, cu prabusire
hemodinamica si insuficienta respiratorie dupa intrarea in organism a oricarei substante, mai
ales proteice, care provoaca eliberarea de mediatori chimici.
Formele
- în funcţie de pronunţarea manifestărilor clinice sunt descrise 4 grade de severitate a şocului
anafilactic (după Dr. P. Ewan):
- Gradul I: Formă uşoară (modificări cutnate localizate).
- Gradul II: Formă de gravitate medie (modificări cutnate generalizate).
- Gradul III: Formă gravă (modificări din partea vocii/wheezing).
- Gradul IV: Formă extrem de gravă (detresă respiratorie/ colaps).
Clinica şocului anafilactic
Simptomele principale ale anafilaxiei sunt:
- urticaria
- obstrucţia respiratory
- colapsul vascular.
În general debutul instalării reacţiilor alergice variază ca timp, de la debut acut dramatic până la zile
sau mai mult. Timpul de 30 minute este cel afectat reacţiilor la substanţele administrate
parenteral. Reacţiile pot fi fatale, medii sau uşoare. Reacţiile alergice se manifestă pe diferite
sectoare ale organismului:
- cutanat
- cardio-vasular
- respirator
- gastrointestinal, separat sau în combinaţii.
• Cutanat: - înroşire tegumentară - urticarie generalizată - - angio-edem - conjunctive injectate -
paloare şi cianoză
• Cardio-vascular: tahicardie, hipotensiune, şoc - sunt cele mai comune şi uneori singurele
manifestări
• Respirator: rinită, bronhospasm, edem-spasm laringian
• Gastro-intestinal: greţuri, vărsături, crampe abdominale, diaree
• Alte simptome: teamă, gust metalic, senzaţie de înăbuşire, tuse, parestezii, artralgii, convulsii,
tulburări de hemostază, pierdere de cunoştinţă. Edemul pulmonar este de obicei o constatare
postmortem
(prelegeri)Tratament
1.Intreruperea admin alergentului suspectat
2.Pozitie confortabila, in decubit dorsal cu sau fara estrem inf ridicate
3.Aplicarea proximala fata de locul inocularii a garoului (25min) daca e posibil
4.Compresii reci in locul inocularii( pachete gheata 15min)
5.Blocarea locului de afectare cu sol epinefrina( sol adrenalina) 0,18% 0,1- 0,3 ml din sol 1
ml de 1:1000 (1 ml=1,82 mg)
6.Sol epinefrina(adrenalina)

Tratamentul
Obligatoriu şi imediat:
Măsuri generale:
-adrenalină 1/1000 0,2 -0,5ml sc sau im până la trei doze la interval de 1-5min
-garou proximal de injecţie sau înţepătură
-adrenalină 1/10000 0,1 – 0,3ml la locul injecţiei
-IOT, cricotirotomie, traheostomie -O2 – terapie -respiraţie mecanică
După evaluarea clinică
• Măsuri generale:
- difenilhidramină 1,25mg/kgc, max 500mg iv sau im
- hidrocortizon 200mg sau metilprednisolon 50mg iv la 6 ore timp de 24 – 48 de ore
- cimetidină 300mg iv în 3 – 5 min

105 Şocul anafilactic:definiție,clasificare, etiologie.

Şocul anafilactic:simptomatologie, formele clinice.
Şocul anafilactic – reacţie de hipersensibilitate imediată brutala, dramatica, cu prabusire
hemodinamica si insuficienta respiratorie dupa intrarea in organism a oricarei substante, mai
ales proteice, care provoaca eliberarea de mediatori chimici.
Etiologie
Reacţia anafilactică (Şocul anafilactic): un sindrom clinic reprezentat de o reacţie alergica severă,
brutală, acuta, IgE mediată sau nu, care se declanşează de factorii etiologici multipli şi apare
imediat, în cîteva minute după administrarea antigenului specific. Se manifestă prin mare
varietate de simptome şi poate pune în pericol viaţa persoanei sensibilizate. Şocul anafilactic
se produce atunci, cînd sistemul imunitar reacţionează violent la contactul cu un alergen.
Sintetizarea de mediatori chimici în timpul anafilaxiei determină scăderea bruscă a tensiunii
arteriale şi îngustarea bronhiilor, provocînd dificultăţi respiratorii sau chiar pierderea
constienţei şi moartea subită. Reacţia anafilactică poate să apară în cîteva secunde sau minute
de la contactul cu un alergen (veninul de albină sau ingestia de arahide).
Forme clinice/Clasificare
- în funcţie de pronunţarea manifestărilor clinice sunt descrise 4 grade de severitate a şocului
anafilactic (după Dr. P. Ewan):
- Gradul I: Formă uşoară (modificări cutnate localizate).
- Gradul II: Formă de gravitate medie (modificări cutnate generalizate).
- Gradul III: Formă gravă (modificări din partea vocii/wheezing).
- Gradul IV: Formă extrem de gravă (detresă respiratorie/ colaps).
Clinica şocului anafilactic
Simptomele principale ale anafilaxiei sunt:
- urticaria
- obstrucţia respiratory
- colapsul vascular.
În general debutul instalării reacţiilor alergice variază ca timp, de la debut acut dramatic până la zile
sau mai mult. Timpul de 30 minute este cel afectat reacţiilor la substanţele administrate
parenteral. Reacţiile pot fi fatale, medii sau uşoare. Reacţiile alergice se manifestă pe diferite
sectoare ale organismului:
- cutanat
- cardio-vasular
- respirator
- gastrointestinal, separat sau în combinaţii.
• Cutanat: - înroşire tegumentară - urticarie generalizată - - angio-edem - conjunctive injectate -
paloare şi cianoză
• Cardio-vascular: tahicardie, hipotensiune, şoc - sunt cele mai comune şi uneori singurele
manifestări
• Respirator: rinită, bronhospasm, edem-spasm laringian
• Gastro-intestinal: greţuri, vărsături, crampe abdominale, diaree
• Alte simptome: teamă, gust metalic, senzaţie de înăbuşire, tuse, parestezii, artralgii, convulsii,
tulburări de hemostază, pierdere de cunoştinţă. Edemul pulmonar este de obicei o constatare
postmortem
Tratamentul
Obligatoriu şi imediat:
Măsuri generale:
-adrenalină 1/1000 0,2 -0,5ml sc sau im până la trei doze la interval de 1-5min
-garou proximal de injecţie sau înţepătură
-adrenalină 1/10000 0,1 – 0,3ml la locul injecţiei
-IOT, cricotirotomie, traheostomie -O2 – terapie -respiraţie mecanică
După evaluarea clinică
• Măsuri generale:
- difenilhidramină 1,25mg/kgc, max 500mg iv sau im
- hidrocortizon 200mg sau metilprednisolon 50mg iv la 6 ore timp de 24 – 48 de ore
- cimetidină 300mg iv în 3 – 5 min
106 Indicaţiile de spitalizare ale pacienţilor cu accidente şi complicaţii generale.
- Angina pectorala
- Infarct miocardic
- Accident vascular cerebral
- Accident general hipertensiv
- Sincopa
- Urticare
- Edemul quincke
- Socul anafilactic
- Crize de astm bronsic
- Hiper/Hipoglicemie
- Convulsii

107 Măsuri elementare în profilaxia accidentelor generale în extracţia dentară.

O buna parte din accidente pot fi evitate printr-un examen minutios,clinic si radiologic, facut
inainte de extractie alegindu-se in functie de datele obtinute,tehnica operatorie si utilizind
manoperele cele mai potrivite cazului respectiv.
Unele accidente sint inevitabile si se datoresc in special unor factori morfopatologici locali; in
aceste cazuri este bine ca bolnavul sa fie prevenit asupra eventualitatii producerii lor.

108 Profilaxia complicațiilor alergice postanestezice.

Profilaxia accidentelor alergice este esentiala si consta intr-o anamneza minutioasa urmata de
testari biologice prin care se constata posibila existenta a unei sensibilizari alergice.
Testele alergologice au ca scop depistarea alergenului implicat în declanșarea unei reacții
alergice.
Teste cutanat- Se bazează pe folosirea unei doze mici de alergen, care se amplasează pe
piele sau se injectează intradermic pentru a urmări dacă apare o reacție alergică locală.
Teste serologice - Alergenele pecifice IgE sunt teste indirecte, bazate pe detectarea și titrarea
în sânge a anticorpilor de tip IgE produși de organism ca răspuns față de un alergen specific.
Teste hematologice -