Universitatea ,,Dunarea de jos” Galati

Facultatea de Educatie Fizica si Sport

P.I.P.P anul III

Portofoliu Curente si
doctrine pedagogice

Conf. univ. dr. Viorica-Torii CACIUC

Student:Costin T. Maria
 Aristotel (Viaţa şi opera)

1. Viaţa lui Aristotel

Aristotel s-a născut în 384 î.H. (anul 1 al Olimpiadei a 90-a), în

Stagira – oraş în peninsula Chalcis, la graniţa cu Macedonia (din acest
motiv, Aristotel este supranumit Stagiritul). Tatăl său, medicul Nicomah,
provenea dintr-o familie venită în regiune din Mesenia, în secolul VIII sau
VII î. Hr. Nicomah era un om cultivat, medic al regelui Filip al Macedoniei
şi autor a două lucrări literare. Mama sa, Phaetis, era din Stagira, lucru
demonstrat şi prin retragerea pentru scurtă vreme (în 340 î.H) a lui Aristotel
- când a fost atacat de duşmanii săi politici - pe o proprietate din Stagira,
moştenire maternă.
Aristotel îşi incepe educaţia sub instruirea tatălui său, iar după ce rămâne
orfan de ambii părinţi, sub directa îndrumare a rudei sale Proxenos.
La vârsta de 17 ani pleacă la Atena, unde timp de două decenii este membru
al Academiei platonice, întâi ca elev, apoi ca profesor, până la moartea lui
Platon (347 î.H). În această perioadă devine cunoscut ca autor a numeroase
lucrări şi cursuri ţinute în cadrul Academiei. După moartea lui Platon,
Aristotel trăieşte câtva timp în Assos (regatul Misia - Asia Mică), la curtea
tiranului Hermias (cu a cărui nepoată, Pythias, se căsătoreşte) şi în
Mytilane.
Apoi, în 343 î.Hr., Aristotel este chemat la Pella, la curtea regelui
Filip al Macedoniei, ca să se ocupe de educaţia fiului acestuia, Alexandru. În
scrisoarea în care regele îi propunea să fie educatorul fiului sau, scria: "Am
un fiu, dar mulţumesc mai puţin zeilor că mi l-au dat, cât mai ales că ei au
făcut ca el să se nască în timpul tău. Sper ca grija ta şi vederile tale îl vor
face demn de mine şi de viitoarea sa ţară".
După ce Alexandru ajunge rege al Macedoniei (336 î.H) şi impune o
pace între cetăţile greceşti, Aristotel se întoarce în Atena şi, împreună cu
prietenul şi discipolul său Teophrast, întemeiază o şcoală filozofică proprie,
numită "Lykeion" (Liceul) sau "peripatetica" (deoarece filozoful obişnuia să
filozofeze plimbându-se cu elevii săi).
Gallius relatează că în această şcoală Aristotel ţinea dimineaţa conferinţe
acromatice, destinate ascultătorilor mai avansaţi, iar după prânz conferinţe
exoterice (retorice-populare) pentru publicul mare. Învăţătura exoterică se
referea la studiile de retorică - la arta de a argumenta şi la ştiinţa politică.
Învăţătura acromatică avea un obiect mai profund şi mai subtil - fizica şi
problemele de logică .
Datorită familiei regale macedonene care l-a susţinut, Aristotel a reuşit să
înfiinţeze o bibliotecă foarte bine dotată cu cărţi din toate domeniile ştiinţei
epocii sale.
Pe plan familial, Aristotel se căsătoreşte de două ori. Prima soţie este
Pythia, de la care a avut o fată ce purta numele mamei şi pe care, când îşi
întocmeşte testamentul, o destinează ca soţie lui Nicanor, fiul lui Proxenos,
primul său tutore - educator. Pythia, soţia, a murit, probabil imediat după
întoarcerea lui Aristotel la Atena, în 335 î.H. sau, eventual, în timpul vreunei
călătorii în această cetate. Asta se deduce din testamentul lui în care
stabileşte ca osemintele primei soţii să fie aşezate în acelaşi mormânt cu ale
sale, ceea ce poate să însemne că ele se aflau undeva în preajma Atenei. Cu
a doua soţie (nenominalizată în documente), Aristotel are un băiat
Nicoimachos, căruia îi dedică una din operele sale.
Aristotel conduce Lykeion timp de 12 ani (335-322 î.Hr.). Din pricina morţii
lui Alexandru (323 î.Hr.), el este silit să plece din Atena, fiind acuzat - ca şi
Socrate - de "asebie". Se spune că, cu această ocazie, el ar fi zis: "Nu voi mai
da prilej atenienilor ca să păcătuiască a doua oară împotriva filozofiei".
Lykeyon continuă să existe vreme de câteva secole după moartea lui
Aristotel.
Refugiat la Chalkis în insula Eubeea, Aristotel moare după un an (322 i.Hr.).
Asupra sfârşitului său au existat felurite versiuni printre autorii vechi. Unii
spuneau că s-ar fi otrăvit de teama continuării unui proces, în care, deşi
Aristotel era întemeietorul logicii, nu se putea apăra deoarece nu era ascultat
de către instanţă; alţii - că s-ar fi aruncat în canalul Eurit care separă Eubeea
de restul Greciei, disperat că nu poate să explice mareele, fenomen foarte
sensibil în acest punct al Mediteranei. Cel mai probabil însă, se pare că
Aristotel a murit de pe urma unei maladii stomacale, de care suferise toată
viaţa .

2. Opera lui Aristotel

Opera lui Aristotel are o istorie foarte interesantă. Aristotel şi-a lăsat
manuscrisele prin testament lui Teofrast care - la rândul lui - le-a lăsat unui
oarecare Nelsus, un elev al lui Aristotel. Strabo istoriseşte că, pentru a le
salva de furia de colecţionar a prinţului de Pergamon, opera aristotelică a
trebuit să fie ascunsă într-o pivniţă umedă, unde a zăcut 13 ani; de acolo a
fost adusă abia pe la 100 î.H. la Atena, iar de aici, prin Sulla, la Roma.
Această relatare priveşte numai manuscrisele lui Aristotel, fiindcă în secolul
al III-lea î.H. operele acestuia erau cunoscute. În 50 î.H. a apărut la Roma o
ediţie nouă a tuturor lucrărilor aristotelice, sub îngrijirea lui Andronicos din
Rhodos. Această ediţie constituie temeiul tradiţiei aristotelice. Ea a apărut
întâi în limba latină, cu un comentariu al arabului Averroes, în Veneţia
(1489), apoi în limba greacă (1495). După aceea studiul filozofiei aristo-
telice a fost neglijat până în secolul al XIX-lea, când începe să renască iarăşi.
În acest secol, cea mai completă ediţie a operelor aristotelice o constituie
ediţia Academiei de ştiinţe din Berlin, care a apărut în 5 volume (1831-
1870). Apoi a apărut marea ediţie a aceleiaşi Academii, a Comentariilor
greceşti (Commentaria in Aristotelem Graeca) în 23 de volume şi 3 volume
supliment. O altă ediţie a textelor aristotelice, însoţite de un aparat critic, a
fost publicată în "Bibliotheca Teubeneriana".
Ce trebuie reţinut este vastitatea operei aristotelice, realizată într-o perioadă
relativ scurtă. După caracteristica literară, această operă se împarte în trei
mari grupe.
1. Lucrările editate de Aristotel însuşi. Acestea au o formă dialogică şi îşi
au originea în epoca în care Aristotel aparţinea Academiei platonice. Din
nefericire ele s-au pierdut, nemai rămânând decât câteva fragmente răzleţe.
2. Colecţii făcute cu ajutorul elevilor săi pentru a fi folosite ca material
didactic în "Lykeion". Acestea cuprindeau domenii diverse. Este instructivă
în această privinţă lucrarea "Constituţia ateniană" găsită şi editată în 1892
de Kaibel şi Wilamowitz, care n-ar fi decât o parte dintr-o operă
monumentală ce purta titlul „Politeia”.
3. Lucrări pur ştiinţifice. Acestea s-au păstrat în întregime şi au forma unor
prelegeri, având adesea neglijenţe stilistice şi exprimări obscure, explicabile
prin moartea neaşteptată a autorului, care l-a împiedicat de a le da o formă
finală. Aceste scrieri se împart în:
a) Scrieri cu caracter logic ce au fost adunate în epoca bizantină sub titlul
Organon (unealta spirituală). Aici sunt grupate:
- Categoriile (moduri ale existentului);
- Analitica priora (despre silogisme) şi Analitica posteriora (despre
argumente, definiţii şi împărţiri);
- Peri arimineias (De interpretatione, despre principiu şi judecată);
- Topica (un fel de îndreptare pentru arta de a discuta, precum şi o colecţie a
sofismelor, pe care Aristotel le combate, descoperindu-le erorile logice).
b) Scrieri din domeniul ştiinţelor naturii: Fizica (în 8 cărţi), Despre cer (4
cărţi), Despre naştere şi dispariţie (2 cărţi), Meteorologie (4 cărţi), Despre
suflet (3 cărţi), Istoria mare a animalelor (10 cărţi) şi asa-zisa Parva
naturalia.
c) Scrieri etice. Opera principală este Etica Nichomachiana (în 10 cărţi),
numită aşa după Nicoimachos, fiul lui Aristotel. Eudemos, un elev al
lui Aristotel, a preluat această etică care s-a afirmat sub numele de Etica
Eudemica. În afară de acestea, mai este cunoscută o a treia etică, prelucrare a
celorlaltor două anterioare, cunoscută sub numele de Etica mare (Magna
moralia). Aristotel a mai scris şi o lucrare de etică practică sau aplicată, cu
titlul Politica (în 8 cărţi), care a rămas neterminată. Tot aici se mai poate
aminti un dialog "Eudemos", care s-a pierdut.
d) Scrieri din domeniul esteticii: Retorica (în 3 cărţi) şi Poetica.
e) Scrieri cu caracter filozofic general: Metafizica (în 14 cărţi).

3. Logica aristotelică
Aristotel este considerat a fi părintele logicii ca ştiinţă, iar cele 6
scrieri de logică ale sale (Categoriile, Despre interpretare, Analitica Primă,
Analitica Secundă, Topica, Respingerile Sofistice), reunite mai târziu în
Organon, sunt considerate a fi primul tratat de logică.
Ca un detaliu interesant, ceea ce înţelegem astăzi prin Logică
aristotelică, Aristotel ar fi numit Analitică. Pentru logică, el folosea termenul
de Dialectică. Este posibil ca multe din lucrările atrubuite lui Aristotel să nu
fi fost autentice, pentru că cea mai mare parte a lor au fost editate de elevi şi
colaboratori ai săi. Aceste lucrări au fost aranjate în forma actuală (6 cărţi)
cam prin secolul 1 î.H. Înafara lor mai există un volum al lui Aristotel
referitor la logică, inclus în a patra carte din Metafizică.

3.1. Termeni
În logica aristotelică, o propoziţie este formată dintr-un subiect şi un
predicat. Un subiect sau un predicat este numit termen. Subiectul are
ataşată o proprietate cantitativă, iar el împreună cu această proprietate se
numeşte subiect gramatical. Un subiect poate fi universal sau particular. De
exemplu, “Toate planetele” este un subiect gramatical universal, pe când
“Unele planete” este un subiect gramatical particular.
Proprietatea cantitativă a unui subiect este particulară când caracterizează o
submulţime a mulţimii subiecţilor. Predicatele pot fi numai universale; orice
construcţie gramaticală este numită predicat gramatical.
De exemplu:
Unii greci sunt oameni puternici.
Aici “greci” este subiect, “Unii greci” este un subiect gramatical particular,
“oameni” este predicat, “sunt oameni puternici” este predicat gramatical.
Subiectele şi predicatele se pot interschimba (un subiect dintr-o propoziţie
poate fi predicat în alta). Astfel
Unii oameni puternici sunt greci.
este de asemenea o propoziţie.
Pentru a asigura această posibilitate de interschimbare, Aristotel exclude din
logica sa termenii singulari.

Termeni singulari:
Exemple de termeni singulari pot fi “Socrate”, “Platon”, “Xenocrate”.
Termenii singulari nu pot avea proprietăţi cantitative universale; nu se poate
spune de exemplu “Toţi Platon” (Platon este considerat ca individ unic).
Aristotel a enunţat dicotomia: “Unele lucruri sunt universale, altele sunt
individuale” ca un element de bază al logicii, detaliind: “Un lucru este
universal dacă poate fi folosit şi drept predicat pentru mai mulţi subiecţi, iar
un lucru este individual dacă nu poate fi utilizat ca predicat”.
În consecinţă, toţi termenii singulari – şi deci toate propoziţiile singulare –
sunt ignorate de logica aristotelică (fapt considerat de logicieni ca un punct
slab al acestei construcţii).

3.2. Propoziţii
Aşa cum am spus mai sus, o propoziţie este formată din doi termeni: un
subiect gramatical şi un predicat gramatical. De asemenea, o propoziţie are
două proprietăţi: calitate şi cantitate. Calitatea unei propoziţii este afirmativă
(predicatul este afirmat de către subiect) sau negativă (predicatul este negat
de către subiect). Deci vor exista două tipuri de propoziţii: afirmative şi
negative.
Cantitatea unei propoziţii este universală sau particulară; deci există
propoziţii universale şi propoziţii particulare.
Din combinarea lor, în logica aristotelică există patru tipuri de propoziţii:
Cod Cantitate Calitate Exemplu
universal afirmativ Toţi oamenii sunt muritori.
universal negativ Nu toţi oamenii sunt nemuritori.
particular afirmativ Unii oameni sunt slabi.
particular negativ Unii oameni nu sunt cinstiţi.
Codurile A, E, I, O provin din vocalele cuvintelor latine affirmo şi nego.
Pentru a le ţine minte se foloseau versurile (scrise în latină):
Asserit A, negat E, verum generaliter ambo;
Asserit I, negat O, sed particulariter ambo.
Alte tipuri de propoziţii nu există în logica aristotelică.
O tabelă care compară propoziţiile din logica modernă a predicatelor cu
propoziţiile din logica aristotelică:
 Cod Cantitate Calitate Propoziţie Notaţie actuală

Asp Universal Afirmativ Toţi S sunt P

Esp Universal Negativ Nici un S nu este P

Isp Particular Afirmativ Unii S sunt P

Osp Particular Negativ Unii S nu sunt P

Codurile diferă puţin de cele din tabela anterioară, iar S şi P marchează
subiectul, respectivul predicatul propoziţiilor.

Pătratul opoziţiilor:
Relaţia dintre propoziţii îm logica aristotelică este analizată sugestiv
folosind un pătrat al opoziţiilor. Două propoziţii cu acelaşi subiect şi acelaşi
predicat sunt opuse dacă diferă prin cel puţin unul din cele două atribute ale
lor. De exemplu: “Toţi oamenii sunt muritori.” şi “Unii oameni sunt
muritori.” sunt propoziţii opuse.
Există mai multe tipuri de propoziţii opuse. Astfel:
- Două propoziţii sunt alternative dacă ele diferă numai prin atributul
calitate (de exemplu: “Toţi S sunt P” şi “Unii S sunt P”).
- Două propoziţii universale sunt contrare dacă diferă numai prin
atributul calitate (de exemplu: “Toţi S sunt P” şi “Nici un S nu este
P”).
- Două propoziţii particulare sunt sub-contrare dacă dacă diferă prin
atributul calitate (de exemplu “Unii S sunt P” şi “Unii S nu sunt P”).
- Două propoziţii sunt contradictorii dacă diferă prin ambele atribute
(de exemplu: “Nici un S nu este P” şi “Unii S sunt P”. Sau: “Toţi S
sunt P” şi “Unii S nu sunt P”).
Aceste relaţii de opoziţie sunt reliefate prin următoarea diagramă (prezentată
în Stanford Encyclopedia of Philosophy: Traditional Square of Opposition):

Construcţia nu a fost realizată de Aristotel; ea a fost prezentată prima oară în

secolul II A.D. de Boetius, folosind direct definiţiile lui Aristotel.

Propoziţii singulare:
 În logica aristotelică nu există propoziţii singulare. Propoziţii cum ar
fi “Socrate este un om” nu pot fi prezente aici. Deci construcţia
Toţi oamenii sunt muritori.
Socrate este om.
Deci Socrate este muritor.
nu a fost niciodată elaborată (sau acceptată) de Aristotel, ea nefiind un
silogism aristotelic.

3.3. Silogisme:
Un silogism aristotelic este format din două ipoteze (premise) şi o
concluzie care rezultă ca un caz particular din aceste ipoteze. Atât premisele
cât şi concluzia sunt propoziţii de tipul A, E, I, O.
Teminologie (definită de Aristotel): :
- Ipotezele conţin un termen comun, numit termen mijlociu. Ceilalţi
termeni ai ipotezelor sunt numiţi termeni extremi.
- Predicatul concluziei este un termen major, iar subiectul concluziei
este un termen minor.
- Ipoteza care conţine termenul minor se numeşte premiză minoră;
similar, ipoteza care conţine termenul major se numeşte premiza
majoră.
Un exemplu:
Premiza majoră Toţi oamenii sunt muritori.
Premiza minoră Toţi grecii sunt oameni.
Concluzia Deci toţi grecii sunt muritori.

Aici termenul “muritori” este major, “grecii” – minor, iar “oameni” este
termenul mijlociu.

Ordinea prezentării ipotezelor nu este importantă pentru Aristotel; Jan

Lukasiewicz arată însă că unele deducţii filozofice care nu se pot explicate
raţional a condus pe unii comentatori ai operei aristotelice la concluzia că
premiza majoră trebuie să fie prima, premiza minoră a doua, iar concluzia –
ultima.

Aristotel împarte silogismele în două categorii:

- Silogisme perfecte “care nu necesită nimic altceva atunci când sunt
enunţate pentru a trage concluzia”.
- Silogisme imperfecte: “necesită una sau mai multe propoziţii care sunt
consecinţe ale termenilor, dar nu au fost enunţate ca ipoteze”.
Silogismele perfecte nu sunt demonstrabile; în logica aristotelică ele sunt
luate ca axiome şi folosite ulterior – cu operaţia de conversie - pentru a
demonstra silogismele imperfecte.

Conversia:
Conversia este procesul de inter-schimbare a subiectului cu predicatul
dintr-o propoziţie, păstrând calitatea.
Sunt două tipuri de conversie:
- conversia simplă, unde atributul cantitate este neschimbat, şi
- conversia morfologică (per accidens), unde atributul cantitate este
schimbat de la universal la particular.
Nu toate conversiile sunt valide, iar unele conversii nici nu există. Prezentăm
un tabel al conversiilor posibile din logica aristotelică:

Propoziţie originală Conversie simplă Conversie morfologică

Toţi S sunt P nevalidă Unii P sunt S

Nici un S nu este P Nici un P nu este S Unii P nu sunt S

Unii S sunt P Unii P sunt S Nu există

Unii S nu sunt P Nevalidă Nu există

Observaţii:
1. Aristotel acceptă conversia morfologică Asp  Ips dar nu şi o
conversie simplă Asp  Aps, spunând: “termenii unei afirmaţii
trebuie să fie convertibili, dar nu universal ci numai particular”. Mai
mult, el dă un exemplu de conversie corectă: “Dacă tot ce este plăcut
este bun, atunci ceva bun trebuie să fie plăcut”.
2. Conversiile Esp  Eps şi Esp  Ops sunt corecte. Iată demonstraţia
lui Aristotel pentru conversia simplă Esp  Eps:
Dacă nici un B nu este A, atunci nici un A nu poate fi B. Dacă un A (să
spunem C) ar fi B, atunci nu ar mai fi adevărat că nici un B nu este A (pentru
că C este B).
3. Arată conversia simplă Isp  Ips şi dă numeroase exemple de
conversii nevalide. Celebru este exemplul lui Aristotel că particularul
negativ nu admite conversie simplă (Osp nu se transformă în Ops):
 “Dacă unele animale nu sunt oameni, asta nu înseamnă că unii oameni
nu sunt animale”.
4. Pentru ca o conversie morfologică să fie validă, trebuie să existe o
ipoteză suplimentară: aceea că în universal discursului există cel puţin
un element. Multe atacuri şi controverse referitoare la logica
aristotelică se bazează pe această problemă: ce se întâmplă dacă
universal discursului este vid.

Cele patru figuri:

Poziţia termenului mijlociu în premise conduce la aşa numitele figuri.
Figurile definesc aşezările posibile ale termenului mijlociu într-un silogism.
Dacă notăm cu M termenul mijlociu, cu P termenul major şi cu S termenul
minor, există patru variante posibile, definite prin 4 figuri:

Figura 1 Figura 2 Figura 3 Figura 4

Premisa majoră
Premisa minoră
Concluzia

Figura 1 este deducţia (conform gândirii aristotelice), cea mai apropiată de

raţionamentul natural. Deci ea va genera numai silogisme perfecte.
De remarcat că Figura 4 nu a fost definită explicit în lucrările lui Aristotel,
deşi acesta a acceptat raţionamente deductibile din această figură. Figura 4
este numită adesea figura Galeniană, deoarece se pare că cel care a folosit-o
primul a fost Galenus (131 – 201 A.D.).

3.4. Reprezentări silogistice:

Reprezentarea unui silogism este o secvenţă de propoziţii şi concluzii.
Figurile asociate unei reprezentări compun un silogism. Silogismele valide,
cu figurile şi reprezentările asociate sunt strânse în tabelul:

Figura 1 Figura 2 Figura 3 Figura 4

Tabela următoare dă reprezentările silogistice valide derivate din Figura 1.
Aşa cum s-a afirmat anterior, aceste silogisme sunt perfecte.

Formă Menmonică

Barbara

Celarent

Darii

Ferio

Deşi toate sunt silogisme perfecte, pentru Aristotel cele mai clare sunt
Barbara şi Celarent. Silogismele Darii şi Ferio sunt deduse abia în ultima sa
lucrare.
Mnemonica dă reprezentările valide, prin vocalele din cuvântul care
reprezintă silogismul. Astfel, Barbara semnifică AAA, Celarent – EAE, Darii
– AII şi Ferio - EIO.
Deci, din informaţia că Barbara este un silogism din Figura 1, se deduce
imediat forma sa.
Acest silogism se poate scrie:
Dacă toţi M sunt P
şi toţi S sunt M
atunci toţi S sunt P.
unde plasările lui M, P şi S corespund Figurii 1:

Premisa majoră M P
Premisa minoră S M
Concluzia S P

Pentru a memora din ce figură este derivată fiecare reprezentare silogistică,

logicienii din Evul Mediu au construit versuri. De exemplu:
Barbara, Celarent, Darii, Ferio - que prioris.
Cesare, Camestres, Festino, Baroko, secundae.
Tertia Darapti, Disamis, Datisi, Felapton,
Bocardo, Ferison habet. Quarta insuper addit
Bramantip, Camenes, Dimaris, Fesapo, Fresison.

Detaliind, reprezentările silogistice din Figura 2 (deduse din al doilea vers)

sunt listate în tabelul următor (de menţionat că toate sunt silogisme
imperfecte):

Formă Mnemonică

Cesare

Camestres

Festimo

Baroco

Deoarece sunt imperfecte, ele trebuie demonstrate. Iată cum demonstrează Aristotel
validitatea silogismului Cesare:
Fie M predicatul comun Nici un
1. din cele două premise. N nu este Premiza majoră
Acestea sunt M
Toţi O
2. respectiv Premiza minoră
sunt M
Nici un
N nu va aparţine nici Deoarece conversia simplă
3. M nu
unui M Esp  Eps este validă.
este N
Nici un Cu liniile 2 şi 3, totul se
Deci N nu va aparţine
4. O nu reduce la silogismul Celarent,
nici unui O.
este N care este o axiomă.

Deci Cesare este o reprezentare silogistică validă.

Raţionamentul ilustrat mai sus este numit reducere; premisele şi concluzia

unui anumit argument sunt transformate într-un silogism din Figura 1,
deducând de aici că argumentul este valid.
Reprezentările silogistice din Figura 3 sunt listate mai jos; de asemenea, şi
acestea sunt imperfecte.

Formă Mnemonică

Darapti

Felapton

Disamis

Datisi

Bocardo

Ferison

Mnemonicele conţin mai multă informaţie decât simpla reprezentare

silogistică. Astfel:
i. Mnemonicele din Figurile 2 - 4 au ca primă literă B, C, D sau F,
indicând prin aceasta reprezentarea silogistică din Figura 1 la care
se reduce silogismul pentru a-i demonstra validitatea (de exemplu
Felapton se va reduce la Ferio).
ii. Dacă un `c' urmează după un `o', atunci demonstraţia se face prin
reducere la absurd. Jan Lukasiewicz arată că sunt două astfel de
silogisme (Bocardo şi Baroco) care nu sunt demonstrate corect de
Aristotel. Detalii se găsesc în: Jan Lukasiewicz , Aristotle's
Syllogistic, From the Standpoint of Modern Formal Logic,
capitolul 17.
iii. Dacă un `s' (sau `p') urmează după prima sau a doua vocală, atunci
propoziţia corespunzătoare acestei vocale suportă, în cursul
demonstraţiei, o conversie (simplă sau morfologică).
iv. Dacă un `s' (sau `p') urmează după ultima vocală, atunci concluzia
se obţine printr-o conversie (simplă sau morfologică) din concluzia
silogismului din Figura 1 folosit în operaţia de reducere.
v. Apariţia literei `m' indică o rearanjare a premiselor, pentru a
respecta ordinea: premisă majoră, premisă minoră, concluzie.

Reprezentările silogistice din Figura 4 sunt:

 Formă Mnemonică

Bramantip

Camenes

Dimaris

Fesapo

Fresison

Şi acestea sunt toate imperfecte.

Demonstrarea validităţii silogismelor imperfecte poate fi dată folosind

regulile asociate mnemonicelor.
Să exemplicăm aceasta cu silogismul Dimaris. Vocalele sale sunt I, A, I;
deci se va demonstra silogismul Ipm & Ams  Isp.
Deoarece Dimaris începe cu litera D , se efectuează o reducere la silogismul
Darii din Figura 1. Litera `s’ după ultima vocală indică o conversie simplă a
concluziei silogismului Darii. În plus, litera `m’ indică o reordonare a
premiselor.
Detaliile demonstraţiei sunt:

1. Unii P sunt M Ipm Premiză

2. Toţi M sunt S Ams Premiză
3. Unii P sunt M Ipm Se repetă linia 1 pentru a reordona premizele
4. Unii P sunt S Ips Se folosesc liniile 2, 3 şi axioma Darii
5. Unii S sunt P Isp Conversie simplă a liniei 4

4. Încheiere
O discuţie despre viaţa şi – mai ales – opera lui Aristotel poate
continua în mai multe articole. Am prezentat aici numai o mică deschidere,
încercând o abordare cât mai generală asupra logicii aristotelice. Evident, se
poate continua cu detalieri despre paradoxurile acestei logici, despre criticile
care se aduc (şi care au condus la alte abordări axiomatice ale logicii),
despre transpuneri ale acestei logici în diverse domenii – filozofie, etică,
matematică etc etc.
Pentru articolul de faţă am folosit lucrările:
1. Yann Lamontagne – Aristotelian Logic, Planet.Math.org
2. Stanford Encyclopedia of Philosophy: Traditional Square of
Opposition
3. Stanford Encyclopedia of Philosophy: Aristotle's Logic

Bibliografie extinsă (fără a fi completă):

1. A.,Dumitru - Istoria logicii, E. D. P, Bucureşti, 1975, p331-339
2. I. Didilescu, P. Botezatu - Teoria clasică şi interpretările moderne, E.D.P,
Bucureşti, 1976
3. M. A. Marica, Logică generală, Ed.Muntenia, Constanţa, 2005
4. M. Florian - Logică şi epistemologie, Ed.Antet,Oradea, 1996
5. N. Ionescu - Curs de istorie a logicii, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1993
6. *** Probleme de logică, Ed. R.S.R, Bucureşti, 1968
7. *** Logica,sub redacţia lui D.P.Gorski, P.V.Tavanet,
Ed.Ştiinţifică,Bucureşti, 1957
8. Constantin Noica, Pentru o interpretare a categoriilor la Aristotel,
Ed.Academiei. Bucureşti, 1968
9. Anton Dumitriu, Logica lui Aristotel, în Istoria logicii, Ed.Tehnică,
Bucureşti, 1993
10. Alberto Jori, Aristotele, ed. Bruno Mondadori, Milano 2003.