PLUMB

de George Bacovia
Simbolismul este un curent literar de circulație universală, apărut în Franţa, la
sfârşitul secolului al XIX-lea, avand ca manifest literar articolul intitulat „Le Symbolisme” al
scriitorului francez Jean Moreas (1886). Simbolismul promovează necesitatea unei înnoiri a
poeziei față de retorica romantică și față de impersonalitatea poeziei parnasiene. Simboliștii
urmăresc stabilirea unor corespondențe intime între eul liric și lumea exterioară, cultivă sugestia
și simbolul, manifestă preferință pentru anumite culori, spații (parcul solitar), instrumente
muzicale. Alte aspecte noi ale curentului sunt crearea stării de spleen și deschiderea către
inovațiile formale.
George Bacovia este cel mai important poet simbolist român, care a debutat în 1916, cu
volumul intitulat „Plumb”, primit negativ atât de critica literară, cât și de cititori.
Poezia „Plumb”, plasată în deschiderea volumului de debut este o artă poetică simbolistă,
prin care artistul își explică viziunea asupra lumii în strânsă legătură cu starea sufletească pe care
aceasta i-o provoacă.
Textul poetic se înscrie în estetica simbolistă prin temă și motive, prin utilizarea
simbolurilor, a corespondențelor, prin cromatică, percepția sinestezică a universului;
muzicalitatea interioară a versurilor se realizează cu ajutorul tehnicii repetițiilor.
Tema poeziei o reprezintă condiția poetului izolat într-o societate lipsită de aspirații, o
lume meschină și mediocră, în care artistul se simte singur, fără posibilitatea comunicării și a
evadării. Poezia devine astfel o meditație asupra condiției tragice a artistului, o confesiune cu
timbru elegiac, deoarece exprimă sentimentul de tristețe și spaima de moarte, sub forma
monologului liric.
Motivele specific simboliste, cu valoare de simbol, aparțin câmpului semantic al morții:
„plumbul” (laitmotiv), „somnul”, „cimitirul”, „sicriele”, „cavoul”, „vântul”, „frigul”
configurează decorul funerar. Ele se asociază cu stări sufletești confuze care constituie obiectul
poeziei simboliste: singurătatea, izolarea, spaima de moarte, spleenul, disperarea, inadaptarea
etc. .
Poetul utilizează frecvent simbolul, care, prin corespondență sugerează o anumită stare
de spirit. Se remarcă simbolul „plumb”, care apare de trei ori în fiecare strofă, în poziții
simetrice, devenind laimotivul poeziei. I se asociază repetiția verbului „dormea”, care, precedat
de epitetul „adânc”, devine un simbol al somnului morții. Prin urmare, este prezent motivul
spleenului, motiv frecvent în lirica simbolistă. Obsesia cromatică este realizată tot prin repetiția
cuvântului „plumb”, care reflectă cenușiul existențial, monotonia și plictisul.
Structura poeziei este tributară instrumentarului simbolist.
Astfel, titlul devine laitmotiv al poeziei, element de recurență, căci se repetă de șase ori
în cele opt versuri („sicriele de plumb”, „flori de plumb”, „amor...de plumb”), la sfârșitul
primului și al ultimului vers din fiecare catren și la cezura celui de-al doilea. Din punct de vedere
denotativ, plumbul denumește un metal greu, rece, toxic, de culoare gri. Conotativ, devine o
metaforă-simbol ce capătă semnificații neobișnuite prin forța analogiilor, a corespondențelor.
Prin greutate, sugerează apăsarea sufletească, prin culoarea cenușiu-închis, trimite la monotonie,
plictis. Sonoritatea dură a cuvântului, alcătuit dintr-o singură silabă, lasă impresia de cădere grea,
fără ecou. Metalul folosit la sigilarea sicrielor exprimă și limitarea, izolarea totală, definitivă.
Exprimând direct sentimentele de durere și de neputință, textul poate fi încadrat în
lirismul subiectiv. Ca în orice artă poetică, între eul liric și poet există o relație de identitate,
cele două instanțe suprapunându-se. Lirismul subiectiv este redat la nivel expresiv prin mărcile
subiectivității („stam” – verb la persoana 1 singular, „meu”– adjectiv pronominal posesiv).
Din punct de vedere compozițional, poezia este structurată în două catrene, cu rimă
îmbratișată, masura de zece silabe și ritmul predominant iambic ce conferă muzicalitate
versurilor. Muzicalitatea interioară, specific simbolistă, se realizează prin sonoritatea dată de
consoanele grele ale simbolului „plumb”, repetat obsesiv în rimă, dar și de rima interioară, de
tehnica repetițiilor (verbul inițial „dormeau”/„dormea” ) și laitmotivul „stam singur”, de asonanțe
și aliterații, care transformă poezia într-un vaier monoton.
Cele două strofe construiesc două tablouri distincte: prima secvență poetică este o
expresie a unei realități exterioare, obiective, iar a doua, a unei realități interioare, subiective.
Prima secvență poetică descrie elemente ale unui cadru spațial exterior, închis,
apăsător, sufocant. Tabloul nu este o descriere de tip pastel a unui spațiu funerar, sensurile fiind
doar sugerate, în manieră simbolistă. Elementele acestui decor funerar sunt prezentate prin
epitetele metaforice „sicriele de plumb”, „coroanele de plumb”, inversiunea „funerar vestmant”,
oximoronul „florile de plumb”.
Versul incipit ”Dormeau adânc sicriele de plumb” cuprinde cele două simboluri ale
liricii bacoviene, sicriul și plumbul, prin care se sugerează ideea de moarte. Mediul exterior
capătă greutatea apăsătoare, specifică plumbului, astfel că eul liric se retrage în spațiul închis al
cavoului, izolandu-se astfel de lumea exterioară. Cavoul simbolizează locul în care eul liric își
pierde identitatea.
Mediul claustrant (cavou, sicriu) este sugestiv pentru neputința omului de a-și depăși
condiția și devine sursă a suferinței. Totodată, cavoul poate fi interpretat ca universul închis al
târgului de provincie, incapabil să identifice valorile sau propriul trup perisabil, o temniță pentru
sufletul dornic de înălțare. Sicriul este simbolul existenței umane marcate de constrângeri sociale
sau de iminența morții.
Corespondențele sunt legături subtile intre planul exterior și cel interior, iar lumea este o
reflectare a unei stări de spirit. În acest decor, „vântul” și „frigul” devin simboluri ale ostilității
mediului înconjurător, datorită căruia poetul se izolează, trăind drama singurătății: Stam singur în
cavou...și era vânt. Punctele de suspensie accentuează și permanentizează deznădejdea sufletului
său chinuit. Vântul produce stridențe acustice și senzația de rece, specifică morții, în imaginea
auditivă din versul Și scârțâiau coroanele de plumb.
 Acest univers în care s-a insinuat somnul adânc (moartea) este perceput sinestezic- prin
cromatica monotonă a plumbului, prin sunete funebre („scârțâiau coroanele”), prin senzații
tactile („era vânt”).
A doua secvență poetică surprinde lumea interioară a artistului, strofa organizându-se
în jurul metaforei „amorul meu de plumb”. Amorul devine simbolul spațiului afectiv al eului
liric, căzut și el în somn, o stare premergătoare morții, subînțeleasă prin participiul „întors”.
Moartea afectivității, dispariția celui mai profund sentiment uman, iubirea, este sugerată prin
epitetul din sintagma „dormea întors”. Asociat cu epitetul „de plumb”, acesta sugerează
împietrirea sufletului din cauza mediului sufocant în care trăiește. Conștientizând acest lucru,
poetul trăiește o stare de spaimă și încearcă să se salveze („și-am început să-l strig”), dar speranța
este anulată, căci sufletul său este deja „mort”. Nici salvarea prin zbor nu este posibilă, deoarece
„aripile de plumb” care atârnă grele presupun căderea surdă, imposibilitatea evadării, moartea
afectivității. Neputința de a-și depăși suferința creează o senzație apăsătoare, o spaimă de moarte.
Punctele de suspensie și liniile de pauză sunt mărci ale subiectivității care potențează
sentimentele eului liric.
Poezia comunică tristețea eului liric (omul modern sau creatorul) supus singurătății totale
și claustrat într-un spațiu bântuit de prezența morții eterne.
Așadar, prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului și a
corespondențelor, prin prezentarea stărilor sufletești de angoasă, de singurătate, de vid sufletesc,
poezia Plumb se încadrează în estetica simbolistă.