ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

Alocarea resurselor,piata si statul

Intr-o economie moderna, nevoia de resurse depaseste posibilitatile de procurare a

acestora. In timp ce resursele au un caracter limitat, cererea de resurse inregistreaza o
crestere continua. Resursele, ca elemente ale bogatiei unei tari, include in structura lor,
alaturi de resursele materiale, umane, informationale, valutare, si resursele financiare.
Resursele financiare reprezinta totalitatea mijloacelor banesti necesare realizarii
scopurilor economico-sociale intr-o anumita perioada de timp.

Alocarea resurselor

Economia generală cercetează alocarea resurselor (bunurilor economice) şi a

factorilor de producţie care ajuta la îndeplinirea nevoilor umane. Punctul de plecare este
supoziţia fundamentală rarităţii, aceea că bunurile şi resursele sunt limiatate, iar oamenii
sunt nevoiţi să aleagă una din diferitele posibilităţi de folosire sau de consum .
Raritatea înseamnă că alegerea unei posibilităţi de folosire a resurselor exclude
alte posibilităţi. Economiştii denumesc aceasta prin costuri de oportunitate. Supunerea la
vot de către indivizi sau grupuri a unei decizii are o importanta centrală în economie.
Economiştii pornesc de la faptul că stimulii, preferinţele şi utilitatea determină luarea
anumitor decizii.
Pana in prezent, economia societatii cunoaste doua mecanisme de alocare a
resurselor limitate :
-faranjamentul institutional bazat pe piata concurentiala, care cuprinde
propritatea private, libera initiativa si interesul economic manat din urma de profit;
-faranjamentul institutional al alocarii de catre stat a resurselor economice
limitate;
Aceste doua mecanisme pornesc de la cateva elemente comune date dar raspund
institutional diferit la intrebarea “Cum sa repartizam resursele limitate pentru a trai mai
bine?”.
Primul element comun este faptul ca nevoile nelimitate sunt mai mari decat
resursele limitate, de unde rezulta necesitate minimizarii nevoilor si maximizarii
satisfactiilor oamenilor.
Studiul institutiei pietei concurentiale ne ajuta in primul rand sa intelegem modul
functionarii mecanismului economic. Studiul mecanismului pietei concurentiale ne ofera

1
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

posibilitatea sa cunoastem atat eficienta cat si ineficienta unei activitati; ne ajuta sa

cunoastem externalitatile negative ale unei activitati. In acest fel putem observa unde
trebuie sa intervina statul, de ce, cand si pana unde.
Acest mecanism al alocarii resurselor a aparut ca urmare a diviziunii sociale a
muncii. Aceasta diviziune sociala a muncii a impus schimbul voluntar al rezultatelor ca
un fenomen de cooperare sociala. Astfel, s-a nascut piata in calitate de sistem de relatii de
schimb voluntar. Aceste trei elemente reprezinta raspunsul institutional normal la
contradictia nevoi-resurse in evolutia vietii economice. Pe piata nu are loc shimabarea de
bunuriu, ci de drepturi de proprietate asupra lor, de unde rezulta faptul ca acest sistem
pune accentual pe dreptul de proprietate privat al individului.

Piata si statul

La analizarea diferitelor forme de organizare economica se observa prezenta

constanta a doua tipuri de institutii, statul si piata, ce convietuiesc intr-o tensiune
dialectica. Sunt doua sisteme opuse si in conflict, dar care au nevoie unul de altul.
Intelegem astfel piata ca o forma de a adopta decizii economice prin acordurilor intre
indivizi ce-si apara interesele particulare cu mai multa sau mai putina capacitate de
influenta asupra rezultatului. Din contra,statul este o organizatie cu capacitate coactiva,
ce incearca sa monopolizeze folosirea violentei, cu scopul de a impune decizii economice
oamenilor. Toate deciziile economice sunt adoptate prin intermediul unuia dintre aceste
doua mecanisme.
Pe de alta parte, toate societatile au cautat doua obiective economice, eficienta si
echitatea. Eficienta economica este un principiu ce ordoneaza alternativele economice in
functie de cea mai mare rentabilitate si cel mai mic cost. Eficienta incearca sa creasca
cantitatea produsa si sa diminueze efortul necesar. Echitatea ordoneaza alternativele
economice in functie de distributia lor. Principiul echitatii presupune ca toti indivizii
primesc cantitati egale din ceea ce s-a produs.
Se obisnuieste sa se considere ca mecanismul pietei duce la adoptarea celor mai
eficiente dar mai putin echitative decizii, in timp ce mecanismele statului rezulta in
decizii mai echitative dar mai putin eficace. Aceasta consideratie se potriveste frecvent cu
realitatea, dar nu o putem generaliza. Exista situatii in care mecanismul pietei conduce la
situatii mai putin eficiente decat statul. De exemplu, bunurile publice sau situatiile
definite ca dilema prizonierilor. Pe de alta parte, statul a aratat o constanta tendinta care
sa genereze diferente intre indivizi si sa beneficieze de grupurile imputernicite de aparatul
sau.
In cele mai multe cazuri, piata se asociaza cu libertatea in adoptarea deciziilor si
statul cu impunerea deciziilor. Fara indoiala exista anumite piete, monopolurile de
exemplu, extrem de coactive, in timp ce statele isi pot utiliza puterea regulatoare pentru a
stabili unele reguli ale jocului liber in sistemele de adoptare a deciziilor.
In orice caz, in toate societatile, cu mici exceptii, exista ambele institutii. Par sa aiba
nevoie si sa se complementeze reciproc. O frecventa explicatie a evenimentelor istorice
obisnuieste sa fie aparitia de grave dezechilibre intre ambele institutii ce slabesc in fata
amenintarilor exterioare. Astazi toti economistii suntem de acord cu necesitatea existentei
ambelor sisteme, dar exista mari diferene asupra proportiilor relative ce trebuie mentinute
de ambele institutii sau daca anumite decizii trebuie luate de un mecanism sau altul.

2
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

Conceptul de stat desemnează o colectivitate umană situată pe un teritoriu bine delimitat

şi supusă unei autorităţi suverane , deţinând un sistem de instituţii prin intermediul
cărora îşi exercită funcţiile , comandă şi acţionează în sensul satisfacerii nevoilor comune
ale populaţiei sale , respectivale naţiunii pe care o reprezintă .
Statul se implică în economie într-o triplă perspectivă economică: consumator de
bunuri şi servicii, proprietar şi întreprinzător; dacă adăugăm şi perspectiva juridică a
reglementării cadrului de evoluţie al economiei ajungem la concluzia că rolul statului este
încă relativ important în economia contemporană.
Doua dintre rolurile principale ale statului se refera la reglementarea preturilor si
productia in sectorul public.

Reglementarea preturilor

Dacă analizăm ultimele decizii luate de prezentul Parlament şi Guvern în sfera

economică, devine evidentă tendinţa de controlare a economiei naţionale, intervenţia
necorespunzătoare a statului în activitatea agenţilor economici şi în final tendinţa tot mai
evidentă de reglementare a preţurilor atât în sectorul de stat, cât şi în cel privat. Astfel
devine actuală întrebarea dacă, din punct de vedere economic, este adecvată intervenţia
statului în reglementarea preţurilor produselor şi serviciilor oferite de sectorul de stat şi în
special de cel privat, care sunt scopurile unei politici unice de reglementare a preţurilor,
precum şi consecinţele ei.
Reglementarea preţurilor poate avea două forme: stabilirea prin lege a preţurilor
maximale pentru o serie de produse şi servicii şi stabilirea unor preţuri minime pentru
unele produse sau servicii .Vom abordat problema stabilirii preţurilor maximale.
Orice analiză a unei politici publice începe cu studiul scopurilor cu care este
adoptată. Stabilirea unor preţuri maximale în economie este de obicei realizată de stat în
vederea protecţiei consumatorului, dar vom vedea dacă consecinţele unei asemenea
politici sunt cele dorite.
Deoarece una dintre funcţiile preţului este nu numai recuperarea cheltuielilor de
producere, dar şi recompensarea antreprenorului pentru activitatea sa, o asemenea politică
va duce la crearea unor segmente de piaţa cu o rată mică a profitului, deci va elimina
mulţi agenţi economici deja existenţi pe piaţă şi nu va favoriza deloc intrarea altor agenţi
economici pe piaţa. Eliminarea concurenţei este foarte periculoasă, odată ce anume ea
este garanţia cea mai buna a existenţei unor produse şi servicii de calitate bună la preţuri
maximal reduse.
Deşi politica de reglementare a preţurilor de către stat are scop protecţia
consumatorului, o asemenea politică îi cauzează aceluiaşi consumator numeroase
prejudicii: făcându-l să stea în rând pentru a putea procura anumite produse la un preţ
mai mic – exact ca în timpul URSS, să apeleze la economia tenebră şi să cumpere
produse şi servicii de calitate joasă la un preţ ridicat şi fără nici un fel de garanţii pentru
consumator, să sufere de pe urma diminuării creşterii economice, deci şi a unui buget de
stat mai mic decât anterior, precum şi să sufere de pe urma reducerilor de personal, a
salariilor mai mici şi a riscului de a pierde serviciul etc. Astfel, scopul politicii date este
complet opus efectului pe care îl va avea asupra potenţialilor beneficiari: în loc să fie
protejate interesele consumatorului, vor fi create condiţii absolut contrare intereselor sale.

3
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

Totuşi care sunt alternativele politicii de stabilire a preţurilor maximale atunci când statul
doreşte să aibă grijă de populaţie? Rolul statului în economie trebuie să ţină de: crearea
cadrului legislativ corespunzător economiei de piaţă libere, a mecanismelor şi instituţiilor
de aplicare a legilor respective, eliminarea monopolului, anume monopolul fiind
responsabil de menţinerea unor preţuri mari asociate şi unei calităţi joase. Este foarte
importantă asigurarea concurenţei libere pe piaţa, precum şi a liberei intrări a noilor
agenţi economici pe segmentul de piaţă dorit. Concurenţa maximal apropiată de
concurenţa perfectă, fapt ce poate şi trebuie asigurat de stat, este întotdeauna însoţită de
coborârea preţurilor în paralel cu creşterea calităţii. În cazul în care statul doreşte să
protejeze consumatorii din păturile social vulnerabile, ar fi mult mai bine să le dea
acestora direct nişte plăţi lunare compensatorii decât să introducă reglementarea
preţurilor, astfel afectând negativ întreaga economie. Dar chiar pentru a putea oferi
aceste compensaţii, statul are nevoie de nişte venituri suplimentare care pot fi asigurate
doar prin creşterea economică şi taxarea economiei tenebre, fapt ce va duce şi la creşterea
încasărilor bugetare necesare pentru o politică de protecţie a păturilor social vulnerabile.

Producţia în sectorul public

Faptul că finanţarea bunurilor publice este destinată bugetului public nu

înseamnă că aceste bunuri nu pot fi produse decât în sectorul public. Bunurile publice se
regăsesc în orice economie, iar piaţa, alături de sectorul public, este implicată tot mai
mult în asigurarea lor. Unele bunuri de natură publică sunt finanţate de la bugetul statului,
însă sunt produse în sectorul privat, aşa cum se întâmplă, de pildă, în cazul serviciilor de
sănătate din Marea Britanie. Într-o primă fază, recunoaşterea fenomenului externalităţilor
şi al bunurilor publice, implicit a limitelor pieţei, a fost un suport al propulsării
etatismului şi dirijismului; dacă piaţa este ineficientă, ea putea fi corectată decît prin
intervenţia organismelor statale.
Cu toate acestea, trebuie ţinut cont că orice acţiune guvernamentală,un consum de resurse
şi deci, atîta vreme cît resursele sunt limitate, un cost de oportunitate. Acest cost de
oportunitate se măsoară în funcţie de cantitatea din alte bunuri economice care s-ar fi
putut produce cu resursele folosite de acţiunea guvernamentală. Pe de altă parte, prin
rolul constituţional ce poate să favorizeze alegerile în afara regulilor în detrimentul
alegerilor în cadrul regulilor, statul îşi poate permite să depăşească în acţiunile sale pragul
alocării optime a resurselor. Aceasta va avea, în mod evident, consecinţe negative asupra
eficienţei alocative şi, deci, a bunăstării sociale. Ulterior însă, s-a demonstrat că nu numai
piaţa dar şi statul înregistrează un fenomen de faliment sau eşec, denumit, în general, eşec
guvernamental. Statul poate deplasa echilibrul pieţei în direcţia echilibrului paretian dar,
în acest proces, statul însuşi generează costuri; nu ne referim numai la costurile de
administrare, adică de întreţinere a unor funcţionari guvernamentali, ci şi la costurile de
interdependenţă socială, adică acele costuri care cuprind costurile de decizie şi costurile
externe de decizie. Determinarea marjei de implicare a statului în economie decurge din
aşa-numitul criteriu de arbitraj stat/piaţă. Derivat din criteriul de optim al lui Pareto şi
testul de compensare Hicks - Kaldor, criteriul de arbitraj stat/piaţă arată că implicarea
statului trebuie stabilită în funcţie de amploarea limitelor pieţei în alocarea resurselor,
astfel încît pierderea de bunăstare pe care o generează acţiunea publică să fie inferioară
pierderii de bunăstare determinată de disfuncţiunile de alocare ale pieţei. Acest criteriu

4
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

are la bază teoria lui Samuelson derivată din filosofia utilitaristă a lui Bentham, conform
căreia statul urmăreşte maximizarea unei „funcţii obiectiv de bunăstare socială“.
Dacă potrivit criteriului de arbitraj stat/piaţă s-a ales piaţa, deciziile de alocare a
resurselor şi de redistribuire vor fi luate în mod descentralizat, pe baza sistemului de
preţuri. Dacă, dimpotrivă, soluţia este statul, gradul de etatizare depinde de încă două
alegeri suplimentare:
-statul trebuie să aleagă între producţia publică şi producţia privată;
-statul trebuie să decidă principiul de finanţare, adică să aleagă între a acorda
gratuit prestaţia sau a o finanţa, total sau parţial, prin vînzarea acesteia. Din punct de
vedere a alocării resurselor, comercializarea prestaţiilor publice este preferabilă, însă, în
multe situaţii ea nu se poate realiza.
Furnizarea bunurilor publice este o problemă de decizie colectivă, accesul fiind
gratuit şi nediscriminatoriu. Aceasta nu înseamnă că oferta de bunuri publice nu implică
anumite costuri. De asemenea, nu întotdeauna cei care beneficiază de pe urmă bunurilor
publice sunt şi cei care plătesc, prin taxe şi impozite, pentru furnizarea acestora. În ultimă
instanţă, potrivit teoriei bunurilor publice, distincţia curentă între piaţă şi stat este, uneori,
greşit interpretată, prin faptul că anumite domenii ar trebui rezervate de drept guvernului.
Din ipotezele teoriei bunurilor publice nu rezultă, în mod necesar, următoarele:
că numai un monopol legal al statului trebuie să furnizeze bunul public;
că toţi cetăţenii trebuie constrânşi, prin impozitare, să contribuie la producerea acestuia
cu atât cât doreşte guvernul.
Din acest punct de vedere, problema bunurilor publice se reduce la a stabili, pe de o
parte, dacă acestea trebuie produse de către stat şi, pe de altă parte, ce volum al resurselor
publice trebuie statul să aloce pentru bunurile publice respective.
În economiile moderne, sectorul public oferă o multitudine de bunuri şi servicii pe
care firmele private nu le oferă din diverse motive. Atunci când excluderea de la
utilizarea acestora este posibilă, bunurile respective capătă un preţ iar sectorul public
devine generator de venituri, prin preţurile care se formează pentru aceste bunuri. Este
cazul utilităţilor publice: servicii de apă, electricitate, gaz, telefon. Este considerată
utilitate publică acea societate comercială care are statut de unic ofertant (monopol legal)
pentru anumite bunuri şi servicii esenţiale. Serviciile care reprezintă utilităţi publice sunt
în general asigurate de companii publice sau firme private reglementate de stat. Sectorul
public oferă numeroase bunuri şi servicii pe care le furnizează şi sectorul privat, sau pe
care acesta din urmă ar putea să le asigure dacă nu ar fi reglementări prohibitive. Câteva
exemple în acest sens vizează învăţământul, serviciile sanitare, colectarea deşeurilor sau
producţia unor băuturi alcoolice.
Producţia publică este strâns legată de resursele financiare pe care guvernul
reuşeste să le colecteze din taxe şi impozite. De regulă, există o relaţie de strictă
proporţionalitate între nivelul de dezvoltare al unei ţări şi capacitatea guvernului acesteia
de a colecta taxe şi impozite. Însă, ţările în curs de dezvoltare prezintă unele caracteristici
instituţionale care reduc capacitatea administrativă de a genera venituri prin impozitare:
- mare parte din populaţie este răspândită pe arii largi în mediul rural;
- dualism între un sector urban, dinamic şi un sector rural, tradiţional, care creează o
segmentare a pieţei muncii şi distorsionează mecanismele pieţei;

5
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

- pronunţată inegalitate a veniturilor, ceea ce determină rate de impozitare mai mari

aplicate sectorului formal, ceea ce înseamnă creşterea presiunii fiscale asupra acestuia şi
dezvoltarea evaziunii fiscale;
- capacitate limitată de administrare a impozitării şi a finanţelor publice, ceea ce sporeşte
foarte mult costurile acţiunilor administrative.
Toate caracteristicile enunţate mai sus sunt valabile şi în cazul României.
Problemele existente în procesul de generare a veniturilor din taxe şi impozite se răsfrâng
şi asupra finanţării principalelor sectoare publice, cum ar fi educaţiea, sănătatea etc. 
In concluzie, puteam spune ca problema centrala a economiei rezulta din doua
simple constatari : resursele productive sunt rare si nevoile omului sunt continue si
nelimitate.

Biografie:
1. http://facultate.regielive.ro
2. wwww.didactic.ro
3. “Microeconomie”,C. Angelescu, Ed. Ecomomica