1.

ASPECTE GENERALE DESPRE AER ŞI ATMOSFERĂ

1.1 STRUCTURA ŞI CARACTERISTICILE ATMOSFEREI TERESTRE

“Poţi trăi zile fără hrană şi ore fără apă dar nu poţi rezista decât câteva minute fără
aer” [CAA]. În cursul unui act respirator omul în repaus trece prin plămâni o cantitate de 0,5
dm3 de aer, volum care creşte substanţial în cazul efectuării unui efort fizic. Într-o zi un om
respiră circa 15 – 25 m3 de aer. Rezultă că zilnic un om consumă cca. 15 kg de aer, ceea ce
reprezintă o cantitate mult superioară consumurilor de apă şi alimente, care în medie reprezintă
2,5 kg, respectiv 1,5 kg [CSM]. De aici rezultă importanţa deosebită pe care o are calitatea
aerului respirat pentru existenţa oamenilor.
Omul şi vieţuitoarele terestre îşi preiau aerul necesar existenţei din atmosfera terestră.
Atmosfera (care este un cuvânt de origine greacă compus din athmos care înseamnă aer şi
spherein care înseamnă sferă) desemnează învelişul de aer al pământului, care este un înveliş
aproape în totalitate gazos dar care mai poate conţine şi substanţe solide sau lichide sub formă de
suspensie fin dispersată [W]. Atmosfera terestră are o masă totală de cca. 4,9·1019 kg.

Fig. 1.1 Clasificarea şi amplasarea straturilor atmosferei terestre [www. radioamator.eu]

După modul cum variază temperatura atmosferei în altitudine [W], atmosfera se poate
împărţi în cinci straturi (învelişuri) concentrice distincte (vezi figura 1.1), delimitate de zone
limită (de graniţă) disticte, denumite generic pauze, şi anume:

- troposfera – (de la grecescul tropein care înseamnă schimbător) este stratul situat
adiacent la scoarţa terestră, având grosimi între 0 km şi 7km, în zona polară, şi până la 17 km, la
tropice, adică în medie o grosime de 12 km; în troposferă (vezi figura 1.3), temperatura medie
variază de la 15ºC, la suprafaţa scoarţei pământului, la -57ºC în tropopauză (care este zona de
graniţă dintre troposferă şi stratul următor denumit stratosferă, şi în care temperatura nu mai
variază cu altitudinea), iar presiunea variază de la 1 barr, la suprafaţa pământului, până la 200
mbarr, în tropopauză; în troposferă se găseşte majoritatea aerului atmosferic (cca. 75% din masa
atmosferei); în troposferă, se manifestă fenomene meteorologice, care au loc datorită unor
procese naturale complexe cum sunt ciclul natural al apei şi procesele de transfer a căldurii la
suprafaţa pământului şi în atmosferă; ciclul natural al apei, se desfăşoară astfel (vezi figura 1.4):
prin fenomene de evaporaţie (a apelor de suprafaţă, în special a oceanelor şi mărilor care ocupă
cca. 70% din suprafaţa terestră) şi transpiraţie (a florei şi faunei), apa trece sub formă de vapori
şi se ridică în atmosferă, saturând-o cu umiditate sub forme specifice (nori, ceaţă, etc) după cum
prin fenomene de condensare vaporii de apă din atmosferă se întorc pe suprafaţa terestră sub
formă de precipitaţii, de unde o parte este absorbită de flora terestră, însă cea mai mare parte
ajunge înapoi în apele de suprafaţă (mai ales în oceane şi mări, care sunt marile depozite de apă
ale planetei), direct sau prin infiltraţii şi curgeri pe suprafeţele de uscat; se menţionează că aerul
umed de la suprafaţa pământului, devine din ce în ce mai uscat, odată cu creşterea altitudinii;
procesele de transfer a căldurii în atmosferă şi la suprafaţa pământului au loc astfel (vezi figura
1.5): practic toată energia care ajunge pe pământ provine de la soare; acest flux de energie
interacţionează mai întâi cu atmosfera, o parte din energie fiind absorbită în special de vaporii de
apă şi de moleculele de ozon, o altă parte fiind dispersată de aerosoli, o altă parte este reflectată
de nori iar o ultimă parte travesează atmosfera şi ajunge pe suprafaţa scoarţei terestre unde în
funcţie de caracteristicile acesteia este reflectată sau absorbită; acest flux de energie, de natură
electromagnetică ondulatorie, se transferă sub formă de căldură între suprafaţa terestră şi
atmosferă prin fenomene de conducţie, convecţie şi radiaţie: fenomenele de conducţie sunt
semnificative mai ales la suprafaţa uscatului, deoarece aerul şi apa sunt medii slab conducătoare
de căldură, încălzirea uscatului sub acţiunea energiei provenite de la soare conduce şi la
încălzirea locală a mediilor atmosferice şi acvatice adiacente; fenomenele de convecţie au acţiune
semnificativă mai ales în mediile fluide (atmosferic şi acvatic) producând mişcării ale straturilor
de aer şi apă; în atmosferă fenomenele de convecţie produc mişcări de ridicare a zonelor cu aer
mai cald (a căror densitate este mai mică) şi de coborâre a zonelor cu aer mai rece (a căror
densitate este mai mare); astfel, în figura 1.6 este prezentată mişcarea globală a aerului din
troposferă, datorată fenomenului de convecţie, combinată şi cu efectele date de rotaţia
Pământului (este de remarcat fenomenul de deviere a direcţiei vânturilor, care sunt mişcări ale
aerului atmosferic paralele cu suprafaţa globului, către dreapta în emisfera nordică şi către stânga
în emisfera sudică, drept consecinţe ale efectului Coriolis al mişcării de rotaţie a globului); şi
transferul de căldură în oceane şi mări produce fenomene de convecţie care au ca efect
producerea curenţilor oceanici calzi (dintre care cel mai cunoscut este Gluf Stream-ul), care
circulă de la ecuator către poli şi care produc o serie de fenomene meteorologice specifice dintre
care cel mai important este încălzirea climatului din zonele pe care le străbat sau a curenţilor
oceanici reci care circulă de la poli către ecuator şi care produc răcirea climatului din zonele pe
care le străbat; curenţii oceanici au o influenţă semnificativă şi asupra caraterului mişcărilor
aerului, mai ales la suprafaţa scoarţei terestre; de menţionat că viteza vânturilor creşte pe măsură
ce altitudinea creşte; fenomenele de radiaţie se produc mai ales datorită caracterului ondulator
electromagnetic al energiei provenite de la Soare; spectrul fluxului radiant de energie provenit de
la Soare este concentrat în domeniul vizibil (cu pondere de 43%), adică radiaţii cu lungimea de
undă de 400 – 700 nm, în vecinătatea sa inferioară (cu pondere între 7 – 8%), adică radiaţii UV,
cu lungimea de undă mai mică decât cea a undelor luminoase şi în vecinătatea sa superioară (cu
restul de pondere de 49 – 50%), adică radiaţii (preponderent radiaţii IR), cu lungimea de undă
mai mare decât cea a undelor luminoase; din acest spectru, radiaţiile UV, datorită energiei lor
foarte ridicate, au o acţiune dăunătoare directă asupra organismelor biologice, în timp ce acţiunea
radiaţilor IR are ca efect acumularea de căldură; în ansamblul său, atmosfera terestră, prin
mecanismele sale specifice absoarbe în foarte mare măsură radiaţile UV (prin acţiunea stratului
de ozon din stratosferă) şi IR (prin acţiunea unor gaze care se găsesc aproape în totalitate în
troposferă, cum ar fi bioxidul de carbon CO2, vaporii de apă H2O, metanul CH4, oxidul de azot
N2O şi alte câteva, care absorb căldura provenită sub formă de radiaţii incidente IR, după care o
radiază din nou în toate direcţiile, astfel anihilând în mare parte tendinţa de radiere a căldurii în
afara troposferei şi producând un efect de acumulare şi conservare a căldurii în interiorul
acesteia, fenomen fiind denumit generic efect de seră), dar este în cea mai mare măsură
transparentă pentru radiaţiile vizibile, care o parcurg (vezi figura 1.7) şi ajung în măsură
semnificativă pe suprafaţa scoarţei terestre unde sunt absorbite de oceane şi mări sau de
suprafeţele de uscat (acoperite în foarte mare măsură de vegetaţie) şi transformate în căldură, sub
formă de radiaţii IR, care la rândul lor sunt radiate înapoi în atmosferă;
- stratosfera – este stratul adiacent troposferei, situat între altitudinile de 12 - 50 km; în
zona inferioară a stratosferă temperatura este relativ constantă, având o valoare de -60…-50ºC,
însă în zona înaltă a stratosferei temperatura creşte rapid graţie existenţei stratului de ozon
stratosferic, care s-a format în această zonă, şi ajunge până la 15…20ºC în stratopauză; prezenţa
aerului în stratosferă este mult redusă faţă de troposferă, însă este încă semnificativă (practic
aproape 25% din totalitatea aerului atmosferic) iar fenomene meteorologice se manifestă foarte
rar şi cu intensitate foarte mult diminuată (practic nesemnificativă) faţă de troposferă; fenomenul
cel mai reprezentativ al stratosferei este reprezentat de dezvoltarea stratului de ozon care are un
rol foarte important, de protecţie a scoarţei Pământului împotriva radiaţiilor UV, care, aşa cum a
fost arătat anterior, reprezintă cca 7 – 8% din radiaţia incidentă provenită de la Soare, şi care,
datorită energiei lor foarte mari, sunt foarte dăunătoare formelor de viaţă de pe Pământ; ozonul
O3 este un gaz care se formează din oxigen molecular O 2 (care este forma stabilă sub care se
găseşte acest gaz în atmosferă) sub acţiunea radiaţiei UV, de mare energie, care pur şi simplu
“rupe” moleculele de oxigen “eliberând” căte doi atomi de O independenţi şi foarte reactivi;
datorită reactivităţii lor formidabile atomii de O se pot cupla câte trei, formând ozonul O 3, care
este de asemenea o formă instabilă a oxigenului, însă mult mai stabilă decât oxigenul atomic O;
la rândul lor moleculele de ozon se vor “rupe” cu uşurinţă sub acţiunea radiaţiei UV, rezultând
oxigen molecular O2 şi oxigen atomic O care reacţionează imediat şi se poate recombina iarăşi în
oxigen molecular O2 sau ozon O3; astfel de procese au loc permanent în aerul din zona superioară
a stratosferei, sub acţiunea componentei UV a radiaţiei solare, moleculele de oxigen molecular
O2 şi ozon O3 absorbind împreună între 95 – 99,9% din radiaţia UV (vezi figura 1.8), cu
menţiunea că numai ozonul O3 poate absorbi radiaţiile UV-C şi UV-B care sunt radiaţiile UV cu
cea mai mare energie şi care au efectele cele mai dăunătoare asupra organismelor vii (oamenii de
ştiinţă apreciază că fără această acţiune benefică a ozonului stratosferic nu era posibil să se
dezvolte viaţa pe suprafaţa Pământului); datorită acestor reacţii de asociere şi descompunere care
au loc relativ aleatoriu din punct de vedere spaţial, forma stratului de ozon este într-o continuă
modificare, dar se apreciază că totuşi aceste procese se găsesc într-un echilibru dinamic natural,
care fac ca, cantitatea de ozon stratosferic să se păstreze constantă; pentru informare trebuie
menţionat că în stratul de ozon stratosferic concentraţia de ozon O 3 este de cca. 1 – 10 părţi la
milion, în timp ce concentraţia de oxigen molecular O2 este de cca.21%;
- mezosfera – este stratul situat între altitudinile de 50 km - 80 km; în mezosferă
temperatura scade rapid odată cu creşterea altitudinii, de la 15…20ºC, cât este în stratopauză,
până la -100…-60º C, în mezopauză, prezenţa aerului este extrem de rarefiată, la nivel de grupuri
de molecule independente, suficientă totuşi a face vizibili meteoriţii, şi aşa zisele stele căzătoare,
care se aprind şi ard din cauza frecării cu particulele de aer; în acest strat atmosferic se mai
produc sporadic unele fenomene meteorologice cum ar fi prezenţa noriilor nocticulucenţi, aflaţi
la cea mai mare altitudine (care devin vizibili doar atunci când soarele îi luminează de sub linia
orizontului);
- termosfera (ionosferă) – este stratul situat între altitudinile de 80 km - 640 km, în
termosferă temperatura creşte rapid odată cu creşterea altitudiniii de la -100…-60ºC în
mezopauză, până la cca. 1500ºC, în termopauză; acest strat atmosferic mai poartă şi denumirea
de ionosferă, care provine de la faptul că datorită creşterii relativ brusce a temperaturii cu
altitudinea, apare fenomenul de ionizare a rarelor urme de gaz existente la aceste altitudini
(îndeosebi atomi de oxigen şi azot) care devin buni conducători de electricitate şi care, din cauza
acestui fenomen favorizează comunicaţiile radio terestre, pe distanţe mari şi foarte mari;
- exosfera – este stratul exterior situat între altitudinile de la 600 – 1000 km şi până la
100000 km (limita nu este clar definită de oamenii de ştiinţă); exosfera este stratul atmosferic de
graniţă între atmosferă şi spaţiul interplanetar, în care se mai găsesc foarte rare urme de gaz, sub
formă de atomi independenţi de hidrogen şi heliu care gravitează independenţi în jurul
Pământului.
Omul şi vieţuitoarele (flora şi fauna) terestre îşi duc traiul normal pe suprafaţă solului şi
de aceea interesează mai ales caracteristicile şi calitatea aerului din zona troposferei adiacentă la
scoarţa terestră. Totuşi unele fenomene rezultante ale acţiunii antropice acţionează şi asupra
straturilor mai înalte ale atmosferei (de exemplu: subţierea stratului de ozon din stratosferă sub
acţiunea unor substanţe degajate din activităţi industriale şi menajere ale oamenilor care s-au
acumulat la acest nivel), ducând la modificări, uneori dramatice, ale condiţiilor de mediu de la
suprafaţa solului.

1.2 CARACTERISTICILE AERULUI ATMOSFERIC

Caracteristicile fizice ale aerului atmosferic

Aerul atmosferic este un amestec de gaze, care în stare pură este transparent, incolor,
inodor şi insipid şi ale cărui pricipale caracteristici fizice sunt temperatura, presiunea statică,
densitatea şi vâscozitatea, caracteristici care variază cu altitudinea şi care sunt prezentate în
tabelul 1.1 [Rocket and Space Technologies].

Caracteristicile chimice ale aerului atmosferic

Atmosfera terestră, în condiţii de puritate maximă, este 100% gazoasă. Compoziţia

normală a aerului atmosferic cuprinde 78,09% azot molecular (N 2), 20,95% oxigen molecular
(O2), 0,92% argon (Ar), 0,03% bioxid de carbon (CO 2) şi restul de 0,01% alte gaze ca: neon,
heliu, metan, kripton, xenon, ozon, hidrogen, radon.
Se remarcă faptul că două gaze, azotul şi oxigenul, reprezintă cca. 99% din compoziţia
aerului atmosferic pur în volume (vezi figura 1.9) celelalte componente gazoase cu toate că
reprezentă numai cca. 1% din compoziţia aerului atmosferic pur în volume (adică, prin
clasificare se pot considera din punct de vedere al participaţiei ca fiind sub formă de “urme de
gaze”) au importanţa lor pentru existenţa vieţii pe Pământ (în mod particular două astfel de
conponente: bioxidul de carbon şi ozonul sunt capitale din acest punct de vedere şi de aceea
chiar mici modificări ale valorii participaţiei acestor două componente ale aerului pot avea un
impact major asupra proceselor atmosferice.).

În aerul atmosferic sunt prezenţi şi vapori de apă în proporţii variabile, între 0%, în aerul
de deasupra deşerturilor, şi până la 4%, în aerul de deasupra oceanelor. Se menţionează că apa se
poate găsi în aer în stare gazoasă (vapori), lichidă (ploaie, ceaţă) sau solidă (zăpadă), prezenţa
acesteia având importanţă în producerea fenomenelor meteorologice sau în fenomenele
absorbţie/reflecţie a radiaţiei solare incidente.[ COMET Program www.ucar.edu].
Din punct de vedere al influenţei variaţiei concentraţiei componenţilor aerului atmosferic
asupra existenţei normale a oamenilor şi celorlate vieţuitoare (fauna şi flora), prezintă importanţă
oscilaţiile de concentraţie a oxigenului şi bioxidului de carbon, care, de altfel, sunt substanţe cu
rol deosebit în schimbul de gaze de la nivelul pământului.
Oxigenul poate influenţa sănătatea oamenilor prin scăderea concentraţiei sale în aer. Mici
scăderi ale concentraţiei de oxigen în atmosferă sunt de obicei tolerate fără nici o tulburare de
organismul uman, însă scăderea concentraţiei de oxigen din aer sub 18% duce la apariţia unor
tulburări cum ar fi: creşterea frecvenţei şi amplitudinii respiratorii, creşterea frecvenţei cardiace,
creşterea numărului de hematii în sângele periferic, ş.a. Aceste simtome, relativ discrete pentru o
concentraţie a oxigenului între 18 – 15%, devin, sub concentraţia de 15%, accentuate şi, din
cauză că este depăşită capacitatea de compensare a organismului, apar tulburări de hipoxie, în
special cerebrală, şi de dezechilibru acido-bazic. Concentraţii ale oxigenului în aerul atmosferic
de sub 10 – 8% duc la moarte.
În mod natural, scăderea dramatică a concentraţiei de oxigen nu poate apărea decât în
cazuri excepţionale cum ar fi: închiderea ermetică a unor incinte populate, prezenţa în
concentraţii masive a altor gaze în atmosferă. Au existat îngrijorări, pe plan mondial, şi cu
privinţă consumarea rezervelor de oxigen din atmosfera terestră din cauza dezechilibrului creat
prin creşterea accentuată a volumului proceselor de combustie necesar producerii de energie
concomitent cu reducerea suprafeţelor zonelor verzi şi în special a fondului forestier, fiind
cunoscut că plantele clorofiliene, în urma metabolismului lor, sunt cei mai mari producători de
oxigen. Totuşi, perspectivele nu sunt chiar aşa de catastrofale fiindcă s-a estimat că în cele mai
nefavorabile condiţii, arderea tuturor rezervelor de combustibil cunoscute nu pot reduce
concentraţia de oxigen din atmosferă cu mai mult de 3% (adică de la 21% la 18%). Totuşi
consevarea şi protejarea vegetaţiei, îndeosebi a pădurilor, reprezintă un factor deosebit de
important de păstrare a echilibrului conţinutului de oxigen din atmosferă.
De menţionat că fenomene similare din punct de vedere al sănătăţii oamenilor se produc
şi în cazul scăderii presiunii atmosferice, fenomen care se manifestă mai ales la creşterea
altitudinii. Astfel scăderea presiunii atmosferice la altitudini de până la 3000 m este uşor
compensată de organismul uman şi de regulă nu apar tulburări. La altitudini între 3000 – 6000 m
apar tulburări hipoxice discrete, la altitudini peste 6000 m tulburările hipoxice sunt accentuate, în
timp ce la altitudini de peste 8000 m moartea prin hipoxie să survină rapid.
Bioxidul de carbon poate afecta sănătatea oamenilor atunci când concentraţia sa în aerul
atmosferic creşte de o asemenea manieră încât este împiedicată trecerea acestuia din sângele
venos în alveola pulmonară şi eliminarea lui prin expiraţie. La creşterea concentraţiei între
valoarea normală de 0,03% şi o valoare de 3% nu se produc tulburări manifeste, însă după acestă
valoare apar tulburări respiratorii (accelerarea respiraţiei), apoi apare cianoza urmată de tulburări
respiratorii şi circulatorii legate de dezechilibrul acido-bazic. La o concentraţie de 8% a
bioxidului de carbon în aer posibilitatea de supravieţuire este limitată la o perioadă foarte scurtă
în timp ce concentraţii peste 20% duc la moarte subită prin inhibarea centrului respirator.
Condiţiile de creştere a concentraţiei de bioxid de carbon din aer au un caracter accidental şi pot
apărea doar în condiţii speciale, cum ar fi: incinte populate cu oameni sau animale închise
ermetic, incinte în care se produc procese de fermentaţie naturale sau artificiale, şa.
Cu excepţia ozonului, a cărei prezenţă în concentraţii mai mari decât valoarea normală
produce iritarea căilor respiratorii şi mucoaselor, variaţia concentraţiilor celorlalte gaze
componente ale aerului nu are efecte notabile asupra sănătăţii oamenilor (cu excepţia azotului
care poate provoca tulburări de disbarism numai în condiţii de presiune crescută).

1.3 POLUAREA AERULUI ATMOSFERIC

Poluarea aerului atmosferic reprezintă prezenţa în atmosferă a unor substanţe străine de

compoziţia normală a aerului pur sau creşterea anormală a concentraţiilor unor componente
normale ale aerului pur, care în funcţie de perioada de acţiune sau valorile concentraţiei afectează
sănătatea oamenilor sau mediul înconjurător.

Efectele poluării aerului atmosferic

În prezent, poluarea atmosferei cu diverse substanţe atinge valorile maxime istorice mai
ales ca o consecinţă (din păcate nefastă) a dezvoltării tehnologice a civilizaţiei umane. Apariţia
unor fenomene desebit de dăunătoare cum ar fi: formarea smogului fotochimic oxidant, alterarea
transparenţei atmosferei, creşterea globală a temperaturii la nivelul suprafeţei scoarţei terestre,
subţierea sau formarea de goluri în stratul de ozon stratosferic, formarea şi manifestarea
precipitaţiilor acide (ploi, ninsori, ceaţă), prezenţa şi manifestarea în atmosferă a unor substanţe
toxice, sunt toate consecinţe ale poluării atmosferei cauzate de activitatea antropică. Se
menţionează că pot apărea fenomene în atmosferă, dăunătoare omului şi mediului, şi din cauze
naturale (apariţia unor nori de cenuşă, rezultată în urma erupţiilor vulcanice, poluarea cu
pulberi provenite din erodarea eoliană a suprafetei solurilor) acestea totuşi, neavând decât în
cazuri excepţionale o acţiune semnificativă.
Smogul fotochimic oxidant (cuvântul s-a format din termenii englezeşti smoke, adică
fum şi fog, adică ceaţă) este o formă de poluare a aerului specifică marilor aglomerări urbane
puternic industrializate care se formează sub acţiunea radiaţiei solare, mai ales în zilele fiebinţi
de vară, în care anumiţi poluanţi ai aerului, respectiv oxizii de azot (NO x) şi compuşii organici
volatili (VOC) reacţionează fotochimic şi produc ozon troposferic (denumit şi ozonul de la
nivelul solului) şi alţi produşi sub formă de suspensii solide fine (aerosoli solizi) [W]. Produşii
rezultaţi se amestecă cu produşii de origine, şi au drept consecinţă opacizarea (vezi figura 1.10)
atmosferei (deoarece suspensiile solide fine afectează transparenţa atmosferei) precum şi
formarea unui aer foarte agresiv pentru organisme (deoarece îndeosebi ozonul de la nivelul
solului are o acţiune deosebit de iritantă asupra mucoaselor organismelor biologice, în timp ce şi
suspensiile solide au, de asemenea, acţiunea lor iritantă asupra căilor respiratorii ale
organismelor), foarte greu respirabil şi de multe ori practic irespirabil [CSM].

De remarcat că cu cât de benefică şi protectoare este prezenţa ozonului în stratosferă, pe

atât de agresivă şi nedorită este prezenţa ozonului de la suprafaţa solului (ozonul troposferic) mai
ales din punct de vedcere al sănătăţii oamenilor. Agenţia U.S. EPA a clasificat în documentul
“Air Quality Index” acţiunea ozonului asupra sănătăţii oamenilor, în funcţie de concentraţia sa în
aerul respirat, în 8 clase dintre care: „nesănătos pentru grupuri sensibile” pentru concentraţii între
85 – 104 ppb (părţi la miliard), „nesănătos” pentru concentraţii între 105 – 124 ppb (părţi la
miliard) şi „ foarte nesănătos” pentru concentraţii între 125 – 404 ppb (părţi la miliard) [W].
Apariţia şi formarea smogului constituie o problemă foarte serioasă pentru multe oraşe
mari, puternic industrializate deoarece, pe lângă inconfortul produs, acesta afectează puternic
sănătatea oamenilor. Smogul este deosebit de nociv pentru grupele sensibile ale populaţiei (copii,
bătrâni, persoane cu afecţiuni cardiace sau pulmonare cronice) producând sau acutizând afecţiuni
ca: enfizem pulmonar, bronho-pneumonii sau astm bronşic. De asemenea produce de obicei
tulburări de respiraţie, iritaţii ale ochilor, nărilor şi gâtului şi în general are o acţiune de scădere a
imunităţii organismului [W].
De menţionat că o altă varitate de smog, cu efecte la fel de dăunătoare se poate forma din
emisiile poluante rezultate din arderea cărbunelui, pe baza fumului rezultat (suspensii solide) şi
bioxidului de sulf (SO2) [W].
Alterarea transparenţei atmosferei este un fenomem care apare mai ales din cauza
formării smogului sau a prezenţei în atmosferă de aerosoli solizi (suspensii solide) sau lichizi
(ceaţă). Efectul principal al lipsei de transparenţă a atmosferei este împiedicarea radiaţiei
luminoase a soarelui de a ajunge la suprafaţa pământului, fenomem cu consecinţe nefaste asupra
omului şi mediului înconjurător (vegetaţiei şi faunei).
De menţionat că lipsa de transparenţă a atmosferei, pe lângă efectul psihic deprimant pe
care îl are asupra omului, împiedică radiaţia solară să ajungă la sol, împiedicând implicit şi
componenta sa UV remanentă (după traversarea stratului de ozon stratosferic) care îşi are
importanţa sa pentru metabolismul uman (în fixarea calciului în oase). Astfel de obicei carenţa
acestui factor important de mediu este mult mai pregnantă pentru populaţia marilor centre urbane
[CSM].
Creşterea globală a temperaturii la nivelul suprafeţei scoarţei terestre este o tendinţă
apărută din cauza dezechilibrării acţiunii efectului de seră din troposfera terestră, în sensul
intensificării acesteia, din cauza acumulării unei cantităţi sporite de gaze producătoare de efect
de seră, în special bioxid de carbon (CO2) produse de dezvoltarea tehnologică a societăţii umane.
Dacă această tendinţă de exacerbare a efectului de seră va continua consecinţele la
nivelul scoarţei terestre pot fi catastrofale, deoarece încălzirea globală a atmosferei terestre poate
conduce la topirea calotelor de gheaţă de la polii pământului, care are ca efect creşterea
semnificativă a nivelului oceanelor şi mărilor şi inundarea unor mari suprafeţe de uscat, în cele
mai multe cazuri puternic populate şi dezvoltate din punct de vedere tehnologic şi edilitar.
Subţierea sau formarea de goluri în stratul de ozon stratosferic este tot o tendinţă cu
consecinţe foarte grave asupra vieţii terestre cauzată tot de dezvoltarea tehnologică umană. S-a
arătat anterior importanţa deosebită a stratului de ozon atmosferic în absorţia componentei UV a
radiaţiei solare incidente, îndeosebi a categoriilor de radiaţii UV (UV-C şi UV-B) cu energia cea
mai mare, şi care ajunse pe suprafaţa terestră ar avea o acţiune foarte dăunătoare asupra
organismelor vii. În ultima perioadă s-a constatat o subţiere şi o destrămare senificative ale
stratului de ozon, cu consecinţe foarte negative ale puterii sale de absorbţie a radiaţiilor UV, atât
ca spectru cât şi ca intensitate, care au fost puse în seama acumulării în stratosferă a unor gaze
produse de activitatea industrială şi menajeră a oamenilor. Astfel au fost puse în evidenţă
acţiunea distructivă asupra stratului de ozon a unor substanţe ca [CAA]: compuşi
clorofluorocarbonaţi (CFC) - care este o clasă de substanţe utilizate ca agenţi de răcire în
instalaţiile frigotehnice sau de condiţionare a aerului din incinte sau autovehicule, componenţi ai
substanţelor degresante din instalaţiile de spălare industriale sau ca aerosoli pentru produsele
cosmetice sub formă de spray-uri, metil-cloroformul - utilizat în practica medicală sau metil-
bromidul - utilizat la fabricarea pesticidelor. În scopul stopării acestei tendinţe de distrugere a
stratului de ozon, în lume se depune un efort intens de renunţare la utilizarea acestor tipuri de
substanţe, iar acolo unde acest lucru nu este posibil, la restrângerea utilizării lor, precum şi un
efort la fel de intens de înlocuirea lor cu alte substanţe cu acţiune şi caracteristici similare, dar
fără consecinţe dramatice pentru mediu. Prin restrângerea sau renunţarea la utilizarea acestor
substanţe cu acţiune distructivă a stratului de ozon stratosferic se speră că după o perioadă de
timp, acesta se va regenera [CAA].
Formarea şi manifestarea precipitaţiilor acide este un alt efect dăunător al poluării
aerului cu anumite substanţe, în principal bioxid de sulf (SO 2) şi oxizi de azot (NOx), care
reacţionează cu vaporii de apă din atmosferă sau cu alţi poluanţi (substanţe chimice) formând
acizi [CAA]. În funcţie de condiţiile meteorologice, acizii formaţi ajung pe suprafaţa Pământului
sub formă de ploi acide, de zăpadă acidă sau dacă vremea este uscată sub formă de depuneri de
pulbere acidă. Dacă atmosfera este saturată cu umezeală se formează ceaţă acidă, în timp se dacă
este uscată se pot forma gaze acide. Sub orice formă ar fi, precipitaţile acide au acţiuni
dăunătoare asupra: vegetaţiei pe care o afectează (în special aparatele foliare); asupra oamenilor
şi animalelor cărora le afectează sănătatea mai ales a aparatului respirator, cauzând leziuni sau
astm bronşic; asupra apelor de suprafaţă a căror aciditate temporară creşte, fiind afectată fauna şi
flora acvatică [CAA]. De asemenea precipitaţiile acide alterează transparenţa aerului care devine
înţeţoşat şi au un efect foarte nociv asupra exteriorului clădirilor şi monumentelor pe care le
afectează [CAA].
Prezenţa şi manifestarea în atmosferă a unor substanţe toxice are loc mai ales ca
emisii ale unităţilor din industria chimică în special, rafinăriilor, incineratoarelor, ca emisii ale
unor unităţi de mică industrie sau comerciale, cum ar fi spălătoriile chimice, ca emisii ale
motoarelor termice ale autovehiculelor sau ca emisii care au apărut ca urmare ale unor accidente
[CAA].
Prin substanţe toxice se definesc acele substanţe care în anumite concentraţii au acţiune
vătămătoare asupra organismelor, în special cel uman, cauzând maladii severe, probleme de
reproducţie, defecte de naştere şi chiar moartea [CAA].
Actualmente, în S.U.A. Agenţia naţională de Protecţia Mediului E.P.A. a întocmit o listă
de 187 de poluanţi toxici ai atmosferei, a căror prezenţă este monitorizată [CAA].
Dintre aceştia se poate afirma că cei mai periculoşi poluanţi sunt substanţele toxice
persistente bioacumulative (PBT) care au caracteristică că se degradează foarte lent sau nu se
degradează de loc în timp, care pot fi transportaţi şi împrăştiaţi de curenţii atmosferici la foarte
mari distanţe faţă de sursele de emisie, care se depun pe suprafaţa Pământului sau în apele de
suprafaţă unde se acumulează şi pot afecta fauna şi flora, sau pot pătrunde în lanţurile alimentare
şi afecta sănătatea oamenilor. Poluanţi toxici ai aerului cum ar fi bifenilii policloruraţi şi
dioxinele, proveniţi din activităţile industriale, DDT-ul, provenit din tratamentele agricole, sau
metalele grele cum af fi plumbul, provenit în special din emisiile motoarelor termice pe benzină,
sau mercurul, provenit din activităţi industriale sunt astfel de substanţe toxice persistente
bioacumulative (PBT) a căror emitere în atmosferă se caută a fi eliminată complet sau limitată
foarte mult [CAA].
Sursele de poluare a aerului atmosferic

Sursele de poluare a aerului pot fi clasificate după mai multe criterii şi anume [CSM]:
După natura lor, surselor de poluare se pot clasifica în:
- surse naturale – sunt surse care nu provoacă decât rareori poluări importante ale
atmosferei (care pot fi de exemplu emanaţii ale erupţiilor vulcanice, emanaţii ale unor incendii
de amploare) şi de obicei provin din ridicarea şi transportul pulberilor provenite din eroziunea
solurilor sub acţiunea curenţilor de aer;
- surse artificiale – sunt surse provenite din activitatea umană, a căror acţiune este din ce
în ce mai amplă, şi a căror control în scopul protejării calităţii atmosferei constituie o problemă
vitală a societăţii contemporane.
După modul de localizare, sursele artificiale de poluare se pot clasifica în:
- surse staţionare de poluare - care sunt unităţi de producere a energiei, unităţi industriale
diverse, unităţi comerciale, surse menajere şi altele;
- surse mobile de poluare care sunt mijloacele de transport terestre, feroviare, navale şi
aeriene;
După tipul de poluanţi emişi în atmosferă, sursele staţionare de poluare se pot clasifica
în:
- unităţile de producere a energiei pe bază de cărbune – prin a cărui ardere, în funcţie de
calitatea sa, emit în atmosferă cantităţi în proporţie variabilă de: fum (cenuşă sub formă de
suspensii solide) care conţine în general: carbon, siliciu, aluminiu, oxizi de fier, precum şi în
proporţii variabile: zinc, cadmiu, vanadiu, nichel, seleniu, etc, şi gaze: vapori de apă, oxizi de
azot, bioxid de sulf, oxid de carbon, acid fluorhidric, aldehide şi alte hidrocarburi;
- unităţile de producere a energiei pe bază de petrol – prin a cărui ardere, în funcţie de
calitatea sa, emit în atmosferă cantităţi în proporţie variabilă de: fum (cenuşă sub formă de
suspensii solide) care conţine în special: sulfaţi, vanadiu, seleniu, şi altele, şi gaze care conţin în
special: oxizi de azot, oxid de carbon, bioxid de sulf (a cărui cantitate este dependentă de
concentraţia sulfului în petrol), bioxid de carbon, vapori de apă, hidrocarburi printre care şi
hidrocarburi policiclice (dintre care benzo-a pirenul);
- unităţile de producere a energiei pe bază de gaze naturale – prin a căror ardere emit în
atmosferă cantităţi în proporţie variabilă de: gaze care conţin pe lângă bioxid de carbon şi apă şi
oxid de carbon şi hidrocarburi şi în funcţie de calitatea arderi mici cantitaţi fum (suspensii
solide); de menţionat că din punct de vedere al emisiilor poluante arderea gazului natural are
potenţialul cel mai redus (este cea mai curată pentru mediu), însă valoarea economică ridicată şi
rezervele limitate fac ca acestea să fie utilizate din ce în ce mai puţin la combustie;
- unităţile industriale poluează atmosfera cu poluanţi diferiţi, în funcţie de specificul
acestora, astfel: unităţile metalurgiei feroase elimină în atmosferă: oxizi de fier, mangan, arseniu,
nichel, silicaţi, cărbune, fluoruri, oxid de carbon, oxizi de sulf şi sulfaţi, hidrogen sulfurat, etc;
unităţile metalurgiei neferoase elimină în atmosferă în special: oxizi de plumb, oxizi de zinc,
oxizi de cupru, oxizi de cadmiu, oxizi de bariu, fluoruri, oxizi de sulf, oxid de carbon, oxizi de
azot,etc; unităţile producătoare de aluminiu elimină în atmosferă acid fluorhidric şi fluoruri;
unităţile industriei materialelor de construcţii elimină în atmosferă mai ales suspensii solide
minerale care se răspândesc pe arii foarte mari; unităţile industriei ceramice şi a materialelor
refractare pot elimina în atmosferă: fluoruri, silicaţi, azbest, oxid de carbon, etc.; unităţile
industriei chimice elimină în atmosferă o mare varietate de poluanţi cum ar fi: acid fluorhidric şi
fluoruri (fabrici de îngrăşăminte superfosfatice şi altele), bioxid de sulf şi acid sulfuric (fabrici
de acid sulfuric, fabrici de îngrăşăminte superfosfatice, fabrici de produse farmaceutice, fabrici
de textile şi altele), hidrogen sulfurat (fabrici de vâscoză, fabrici de insecto-fungicide, fabrici de
cauciuc sintetic şi altele), sulfură de carbon (fabrici de hârtie, fabrici de vâscoză şi altele),
mercaptani (fabrici de celuloză, fabrici de vâscoză, fabrici din industria petro-chimică şi altele),
oxizi de azot (fabrici de acid azotic, fabrici de acid sulfuric, fabrici de îngrăşăminte azotoase şi
altele), clor şi acid clorhidric (fabrici de clor, fabrici de acid clorhidric, fabrici pesticide, fabrici
de mase plastice, fabrici de celuloză şi hârtie, fabrici de produse farmaceutice şi altele),
hidrocarburi (fabrici din industria petro-chimică, fabrici de cauciuc sintetic şi alţi polimeri şi
altele), etc.
Sursele mobile de poluare sunt constituite mai ales de motoarele mijloacelor de transport
– care pot fi clasificate astfel:
- motoarele termice ale autovehiculelor – care sunt considerate unele dintre sursele cele
mai importante de poluare a atmosferei (de exemplu în S.U.A. peste 60% din totalul emisiilor
poluante provin de la transporturile auto), volumul, natura şi concentraţia poluanţilor emişi
depinznd de tipul motorului, natura combustibilului şi condiţiile tehnice de funcţionare;
principalii poluanţi emişi în timpul funcţionării motoarelor termice sunt: oxidul de carbon, oxizii
de azot, hidrocarburile (hidrocarburi aromatice, olefine, naftene, parafine, hidrocarburi
policiclice, compuşi organici volatili, etc.), suspensiile solide care sunt constituite în special de
particule de carbon care de regulă absorb şi o parte din gazele elinimate, plumbul care este emis
numai de motoarele termice care utilizează benzină tratată cu tetraetil sau tetrametil de plumb, o
serie de substanţe chimice care se adaugă benzinei sau lubrifianţilor pentru a le îmbunătăţi
calităţile (antioxidanţi, anticorozivi, aditivi, detergenţi, etc);
- motoarele mijloacelor de transport feroviare – care erau surse de poluare ale atmosferei
apreciabile numai în vremea utilizării locomotivelor cu abur (care se constituiau în surse
importante de fum); utilizarea în prezent a locomotivelor diesel-electrice şi mai ales electrice a
redus foarte mult, (locomotivele electrice practic au anulat) importanţa acestor surse;
- motoarele termice ale mijoacelor de transport navale – se pot constitui în surse de
poluare semnificative ale atmosferei mai ales în zonele adiacente porturilor, eliminând aceleaşi
tipuri de poluanţi ca şi motoarele termice ale autovehiculelor;
- motorele mijloacelor de transport aeriene – emit importante cantităţi de gaze arse mai
ales la decolare şi în timpul zborului, dar datorită zonelor unde are loc preponderent emisia de
poluanţi (la mare altitudine) încă nu fi considerate surse semnificative de poluare a atmosferei.

Clasificarea poluanţilor aerului atmosferic

Clasificarea poluanţilor aerului atmosferic se face după următoarele criterii:

După importanţa lor, poluanţii aerului se pot clasifica în:
- poluanţi criteriali [CAA] – sunt poluanţii cu cea mai importantă pondere atât cantitativă
cât şi de răspândire, şi sunt poluanţii care stau la baza efectelor negative cele mai importante
cauzate de poluarea atmosferei care afectează echilibrul ecologic de pe scoarţa terestră; poluanţii
consideraţi criteriali sunt în număr de şase şi anume: suspensiile solide (PM), ozonul (O 3) de la
nivelul solului (ozonul troposferic), oxizii de carbon (COx), oxizii de sulf (SO2), oxizii de azot
(NOx) şi metalele grele,în special plumbul (Pb), şi în funcţie de concentraţiile acestora se
caracterizează la modul general starea de poluare a atmosferei dintr-o anumită zonă;
- poluanţi obişnuiţi – sunt poluanţi ai aerului cu influenţă mai redusă asupra poluării
aerului atmosferic şi asupra efectelor negative globale produse de poluarea atmosferei; totuşi
depăşirea limitelor admisibile a concentraţiei diferiţilor poluanţilor obişnuiţi în aer poate produce
efecte specifice deosebit de dăunătoare omului şi mediului.
În continuare vor fi prezentaţi pe scurt cei şase poluanţi criteriali:
Suspensiile solide (PM) sunt particule solide foarte fine care sunt emise în atmosferă în
urma arderii combustibililor cum ar fi: cărbunele, lemnul sau petrolul sub formă de fum sau
cenuşă zburătoare, sau particule foarte fine sub formă solidă sau de picături care se formează
direct în atmosferă în urma unor reacţii chimice sau fotochimice (de exemplu dioxidul de sulf
sau oxizii de azot degajaţi în atmosferă de motoarele autovehiculelor, de centralele
termoelectrice sau de unele unităţi industriale reacţionează cu vaporii de apă din atmosferă în
prezenţa luminii solare formând suspenşii solide) De asemenea suspensiile solide mai pot
proveni sub formă de fum sau cenuşă de la incineratoare, sobe cu lemne, sau sub formă de
pulbere sau praf de la procese de mărunţire a pietrei sau altor materiale sau de la drumurile
nepavate şi eroziunea solurilor sub acţiunea vântului. Până în 1990 s-a căutat limitarea prezenţei
în atmosferă a suspensiilor cu dimensiuni de sub 10 μm (denumite PM 10), dar în urma unor
cercetări ulterioare s-a ajuns la concluzia că suspensiile solide mai fine, cu dimensiuni de 2,5 μm
(denumite PM2,5) sunt mult mai periculoase pentru sănătatea oamenilor, şi este necesară
îndepărtarea lor din aerul atmosferic.
Ozonul de la nivelul solului (ozonul troposferic) este principalul factor de formare a
smogului fotochimic oxidant. După cum a fost arătat anterior ozonul de la nivelul solului este
foarte reactiv (oxidant) afectează sănătatea oamenilor şi animalelor şi produce daune culturilor
agricole şi vegetaţiei. Pentru formarea ozonului de la nivelul solului este necesară prezenţa în
aerul atmosferic a doi precursori şi anume: oxizii de azot (NOx) şi compuşii organici volatili
(VOC) şi a radiaţiei (luminii) solare. Aceste componente (oxizii de azot şi compuşii organici
volatili) provenite din funcţionarea motoarelor termice de la autovehicule şi proceselor de ardere
a combustibililor, respectiv de la rafinăriile de petrol, unităţile chimice şi alte instalaţii
industriale, precum şi în urma utilizării unor solvenţi la prepararea vopselelor se acumulează în
atmosferă şi mai ales în zilele toride de vară (cu radiaţie solară intensă) reacţionează fotochimic
şi produc ozonul troposferic şi implicit smogul. Uneori formarea unei cantitaţi nesănătoase de
smog se produce chiar la numai câteva ore de la acumularea unor cantităţi suficiente de oxizii de
azot (NOx) şi compuşii organici volatili (VOC)
Oxizi de carbon (COx) sunt degajaţi în atmosferă în urma proceselor de ardere a
combustibililor (mai ales a cărbunelui) şi funcţionării motoarelor termice ale autovehiculelor; de
menţionat că bioxidul de carbon (CO2) este unul dintre gazele (şi anume cel mai reprezentativ)
care produce “efectul de seră” în atmosferă iar acumularea sa în exces este principalul
responsabil pentru încălzirea globală a climei terestre.
Oxizii de sulf (SOx) şi oxizi de azot (NOx), pe lângă participarea la generarea particulelor
solide şi smogului, sunt factorii principali ai formării precipitaţiilor acide (ploi acide, ninsori
acide, ceaţă acidă dar şi forme uscate de poluare acidă: gaze acide sau praf acid). SO x-i şi NOx-i
degajaţi în atmosferă reacţionează cu vaporii de apă şi alte substanţe poluante chimice şi
formează precipitaţii acide care ajung din nou pe suprafaţa terestră. Marile unităţi energetice sunt
principalele “producătoare” de SOx, (cca 67% din totalul degajat în atmosferă) şi NOx (cca 40%
din totalul degajat în atmosferă) dar şi motoarele cu combustie internă ale autovehiculelor produc
cca 50% din totalul de NOx degajat în atmosferă. Aşa cum a fost arătat anterior, precipitaţiile
acide provoacă atât afectarea sănătăţii oamenilor (dificultăţi de respiratie, afecţiuni pulmonare,
astm broşic), a mediului înconjurător (distrugerea culturilor agricole, spaţiilor verzi şi a
pădurilor, scăderea vizibilităţii prin formare de ceaţă, etc.) dar şi alterarea exterioarelor clădirilor,
statuilor şi monumentelor.
Plumb (Pb) este un metal greu care ajunge în atmosferă în principal în urma emisiilor
motoarelor termice cu aprindere prin scânteie (care echipează o proporţiei mare, peste 50% din
totalul autoturismelor) care utilizează benzină aditivată cu compuşi de plumb (tetraetil sau tetra
metil de plumb care sunt utilizaţi ca adjuvant împotriva apariţiei detonaţiei). Plumbul este un
metal care în anumite cantităţi, afectează puternic sănătatea oamenilor (atacând grav creierul şi
sistemul nervos, inima şi sângele).
După modul cum afectează sănătatea oamenilor [CSM], poluanţii aerului se pot
clasifica în:
- poluanţi iritanţi – sunt poluanţii care au o acţiune iritativă asupra mucoasei oculare şi
îndeosebi asupra aparatului respirator unde determină îndeosebi hipersecreţie de mucus şi
alterarea activităţii cililor vibratili, precum alterări la nivelul alveolelor pulmonare (modificări
ale surfactantului pulmonar, tulburări în activitatea macrofagelor alveolare), acţiuni care reduc
semnificativ capacitatea de apărare a aparatului respirator, care devine sensibil la orice agresiune
externă; dintre bolile produse de poluanţii iritanţi ai aerului (cuprinse în termenul generic
bronho-pneumopatii) cele mai caracteristice sunt bronşita cronică, emfizemul pulmonar şi
astmul bronşic; în grupa poluanţilor iritanţi intră suspensiile solide netoxice, precum şi o serie de
gaze cum ar fi: bioxidul de sulf (SO2), bioxidul de azot (NO2), şi gazele oxidante ca ozonul (O3),
clorul (Cl), amoniacul (NH3), etc.; se menţionează că poluarea iritantă este cea mai răspândită
dintre tipurile de poluare a atmosferei, poluanţii iritanţi rezultând mai ales din procesele de
ardere a combustibililor dar şi de la alte surse de poluare a atmosferei;
- poluanţi fibrozanţi – sunt poluanţii care produc modificări fibroase la nivelul aparatului
respirator, producând afecţiuni denumite generic „pneumoconioze”; dintre poluanţii fibrozanţi
cei mai răspândiţi se numără bioxidul de siliciu (SiO2), oxizii de fier (FexOy) dar şi poluanţi ca,
compuşii de cobalt, bariu, etc.; în general poluanţii fibrozanţi sunt mult mai agresivi în mediile
industriale unde pot provoca îmbolnăviri profesionale, dar şi excesul de suspensii solide în aer
poate conduce la discrete modificări fibroase pulmonare;
- poluanţi asfixianţi – sunt poluanţii care împiedică asigurarea cu oxigen a ţesuturilor
organismului; dintre poluanţii atmosferici cu efect asfixiant, cel mai important este oxidul de
carbon (CO) care formează cu hemoglobina un compus relativ stabil (carboxihemoglobina) şi
împiedică oxigenarea sângelui şi transportul de oxigen către ţesuturi; în funcţie de concentraţia
de oxid de carbon în aer şi de durata de expunere, apar fenomene de intoxicare grave, rapid
mortale atunci când proporţia de carboxihemoglobină depăşeşte 60%; intoxicaţia cu oxid de
carbon apare îndeosebi în spaţii închise, în prezenţa unor surse importante de oxid de carbon
(încăperi în care sistemele de încălzire funcţionează defectuos, garaje, pasaje rutire subterane,
etc.); un alt gaz asfixiant este hidrogenul sulfurat (H2S), care în concentraţii ridicate, produce
fenomene de asfixie, prin paralizia centrilor respiratori cerebrali;
- poluanţi sistemici – sunt poluanţii toxici care, după ce pătrund în circulaţia generală
umană, determină leziuni specifice la nivelul anumitor organe sau sisteme; în această grupă este
cuprins un mare număr de substanţe poluante din atmosferă dintre care se menţionează: plumbul,
provenit, aşa cum a fost arătat anterior din gazele de eşapament a autovehiculelor sau din poluări
industriale, care are tendinţa de a se acumula în organism, îndeosebi în ţesuturile osoase, şi care
afectează îndeosebi sistemul nervos şi sinteza hemoglobinei; fluorul, provenit în special, din
industria metalurgică, industria aluminiului, fabricile de îngrăşăminte fosfatice, etc. care de
asemenea se acumulează în ţesuturile osoase, provocând leziuni osoase grave şi tulburări
metabolice prin inhibarea unui număr mare de procese enzimatice sau prin acţiunea asupra unor
glande endocrine (hipofiză, paratiroidă, tiroidă); cadmiul, este tot un poluant industrial care are o
toxicitate ridicată care afectează în special rinichii; alţi poluanţi sistemici cu acţiuni deosebit de
periculoase asupra organismului uman sunt: manganul, mercurul, vanadiul, seleniul, fosforul,
etc. dar şi pesticidele organoclorurate şi organofosforice;
- poluanţi alergenici – sunt poluanţii toxici care sunt responsabili de un număr foarte
mare de alergii respiratorii sau cutanate; poluanţii alergenici pot fi de origine naturală: polen,
fungii, insecte dar şi de origine artificială, în special industrială, mai ales industriile maselor
plastice, farmaceutică, de pesticide pot emite în atmosferă o serie alergeni compleţi sau
incompleţi;
- poluanţi cancerigeni – sunt poluanţii care au fost indenţificaţi ca substanţe cu potenţial
cert carcinogen; substanţele carcinogene prezente în aer pot fi clasificate în substanţe
carcinogene organice şi substanţe carcinogene anorganice; dintre poluanţii carcinogeni organici,
cei mai răspândiţi sunt: hidrocarburile policiclice aromatice (PAH) cum ar fi: benzo-a-pirenul,
benzo-a-antracenul, benzo-fluoratenul, etc , care provin mai ales din procesele de combustie de
la motoarele termice (în special motoarele Diesel), insecticidele organoclorurate, unii poluanţi
industriali cum ar fi: dibenzencrinidina, epoxizii, nitrosaminele, unii monomeri folosiţi la
fabricarea maselor plastice, naftalina (α şi β), (care provine de la fabricile de coloranţi de anilină
şi care provoacă cancer de vezică urinară); dintre poluanţii carcinogeni anorganici, se
menţionează: azbestul (un poluant deosebit de periculos care poate produce corpi azbestozici
pulmonari), arsenul, cromul, cobaltul, beriliul, nichelul şi seleniul care provin în special din
mediul industrial.

1.4 AUTOPURIFICAREA ATMOSFEREI

Fenomenul de autopurificare al atmosferei [CSM] este un proces natural care cuprinde în

esenţă procesele de diluare, transformare chimică şi depunere (sedimentare) a poluanţilor emişi
în atmosferă.
Procesele de diluare şi depunere a poluanţilor duc totdeauna la scăderea concentraţiei
acestor în atmosferă, în timp ce procesul de transformare chimică, care este de obicei un proces
neuniform şi inconstant care poate conduce în anumite cazuri la scăderea nocivităţii poluanţilor,
însă în anumite cazuri poate conduce chiar la formarea unor compuşi cu agresivitate mai mare.
Un exemplu de transformare chimică care scade nocivitatea poluanţilor, este reacţia dintre clorul
şi amoniacul din atmosferă (care sunt doi dintre poluanţii cei mai agresivi), rezultând clorura de
amoniu, un compus puţin agresiv şi instabil în atmosferă.
Din punct de vedere al naturii poluanţilor, suspensiile solide au stabilitatea cea mai
redusă în atmosferă, stabilitatea fiind cu atât mai mică cu cât dimensiunile şi masa suspensiilor
este mai mare. Capacitatea de difuziune a suspensiilor solide este relativ redusă, însă capacitatea
de sedimentatre a acestora este semnificativă. Gazele difuzează mult mai uşor în atmosferă,
capacitatea de difuziune şi implicit capacitatea de diluare a acestora fiind invers proporţională cu
densitatea acestora. Astfel gazele cu densitate mare (mai grele decât aerul, de exemplu: clorul,
vaporii de mercur, etc.) se acumulează la nivelul solului, în timp ce gazele cu densitate mai mică
(mai uşoare decât aerul, de exemplu oxizii de carbon, oxizii de azot, oxizii de sulf, etc.) se ridică
în straturile superioare ale atmosferei.
Fenomenul de autoepurare a atmosferei este puternic influenţat de o serie de factori cum
ar fi: caracteristicile emisiilor poluante, factorii meteorologici, factorii geografici şi factorii
urbanistici.
Caracteristicile emisiilor poluante influenţează procesul de autoepurare prin natura şi
volumul emisiilor poluante. Caracterul emisiilor (emisiile continui sau discontinui), viteza şi
temperatura poluanţilor emişi pot influenţa procesul de autopurificare prin faptul că emisiile cu
un anumit volum, cu viteză mare şi temperatură înaltă proiectează poluanţii la înălţime mai mare,
favorizând diluarea în aer a acestora, precum şi depunerea pe o suprafaţă mai întinsă, fenomene
care conduc la atenuarea efectului emisiei poluanţilor. Modul de eliminare a poluanţilor în
atmosferă are de asemenea o influenţă importantă asupra autoepurării. Astfel, în cazul surselor
staţionare de emisie a poluanţilor, apare o localizare a poluării atmosferei, aceasta afectând o
zonă definită, în jurul sursei de poluare. Înălţimea la care se face emisia de poluanţi influenţează
atât mărimea zonei de poluare, cât şi concentraţia de poluanţi din aer la nivelul solului (adică o
înălţime de emisie a poluanţilor mare – de exemplu coşuri înalte – conduce la efecte consistente
de diluare şi depunere pe arii mai întinse, deci la diminuarea concentraţiei poluanţilor la nivelul
solului). În cazul surselor mobile de emisie a poluanţilor, (care se constituie în surse difuze,
nelocalizate de poluare) zona afectată de poluanţi are o suprafaţă mult mai întinsă (un teritoriu).
De asemenea faptul că sursele mobile de emisie a poluanţilor (constituite în majoritate de
mijloacele de transport terestre) au şi caracteristica că emit practic la suprafaţa solului fapt care
conduce la un proces de autoepurare nesemnificativ şi la o poluare intensă a aerului de la
suprafaţa solului din teritoriul afectat.
Factorii meteorologici care influenţează procesul de autopurificare sunt: temperatura
aerului, umiditatea aerului, precipitaţiile, curenţii de aer şi radiaţiile solare. Temperatura
aerului afectează procesul de autopurificare mai puţin prin modificările de densitate ale aerului,
care au o influenţă neglijabilă, cât mai ales prin gradientul termic (care indică modul de variaţie a
temperaturii în funcţie de altitudine). Situaţia obişnuită, în care temperatura scade cu altitudinea
favorizează autoepurarea atmosferei, deoarece prin intermediul curenţilor ascensionali poluanţii
sunt antrenaţi spre altitudini mari, unde are loc fenomenul de diluarea a poluanţilor. În cazul
apariţiei unui strat de aer cald la o anumită altitudine (fenomen denumit inversiune termică, care
este specific mai ales perioadelor cu vreme instabilă: toamna, început de iarnă, început de
primăvară şi anumitor condiţii geografice: văi, depresiuni) acesta împiedică difuzia în altitudine
a poluanţilor, acestia acumulându-se în apropierea solului. Umiditatea crescută a aerului
împiedică în general difuzia poluanţilor, deci şi diluarea lor în aer. Mai mult suspensiile solide se
constituie în nuclee de condensare care favorizează apariţia ceţei, ceaţa fiind unul din
fenomenele meteorologice cele mai defavorabile autopurificării prin reducere a drastică a
capacităţii de difuziune a poluanţilor. În plus, de multe ori în ceaţă poluanţii solubili în apă se
dizolvă, conferindu-i caracter toxic. Precipitaţiile sunt în general fenomene favorabile
autoepurării, favorizând depunerea pe sol a poluanţilor din atmosferă. Totuşi, datorită dizolvării
unor poluanţi solubili în apă, apa din precipitaţii îşi poate modifica caracteristicile normale şi
devine dăunătoare mediului (formarea precipitaţiilor acide). Curenţii de aer favorizează
autopurificarea facilitând difuzia poluanţilor, deci diluarea lor. Totuşi aceştia pot disloca şi
antrena mari cantităţi de suspensii solide şi gaze uneori până la distanţe apreciabile. Condiţiile de
calm atmosferic sunt defavorabile autoepurării deoarece favorizează concentrarea poluanţilor în
jurul zonelor lor de emisie. Radiaţiile solare pot avea la rândul lor efecte favorabile
autopurificării datorită componentelor calorice care împiedică condensarea vaporilor de apă pe
suspensii dar şi efecte defavorabile din cauza componentelor vizibile şi mai ales ultraviolete
(UV) care, în urma unor reacţii fotochimice pot produce smog (producere de ozon troposferic din
oxizi de azot NOx şi compuşi organici volatili VOC, sau producere de radicali sulfaţi SO 3 din
bioxid de sulf SO2).
Factorii geografici care influenţează procesul de autopurificare sunt: relieful, vegetaţia şi
prezenţa oglinzilor de apă. Relieful influenţează procesul de autopurificare a atmosferei prin
acţiunea pe care o exercită asupra condiţiilor meteorologice şi mai ales asupra posibilităţilor de
ventilare a teritoriului expus poluării. Astfel, relieful plat este caracterizat prin prezenţa aproape
permanentă a curenţilor de aer, care favorizează diluarea agenţilor poluanţi. În schimb, zonele
situate în văi sau în depresiuni, sunt foarte expuse poluării din cauza ventilării foarte reduse. De
asemenea inversiunile termice sunt mult mai frecvente în aceste zone. Vegetaţia constituie unul
dintre factorii autopurificatori principali ai atmosferei, efectul cel mai pronunţat avându-l
pădurile. Vegetaţia, în general, şi pădurile, în special, se caracterizează prin capacitatea mare de
fixare a bioxidului de carbon CO2 prin procesul de fotosinteză, dar contribuie şi la reducerea
canţităţilor şi de alţi poluanţi gazoşi sau aerosoli. Astfel, potenţialul filtrant cel mai ridicat faţă de
suspensiile solide (pulberi) îl au pădurile, estimându-se că 1 ha de pădure are o capacitate de
reţinere (prin reducerea vitezei vânturilor, prin modificarea turbulenţei atmosferice şi prin
proprietatea de fixare a pulberilor de către frunzele, ramurile şi trunchiurile copacilor) de până la
68 t de pulberi, capacitate care se regenerează periodic prin acţiunea precipitaţiilor care spală
suprafeţele copacilor.
Factorii urbanistici favorizează sau împiedică procesul de autopurificare a aerului în
funcţie de microclimatul urban şi special de modul de ventilare a străzilor. Astfel străzile înguste
prost ventilate, aglomerarea construcţiilor înalte, absenţa spaţiilor verzi sunt factori care conduc
la menţinerea şi acumularea poluanţilor aerului la suprafaţa solului. Dimpotrivă strazile largi
bine ventilate, prezenţa masivă a spaţiilor verzi, dispunerea mai puţin aglomerată a clădirilor sunt
factori care favorizează antrenarea poluanţilor şi diluarea acestora. Principalii poluanţii
atmosferici din mediul urban provin în special din arderea combustibililor pentru încălzirea
locuinţelor şi din circulaţia autovehiculelor cu motoare termice.
 1.5 LEGISLAŢIA ÎN DOMENIUL POLUĂRII ATMOSFEREI
ŞI PRINCIPALELE MĂSURI DE COMBATERE A ACESTEIA

Din cauza a multor evenimente dramatice care au afectat mediul înconjurător, mai ales în
secolul XX, multe naţiuni au instituit legi naţionale cuprinzătoare pentru repararea efectelor
poluării necontrolate a mediului şi prevenirea unor viitoare contaminări.
Astfel, în domeniul poluării atmosferei, în anul 1970 în S.U.A. a fost creat Clean Air Act
(Actul pentru Aer Curat) care este un document prin care s-au pus în evidenţă principalele surse
de poluarea a atmosferei şi efectele acţiunii acestora, şi s-au stabilit norme pentru reducerea
emisiei în atmosferă a celor mai nocivi poluanţi. În ţara noastră, membră a Uniunii Europene,
legislaţia în domeniul protecţiei atmosferei este în concordanţă cu legislaţia europeană din acest
domeniu. În anul 2010 s-a elaborat un proiect de lege, supus dezbaterii publice, denumit Lege
privind Calitatea Aerului Înconjurător prin care sunt prevăzute la nivel naţional principalele
măsuri pentru:
- definirea şi stabilirea obiectivelor pentru calitatea aerului înconjurător destinate să evite
şi să prevină producerea unor evenimente dăunătoare şi să reducă efectele acestora asupra
sănătăţii umane şi a mediului ca întreg;
- evaluarea calităţii aerului înconjurător pe întreg teritoriul ţării pe baza unor metode şi
criterii comune, stabilite la nivel comunitar;
- obţinerea informaţiilor privind calitatea aerului înconjurător pentru a sprijini procesul de
combatere a poluării aerului şi a disconfortului cauzat de acesta precum şi pentru a monitoriza pe
termen lung tendinţele şi îmbunătăţirile rezultate în urma măsurilor luate la nivel naţional şi
comunitar;
- garantarea faptului că informaţiile privind calitatea aerului înconjurător sunt puse la
dispoziţia publicului;
- menţinerea calităţii aerului înconjurător acolo unde aceasta este corespunzătoare şi
îmbunătăţirea acesteia în celelalte cazuri;
- intensificarea cooperării cu celelalte statele membre în vederea reducerii poluării
aerului;
- îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile, convenţiile şi tratatele internaţionale la
care România este Parte.
Şi pe plan mondial au fost elaborate documente în legătură cu măsurile ce trebuie luate
pentru protecţia atmosferei. Astfel în 1992 a avut loc la Rio de Janeiro o conferinţă mondială la
cel mai înalt nivel, cu participarea reprezentanţilor a 160 de ţări, la care s-a pus problema
limitării emisiei în atmosferă a gazelor cu efect de seră. După această conferinţă au avut loc
întâlniri periodice ale reprezentanţilor acestor ţări care au condus la redactarea în 1997 a
Protocolului de la Kyoto, prin care se prevedea ca pănă în 2012, emisia de gaze cu efect de seră
să fie redusă cu 5%, la nivel mondial, faţă de nivelul din 1990. În 1997, a fost semnat Protocolul
de la Montréal cu privire la Substanţele care Distrug Stratul de Ozon prin care s-au fixat termene
la nivel internaţional pentru reducerea emisiilor de substanţe chimice, cum ar fi CFC- urile, care
afectează stratul de ozon stratosferic.
Din aceste acte normative naţionale şi internaţionale reies o serie de măsuri de combatere
a poluării atmosferei, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

- controlul şi monitorizarea permanentă a calităţii aerului atmosferic pentru a putea

interveni prin diverse metode atunci când este cazul;
- dotarea marilor poluatori industriali ai atmosferei cu sisteme eficiente de reţinere şi/sau
neutralizare a poluanţilor degajaţi (suspensii solide, compuşi organici volatili, oxizi de sulf sau
azot, etc.)
- înlocuirea sistemelor de propulsie a autovehiculelor (mai ales a celor grele), puternic
poluante, cu sisteme de propulsie modernizate, puţin poluatoare care utilizează motoare
perfecţionate, sisteme de evacuarea gazelor dotate cu catalizatori, introducerea şi utilizarea
sistemelor duale de propulsie, cu combustibili clasici şi electrice, utilizarea de combustibili
„curaţi”, atât benzine cât şi motorine cu conţinut redus de sulfuri, utilizarea combustibililor
alternativi cum ar fi gazul natural, propan, metanol, etanol, biodiesel care poluează mai puţin
atmosfera decât benzinele şi motorinele deoarece emisiile acestora sunt biodegradabile şi conţin
mult mai puţin bioxid de carbon;
- instituirea unor politici naţionale, regionale sau globale de transport perfecţionate care
să reducă poluarea atmosferei;
- interzicerea utilizării în industrie sau agricultură a unor substanţe toxice poluatoare ale
atmosferei (metalele grele cum sunt plumbul sau mercurul, compuşii toxici bioacumulativi cum
sunt DDT-ul sau dioxinele, etc.);
- interzicerea utilizării substanţelor care afectează stratul stratosferic de ozon (în special
clorofluorocarbonaţii CFC).
- protejarea şi dezvoltarea fondului forestier, care se constituie într-un mijloc foarte
important de depoluarea a atmosferei;
- intretinerea si dezvoltarea spatiilor verzi (parcuri, păduri) din interiorul aglomerărilor
urbane şi din vecinătatea acestora.