CAPITOLUL I - MECANISMUL CONTABIL - ANALIZA, ÎNREGISTRAREA ŞI

CONTROLUL TRANZACŢIILOR ÎN CONTURI

4.1. CONTUL ŞI DUBLA ÎNREGISTRARE
4.1.1. NOŢIUNEA ŞI NECESITATEA CONTULUI
Contabilitatea trebuie să asigure pe lângă prezentarea poziţiei financiare a entităţii la un moment dat
prin bilanţul contabil şi evoluţia modificărilor, produse zi de zi în masa patrimoniului, în sensul creşterii
şi micşorării volumului şi structurii elementelor bilanţiere.
Pentru realizarea acestor necesităţi, s-a recurs la un procedeu specific metodei contabilităţii
CONTUL, prin intermediul căruia se asigură urmărirea şi controlul atât a existenţelor, cât şi a
modificărilor care s-au produs în decursul unei perioade de gestiune asupra bunurilor economice şi
surselor de finanţare.
Sintetizând, se poate desprinde următoarea definiţie:
Contul este un procedeu al metodei contabilităţii, prezentat într-o formă specială, cu ajutorul
căruia se urmăresc zi de zi în cursul unei perioade de gestiune, de regulă în expresie valorică,
existenţa şi mişcarea bunurilor economice, a surselor de formare a capitalului, a drepturilor de
creanţă şi a obligaţiilor, precum şi fazele proceselor economice dintr-o entitate economică.
1.1.2. FUNCŢIILE CONTULUI
Ca instrumente de lucru reprezentative ale contabilităţii, conturile trebuie să răspundă cerinţelor şi
sarcinilor acesteia, îndeplinind următoarele funcţii: funcţia economică; funcţia statistică; funcţia de
calcul; funcţia de control; funcţia de grupare; funcţia de sistematizare şi funcţia contabilă.
1.1.3. FORMA ŞI STRUCTURA CONTULUI
1. FORMA CONTULUI – înregistrând cele două categorii de modificări ale elementelor bilanţiere -
creşteri şi micşorări - contul trebuie să aibă o anumită formă, care să îi permită reflectarea separată a
celor două feluri de modificări, pentru cunoaşterea totalului fiecăreia dintre ele.
Deşi sunt cunoscute mai multe forme ale contului, cu timpul s-a ajuns la concluzia că formele care
corespund cel mai bine necesităţilor de înregistrare a modificărilor sunt:
a. Forma bilaterală – numită şi clasică are două părţi alăturate şi opuse, sub formă de balanţă (litera
„T”)în care se înscriu două categorii de date informaţionale, respectiv: date generale şi date specifice.
b. Forma unilaterală – a fost concepută să înlăture dezavantajele formei bilaterale şi astfel datele
generale sunt înscrise o singură dată, iar cele specifice sunt alăturate, în două coloane distincte. La
acestea se mai adaugă o coloană în plus, în care se determină existenţele elementelor patrimoniale în
cont (soldurile), după fiecare operaţiune economică înregistrată.
2. STRUCTURA CONTULUI – este formată din următoarele elemente: denumirea sau titlul contului;
explicaţia operaţiunii economice înregistrate; debitul şi creditul contului; rulajul contului; total sum şi
soldul contului.
1.1.4. REGULILE DE FUNCTIONARE A CONTURILOR
În raport cu activul şi pasivul bilanţului, conturile se împart în două categorii fundamentale:
- conturi de activ – care preiau posturile din partea de activ a bilanţului şi reflectă existenţa şi
mişcarea elementelor patrimoniale de activ;
- conturi de pasiv – care preiau posturile din partea de pasiv a bilanţului şi reflectă existenţa
şi mişcarea elementelor patrimoniale de pasiv;
Regulile generale de funcţionare a conturilor sunt:
1. CONTURILE DE ACTIV :
- încep să funcţioneze prin debitare cu existenţele iniţiale (soldurile iniţiale), preluate din
activul bilanţului iniţial;
- se mai debitează cu creşterile de active şi cheltuieli;
- se creditează cu micşorările de active şi cheltuieli;
- pot prezenta numai sold final debitor sau sunt soldate.
2. CONTURILE DE PASIV:
- încep să funcţioneze prin creditare cu existenţele iniţiale (soldurile iniţiale), preluate din
pasivul bilanţului iniţial;
12
 - se mai creditează cu creşterile de pasive şi venituri;
- se debitează cu micşorările de pasive şi venituri;
- pot prezenta numai sold final creditor sau sunt soldate.
Cele două reguli generale prezentate se aplică la majoritatea conturilor utilizate în contabilitate.
Conturile care se supun numai uneia dintre aceste reguli se numesc monofuncţionale.
În sistemul de contabilitate există şi conturi care nu se supun rigorilor numai uneia din cele două
reguli generale. Ele încep să funcţioneze fie prin debitare, fie prin creditare şi pot prezenta fie sold final
debitor, fie sold final creditor. Aceste conturi sunt denumite conturi bifuncţionale.
1.1.5. DUBLA ÎNREGISTRARE ŞI CORESPONDENŢA
CONTURILOR
Dubla înregistrare presupune înregistrarea concomitentă şi cu aceeaşi sumă a oricărei operaţiuni
economice, oricât de simplă ar fi, în cel puţin două conturi, unul care se debitează şi altul care se
creditează. Conturile respective se numesc conturi corespondente.
1.2. ANALIZA CONTABILĂ A OPERAŢIUNILOR ECONOMICO-FINANCIARE
În vederea înregistrării corecte a operaţiunilor economice în conturi, trebuie mai întâi supuse unui
proces de analiză contabilă.
Analiza contabilă constă în cercetarea fiecărei operaţiuni economice pe baza documentelor
justificative şi descompunerea ei în elemente componente, în vederea deducerii conturilor care
se debitează şi a conturilor care se creditează.
Deci, analiza contabilă are ca rezultat stabilirea conturilor ce sunt influenţate de operaţiunile
economice şi modul de influenţare. În efectuarea analizei contabile trebuie să se respecte cele trei ecuaţii
fundamentale, respectiv: ACTIV = PASIV, atunci când se analizează modificările bilanţului prin prisma
dublei reprezentări a patrimoniului;
ACTIV = CAPITAL PROPRIU + DATORII,
atunci când se analizează modificările bilanţului prin prisma structurilor direct legate de evaluarea
poziţiei financiare a entităţii;
DEBIT = CREDIT,
în toate tipurile de analiză.
Practic, analiza contabilă presupune parcurgerea următoarelor cinci etape succesive:
determinarea naturii operaţiunii economice; determinarea modificării elementelor bilanţiere; stabilirea
conturilor corespondente; aplicarea regulilor de funcţionare a conturilor şi întocmirea formulei
contabile.

1.3. FORMULA CONTABILĂ

Formula contabilă este modalitatea de prezentare grafică a fiecărei operaţiuni economice în
conturile corespondente, pe baza dublei înregistrări, sub formă de egalitate valorică.
Formula contabilă are următoarele părţi componente:
- contul corespondent debitor, scris întotdeauna în partea stângă a egalităţii;
- contul corespondent creditor, scris întotdeauna în partea dreaptă a egalităţii;
- semnul „=” care reprezintă egalitatea valorică dintre sumele înscrise în conturile corespondente;
- sumele înscrise în conturile corespondente.
Exemplu „d” reprezintă modul de scriere cel mai frecvent utilizat în contabilitatea curentă.
Dacă la elementele formulei contabile se adaugă şi alte elemente, cum sunt: - data la care a avut loc
operaţiunea economică,
- documentul justificativ care stă la baza operaţiunii economice şi
- explicaţia operaţiunii economice,
se obţine articolul contabil.
Formulele contabile se clasifică în funcţie de numărul de conturi corespondente şi scopul pentru care
se întocmesc, astfel:
13
 - în funcţie de numărul conturilor corespondente sunt: formule contabile simple, formule
ontabile complexe şi formule contabile compuse.
- după scopul pentru care se întocmesc sunt: formule contabile de înregistrare curentă şi formule
contabile de corectare, numite şi de stornare, care la rândul lor pot fi: de stornare în negru şi de stornare
în roşu.
1.4. PLANUL DE CONTURI ŞI CLASIFICAREA CONTURILOR
1.4.1 PLANUL DE CONTURI
Planul de conturi reprezintă un tablou al tuturor conturilor, în cadrul căruia fiecare cont, de
diverse grade de cuprindere a elementelor patrimoniale, este delimitat printr-o denumire şi simbol
cifric, încadrat într-o clasă şi grupă, în raport de un anumit criteriu de clasificare.
Planul de conturi general, utilizat în ţara noastră de entităţile economice, este structurat pe nouă clase
de conturi astfel:
- clasa 1 - conturi de capitaluri;
- clasa 2 - conturi de imobilizări;
- clasa 3 - conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie;
- clasa 4 - conturi de terţi;
- clasa 5 - conturi de trezorerie;
- clasa 6 - conturi de cheltuieli;
- clasa 7 - conturi de venituri;
- clasa 8 - conturi speciale;
- clasa 9 - conturi de gestiune.
1.4.2. CLASIFICAREA CONTURILOR
Conturile sunt clasificate după trei criterii, astfel:
- După conţinutul economico-financiar, clasificarea conturilor are în vedere natura elementelor
patrimoniale şi procesele economice pe care le reflectă. Din acest punct de vedere conturile sunt
grupate în: conturi de bunuri economice, conturi de surse, conturi de cheltuieli şi conturi de venituri:
- După funcţia contabilă, conturile se diferenţiază pe trei grupe: conturi de activ; conturi de
pasiv;conturi bifuncţionale.
- După sfera de cuprindere, conturile se clasifică în: conturi sintetice; conturi analitice.

1.5. BALANŢA DE VERIFICARE

1.5.1. NOTIUNEA, CONTINUTUL SI FUNCTIILE BALANTEI DE VERIFICARE
Balanţa de verificare sau balanţa conturilor este un procedeu specific metodei contabilităţii,
care asigură verificarea exactităţii înregistrării operaţiunilor în conturi, legătura dintre
conturile sintetice şi bilanţ, legătura dintre conturile sintetice şi conturile analitice, precum şi
centralizarea datelor contabilităţii curente.
Balanţa de verificare se prezintă sub forma unui tabel, în care se înscriu datele valorice preluate din
conturi şi cu ajutorul căreia se obţin anumite egalităţi structurale şi globale, proprii dublei înregistrări şi
corespondenţei conturilor, exprimând astfel un echilibru permanent între aceste date şi de aici provine şi
denumirea de „balanţă”.
Balanţa de verificare conţine toate conturile folosite de o entitate patrimonială, având înscrise în
coloanele sale, pentru fiecare cont, următoarele elemente componente: - soldurile iniţiale; - rulajele
perioadei curente; - totalul sumelor; - soldurile finale de la sfârşitul perioadei (lunii) pentru care se
întocmeşte balanţa respectivă.
FUNCTIILE BALANTEI DE VERIFICARE – rezultă din însăşi definiţia acesteia şi se pot structura astfel:
- Funcţia de verificare a exactităţii înregistrării operaţiunilor economice în conturi
- Funcţia de legătură dintre conturile sintetice şi bilanţ
- Funcţia de legătură dintre conturile sintetice şi analitice
- Funcţia de centralizare a existenţelor, mişcărilor şi transformărilor elementelor patrimoniale
- Funcţia de analiză a activităţii economice
15.2. CLASIFICAREA BALANŢELOR DE VERIFICARE
14
 Balanţele de verificare se clasifică în funcţie de următoarele două criterii:
1. După natura conturilor pe care le conţin pot fi:
- balanţe de verificare a conturilor sintetice (generale) şi
- balanţe de verificare a conturilor analitice.
2. După numărul de egalităţi pe care le cuprind, balanţele conturilor sintetice pot fi:
- balanţe de verificare cu o egalitate
- balanţe conturilor cu două egalităţi
- balanţe de verificare cu trei egalităţi
- balanţe de verificare cu patru egalităţi
15.3. ÎNTOCMIREA BALANTEI DE VERIFICARE
Balanţele de verificare se întocmesc, de regulă, lunar şi ori de câte ori este necesar, în scopul
verificării exactităţii înregistrării operaţiunilor economice în conturi şi pentru întocmirea bilanţului
contabil.

CAPITOLUL II - DOCUMENTELE CONTABILE

SI SISTEMELE DE CONTABILITATE
2.1. DEFINIŢIA, FUNCŢIILE ŞI CLASIFICAREA DOCUMENTELOR CONTABILE
1. DEFINIŢIA DOCUMENTELOR CONTABILE: Documentele contabile sunt acte scrise în care se
consemnează tranzacţiile, evenimentele şi alte operaţii economice, în momentul şi de regulă la locul
efectuării lor, cu scopul de a servi ca dovadă a înfăptuirii lor şi ca suport de înregistrare în
contabilitate.
Contabilitatea se caracterizează prin fundamentarea şi justificarea datelor ei pe bază de acte scrise.
Nici o operaţie economică nu se poate înregistra în contabilitatea unei entităţi economice fără un act
scris.
2. FUNCŢIILE DOCUMENTELOR CONTABILE: plecând de la conţinutul şi destinaţia lor, documentele
contabile îndeplinesc următoarele funcţii: funcţia de consemnare; funcţia de acte justificative; funcţia de
verificare a activităţilor desfăşurate; funcţia de asigurare a integrităţii patrimoniului; funcţia de
calculaţie şi funcţia juridică.
3. CLASIFICAREA DOCUMENTELOR CONTABILE: documentele contabile se clasifică în funcţie de
două criterii şi anume:
a. După modul de tipărire, documentele contabile pot fi: tipizate şi netipizate.
b. După modul de întocmire şi rolul lor în cadrul sistemului informaţional, documentele
contabile se clasifică în: documente justificative; registre contabile; documente contabile de sinteză.
2.2. DOCUMENTELE JUSTIFICATIVE – NOŢIUNE, CONŢINUT, ÎNTOCMIRE, PRELUCRARE,
VERIFICARE ŞI ARHIVARE
1. NOŢIUNE ŞI CONŢINUT: Legea contabilităţii nr.82/1991 – republicată defineşte documentul justificativ
astfel:
Orice operaţiune economico-financiară efectuată, se consemnează în momentul efectuării ei într-un
document, care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document
justificativ.
Conţinutul documentelor justificative variază în funcţie de caracterul operaţiilor consemnate. În
vederea reflectării clare şi complete a operaţiilor economice pentru care se întocmesc, documentele au
anumite elemente obligatorii, dintre care unele sunt comune tuturor categoriilor de documente, iar altele
sunt specifice.
2. ÎNTOCMIREA DOCUMENTELOR JUSTIFICATIVE: Documentele justificative se întocmesc, de regulă la
locul de muncă în cadrul căruia se produce operaţia economică. Întocmirea se face pe formulare tipizate
sau netipizate, după caz, iar completarea se face manual sau cu tehnică de calcul.
3. PRELUCRAREA DOCUMENTELOR JUSTIFICATIVE: Prelucrarea documentelor este operaţia următoare,
după întocmirea şi transmiterea lor la compartimentul de contabilitate şi constă în sortarea documentelor

15
pe categorii de operaţii (cumpărări de bunuri, livrări de produse şi mărfuri, consumuri de materiale etc),
exprimarea în etalon monetar a mărimii naturale, cantitative a operaţiilor economice şi dacă este cazul,
centralizarea mai multor documente justificative în documente cumulative pentru operaţii din aceeaşi
categorie, în vederea înregistrării în conturi.
4. VERIFICAREA DOCUMENTELOR JUSTIFICATIVE: Verificarea documentelor are scopul să descopere
eventualele erori, acţiunile ilegale sau incorecte, asigurându-se astfel exactitatea şi realitatea datelor
înregistrate în contabilitate.
5. ARHIVAREA DOCUMENTELOR JUSTIFICATIVE: Arhivarea documentelor trebuie să asigure depozitarea
şi conservarea acestora în siguranţă, deoarece servesc la controlul operaţiilor economice efectuate. După
înregistrarea în evidenţa contabilă şi rezolvarea completă şi definitivă a documentelor, acestea se
clasează (aranjează) într-o anumită ordine strict determinată pentru a fi uşor găsite, în vederea obţinerii
informaţiilor necesare şi pentru a fi păstrate în bune condiţii.
Păstrarea documentelor se realizează pentru anul curent în arhiva curentă a fiecărui sector sau
compartiment din entitatea economică; pentru anii precedenţi în arhiva generală a entităţii.
2.3. REGISTRELE CONTABILE
Principalele registre care se folosesc în contabilitate sunt: registrul jurnal, cartea mare şi registrul
inventar.
1. REGISTRUL JURNAL - este document contabil obligatoriu care serveşte pentru înregistrarea
operaţiilor economice şi financiare în ordine cronologică, zi de zi, pe măsura efectuării lor în timp,
reprezentând memoria contabilă a entităţii economice.
2. CARTEA MARE - este documentul contabil obligatoriu, în care se înregistrează, lunar, operaţiile
contabile înscrise în registrul jurnal, direct sau prin regrupare pe conturi corespondente, stabilindu-se la
sfârşitul lunii situaţia fiecărui cont, respectiv soldul iniţial, rulajele debitoare şi creditoare şi soldurile
finale.
Altfel spus, fiecare operaţiune este înregistrată în două registre distincte: mai întâi în ordine
cronologică, zi de zi, în registrul jurnal, pentru ca lunar să fie preluată în ordine sistematică, prin
intermediul contului care o reflectă, în registrul cartea mare, care grupează totalitatea conturilor utilizate
de entitatea economică.
Cartea mare serveşte la întocmirea balanţei de verificare.
3. REGISTRUL INVENTAR – este document contabil obligatoriu, în care se înregistrează, pe baza
datelor cuprinse în listele de inventariere şi procesele verbale de inventariere, toate elementele
patrimoniale de activ şi pasiv, centralizate pe conturi şi grupe de conturi, până la nivelul posturilor din
bilanţul contabil.
2.4. DOCUMENTELE CONTABILE DE SINTEZĂ
În vederea utilizării datelor contabile în procesul decizional privind activitatea entităţii economice,
se impune centralizarea şi sintetizarea periodică a acestora, pentru asigurarea informaţiilor necesare
tuturor utilizatorilor. Această operaţiune se realizează cu ajutorul documentelor contabile de sinteză,
denumite situaţii financiare anuale.
Situaţiile financiare anuale cuprind: bilanţul; contul de profit şi pierdere; situaţia modificărilor
capitalului propriu; situaţia fluxurilor de trezorerie şi notele explicative la situaţiile financiare anuale.
5.5. SISTEMELE DE ORGANIZARE A ÎNREGISTRĂRILOR ÎN CONTABILITATE
Sistemul de înregistrare contabilă reprezintă modul de organizare şi de prelucrare a datelor în
scopul obţinerii informaţiilor, în expresie valorică, privind starea şi mişcarea elementelor
patrimoniale.
În evoluţia contabilităţii, atât sub aspectul realizării practice, cât şi sub aspect teoretic, s-au conturat
două sisteme de organizare a înregistrărilor contabile, respectiv: sistemul clasic şi sistemul centralizator.
1. SISTEMUL CLASIC – este un sistem simplu, care nu implică divizarea muncii contabile, utilizat în
entităţile economice mici.
2. SISTEMUL CENTRALIZATOR - este un sistem evoluat, utilizat de entităţile economice cu activitate
complexă, care generează numeroase operaţiuni economico-financiare, fapt care impune diviziunea
16
muncii în activitatea contabilă şi pentru a căror înregistrare se utilizează numeroase registre-jurnal
auxiliare (în afara registrului-jurnal general), corespunzătoare fiecărui tip de operaţii, cum ar fi:
cumpărări, vânzări, conturi la bănci, casă, operaţii diverse.
În cadrul sistemului centralizat, principalele forme de înregistrare în contabilitate a operaţiunilor
economice şi financiare, în cazul entităţilor economice care conduc contabilitatea în partidă dublă sunt:
a. Forma de înregistrare contabilă „pe jurnale” - se bazează pe un sistem de jurnale şi cărţi-mari,
care să satisfacă cerinţele diviziunii muncii contabile, în condiţiile creşterii şi repetabilităţii volumului de
operaţii.
b. Forma de înregistrare contabilă „maestru-şah” sau pe conturi corespondente – se caracterizează
prin dezvoltarea pe conturi corespondente atât a rulajelor debitoare, cât şi a celor creditoare ale
conturilor sintetice.
c. Forma de înregistrare contabilă „informatică” - reprezintă adaptarea diferitelor forme de
înregistrare contabilă şi conducerea acestora, utilizând tehnica electronică de calcul.

CAPITOLUL III - EVALUAREA –

PUNCT DE PLECARE A ÎNREGISTRĂRILOR ÎN CONTABILITATE
3.1. NOŢIUNEA DE EVALUARE ÎN CONTABILITATE
Evaluarea reprezintă un procedeu al metodei contabilităţii care constă în cuantificarea, în expresie
bănească a existenţei, mişcării şi transformării elementelor patrimoniale, în scopul reflectării acestora
în contabilitate.
În general, conţinutul evaluării constă în înmulţirea elementelor patrimoniale, exprimate cantitativ,
cu un etalon bănesc, astfel:
E - evaluare;
E = Q x Eb Q - etalon cantitativ;
Eb - etalon bănesc.
Etalonul cantitativ se exprimă în unităţi naturale, natural - convenţionale sau în unităţi de timp
(metri, kg, litri, cai putere, tarif pe oră etc.)
Etalonul bănesc este un termen de evaluare generalizator, care reprezintă unica modalitate de a
aduce la un numitor comun toate elementele şi operaţiile patrimoniale şi îmbracă forma costurilor,
preţurilor, tarifelor şi valorilor.
1. COSTURILE - sunt formate din totalitatea cheltuielilor efectuate în vederea obţinerii produselor,
lucrărilor sau serviciilor.
2. PREŢURILE - reprezintă suma sau valoarea care se încasează pentru bunurile vândute. Pentru
furnizori preţurile sunt preţuri de vânzare, iar pentru cumpărător reprezintă preţuri de cumpărare sau de
achiziţie şi îmbracă două forme: preţuri cu ridicata şi preţuri cu amănuntul.
3. TARIFELE - sunt elemente băneşti, asemănătoare preţurilor, cu ajutorul cărora se evaluează
lucrările executate şi serviciile prestate, precum şi munca depusă de salariaţi. Tarifele se formează
asemănător preţurilor, dar se porneşte de la costurile de producţie şi nu de la costul complet, deoarece
lucrările şi serviciile nu necesită cheltuieli de desfacere.
4. VALORILE - au acelaşi conţinut şi rol în evaluare ca şi preţurile, dar ele ţin seama de preţul pieţei la
un moment dat, distingându-se din acest punct de vedere diferite forme de valori, cum ar fi:
 valoarea actuală sau de inventar;
 valoarea de piaţă.
3.2. PRINCIPIILE EVALUĂRII
În vederea realizării unei imagini fidele a poziţiei financiare şi a performanţelor obţinute de o entitate
economică, la efectuarea evaluării trebuie respectate următoarele principii: principiul stabilităţii unităţii
monetare; principiul costului istoric; principiul prudenţei şi principiul permanenţei metodelor.
3.3. FORMELE DE EVALUARE ÎN CONTABILITATE
Evaluarea se face în diferite momente ale desfăşurării activităţii economice, în funcţie de care se
delimitează: evaluarea curentă şi evaluarea periodică.
17
- Evaluarea la intrarea bunurilor în patrimoniu – se face în funcţie de modul lor de dobândire;
- Evaluarea la ieşirea bunurilor din patrimoniu sau la trecerea lor în consum - se folosesc patru
metode, astfel:
- Metoda primului intrat - primului ieşit (FIFO)
- Metoda ultimului intrat - primului ieşit (LIFO)
- Metoda costului mediu ponderat (CMP)
- Metoda costului standard
- Evaluarea bunurilor la inventariere - se face la valoarea actuală sau de utilitate, denumită şi
valoare de inventor;
- Evaluarea la închiderea exerciţiului financiar - la sfârşitul perioadei de gestiune, cu prilejul
închiderii exerciţiului financiar, evaluarea prin bilanţ a elementelor patrimoniale se face la valoarea de
intrare (contabilă sau cost istoric), pusă de acord cu rezultatele evaluării la inventariere.
3.4. REEVALUAREA ELEMENTELOR BILANŢIERE
Reevaluarea constă în modificarea şi înlocuirea valorilor de intrare (contabile) ale elementelor
bilanţiere cu valoarea lor actuală (curentă) şi este generată de inflaţie. Reevaluarea se efectuează, în
principal, la imobilizările corporale, iar diferenţa rezultată se reflectă în structurile de pasiv, în cadrul
capitalurilor proprii, ca element distinct, denumit „rezerve din reevaluare” cu efect în creşterea sau
diminuarea capitalurilor, după cum diferenţele rezultate au fost pozitive sau negative.
CAPITOLUL IV - INVENTARIEREA PATRIMONIULUI
4.1. OBIECTUL ŞI SFERA DE CUPRINDERE A INVENTARI-
ERII
Din punctul de vedere al contabilităţii:
INVENTARIEREA este un procedeu de verificare faptică, la o anumită dată, a existenţei elementelor
patrimoniale ale entităţii sub aspect cantitativ, calitativ şi valoric.
În conformitate cu prevederile NORMELOR privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor
de activ şi de pasiv, aprobate prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr.1753/22.11.2004,
„Inventarierea are ca scop principal stabilirea situaţiei reale a tuturor elementelor de activ şi
de pasiv ale fiecărei unităţi şi a bunurilor şi valorilor deţinute cu orice titlu, aparţinând altor
persoane juridice sau fizice, în vederea întocmirii situaţiilor financiare anuale, care trebuie să ofere
o imagine fidelă a poziţiei financiare şi a performanţei unităţii pentru respectivul exerciţiu
financiar.”
CLASIFICAREA inventarierilor se face după mai multe criterii astfel:
- După momentul în care se efectuează sunt: inventarieri periodice şi inventarieri anuale.
- După gradul de cuprindere a elementelor patrimoniale se disting: inventarieri generale şi inventarieri
parţiale.
- După modalitatea de efectuare sunt: inventarieri totale şi inventarieri prin sondaj.
- În funcţie de condiţiile în care se desfăşoară, deosebim inventarieri ordinare şi inventarieri
extraordinare.
4.2. ORGANIZAREA ŞI EFECTUAREA INVENTARIERII
PREGĂTIREA INVENTARIERII: Pregătirea inventarierii este etapa premergătoare inventarierii propriu-
zise, în care se iau o serie de măsuri organizatorice şi se execută unele lucrări contabile, astfel:
a. Măsurile organizatorice – cuprind următoarele acţiuni şi activităţi:
- ca o primă măsură conducătorul entităţii constituie prin dispoziţie scrisă (decizie), o comisie
centrală de inventariere şi mai multe comisii operative, al căror număr se corelează cu numărul de
gestiuni ce se inventariază.
- Comisia centrală de inventariere are sarcina să organizeze, să instruiască, să supravegheze şi
să controleze modul de efectuare a operaţiunilor de inventariere.
- Celelalte comisii, nominalizate pe gestiuni, sunt formate din 2-3 persoane şi au sarcina să
efectueze inventarierile propriu-zise ale gestiunilor repartizate şi să stabilească diferenţele;
- se sigilează căile de acces în gestiuni şi se sistează operaţiunile de intrare - ieşire a bunurilor în şi din
gestiune; 18
- se ia responsabilului de gestiune o declaraţie scrisă din care să rezulte, în principal:
- dacă are în gestiunea sa bunuri nerecepţionate sau bunuri ce nu aparţin gestiunii;
- dacă are documente de recepţie-eliberare a bunurilor care nu au fost înregistrate în evidenţa
operativă a gestiunii sau care nu au fost predate la contabilitate;
- dacă a primit sau predat bunuri fără să se întocmească documentele justificative necesare;
- dacă are cunoştinţă de existenţa unor plusuri sau minusuri în gestiune;
- se identifică locurile în care sunt depozitate bunurile ce se inventariază;
- se grupează bunurile pe sortimente şi pe categorii de preţuri şi se separă bunurile degradate şi cele
primite în custodie;
- se verifică dacă aparatele de măsură sunt în bună stare de funcţionare;
- se afişează la loc vizibil programul şi durata inventarierii.
b. Lucrări contabile – ce se efectuează în vederea valorificării inventarierii faptice sunt:
- se înregistrează în contabilitatea sintetică şi analitică toate documentele justificative, în care au fost
consemnate mişcările de bunuri şi se aduc la zi evidenţele operative conduse în cadrul gestiunilor
(fişe sau registre de magazie, rapoarte de gestiune etc.);
- se verifică exactitatea înregistrărilor prin întocmirea balanţelor analitice şi sintetice şi prin
confruntarea datelor din evidenţa contabilă cu cele furnizate de evidenţa operativă a fiecărei gestiuni;
- se barează şi se vizează ultimele operaţiuni din fişele de magazie şi rapoartele de gestiune (în cazul
gestiunilor unde evidenţa se ţine după metoda global-valorică).
4.3. CONSTATAREA SI DESCRIEREA ELEMENTELOR PATRIMONIALE
SUPUSE INVENTARIERII
Stabilirea stocurilor faptice se face prin numărare, cântărire, măsurare sau cubare, după caz, iar
acolo unde inventarierea prin cântărire ar necesita cheltuieli importante sau ar conduce la degradarea
bunurilor respective (ciment, produse agricole etc., în vrac) se procedează la stabilirea stocurilor prin
calcule tehnice.
Stocurile stabilite, prin aplicarea procedeelor de mai sus, se trec în liste de inventariere, întocmite
separat pe locuri de depozitare, pe categorii de bunuri şi pe persoane responsabile de gestionarea lor.
Liste de inventariere separate, se întocmesc şi pentru :
- bunurile care nu aparţin gestiunii inventariate, dar au fost localizate în cadrul lor;
- bunurile necorespunzătoare calitativ (degradate);
- bunurile fără mişcare (greu vandabile) şi de prisos;
- creanţele şi datoriile incerte sau în litigiu.
Pentru fiecare bun inventariat se înscriu, potrivit coloanelor listei de inventariere, următoarele
elemente: denumirea bunului, codul, unitatea de măsură, preţul de evidenţă şi acolo unde este cazul şi
indicatorii calitativi.
Listele de inventariere se completează citeţ, fără ştersături şi răzături sau intercalări de rânduri, iar
spaţiile rămase libere se barează. Corecturile, care intervin în listele de inventariere, se certifică prin
semnăturile membrilor comisiei.
Elementele patrimoniale de activ şi pasiv, la care nu se pot efectua inventarieri fizice, existenţa lor se
verifică pe baza datelor din contabilitate (metoda constatării indirecte), aşa cum este cazul mijloacelor
fixe date cu chirie, bunurilor materiale lăsate în păstrarea furnizorilor, mărfurile expediate şi refuzate de
către clienţi, bunurile trimise spre prelucrare la terţi.
De asemenea, acest procedeu al constatărilor indirecte, se aplică şi în cazul verificării:
- disponibilităţilor băneşti aflate în conturi la bănci, pe baza extraselor de cont;
- creanţelor şi obligaţiilor unităţii, pe baza extraselor de cont, confirmate de terţi.
Plusurile şi minusurile constatate la inventar, se evaluează la valoarea de intrare în patrimoniu a
bunurilor respective, denumită valoare contabilă.
În vederea asigurării unei imagini fidele a poziţiei financiare şi a performanţei entităţii, evaluarea
elementelor de activ şi pasiv, inventariate, se face astfel:
imobilizările şi bunurile materiale de natura stocurilor se evaluează la valoarea actuală,
denumită valoare de inventar;

19
 bunurile depreciate, fără mişcare şi de prisos se evaluează la valoarea de utilitate a fiecărui
element, stabilită în funcţie de utilitatea bunului în entitateşi de preţul pieţei;
creanţele şi datoriile se evaluează la valoarea nominală;
creanţele şi datoriile incerte sau în litigiu se evaluează la valoarea lor de utilitate, stabilită în
funcţie de valoarea probabilă de încasat, respectiv de plată;
disponibilităţile, creanţele şi datoriile în devize se evaluează la cursul în vigoare din ultima zi a
exerciţiului;
titlurile de natura imobilizărilor financiare se evaluează la valoarea de utilitate pe care o
reprezintă pentru întreprindere, iar investiţiile pe termen scurt (titlurile de plasament) se
evaluează la cursul mediu al ultimei luni de la bursă sau la valoarea probabilă de negociere
(preţul posibil de încasat).
În contabilitatea entităţii, elementele inventariate rămân înregistrate la valoarea de intrare în
patrimoniu (valoarea contabilă).
În cadrul lucrărilor de închidere a exerciţiului şi întocmirii bilanţului contabil se compară valoarea de
intrare sau contabilă (Vc) cu valoarea de utilitate (Vu), stabilită pe baza inventarului şi se pot constata
următoarele situaţii:
Pentru elementele de activ:
 Vu > Vc - în acest caz, conform principiului prudenţei, potrivit căruia nu este admisă
supraevaluarea elementelor de activ, nu se fac înregistrări în contabilitate cu diferenţele constatate în
plus, elementele îşi menţin valoarea de intrare;
 Vu < Vc - în acest caz, există o depreciere relativă a elementelor patrimoniale şi se înregistrează
în contabilitate pe seama cheltuielilor cu amortizările sau ajustările pentru depreciere/pierdere de
valoare, după caz, activele rămânând înregistrate la valoarea de intrare.
Pentru elementele de pasiv:
 Vu < Vc - în acest caz, conform principiului prudenţei, prin care nu se admite subevaluarea
elementelor de pasiv, diferenţele negative constatate nu se înregistrează în contabilitate, elementele îşi
menţin valoarea de intrare;
 Vu > Vc - în acest caz, diferenţele constatate în plus se înregistrează în contabilitate prin
constituirea provizioanelor, valoarea pasivelor menţinându-se la valoarea lor de intrare.
Rezultatele şi concluziile finale ale inventarierii se înscriu de către comisia de inventariere, după
confirmarea de către compartimentul de contabilitate a soldurilor scriptice, într-un proces verbal de
inventariere, care trebuie să conţină, în principal, următoarele elemente:
- data întocmirii, numele şi prenumele membrilor comisiei de inventariere, numărul şi data actului
de numire a comisiei;
- gestiunile inventariate, data începerii şi terminării operaţiunilor de inventariere;
- rezultatele inventarierii - respectiv situaţia plusurilor şi minusurilor constatate;
- concluziile şi propunerile comisiei cu privire la: cauzele diferenţelor constatate şi eventualele
persoane responsabile; volumul stocurilor de produse depreciate, fără mişcare şi greu vandabile;
creanţele şi datoriile incerte sau în litigiu; casări şi declasări de bunuri; condiţiile de păstrare,
depozitare, conservare şi asigurarea integrităţii bunurilor din gestiuni; constituirea de
provizioane, amortizări suplimentare şi ajustări pentru depreciere sau pierdere de valoare, în
cazul constatării unor astfel de fenomene.
4.4. STABILIREA ŞI ÎNREGISTRAREA ÎN CONTABILITATE A
DIFERENŢELOR CONSTATATE
După încheierea operaţiunilor de inventariere şi întocmirea procesului verbal, acesta se prezintă în
termen de trei zile administratorului entităţii care are obligaţia ca în următoarele cinci zile să soluţioneze
propunerile făcute, după ce în prealabil au fost vizate de conducătorii compartimentelor financiar-
contabil şi juridic.
După aprobare, procesele verbale se remit compartimentului de contabilitate, unde se pun de acord
datele din contabilitate cu realitatea din teren, consemnată în listele de inventar.

20
 În cazul plusurilor şi minusurilor constatate la sortimentele confundabile ale aceluiaşi bun, acestea se
pot compensa, dacă privesc aceeaşi gestiune şi aceeaşi perioadă de timp (dintre două inventarieri).
Regularizarea rezultatelor inventarierii, respectiv a plusurilor şi minusurilor rămase după efectuarea
compensărilor şi acordării eventualelor scăzăminte, diferă în funcţie de natura elementelor patrimoniale,
cauzele diferenţelor şi prevederilor legislative.
De regulă, plusurile se înregistrează ca intrări în patrimoniul entităţii, iar lipsurile se impută
persoanelor vinovate.
După înregistrarea plusurilor şi minusurile constatate, soldurile conturilor de bunuri trebuie să
corespundă cu realitatea faptică, stabilită la inventariere.
4.5. REGISTRUL DE INVENTAR - DOCUMENT CONTABIL DE SINTETIZARE
A REZULTATELOR INVENTARIERII
REGISTRUL INVENTAR este documentul contabil obligatoriu în care sunt trecute sintetizat toate
elementele componente ale patrimoniului entităţii, constatate faptic la inventariere sub aspect cantitativ,
calitativ şi valoric.
Datele din listele de inventariere sau alte documente, se înscriu în registrul inventar, după ce au fost
prelucrate, centralizate şi grupate, în funcţie de natura lor, conform posturilor din bilanţul contabil.
Astfel, în structura registrului inventar se cuprind mai întâi elementele patrimoniale de activ,
continuând cu cele de pasiv şi terminând cu bunurile ce nu aparţin entităţii, dar aflate temporar în cadrul
acesteia (închiriate, în păstrare etc.).
Acest registru se parafează de către organul fiscal teritorial la începerea activităţii, la încetarea
activităţii, precum şi în cazul epuizării filelor, situaţie în care se deschide un nou registru. Constituie
probă în justiţie în cazul unor litigii.

21