Curs Turism Internaţional.

Diferenţieri teritoriale

1. Resursele turistice pe Terra, Vasile Glăvan, Ed. Economică, Bucureşti, 2000.

2. Turismul şi dezvoltarea durabilă, N. Neacşu, Ed. Expert, Bucureşti, 2000.
3. Turism internaţional - Studii de caz şi legislaţie, N. Neacşu, C. Cristureanu,
Băltăreţu, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1999
4. Geografia turismului, D. Alexandru, S. Neguţ, I. Istrate, Ed. Academiei, 1997.
5. Economia şi politica turismului internaţional, C. Cristureanu, Ed. Abeona,
Bucureşti, 1992.
6. Managementul turismului durabil in tarile riverane Marii Negre - Gabriela
Stanciulescu si colectivul, Ed. All Beck, Bucuresti, 2000.
7. Daniel Bulin - Turismul – Axa prioritara de crestere economica durabila a Romaniei.
Ed.Pro Universitaria. 2017
8. Organizația Mondială a Turismului (UNWTO) - http://www2.unwto.org/en

Cursul 1

TURISMUL – OBIECT DE STUDIU INTERDISCIPLINAR ŞI SISTEMIC

Turismul ca noţiune largă uzuală este cunoscut de majoritatea oamenilor drept

modalitate de agrement, odihnă, recreere sau călătorie, uneori mai fiind perceput şi ca
modalitate de îngrijire a sănătăţii. Aceste aspecte ale vieţii omului sunt indisolubil legate de
tendinţa firească a omului de a-şi extinde orizontul cunoaşterii atât a mediului natural cât şi în
ceea ce priveşte istoria, cultura, tradiţiile şi obiceiurile popoarelor lumii.
Turismul în calitate de ramură a economiei naţionale, deosebit de dinamică şi
aducătoare de venituri semnificative, este obiect de studiu al mai multor ştiinţe, între care
remarcăm în primul rând economia şi geografia, dar nu este lipsită şi de abordări ale
sociologiei, istoriei, medicinei etc.
Turismul, ca fenomen economic şi social, se manifestă diferit atât la nivelul regiunilor
cât şi al ţărilor emiţătoare sau receptoare de turişti şi este în funcţie de următorii factori (Efros,
2006):
- nivelul dezvoltării economice care, la rândul său, determină mărimea veniturilor şi
puterea de cumpărare a populaţiei;
- nivelul dezvoltării infrastructurii turistice care cuprinde transporturile, comunicaţiile,
reţeaua hotelieră, reţeaua de loisire (parcuri de distracţie, sate turistice, amenajări sportive etc.);
- stabilitatea politică şi economică, care joacă un rol decisiv în circulaţia liberă a

1
turiştilor şi a capitalului;
- prezenţa unui potenţial turistic natural, utilizat şi amenajat de om;
- prezenţa potenţialului turistic antropic cu valenţe istorico-culturale;
- indicii demografici, în special structura pe grupe de vârstă a populaţiei;
- obiceiuri populare şi tradiţii religioase;
- nivelul şi politica preţurilor la serviciile turistice principale şi auxiliare;
- diversitatea serviciilor turistice principale şi auxiliare prestate;
- climatul investiţional în domeniul turismului şi în activităţile auxiliare sau
complementorii lui.
- siguranţa traseelor turistice şi gradul de securitate al turiştilor;
- cursul de schimb al monedei naţionale.
Turismul internaţional înregistrează în ultimele decenii o creştere semnificativă,
stimulată de modernizarea căilor de comunicaţie şi a dotărilor, de măsurile legislative privind
libera circulaţie turistică (de exemplu, Acordul Schengen privind libera circulaţie în interiorul
Uniunii Europene) sau de acordurile internaţionale încheiate în cadrul Organizaţiei Mondiale a
Turismului.
Un rol important în promovarea turismului internaţional l-au avut, de asemenea,
numeroasele acorduri dintre unele state cu privire la regimul acordării vizelor. Cele mai
importante fluxuri ale turismului internaţional se realizează între ţările Europei, America de
Nord şi Europa, America de Nord şi Centrală, iar în ultimul timp fluxuri importante se
înregistrează în interiorul bazinului Asia de Est- Pacific.
Analiza pieţei turistice contemporane, a perspectivelor turismului şi a ponderii lui în
economia mondială şi în economiile naţionale reprezintă un imperativ al epocii contemporane,
dat fiind că în conformitate cu prognozele experţilor din domeniu, secolul XXI va deveni
secolul turismului.

Noţiunea de turism

Deşi istoria fenomenului turistic numără câteva secole, noţiunea de turism continuă să
reprezinte obiect al unor discuţii şi abordări complexe, diversificate şi de multe ori chiar
controversate. Astfel turismul este tratat diferit nu numai de către diverşi specialişti din
domeniu, dar şi de către organizaţiile de turism. În calitate de fenomen complex socio-
economic turismul este încă insuficient studiat, fiind deficilă evaluarea lui cantitativă.
Definiţiile existente referitor la turism pot fi grupate în două categorii. O categorie de
interpretări poartă un caracter îngust şi se referă la aspecte economice, sociale, de drept etc. ale
turismului sau ale formelor acestuia în calitate de instrumente de soluţionare a unor probleme
concrete, cum ar fi, de exemplu, determinarea turismului în scopuri statistice. Cea de-a doua
categorie cuprinde definiţii conceptuale sau de esenţă, prin care se prezintă obiectul (turismul)
în ansamblu, fiind dezvăluit conţinutul intern al turismului prin unitatea diversităţii de trăsături
şi relaţii, şi care permit să fie puse în evidenţă deosebirea lui de alte fenomene legate reciproc,
dar de altă origine.

2
 În statistică sensul noţiunii de turism îmbracă una din formele de migraţie a populaţiei,
fără a-şi schimba reşedinţa obişnuită şi locul de muncă. Necesitatea definirii statistice a
turismului apare în prima jumătate a secolului XX, fiind condiţionată de creşterile
semnificative ale a fluxurilor turistice, pe de o parte, pe de alta, de creşterea importanţei
economice a turismului şi drept consecinţă, de încercările evidenţei statistice a persoanelor care
călătoresc.
Noţiunea de „turism” a apărut pentru prima dată în Anglia secolului al XVIII-lea şi se
referea la tinerii aristocraţi, care, însoţiţi adesea de un mentor, călătoreau, mânaţi de dorinţa de
a instruire şi distracţie în ţările Europei continentale, în special în Franţa.
Sensul noţiunii de „turism” este destul de variat, controversele fiind vizibile chiar într-o
simplă analiză etimilogică a cuvântului. Astfel, Dicţionarul enciclopedic Larouse (1968)
explică etimologia cuvântului „turism” din latinescul „turnus”, ceea ce semnifică voiaj în
circuit, preluat din limba franceză şi devenit „tour”, ceea ce înseamnă călătorie, plimbare,
mişcare în aer liber, drumeţie în circuit. Multe din dicţionare, însă, susţin originea engleză a
cuvântului, din termenul „tour” şi „to tour” ceea ce înseamnă călătorie în circuit, în ocolul ţării.
Dintre numeroasele definiţii ale termenului de „turism” mai importantă o considerăm
pe cea elaborată de Academia Internaţională pentru Turism din Monte Carlo în Dicţionarul
turismului internaţional, care defineşte turismul drept „călătorii efectuate pentru plăcere,
odihnă sau tratament, pe jos sau cu un mijloc oarecare de circulaţie. Turismul se deosebeşte de
călătoriile de alt tip prin faptul că presupune libera alegere a scopului călătoriei întreprinse din
plăcere”.
Literatura de specialitate cunoaşte o bogată nuanţare a noţiunii de turism, exprimată
printr-o mare diversitate de opinii. Iată câteva din ele:
- turismul este un fenomen al timpurilor noastre, bazat pe creşterea necesităţii de
refacere a sănătăţii şi schimbarea mediului de viaţă, pe naşterea şi dezvoltarea sentimentului de
receptivitate pentru frumuseţile naturii (Guyer-Freuler, 1905);
- turismul este un fenomen social-economic în continuă expansiune, generat de nevoia
umană de cunoaştere, recreere şi recuperare fizico-psihică în condiţiile unei civilizaţii
solicitante, dar cu posibilităţi materiale superioare pentru majoritatea populaţiei (Cocean,
1999);
În arsenalul ştiinţelor româneşti, mai mult sau mai puţin legate de fenomenul turistic,
definiţia termenului de „turism” pare a fi cea mai plauzibilă, mai complexă şi mai adecvată
sensului real, este cea elaborată de primul geograf român care a introdus cursul de Geografia
turismului în România N. Al. Rădulescu (1968) El considera că „Turismul este un fenomen
social-economic de mare amploare, cu caracter planetar, care constituie un domeniu de
cercetare ştiinţifică pentru numeroase discipline, printre care şi Geografie economică şi
umană. Turismul este o formă de migraţie sezonieră, de durată; este un fenomen demo -
geografic de populaţie care dă o dinamică nouă populaţiei globului, din ce în ce mai
sedentară, pe măsură ce densitatea acesteia a crescut, iar ocuparea planetei a devenit aproape
integrală. Turismul este o compensaţie pe care omul, obişnuit timp de milenii în natură, şi-o
permite ca o reacţie împotriva fixării în teritoriu, fixare impusă de o societate modernă,

3
industrială şi urbană, care-l pune în schimb la dispoziţie resurse materiale superioare şi
mijloace tehnice de transport deosebit de rapide, factori care au dat turismului caracter de
masă şi au imprimat un ritm exploziv de dezvoltare”.
La fel de controversată este şi noţiunea de „turist”. Printre primele definiţii poate fi
constatată cea elaborată de Comitetul de experţi în probleme de statistică a Ligii Naţiunilor
(1937). Aceasta a reuşit să obţină o recunoaştere internaţională, ajungând până în zilele noastre
doar cu mici modificări. În ultimele decenii problema definirii sensului de „turist” a fost pusă
în discuţie la reuniunile Uniunii Internaţionale a Organismelor Oficiale de Turism
(Dublin,1950; Londra, 1957), de către Conferinţa ONU în probleme de turism internaţional şi
călătorii (Roma, 1963), de congresul OMT (Manila, 1986), Conferinţa Interparlamentară în
probleme de turism (Haaga,1989) ş.a. ceea ce denotă importanţa teoretică şi practică a noţiunii
de „turist”, arată de asemenea dorinţa de a o apropia de realităţile actuale, luând în consideraţie
fenomenele şi tendinţele noi.
În prezent, la nivel internaţional, este utilizată definiţia elaborată de Conferinţa
Internaţională de statistică a călătoriilor şi turism (Ottawa, 1991) şi aprobată de OMT şi
Comisia de Statistică a ONU. Aceasta defineşte turistul drept „persoana care călătoreşte şi
realizează vizite în locuri, altele decât acelea unde are domiciliul său obişnuit, pe o perioadă
mai mică de 12 luni, cu orice scop, altul decât acela de a exercita o activitate remunerată din
surse din locul vizitat”.
Această definiţie permite o evidenţă mai sigură a categoriilor de călători, care
reprezintă obiectul cercetărilor statistice în turism. În declaraţiile finale ale Conferinţei de la
Ottawa şi în îndrumarele tehnice ale OMT turistul nu este decât un simplu vizitator. Noţiunea
respectivă este recomandată a fi utilizată în calitate de „pivot” în statistica turismului, fiind
aplicată atât asupra turiştilor cât şi asupra excursioniştilor, categorii cu caracteristici similare.
Diferenţele dintre aceste două categorii nu denaturează esenţa fenomenului, deaceea, tot mai
frecvent, excursiile sunt examinate în calitate de cazuri particulare de turism şi sunt reflectate
în statisticile şi ghidurile turistice.
Există trei criterii prin care turiştii şi excursioniştii sunt întruniţi într-o singură categorie
de vizitatori:
- deplasările în afara mediului (domiciliului) obişnuit;
- durata şederii în locul destinaţiei;
- scopul călătoriei.
Utilizarea primului criteriu de clasificare a călătorilor - deplasările în afara mediului
(domiciliului) obişnuit – are scopul eliminării din această categorie a persoanelor care
realizează deplasări zilnice de la domiciliu la locul de muncă (studii) şi viceversa. Aceştia nu
părăsesc mediul obişnuit şi nu sunt consideraţi turişti.
Noţiunea de „mediu obişnuit”, introdusă în circuit de Conferinţa de la Ottawa şi în
recomandările privind statistica turismului OMT, este caracterizată de doi indicatori:
- frecvenţa vizitării obiectivului turistic;
- distanţa de la mediul obişnuit până la obiectivul turistic.

4
 Trebuie menţionat că locurile pe care o persoană le vizitează sistematic, constituie un
element al mediului obişnuit, chiar dacă se află la distanţe considerabile de acesta. În acest
context, de exemplu, locuitorii zonelor de frontieră care se deplasează frecvent la locul de
muncă situat în ţara vecină, nu sunt incluşi în categoria de turişti internaţionali.
Tot în categoria mediului obişnuit sunt incluse obiectivele din imediata apropiere a
domiciliului persoanei indiferent de frecvenţa vizitării lor. O asemenea abordare rezultă din
percepţia psihologică a obiectivelor respective de către oameni ca elemente de rutină zilnică,
fie că reprezintă obiective industriale, fie că sunt obiective naturale sau culturale cum ar fi
parcurile urbane, teatrele, muzeele etc.
Noţiunea şi conceptul de „mediu obişnuit” la fel ca şi „distanţa până la obiectivul
turistic” sunt discutabile, în mod special din punctul de vedere al statisticii, înregistrând
diferenţe de la o ţară la alta.
Durata şederii în locul destinaţiei, în calitate de criteriu de evidenţă statistică a
vizitatorilor, este asimilat în conceptul dezvoltării mediului obişnuit, prin acesta realizându-se
deosebirile dintre persoanele rezidente, pe de o parte, şi excursionişti şi turişti, pe de altă parte.
Durata şederii este limitată la 12 luni, perioadă după care vizitatorul este trecut la categoria de
rezidenţi şi nu mai este prinsă în statisticile turistice. Revenirea la domiciliul precedent în vizită
de scurtă durată (de obicei la rude sau în concediu) este înregistrată la categoria de vizitatori ai
ţării respective.
În România, de exemplu, în această categorie sunt incluse persoanele aflate la muncă în
străinătate, care revin în ţară pentru a-şi petrece sărbătorile, vacanţele etc.
Al treilea criteriu, cel care exprimă scopul călătoriei, pune în evidenţă persoanele care
călătoresc fiind impulsionate de anumite motivaţii specifice turismului. Motivaţiile turistice,
caracterizate de o diversitate extrem de mare, generează o distribuţie spaţio-temporală foarte
variată, cu mijloace de deplasare diverse, întrunind în ansamblu, persoane care nu sunt în
căutare de un loc de muncă.
Evidenţele statistice ale OMT (Fig.1) încadrează motivaţiile turistice în mai multe
module, şi anume:
a) vacanţe, agrement şi recreere;
b) vizite la rude şi prieteni;
c) călătorii de afaceri şi participări la diverse manifestări culturale, ştiinţifice, sportive
etc;
d) sănătate;
e) pelerinaj religios;
e) alte scopuri turistice.
Clasificarea în funcţie de motivaţia călătoriei pune în evidenţă două categorii
economice de migranţi, trăsăturile fiecăreia devenind evidente în cazul plecării în străinătate,
deşi clasificarea se referă atât la călătorii interni cât şi externi. Din punct de vedere economic,
persoanele care au reuşit să obţină un loc de muncă în străinătate, sunt producători de bunuri şi
de servicii, contribuind la formarea produsului inern brut al unui stat străin. Petru muncă şi
prestările de servicii sunt remuneraţi, o bună parte din suma respectivă fiind transferată în ţara

5
de origine. Prin urmare, sub raport financiar, munca remunerată a cetăţenilor străini este
însoţită de o scurgere (cheltuieli) de valută din ţara şederii provizorii şi de venituri de valută
pentru ţările de origine.
Spre deosebire de producătorii de bunuri materiale şi de servicii care au calitatea de
călători, vizitatorii sunt consumatori ai produsului intern. Acele mijloace financiare care sunt
cheltuite de către turişti şi excursionişti pentru deplasare, îi transformă pe aceştia în
consumatori.
Aici trebuie de remarcat că informaţiile privind costurile pentru călătorii sunt deosebit
de modeste. Se ştie, de exemplu, că în Marea Britanie ele constituie 19% din bugetul mediu
anual al familiei engleze, cedând doar cheltuielilor pentru hrană şi locuinţă. În Germania
acelaşi indice constituie 16%, în Franţa şi în SUA câte 12%. O familie medie americană alocă
anual călătoriilor circa 4 mii USD, sumă echivalentă costurilor pentru sănătate sau pentru
hrană, sucuri şi ţigări la un loc şi de două ori mai mult decât pentru achiziţia de îmbrăcăminte
(Alexandrova, 2003).
Caracterul de consum al şederii vizitatorilor în străinătate generează o anumită direcţie
a fluxurilor financiare în economia mondială. Turiştii şi excursioniştii transferă sume financiare
importante din ţara de reşedinţă spre ţara de recepţie. Persoanele care călătoresc de plăcere, în
scopuri de afaceri, sănătate sau culturale, indiferent de motivaţia aflării în străinătate, introduc
valuta în ţara receptoare şi în egală măsură contribuie la creşterea contribuţiilor bugetare. Din
aceste motive evidenţa lor într-o categorie aparte de vizitatori, din punct de vedere economic,
pare a fi mai mult decât oportună.
În vederea elaborării unei strategii a dezvoltării infrastructurii turistice, în special cu
referire la structurile de cazare, este deosebit de importantă evidenţa vizitatorilor din numărul
de persoane călătoare în scopul delimitării turiştilor din numărul de înnoptări, şi a
excursioniştilor de o singură zi.
Prin urmare, noţiunea de „turist” în calitate de caz particular al vizitatorului, se referă la
persoana care pleacă din limitele mediului obişnuit, se află provizoriu în locul de destinaţie,
călătoreşte în scopuri de odihnă, agrement, de afaceri şi alte motive turistice. Doar prezenţa
obligatorie a acestor indicatori pot permite acordarea persoanei care călătoreşte calitatea de
turist.
Este lesne că noţiunea „turism” îmbracă diverse abordări a fenomenului respectiv,
aceasta fiind determinată de domeniul care vine să explice sensul şi raţiunea pentru care
militează în vederea exprimării cât mai justificate a sensului. Definiţiile curente care se
încadrează, de obicei, într-un culoar nu prea larg de limite, nu elucidează toată diversitatea
relaţiilor interne şi externe ale acestui fenomen de natură socio-economică. De aici şi
necesitatea definirii conceptuale şi esenţiale a noţiunii de turism, printr-o abordare complexă a
obiectului de studiu.

6
 călători

persoane care se deplasează de la locul

vacanţe de domiciliu la locul de muncă (studii)
agrement vizitatori alte categorii de căjători
recreere lucrători de frontieră

vizite la persoane care se deplasează persoane care călătoresc în imediata

rude şi în limitele mediului obişnuit propiere de domiciliu
prieteni
imigranţi permanenţi
persoane care îşi schimbă
călătorii motivaţia turişti excursionişti domiciliul migranţi în interiorul ţării de reşedinţă
de afaceri principală
Turism – 1.
nomazi
sănătate rersoane fără domiciliu
vagabonzi
nere naţionali pasa-
zide cu rezi- geri Vizita refugiaţi
pelerinaj nţi denţa în în cro- tori
religios străinătate azeră2
imigranţi temporari
de o
zi4
alte persoane care se deplasează muncitori sezonieri
scopuri membrii membrii spre locul de muncă
turistice echipajelor1 echipajelor, oameni de cultură, artişti
nerezidenţi3
cameriste
1
rămâne nu mai puţin de o noapte în structurile de cazare ale ţării
de primire în timpul reperaţiei navei sau schimbului de echipaj; pasageri în tranzit5
2
sosesc pe croazere, având tot aici şi cazarea; Alte persoane care
3
nu sunt rezidenţi ai ţării respective şi rămân doar o singură zi; tradiţional nu sunt luate în membrii forţelor armate6
4
inclusiv vizitatorii de tranzit de o singură zi; evidenţe statistice
5
sunt excluşi din numărul de vizitatori de către ţara receptoare în reprezentanţi consulari6
cazul intrării ilegale;
6
în timpul deplasării spre locul de muncă, deasemenea în timpul diplomaţi6
manevrelor militare, inclusiv persoanele însoţitoare;
7
inclusiv persoanele însoţitoare deţinuţi7

7
8
REPREZENTAREA SCHEMATICĂ A CERERII ŞI OFERTEI TURISMULUI
NAŢIONAL ŞI INTERNAŢIONAL PE CATEGORII DE ŢĂRI

OFERTĂ CERERE

ZONĂ DE TRANZIT ŢARA A

ZONĂ DE TRANZIT ŢARA B

ŢARA C
(ţări în curs de dezvoltare)

Cerere satisfăcută în interiorul ţării (turism naţional)

9
 Cerere generată de către ţara A, dar pierdută în favoarea ţărilor B
şi C (turism internaţional)
Cerere generată de către ţara B dar pierdută în favoarea ţărilor A
şi C (turism internaţional)

În esenţă, toate definiţiile de turism cuprind câteva lucruri comune: cererea sau
necesitatea pentru turism, motivaţia turistică, şederea în afara locului de domiciliu,
relaţiile economice care se stabilesc între turişti şi producătorii de bunuri şi servicii,
relaţia reciprocă dintre turism şi mediul înconjurător etc.
Pentru a înlesni cunoaşterea numeroaselor procese din domeniul turismului, în
calitate de sistem economic, acesta poate fi reprezentat printr-un model de cicluri
neîntrerupte şi succesive de activităţi de producţie şi consum al produselor turistice (fig.
3), în care, în vederea simplificării acestuia, sunt evidenţiate doar deplasările de mijloace
financiare.
Cunoaşterea naturii şi a funcţiilor diverselor elemente din acest sistem, de
asemenea a relaţiilor existente dintre ele permit înţelegerea comportării acestuia şi a
mecanismului de funcţionare.
Vizitatorii se manifestă în rolul de cumpărători, care reprezintă cererea turistică.
Fiecare persoană tinde să-şi satisfacă necesităţile, inclusiv pentru agrement. Cererea
pentru călătorii si-o exprimă prin plata serviciilor de bunuri şi turistice. Achiziţionând
serviciile respective, vizitatorul „votează” financiar pentru dezvoltarea în continuare a
turismului.
De partea cealaltă a vizitatorilor se află vânzătorii. Producătorii de bunuri şi
servicii constituie oferta turistică. Aceştia achiziţionează resursele de producţie
reprezentate de forţa de muncă, terenuri şi capital, combinându-le în procesul de realizare
a produselor turistice, creând condiţii necesare pentru vizitatori şi obţinând un anumit
profit. Fiind consumate, bunurile şi serviciile îşi încheie ciclul, după care urmează un
altul nou – ca rezultat al utilizării repetate a factorilor de producţie deja existenţi.
Extinderea activităţilor turistice şi a infrastructurii turistice impune investiţii
serioase de capital, care provin fie din partea statului, fie din firmele sau companiile
naţionale sau transnaţionale private. Creşterea volumului de investiţii şi a produselor
turistice, generate de creşterea cererii turistice reprezintă semne clare ale activizării
economice. Impulsul creşterii economice din domeniul turismului se transmite în lanţ
altor ramuri economice, în care se revigorează activitatea investiţională, se deschid noi
locuri de muncă, se extinde activitatea comercială şi în consecinţă se produce o creştere a
veniturilor şi a nivelului de viaţă. Din activităţile respective, prin impozite, statul îşi
măreşte bugetul, inclusiv din taxe vamale. Resursele financiare acumulate în acest mod,
sau o parte din ele, pot fi direcţionate spre finanţarea de proiecte turistice, de pregătire
profesională în domeniul turismului, de proiecte sociale destinate turismului unor grupuri
speciale de populaţie etc.

10
 Pentru a-şi extinde afacerile, investitorii marilor proiecte turistice, apelează la
împrumuturi din bănci, inclusiv la cele din străinătate, astfel încât putem considera
turismul drept un sistem economic şi în acelaşi timp de piaţă.
Turismul ca fenomen complex socio-economic este într-o relaţie directă cu
următoarele sisteme: politic, economic, social, tehnologic şi ecologic. El este puternic
influenţat de acestea şi în acelaşi timp exercită o influenţă, fie pozitivă, fie negativă,
asupra acestuia. Pentru ca turismul să devină un domeniu sigur, în vederea dezvoltării lui
durabile, acesta va trebui să se adapteze modificărilor celorlalte sisteme.

11
costuri pentru deplasarea ECONOMIA EXTERNĂ
în străinătate (costuri import)

costuri costuri de consum din partea vizitatorilor

investiţionale străini (venituri din exporturi)

PIAŢA DE BUNURI ŞI SERVICII venituri din vânzări, din exporturi

TURISTICE
costuri investiţionale
costuri de consum
PRODUCĂTORII DE
VIZITATORII BUNURI ŞI SERVICII
TURISTICE
costuri achiziţii
investiţionale de stat

STATUL
taxe, impozite taxe, impozite

plăţi sociale subvenţii de stat

plăţi pentru
proprietarii factorilor de producţie
PIAŢA RESURSELOR DE PRODUCŢIE

12
Fig.3. Modelul economic al turismului (după Alexandrova, 2001)

13
 Cursul 2

Clasificările contemporane ale turismului

Literatura de specialitate pune în evidenţă numeroase variante de clasificare a turismului.

Acestea se deosebesc în funcţie de criteriile şi principiile de analiză a fenomenului. Una din cele
mai importante clasificări împarte turismul în internaţional şi naţional (intern).
Turismul internaţional cuprinde călătoriile persoanelor şi desfăşurarea activităţilor
turistice în afara ţării de provenienţă. Trecerea frontierei de stat este însoţită de unele formalităţi
vamale, care au menirea să reducă din migraţia ilegală sau să pună bariere în calea
internaţionalizării terorismului, a comerţului cu droguri şi fiinţe umane etc.
Liberalizarea sau impunerea unor restricţii la trecerea frontierei exercită influenţă directă
asupra fluxurilor turistice, înlesnindu-le sau complicând deplasarea persoanelor. Organismele
naţionale şi internaţionale de turism şi-au propus simplificarea formalităţilor vamale în calitate
de obiectiv principal încă în prima jumătate a secolului XX. Între primele încercări oficiale în
acest sens poate fi remarcată propunerea de unificare a paşapoartelor de către Organizaţia
Internaţională a Aviaţiei Civile (ICAO), în anul 1944, făcută la Conferinţa din Chicago. Ulterior,
în anii 1950-1990, şi-au găsit reflectare probleme privind controlul vamal şi de frontieră sau
control medical de către Consiliul de colaborare vamală, Organizaţia Internaţională Maritimă,
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Mondială a Muncii etc.
OMT-ul a elaborat şi a adoptat o serie de recomandări în acest sens privind:
- regimul de paşapoarte, prin descentralizarea serviciilor de paşapoarte; reducerea
termenilor şi a procedurilor de obţinere a paşapoartelor; introducerea unor taxe rezonabile;
stabilirea perioadei de valabilitate a paşaportului mai mare de 5 ani cu multiple intrări;
interzicerea confiscării paşaportului; punerea în circulaţie a paşapoartelor în corespundere cu
standardele ICAO cu posibilitate de a realiza controlul prin sisteme electronice;
- regimul de vize, prin intrări fără vize pe perioade până la trei luni; extinderea perioadei
de valabilitate a vizei până la 12 luni cu posibilitatea intrărilor multiple cu orice tip de transport
şi prin orice punct de frontieră; recunoaşterea reciprocă a vizelor de către statele învecinate;
eliberarea de vize la punctele de frontieră în situaţii excepţionale; taxă consulară unică;
- regimul valutar, prin introducerea unor reguli privind permisiunea de introducere a
valutelor străine în conformitate cu declaraţia vamală; punerea la dispoziţie a tot felul de
informaţii potenţialilor vizitatori sau turişti referitoare la regulile şi regimul de schimb valutar;
amplasarea informaţiilor respective în mod obligatoriu la punctele de frontieră şi asigurarea
posibilităţii de schimb valutar şi la ieşirea din ţara vizitată; dreptul turiştilor de a avea o anumită
sumă de unităţi bancare ale ţării de reşedinţă.
- regimul vamal, prin impunerea diverselor taxe pentru turişti, fie la intrare, fie la ieşirea
din ţara vizitată, în afara taxelor legate de valoarea adăugată pentru anumite mărfuri;
introducerea unor impozite şi taxe indirecte pentru întreţinerea şi renovarea obiectivelor turistice
în sistemul de impozitare.
- formalităţi de natură medicală şi acordarea de servicii medicale turiştilor prin extinderea
colaborării administraţiilor naţionale de turism cu organele de sănătate în vederea punerii la
dispoziţie a informaţiilor cu caracter medical tuturor persoanelor interesate; semnarea acordurilor
14
între state referitor la asigurările de sănătate şi la alte tipuri de servicii medicale acordate
turiştilor străini.
Recomandările respective se bazează pe principiile simplificării formalităţilor turistice,
adoptate de Convenţia de la Budapesta şi care sunt reflectate în Declaraţia pentru turism de la
Haga.
Turismul internaţional se caracterizează printr-o serie de particularităţi şi trăsături
semnificative.
Formalităţile turistice, legate de trecerea frontierelor de stat reprezintă o parte
componentă a turismului internaţional, fiind una din trăsăturile esenţiale ale acestuia. În acest
sens, putem constata o semnificaţie aparte a turismului internaţional, în comparaţie cu cel intern:
diferenţele de culturi şi limbă, barierele de limbă şi tradiţii sunt mult mai accentuate în cazul
turismului internaţional decât în ce al turismului intern.
O altă trăsătură a turismului internaţional este determinată de caracterul şi specificul
economic al acestei ramuri economice. Semnificaţia este pusă în evidenţă de influenţa pe care o
exercită turismul internaţional asupra balanţei de plăţi a ţării. Turiştii străini, plătind bunurile şi
serviciile, asigură veniturile de valută în bugetul ţării receptoare şi prin aceasta activează balanţa
ei comercială. Din aceste motive sosirile turiştilor străini de multe ori sunt catalogate drept
turism activ. Situaţia este inversă în cazul în care ieşirile turiştilor sunt însoţite de „scurgerile” de
monedă naţională din ţările lor de reşedinţă. Plăţile internaţionale din operaţiunile de turism de
acest gen se fixează în pasivele balanţei de plăţi a ţării emiţătoare de turişti, iar turismul popriu-
zis poate fi numit pasiv.
Delimitarea turismului activ de cel pasiv pe baza particularităţilor de reflectare a
rezultatelor financiare in activităţile de turism în balanţa de plăţi, este semnificativă doar pentru
turismul internaţional, nu şi pentru cel intern.
În turismul internaţional sunt evidenţiate două forme – de intrare şi de ieşire, care se
deosebesc după direcţia fluxurilor turistice. Unul şi acelaşi turist poate fi parte componentă a
ambelor forme în funcţie de deplasarea acestuia şi de evidenţa statistică din ţările respective.
Astfel ţara din care pleacă reprezintă ţara de origine a turstului iar cea spre care se îndreaptă este
ţara de destinaţie. Prima situaţie prezintă trăsătura semnificativă a turimului de ieşiere, cea dea a
doua – a celui de intrare. Termenii respectivi sunt utilizaţi în cazul călătoriilor în străinătate de la
începutul plecării.
Spre deosebire de turismul internaţional turismul intern nu ţine de trecerea frontierei şi
prin urmare nu necesită respectarea formalităţilor turistice. El reprezintă fluxuri migraţionale ale
populaţiei în scopuri turistice din interiorul ţării. Evaluările statistice acordă turismului intern o
pondere de circa 80-90% din totalul călătoriilor turistice iar cheltuielile care îi revin sunt de 6-10
ori mai mari decât în cazul călătoriilor internaţionale.
Existenţa diferenţelor dintre cele două forme de turism vin să confirme în acelaşi timp
relaţiile deosebit de strânse dintre acestea. Turismul intern impune calităţi catalizatoare
dezvoltării turismului internaţional. Prin aceasta contribuie la valorificarea noilor resurse
turistice şi regiuni ale lumii, la edificarea unei noi infrastructuri turistice, iar finalitatea o
reprezintă contribuţii la procesele de integrare şi la formarea spaţiului turistic mondial.
Turismul intern, de intrare sau de ieşire poate avea mai multe forme de îmbinare,
generând, în afară de cel internaţional, un turism naţional sau un turism în limitele unui anumit
stat.
15
 Turismul naţional include turismul intern şi cel de ieşire şi se raportează categoriei
produsului intern brut.
Turismul din limitele ţării cuprinde turismul intern şi cel de intrare şi corespunde
consumului turistic intern sau cheltuielilor totale ale turiştilor interni şi străini.
Conceptul turismului internaţional, naţional şi al celui din limitele unei ţări propus de
Organizaţia Mondială a Turismului, poate fi aplicat la patru nivele: global, regional (un grup de
stat), naţional şi local.
O altă clasificare a turismului se bazează pe scopul călătoriei, clasificare care generează
numeroase discuţii. Sub acest aspect specialiştii din domeniu au opinii divergente referitoare la
structurarea pe ramuri a turismului. Majoritatea cercetătorilor sunt solidari în mare parte şi
deosebesc călătoriile în scopuri distractive şi agrement, pe de o parte, şi turismul de afaceri – pe
de altă parte, cărora le corespund modele de comportament diferit al turiştilor.
Călătoriile în scopuri distractive şi de agrement reprezintă baza schimburilor turistic
internaţionale, constituind o pondere de circa 70% din turismul internaţional. Ele cuprind
călătoriile pentru întreţinerea sănătăţii, excursiile, deplasările sportivilor amatori etc.
Se menţine la cote înalte cererea pentru odihnă şi agrement a zonelor însorite de litoral,
dat fiind că această formă de turism este considerată a fi cea mai potrivită pentru populaţia
antrenată în munci solicitante, cu mare consum de energie fizică şi psihică. De menţionat însă că
se produc modificări esenţiale în modelul turismului de litoral, o bună parte a fluxurilor turistice
schimbându-şi direcţia către zonele montane sau către călătoriile cu elemente de aventură şi risc.
Orice formă de turism de recreere şi de agrement cuprinde şi elemente de turism cultural,
în special vizite la obiective istorice şi culturale, teatre şi muzee, ceea ce duce la instruirea prin
îmbogăţirea cunoaşterii. O atracţie deosebită exercită cultura, istoria, religia, tradiţiile şi modul
de viaţă al popoarelor lumii, care pot fi mai bine cunoscute prin intermediul contactelor directe
cu populaţia autohtonă. Amploarea şi valoarea turismului cultural impun delimitarea si
considerarea acestuia drept o subramură a turismului, la fel ca şi turismul de îngrijire a sănătăţii
sau cel sportiv.
Turismul de business sau de afaceri, una din cele mai solide ramuri a industriei
turismului, cuprinde călătoriile efectuate în scopuri de serviciu dar fără obţinerea unor venituri
în zona de destinaţie. Spre deosebire de călătoriile obişnuite destinate diverselor forme de turism
şi agrement, decizia privind delegarea şi dimensiunea finanţării persoanelor implicate în turismul
de afaceri aparţine, de cele mai multe ori, părţilor terţe (patroni, manageri, administratori etc.).
OMT include în turismul de afaceri călătoriile pentru participarea la congrese şi
conferinţe ştiinţifice, seminare şi consfătuiri, expoziţii şi saloane internaţionale, adunări generale
ale unor organisme cu caracter diplomatic sau companii şi firme, team-building-urile, calatoriile
de afaceri, participarile la programe de trening etc. În turismul de afaceri OMT include şi şoferii
de camioane, agenţii comerciali, stewardesele, însoţitorii de grupuri de turişti ş.a. persone care-şi
exercită obligaţiile profesionale în afara localităţii de domiciliu.
Înainte de a evidenţia categoriile turismului de afaceri, este necesar de menţionat că
acesta este foarte bine remunerat: un turist de afaceri cheltuieşte de 2,3-3 ori mai mult decât un
simplu turist. Ponderea turiştilor de afaceri constituie circa 10% din totalul de intrări turistice la
nivel mondial.
Piaţa turismului de afaceri poate fi divizată în 4 sectoare:
- congrese şi convenţii de antrepriză;
16
 - iarmaroace şi saloane;
- incentive (reuniuni de stimulare), seminare şi reuniuni de afaceri;
- călătorii de afaceri individuale.
Din punctul de vedere al fenomenului turistic merită o atenţie deosebită programele
incentive (stimulare) care reprezintă metode de creştere a motivaţiei angajaţilor. Acestea conduc
la creşterea şi la recunoaşterea performanţelor angajaţilor, care sunt premiaţi de angajator prin
incentive trips şi se vor bucura de faptul că au oportunitatea de a călători şi vizita locuri pe care
nu le-ar fi vizitat niciodată. Grupurile incentive sunt mult mai eficiente din punct de vedere al
costurilor, beneficiind de tarife atractive pentru biletele de avion, cazare, transferuri, programe
turistice, ghidaj local. Cu toate că ponderea turiştilor stimulaţi în fluxul general turistic în multe
din ţările din Europa Occidentală nu depăşeşte 5-7%, ponderea costurilor este mult mai mare,
explicaţia fiind în preţul ridicat al programelor turistice.
Turismul de afaceri poate fi considerat o ramură eficientă a turismului, cu o pondere în
creştere, evaluările fiind la nivelul 10-20%.
Turismul organizat şi turismul neorganizat. În desfăşurarea actului turistic se
individualizează două căi:
a) o parte din turişti sunt pregătiţi să-şi satisfacă dorinţele de a se odihni sau călători pe
cont propriu, fără a apela la intermediari. Participanţii au deplina libertate în ceea ce priveşte
opţiunea condiţiilor călătoriei şi a sejurului. Aceştia constituie aşa numitul turism neorganizat;
b)cea de-a doua parte de turişti apelează la firme specializate în oferte turistice, care
reglementează direcţia, perioada şi condiţiile de călătorie. Aceştia constituie turismul organizat,
care are în vedere grupuri de turişti sau turişti individuali.
Turismul individual şi de grup. În funcţie de numărul de turişti, care, simultan şi
împreună participă la desfăşurarea actului turistic, deosebim turism indivifual (cuprinde un
număr de persoane de la unu la cinci) şi turism de grup (mai mult de 5 persoane). Grupul de
călătorie se organizează, de obicei, pe baza intereselor comune ale membrilor lui. Aici putem
include călătoriile colective organizate pentru safari, excursiile tematice la anumite obiective
(culturale, ştiinţifice etc.).
Turismul comercial. Începuturile activităţilor turistice aveau un caracter eminamente
comercial, având din start scopul obţinerii unor ptofituri. Turismul, ca orice alt sector al
economiei, poate exista prin profit, care este principala sursă de dezvoltare şi de extindere a
întreprinderilor de turism. Într-un efort de a maximiza veniturile sale, companiile turistice sunt ]n
c[utarea unui raport optim între cost şi preţul produsului turistic. Bunurile şi serviciile pe care le
oferă sunt destinate în primul rând persoanelor fizice cu venituri mari şi mijlocii, care sunt gata
să plătească costul integral al bugetelor de familie turistice.

Pentru că serviciile de turism sunt inaccesibile pentru o bună parte a populaţiei, în special
în perioadele de recesiune economică, însoţită de creşterea şomajului şi reducerea veniturilor
reale, a apărut nevoia pentru turismul social ca un minim garantat în domeniul de recreere.
Turismul social reprezintă o formă de turism practicată de persoanele cu venituri mici sau
dezavantajate social (prin varstă, handicapuri, situaţii familiale etc.), al carei cost este suportat
parţial sau în întregime de către guvern (prin subvenţii), sindicate sau case de asigurări sociale.
Acesta şi-a găsit sprijin la nivel naţional şi internaţional.
Conceptul de turism social se bazează pe trei principii importante:
17
 - furnizarea de servicii de turism şi agrement fiecărui membru al societăţii prin implicarea
în industria turismului a persoanelor cu venituri mici;
- introducerea de subvenţii pentru persoanele cu venituri mici;
- implicarea activă a structurilor guvernamentale, municipale sau comerciale în
dezvoltarea acestuia.
Acest concept a fost pus în practică în ţări precum Elveţia şi Franţa, prin introducerea
unui sistem şi instrument de decontare a plăţilor pentru serviciile turistice.
Turismul de masă. Fenomenul turistic actual este caracterizat de o particularitate ce
relevă trăsătura semnificativă a ceea ce se poate numi „turism de masă”, care reflectă procesul de
democratizare, liberalizare şi de extindere a traficului turistic. În ţările occidentale, mai mult de
jumătate din populaţie o constituie consumatorii produselor şi serviciilor turistice. Conceptul
„turismul de masă” a fost introdus şi este utilizat ca o alternativă a turismului aristocratic din
secolul 19, perioadă în care doar un segment restrâns al societăţii avea acces la serviciile
turistice.
Turismul de elită. Spre deosebire de turismul de masa turismul de elită este conceput şi
perceput ca fiind un fenomen care implică o clientelă bogată. Pentru această categorie de
populaţie, cu nivelul foarte ridicat al veniturilor, preţurile de pe piaţa serviciilor turistice nu are
nici o semnificaţie specială, fiind mult mai exigentă în ceea ce priveşte calitatea lor. În acest
sens, este de remarcat rolul pe care turismul de lux îl are în dezvoltarea turismului de afaceri, în
general, care impulsionează întreaga industrie a turismului prin punerea în evidenţă de noi
standarde mai ridicate de servicii. Prin urmare, din acest punct de vedere, turismul de elită mai
este numit uneori drept „motorul turistic”.
Turismul durabil şi ecologic. Conceptul de „turism durabil”, a apărut destul de recent, în
legătură cu conceptul global al dezvoltării umane durabile. În 1987 Comisia Internaţională a
Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (MKOSR) a publicat un raport „Viitorul nostru
comun”, în care a introdus conceptul de „dezvoltare durabilă”. El se referă la dezvoltarea
societăţii bazate pe principii durabile, ecologice şi de management de mediu, care să asigure o
calitate înaltă a vieţii oamenilor şi a generaţiilor viitoare. Documentul subliniază că o civilizaţie
poate supravieţui dacă se modifică filozofia economică, urmând imperativele de mediu, într-o
armonie cu natura, fără a perturba echilibrul existent în el. A urmat apoi Conferinţa ONU privind
mediul şi dezvoltarea (Rio de Janeiro, 1992), la nivelul şefilor de stat şi de guvern, care cu o
majoritate covârşitoare a adoptat mai multe documente importante, între care merită o deosebită
atenţie „Ordinea de zi a secolului XXI”, care este un program global de dezvoltare economică şi
socială a omenirii.
Astfel, teoria dezvoltării durabile, nu numai că atrage atenţia comunităţilor ştiinţifice din
ultimile două decenii (sute de conferinţe, mii de monografii, manuale, etc), dar este şi destul de
pragmatică. Ţările civilizate şi-au exprimat dorinţa de a rămâne pe făgaşul enunţat, conceptul de
dezvoltare durabilă fiind acceptat în calitate de document şi bază ideologică pentru următoarele
decenii.

Principiile dezvoltării durabile în turisn au fost formulate de către OMC şi Consiliul

Mondial al călătoriilor şi turismului, acestea vizând durabilitatea ecologică, culturală şi
economică a comunităţilor locale. Durabilitatea în turism reprezintă:

18
 - utilizarea durabilă a potenţialului natural şi cultural, bazat pe abordări de programe-ţintă
pentru a dezvoltarea turismului;
- transferul structurilor turistice pe utilizarea tehnologiilor de economisire a resurselor şi
de reducere a deşeurilor industriale;
- implicarea populaţiei locale în procesul de luare a deciziilor în ceea ce priveşte
dezvoltarea turismului prin consultare;
- parteneriat în relaţiile dintre sectorul public şi cel privat;
- implicarea turismului în accelerarea dezvoltării socio-economice a unor zone
defavorizate sau chiar a unor state.

Consiliul Mondial al călătoriilor şi turismului a alcătuit un program detaliat de acţiune

numit „Green Planet”, pentru membrii săi, în vederea unui schimb de experienţă în abordarea
problemelor de mediu specifice turismului, cei mai activi membri fiind încurajaţi. Multe
companii de turism elaborează proiecte proprii în vederea transferului activităţilor proprii pe
principiile dezvoltării durabile, apelând la sistemul de management de mediu şi aplicând
tehnologii ecologice.
Diseminarea principiilor de dezvoltare durabilă în practica activităţilor turistice este
influenţată de cererea turistică. Gradul de conştientizare publică cu privire la starea mediului
duce la faptul că situaţia de mediu se transformă în unul dintre principalele criterii de selectare a
locului realizării actului turistic. Această tendinţă se reflectă şi în creşterea cererii de realizare a
unor forme alternative turismului, în special a eco-turismului.
Dezvoltarea acestei forme relativ tinere de turism se bazează pe trei principii de bază:
- o parte din veniturile obţinute din serviciile turistice rămâne în comunităpţilr locale şi
sunt direcţionate spre protecţia mediului;
- respectarea cerinţelor de mediu este încadrată în respectarea legislaţiei de mediu;
- activităţile turistice au scopuri de cercetare.
Eco-turismului cuprinde fluxuri foarte diverse de vizitatori. Astfel, în America Centrală şi
în Africa de sud destinaţiile ecoturistice sunt de interes special şi au drept obiectiv observări
auspra animalelor carnivorelor mari şi copitate, turiştii şi voluntarii fiind frecvent implicaţi în
activităţi de teren ce nu necesită calificare înaltă. Ei sunt dispuşi să-şi petreacă vacanţele în astfel
de activităţi exotice, cum ar fi numărătoarea şi evidenţa păsărilor şi a mamiferelor în diverse
zone ale planetei. O parte din ecoturişti sunt atraşi de biocenoze unice cum ar fi cele a pădurilor
tropicale, a tundrei înflorite vara, a deşertului în primăvară etc.), de obiective naturale atractive
precum canioane, defilee, pesteri, gheţari, stânci etc), precum şi de unele peisaje create de
activităţile antropice.
Un exemplu elocvent în acest sens este reprezentate de locaţiile de orhidee recent
descoperite în Grecia. Plantele, ocrotite de lege, se află sub observare de către specialişti, accesul
publicului larg în aceste zone fiind închis. O excepţie se face doar pentru membrii Societăţii
iubitorilor de orhidee, care au fost anunţaţi despre acest eveniment şi care pot vizita zonele
protejate respective însoţiţi de un ghid calificat. Turiştii provin din diferite ţări, iar o astfel de
călătorie, din punct de vedere al clasificării activităţilor de turism, poate fi considerată drept
ecoturistică.
Diversificarea activităţilor de ecoturism este însoţită de procesul de convergenţă cu alte
forme de turism. Vacanţele de litoral sau pe croaziere, calatoriile de afaceri etc. de multe ori
19
includ vizite în arii protejate, parcuri naţionale sau naturale, astfel că limitele eco-turismului se
extind, iar amploarea şi importanţa socioeconomică este dificil de definit.
Practic, fiecare ţară are posibilităţi de a organiza diverse forme de ecoturism. În prezent
cele mai importante fluxuri ecoturistice se orientează spre SUA, Canada, Australia, Nepal,
Ecuador, Brazilia, Filipine, Kenya, Africa de Sud şi alte ţări, ecoturismul transformându-se în
una dintre cele mai promiţătoare şi dinamice formă de activitate turistică.
Diversificarea activităţilor turistice, proces obiectiv şi real al zilelor noastre, la fel, ca şi
alte activităţi care ţin de dezvoltarea societăţii umane, nu poate fi contemplată şi înţeleasă în
afara ariei de sistematizare într-un anumit model de clasificare, prin care acesta asimilează valori
şi importanţă ştiinţifică şi practică. Acesta permite analiza şi sinteza cunoştinţelor şi cunoaşterii
mai profunde a esenţei schimburilor turistice pe plan mondial. Aşa cum cererea turistică este într-
o continuă schimbare privind volumul şi calitatea produsului turistic, odată cu apariţia şi
dezvoltarea unor noi tipuri şi forme de activităţi turistice, clasificarea acestora se află în aceeaşi
dinamică de perfecţionare permanentă.

Cursul 3

Statistica turismului internaţional

Dacă statistica ar putea exista fără turism, turismul fără statistică ar fi echivalentul unui
fenomen haotic imprevizibil, destructibil şi incomensurabil. Iată de ce problemele înregistrărilor
statistice sunt esenţiale pentru studiile ce ţin de fenomenul turistic, în special, în cazul în care
vorbim de o anume industrie a turismului.
Studiul fenomenului turistic, fie la nivel naţional, fie internaţional, necesită indicatori
cantitativi, care se bazează pe date şi materiale statistice. Debuturile evidenţelor statistice ale
fluxurilor turistice datează cu prima jumătate a secolului 20, pe fondul unui boom turistic dintr-
un şir de ţări europene în care încep să apară elemente de statistica călătoriilor. Ulterior, când
colectarea şi prelucrarea de informaţii se desfăşura în interesul securităţii naţionale, a controlului
asupra proceselor de migraţie şi respectării legislaţiei fiscale, statistica începe să exercite un rol
mult mai impoertant în societate. De fapt, evidenţile turistice aveau un rol secundar, turistii fiind
luaţi în considerare împreună cu alte persoane care călătoresc, fără a se face o anumită distincţie
pentru a-i intruduce într-o categorie specială.
După al dolea război mondial ţările europene se confruntă cu multe probleme economice
şi financiare, stabilizarea situaţiei cerând o serie de acţiuni coordonate. În aceste condiţii,
guvernele s-au orientat spre turismul international, în care nutreau mari speranţe. Prin el se vedea
intensificarea balanţei de plăţi, realizarea echilibrului financiar şi, în cele din urmă, o creştere, pe
termen lung, a economiei.
În perioada anilor 1960, cunoscută ca o perioadă a decolonizării masive, atenţia
guvernelor din ţările industriale din Europa de Vest şi a organismelor internaţionale, s-a axat pe
situaţia ţărilor în curs de dezvoltare pentru care au fost elaborate programe de revigorare
economică în care turismului i-a fost acordat o atenţie şi o poziţie proeminentă.

20
 Creşterea economică în ansamblu şi a ponderii turismului în cadrul economiei a
determinat şi dezvoltarea statisticii. Operaţiunile simple de contabilitate au devenit mai
sofisticate şi au început să includă elemente de analiză a migraţiei turistice. Statistica în
domeniul turismului, care acoperă o gamă largă de probleme, este de a evalua contribuţia
turismului internaţional în economia mondială, în special impactul său asupra balanţei de plăţi,
identifică principalele direcţii şi tendinţele dezvoltătii turismului pentru planificarea
infrastructurii, realizarea de cercetări de marketing şi de de promovare a produselor turistice
pentru potenţialii clienti. Utilizatorii principali ai informaţiilor respective sunt guvernele,
administraţiile naţionale de turism, structurile producătoare de bunuri şi servicii în turism,
instituţiile de cercetare etc. Acestea necesită cele mai recente informaţii privind turismul pentru a
determina conţinutul, dimensiunea, forma şi frecvenţa acestui fenomen.

Statistica fluxurilor turistice

Statistica din domeniul turismului internaţional include două secţiuni principale: statistica
fluxurilor turistice si statistica veniturilor şi a cheltuielilor turistice. Pentru fiecare, OMC a
elaborat o listă de indicatori de bază, cu caracter informativ şi relativ uşor de măsurat. Cei mai
importanţi indicatorii ai fluxurilor turistice se referă la numărul de sosiri (plecări) şi la durata
şederii.
Totalitatea de sosiri (plecări) este reprezentată de numărul de turişti înregistraţi într-o
anumită ţară pentru o anumită perioadă de timp, de obicei un an calendaristic.
Pentru că o singură persoană poate vizita mai multe ţări, pe parcursul anului şi chiar în
timpul unei călătorii, numărul real de turişti este mai mic decât numărul de sosiri.
În ultimii 60 de ani, turismul a cunoscut o extindere şi o diversificare constantă, ajungănd
să devină unul din cele mai dinamice şi mai mari sectoare economice la nivel global. Anul 2015
a reprezentat cel mai de succes pentru turism, potrivit datelor Organizatiei Mondiale a
Turismului (OMT).
În ciuda mai multor şocuri regionale, turismul din 2015 a crescut fără întrerupere. Sosirile
turistice internaţionale au crescut de la 25 milioane la nivel global în 1950, la 278 milioane în
1980, atingând în 2014 cifra de 1133 milioane. Similar, încasările turistice internaţionale au
cunoscut un trend ascendent, de la 2 miliarde dolari în 1950 la 1245 miliarde dolari în anul 2015.
Previziunile pe termen lung arată că sosirile turistice internaţionale vor creşte la nivel
mondial cu 3,3% pe an, pâna în anul 2030, pentru a ajunge la cifra record de 1,8 miliarde la
finele perioadei analizate, potrivit OMT. Printre cele mai favorizate destinaţii, din acest punct de
vedere, se numară ţările emergente, care vor cunoaste cresteri de peste 4,4% a sosirilor
internaţionale, pe fondul creşterii cotei de piaţă a acestor zone, de la 30% în 1980 la 45% în
2014. Estimarile prevăd o cotă de piaţă turistică de 57% până în 2030 pentru ţările cu economii
în curs de dezvoltare, ceea ce înseamna echivalentul a peste un miliard de turisti internationali.
Statisticile privind sosirile sunt grupate în funcţie de scopul călătoriei, tipul de transport
utilizat, perioada anului, regiunile şi ţările de origine ale turiştilor.
În conformitate cu varianta regionării turistice a OMT, pe glob sunt evidenţiate
următoarele unităţi şi subunităţi teritoriale turistice:
Africa cu zonele turistice: Africa Nordică, Africa de Vest, Africa Centrală, Africa de Est,
Africa de Sud;
21
 America cu zonele turistice: America de Nord, zona Caraibelor, America Centrală,
America de Sud;
Regiunea Asia-Pacific cu zonele turistice: Asia de Nord-Est, Asia de Sud-Est, Australia,
Oceania, Asia de Sud;
Europa cu zonele turistice: Europa Nordică, Europa Occidentală, Europa Central-Estică,
Europa de Sud, Europa Est-Mediteraneană. Aici apare o curiozitate prin care în această regiune
turistică este încadrată Turcia şi Israelul.
Ultima regiune distinctă este reprezentată de Orientul Mijlociu.

Tabloul fluxurilor turistice internaţionale s-a format în mare parte în a doua jumătate a
secolului XX.
De la începutul dezvoltării turismului în masă şi până în prezent, pe piaţa turismului
internaţional se remarcă vizibil Europa. Această regiune este foarte populară în rândul
europenilor înşişi, precum şi rezidenţilor din Statele Unite ale Americii şi Canada. Europa, aflată
în criză, a surprins în 2013 prin atragerea cu 5% mai multi turişti comparativ cu 2012. Majorarea
reprezintă cea mai puternică creştere în valoare absolută la nivel mondial, respectiv de 29 de
milioane de turişti, la un total de 563 de milioane de vizitatori."Este o cifră importantă, mai ales
având în vedere situaţia economică regională, dar şi faptul că a pornit de la nivelurile ridicate din
2011 şi 2012", potrivit OMT.
A doua poziţie o deţine stabil America, cu peste 130 milioane de sosiri, beneficiind de o
crestere ceva mai lenta, de 4%, a numarului de turisti în anul 2013. Europa şi America, în special
de Nord, sunt regiunile turistice-cheie ale lumii. Acestea reprezintă circa 80% din totalul sosirilor
în lume.
Dinamica turismului internaţional, pe regiuni ale lumii, în ultimii 50 de ani pune în
evidenţă diferenţe semnificative. În general, la o creştere de circa 20 de ori a fluxurilor turistice
pe plan mondial, în Europa şi America acestea au avut o rată de creştere aproape de media
globală (respectiv 6,6 şi 5,9% pe an). Regiunile turistice precum Asia-Pacific, Orientul - Mijlociu
şi Africa – au o dezvoltare mai accelerată. În unii ani, rata de creştere a sosirilor turistice din
aceste regiuni au atins valoru din două cifre. Aspectele negative care ţin de dezvoltarea acestor
regiuni arată că ele sunt mai puţin rezistente la impactul, de multe ori negativ, al factorilor
politici şi economici. Perioadele de creştere rapidă a turismului în ele sunt înlocuite de stagnare
şi declin.
Ultimele decenii a remarcat o dezvoltare mai dinamică regiunea Asia-Pacific, regiune, în
care media pe termen lung de creştere a numărului de sosiri este de 9 ori mai mare decât media
mondială. Regiunea Asia-Pacific a inregistrat cea mai mare crestere relativa, de 6%, respectiv de
14 milioane mai multi turisti care au calatorit dintr-o tara in alta, numarul total al acestora
ajungand la 248 de milioane persoane.
Un declin nesemnificativ în ceea ce priveşte activitatea turistică înregistrează ţările din
Asia de Est, Asia de Sud-Est şi Oceania, în 1997-1998, această reducere fiind asociată cu criza
financiară globală. Dar, în 1999 regiunea şi-a revenit, realizând un nou record pentru sosiri
turistice - 94 milioane de vizite. În prezent regiunea înregistrează o creştere de 10%.
Continentul african şi Orientul Mijlociu, gradul de vizitare al cărora creşte relativ repede,
având valori absolute ale sosirilor relativ scăzute, au un impact redus asupra dinamicii globale a

22
sosirilor turistice. Africa a atras în 2013 cu 6% mai multi turisti fata de 2012, la un nou nivel
record de 56 de milioane de persoane, potrivit OMT.

Ratele diferite de creştere a turismului internaţional, sub aspect regional, au modificat

structura acestuia, la sfârşitul anilor 2010, comparativ cu perioada anilor 1950-1970. Ponderea
Europei şi a Americii s-a redus, în timp ce regiunea Asia-Pacific înregistrează creşteri
semnificative, pe fondul unei stabilizări relative în celelalte regiuni ale lumii.
Structura teritorială a turismului international va continua să se modifice, o perioadă de
timp păstrându-şi tendinţele anterioare. În previziunile OMT pe termen mediu, Europa îşi va
menţine supremaţia, deşi foarte slabă, pe pe piata turistică. Regiunea Asia-Pacific va ocupa a
doua poziţie, iar America se va plasa pe locul trei.
Numărul de sosiri (plecări) este principalul indicator al traficului turistic. Sosirile
(plecările) se înregistrează în valori absolute prin numărul de călătorii într-o anumită perioadă de
timp. Cu toate acestea, indicatorii cu valori absolute ale fluxurilor turistice nu permit evaluarea
nivelului de activitate turistică, deoarece ele depind de numărul de locuitori. Prin urmare, pentru
a evalua intensitatea schimburilor turistice, numărul de sosiri (plecări) se calculează la 100 de
locuitori, fiind exprimat în valori relative. Valoarea medie a acestui indicator în prezent constituie
circa 10 călătorii la 100 de locuitori, variind de la o regiune la alta (în Africa Centrală şi de Sud
se înregistrează cele mai mici valori, de circa 0,5, în timp ce în Caraibe şi Oceania numărul de
călătorii la 100 de locuitori depăşeşte cifra de 40).
Cele mai mari valori ale intensităţii schimburilor turistice se înregistrează în toate
regiunile Europei, unde numărul de sosiri, precum şi de călătorii în străinătate la 100 de persoane
depăşeşte cu mult media mondială. Pentru sosiri valorile maxime caracterizează Europa
Mediteraneană şi Occidentală - peste 60 de sosiri la 100 persoane, pentru plecări în străinătate –
Europa Nordică şi Occidentală - peste 70 de plecări la 100 persoane.
Un alt indicator important şi frecvent utilizat în statistica fluxurilor turistice este durata
şederii turiştilor. Aceasta este măsurată în ore pentru excursiile de o zi şi în număr de înnoptări
pentru vizite.
Durata de şedere a turiştilor în ţară într-o anumită perioadă de timp, şi anume numărul
total de înnoptări, se calculează ca produsul dintre numărul de sosiri turistice şi durata medie de
şedere a unui zutist ţară.
Contabilizarea numărului de înnoptări nici pe departe nu reprezintă o operaţiune facilă,
dificultatea fiind determinată de o serie de situaţii neordinare. De exemplu, faptul că un autoturist
s-a odihnit câteva ore într-un motel, şi în aceeaşi zi a plecat, poate fi considerată o înnoptare? Sau
ce putem spune despre o persoană care vine în vizită la rude (în afara locului de domiciliu), şi se
întoarce la domiciliu după miezul nopţii? În acest context OMT recomandă utilizarea a două
criterii: zilele sosirilor trebuie să fie diferite de cele ale plecărilor, persoana (turistul) trebuie să
înnopteze într-o unitate a structurilor de primire turistică.
Importanţa acestor criterii este legată de identificarea unor segmente de piaţă în oferta
turistică. Astfel, în funcţie de durata şederii sau de numărul de înnoptări sunt identificate câteva
segmente pe piaţa ofertei turistice:
- călătoriile de scurtă durată, cu 1-3 înnoptări, pentru activităţi recreative şi de
divertisment la sfârşit de săptămână şi de sărbători, precum şi în scopuri de afaceri;

23
 - călătoriile cu diverse motivaţii (4-7 înnoptări), realizate în mare parte în timpul
concediului suplimentar. Acest segment de piaţă este într-o creştere accelerată.
- călătoriile de durată medie (8-28 înnoptări), realizate preponderent într-un concediu
prelungit, în principal pentru recreere;
- călătoriile de lungă durată (29-91 şi 92-365 înnoptări) realizate, pe de o parte, de unele
persoane inactive din punct de vedere economic pentru recreere, divertisment sau tratament, pe
de alta de oameni de afaceri sau în scopuri profesionale.

Conform datelor statistice ale OMT peste 67% numărul total de înnoptări turistice pe plan
mondial reven turismului intern. Datele statistice privind înnoptările pot fi structurate în funcţie
de lunile anului, de tipul şi categoria structurilor de cazare, precum şi din punct de vedere
geografic. Durata de şedere a turiştilor variază de la o ţară la alta sau de la o regiune la alta.
Diferenţele în durata de şedere dintre state sunt determinate de următoarele particularităţi:
- specializarea turistică a ţării receptoare;
- nivelul preţurilor de pe pieţele interne ale ţărilor receptoare;
- natura fluxurilor turistice (de tranzit sau cu destinaţie finală);
- distanţa de bazinele (ţările) importante emiţătoare de turişti.
În funcţie de influenţa particularităţilor enunţate durata medie de şedere, de exemplu, în
ţările regiunii Asia-Pacific variaza de la trei înnoptări în Singapore până la 24 în Australia.

Indicatorii analizaţi privind fluxurile turistice sunt utilizaţi nu doar pentru evidenţele
statistice a turiştilor străini dar, raportate la populaţia locală, cuprinsă în fluxurile turistice
externe sau interne, asigură un anumit grad de comparabilitate a bazelor de date privind turismul
de intrare, ieşire sau naţional.

Statistica veniturilor şi a costurilor turistice

Statistica veniturilor şi a cheltuielilor turistice reprezintă un compartiment foarte

important în statistica turismului, la fel ca şi cel al fluxurilor turistice. Acesta cuprinde costurile
din turism necesare în evaluarea impactului acestuia asupra economiilor naţionale, în special în
balanţa de plăţi a ţărilor, precum şi caracteristici ale sectoarelor industriei propriu zise a
turismului.
Costurile turistice şi structura lor. Costurile turistice sunt direct legate de consumul
final de bunuri şi servicii turistice şi sunt reflectate în sistemul naţional de conturi. Acestea
reprezintă suma totală a cheltuielilor de consum, pe care le face un turist sau altcineva în numele
acestuia în pregătirea şi în timpul călătoriei, de asemenea în perioada şederii sale în locaţia
turistică.
În conformitate cu recomandările OMT sunt luate în considerare doar acele costuri
realizate de vizitatori, turişti şi excursionişti, care sunt semnificative din punct de vedere
economic. Cheltuielile turistice sunt determinate de valoarea bunurilor şi serviciilor achiziţionate
de către turişti, acestea fiind extrem de diverse: de la transport, cazare şi hrană până la
achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată, articole de consum curent şi de suvenire
turistice. Se recomandă ca volumul costurilor turistice să fie constituit din cheltuielile reale

24
pentru bunurile şi serviciile achiziţionate, indiferent de forma lor de plată - în numerar, cecuri de
calatorie, carduri de credit etc.
Una din problemele principale ale statisticii turismului o reprezintă sistematizarea
structurii costurilor turistice, condiţionată de perioada în care un turist efectuiează cheltuielile
respective (în timpul pregătirii, realizării sau finalizării călătoriei), precum şi de tipul de turism.
Prin urmare, pot fi evidenţiate costuri turistice interne, care ţin de călătoriile rezidenţilor în ţara
lor, şi internaţionale. Pentru înţelegerea naturii economice a costurilor internaţionale este
importantă direcţia de deplasare a turistului din ţara de origine spre ţara de destinaţie. Fluxul
turistic de ieşire se corelează cu categoria de cheltuieli turistice internaţionale, iar cel de intrare -
- cu venituri din turismul international.
În materialele OMT cheltuielile turistice internaţionale sunt determinate prin cheltuielile
realizate de rezidenţii permanenţi ai oricărei ţări în timpul călătoriilor în străinătate. Ele includ,
deasemenea, plata serviciilor companiilor străine de transport internaţional, precum şi plata în
avans de bunuri şi servicii achiziţionate în străinătate. În soldul conturilor curente, în calitate de
indicator pereche este folosit indicatorul de venituri din turismul international. Acesta este
calculat ca suma tuturor cheltuielilor realizate de turiştii străini în ţara de destinaţie. Ambii
indicatori se bazează pe o metodologie unică şi reflectă doar acele costuri care sunt asociate cu
mişcarea transfrontalieră a mijloacelor băneşti.

Structura costurilor turistice (după Alexandrova, cu modificări)

Turism
Categorii de cheltuieli Turism internaţional
intern
A. Cheltuieli înainte de călătorie
A.1. Achiziţionarea de bunuri imobiliare, achiziţiile se exclud se exclud
importante de bunuri de folosinţă îndelungată (case
de vacanţă, autoturisme, rulote, iahturi etc.), care
pot fi utilizate în scopuri de turism
A.2. Achiziţionarea sau închirierea de bunuri de se exclud se exclud
folosinţă îndelungată de dimensiuni mici sau de
bunuri de consum curent (pentru călătorie,
echipament de sport, etc.) care pot fi utilizate nu
doar în timpul călătoriei, dar şi ulterior
A.3. Plata în avans a serviciilor furnizate şi se includ turismul de ieşire - include
consumate în timpul călătoriei viitoare (circuite, doar acele servicii, cu
cazare, transport, asigurare) excepţia celor de transport
internaţional, pe care
autohtonii le consumă în
timpul călătoriei în străinăte;
25
 turismul de intrare - include
doar acele servicii, cu
excepţia celor de transport
internaţional, pe care turiştii
străini le consumă în ţara
vizitată
A.4. Plata pentru serviciile furnizate înainte de se includ se exclud
călătorie, precum şi în legătură directă (întreţinere
de vehicule, etc)
2. Cheltuieli în timpul călătoriei
2.1. Achiziţii realizate de către vizitator, inclusiv în se exclud se exclud
numele angajatorului, în timpul călătoriilor de
afaceri
2.2. Achiziţionarea de bunuri imobiliare, de se exclud se exclud
folosinţă îndelungată (case de vacanţă, automobile,
camioane, yahturi, etc.), chiar dacă, în viitor,
acestea vor fi folosite în scopuri turistice
2.3. Achiziţionarea de bunuri de consum la preţuri se includ se includ
mici în afara mediului obişnuit
2.4. Alte elemente importante de cheltuieli se includ se includ
(reparaţii capitale ale maşinii, etc.)
2.5. Achiziţiona de bunuri de folosinţă îndelungată, se includ se includ
indiferent de momentul şi locul de utilizare a
acestora
2.6. Cumpararea de suveniruri se includ se includ
2.7. Achiziţia de servicii în timpul călătoriei se includ se includ
(transport, cazare, etc.)
2.8. Achiziţionarea de alte bunuri (servicii), la locul se includ turismul extern - sunt
de destinaţie, inclusiv în reţeaua duty-free, incluse;
indiferent de valoarea şi natura lor de utilizare, cu turismul "cu intrare - include
excepţia de bunuri imobiliare doar acele achiziţii care fac
turişti străini în ţara vizitată
3. Cheltuieli post călătorie
3.1. Achiziţionarea de bunuri (servicii) asociate cu se includ se exclud
calatoria (repararea autovehiculelor avariate în
timpul călătoriei, etc.), cu excepţia imobiliarelor şi
a bunurilor de folosinţă îndelungată

În scopul standardizării şi asigurării unei comparabilităţi ale cheltuielilor turistice, OMT

recomandă clasificarea acestora în următoarele grupe:
- pachete turistice, vândute la acelaşi preţ, care cuprind un set de servicii fără să fie
separate în componente separate;
- cazarea;
- alimentarea;
26
 - transportul;
- servicii de agrement, culturale şi sportive, bunuri şi servicii, inclusiv taxele de intrare la
instituţiile culturale, recreative şi de divertisment, costul de achiziţie, repararea şi întreţinerea
echipamentelor de sport în timpul de călătoriei, plata pentru instruirea în diverse sporturi şi
excursii de scurtă durată şi a serviciilor de ghid;
- achiziţii din magazine;
- alte cheltuieli - asigurări, taxe, comisioane etc.
Amploarea şi structura cheltuielilor turistice in timpul vacantei depinde de o serie de
circumstanţe. Sub acest aspect specialiştii de la Centrul Internaţional de Cercetare privind
economia turismului de la Universitatea din Veneţia (Italia) au identificat următorii cinci factori:
- ţara de origine a turiştilor. Particularităţile socio-culturale ale acesteia exercită influenţe
semnificative asupra comportamentului turiştilor în ceea ce priveşte shoping-ul. Nu este de
neglijat şi aşa numitul efect al „schimbului de valută” care, deseori, determină alegerea
destinaţiei turistice (a ţării) iar, dar în cazul în care alegerea este deja făcută, - volumul
cheltuielilor turistice planificate. Acest lucru este valabil în primul rând pentru ţările din zona
dolarului american sau euro, şi, mai recent, în Japonia;
- zona şi locaţia turistică. Cercetările italiene arată că vizitele în oraşele culturale (de artă)
sunt mai costisitoare pentru turişti decât odihna la mare sau la munte. Costurile variază, de
asemenea, de la un centru turistic la altul. În Veneţia, de exemplu, ele sunt mai mari decât în
Padova şi Verona;
- tipul de cazare. Costurile sunt în funcţie de tipul de cazare (hotel, camping, sat turistic,
etc.) şi categoria unităţilor de cazare;
- durata odihnei. Aceasta determină, de obicei, tipul de transport pentru deplasare, tipul
de cazare, precum şi dimensiunea achiziţiilor de bunuri şi servicii realizate de turist în perioada
vacanţei;
- perioada anului în care se desfăşoară actul turistic (în plin sezon, în extrasezon sau între
cele două). Volumul cheltuielilor turistice se modifică ca urmare a fluctuaţiilor sezoniere ale
preţurilor pentru transport şi cazare în staţiuni.
Specificul fiecărei călătorii este determinat de raportul acestor cinci caracteristici care
influenţează alegerea produsului turistic şi a serviciilor şi, în consecinţă, mărimea şi structura
costurilor.
Cheltuielile internaţionale în turism (cu excepţia cheltuielilor pentru transport) constituie
aproximativ 400 de miliarde USD pe an. Peste 50% dintre ele (aproximativ 200 de miliarde), au
revenit Europei, care generează mai mult de jumătate din fluxurile turistice mondiale. Europenii
cheltuiesc pentru turism la fel de mult cât turiştii din toate regiunile lumii la un loc. Pe poziţia a
doua se situiază America, de care se apropie cu paşi acceleraţi regiunea Asia-Pacific, în unii ani,
chiar depăşind-o.
Cele mai mari cheltuieli în turismul internaţional, conform datelor OMT, revin populaţiei
ţărilor industrializate, în special din SUA, Germania, Marea Britanie şi Japonia. Ponderea acestor
patru reprezintă aproximativ o treime din totalul cheltuielilor. În plus, un rol important în
conturarea cheltuielilor în turismul internaţional, în mărimea şi structura acestora, revin Franţei,
Italiei şi Canadei.

27
 Din analiza statisticilor OMT observăm că începând cu a doua jumătate a anilor 1990 în
grupul ţărilor cu cheltuieli semnificative în turismul internaţional se remarcă ţările scandinave
(Suedia, Norvegia şi Finlanda), unele ţări vest-europene (Austria, Elveţia, ţările Benelux), ţările
noi industrializate din America Latină (Brazilia, Argentina, Venezuela), precum şi unele din ţările
asiatice - China, Singapore şi Malaezia.
Ponderea ţărilor din Europa Centrală şi de Est în totalul cheltuielilor turismului
international continuă să aibă valori nesemnificative, printre acestea evidenţiindu-se Federaţia
Rusă şi Polonia, ţară care înregistrează o creştere fenomenală a cheltuielilor pentru turismul
international.
Australia şi Noua Zeelandă, regiune evidenţiată de OMT, ocupă o poziţie foarte modestă
pe piaţa mondială turistică. Aceasta are doar circa 0,6% din totalul plecărilor turistice în
străinătate şi aproximativ 2% din cheltuieli în turismul internaţional mondial. Cu toate acestea, la
indicatorul privind cheltuielile pentru turism ale populaţiei raportate la o călătorie în străinătate,
regiunea Australia şi Noaua Zeelanda este una din liderii incontestabili. Costurile ridicate ale
călătoriilor se datorează distanţelor foarte mari faţă de zonele turistice receptoare, fiind
constituite din costul transportului internaţional, a cărui pondere ajunge la 30% din costul
călătoriei. La acestea se adaugă şi costurile la fel de ridicate pentru perioada de şedere la locul de
destinaţie, de obicei, mai mare, pentru a justifica costurile de transport.
Valoarea costurilor pentru călătorie variază semnificativ de la o regiune la alta a lumii,
diferenţele înregistrând mărimi foarte mari. Pe una dintre ultimele poziţii este Europa Centrală şi
de Est, unde cetăţenii fostelor ţări socialiste, sunt extrem de chibziuţi la capitolul cheltuieli.
Veniturile din turismul international. O analiză pertinentă a parametrilor valorici
demonstrează că turismul se transformă în una din industriile importante ale economiei
mondiale. Veniturile din turismul internaţional în 2015 au depăşit 1.400 de miliarde de dolari
SUA. Acestea depăşesc valoarea exporturilor de combustibili, de materii prime şi produse
semifabricate, produse alimentare etc.
Volumul veniturilor din turismul internaţional sunt într-o continuă creştere. Astfel, din
anul 1950 şi până în 2015, el s-a majorat mai mult de 250 de ori.
Evidenţele statistice ale OMT în ceea ce priveşte veniturile din turismul internaţional şi
costurile turistice sunt realizate în moneda SUA, ca unitate monetară de bază, ceea ce permite
compararea materialelor statistice la nivel mondial. Cu toate acestea, puterea de cumpărare a
dolarului american, la fel ca a oricărei alte monede, este supusă fluctuaţiilor, care afectează
dinamica indicatorilor valorici ai turismului. Consolidarea sau deprecierea dolarului în raport cu
monedele din ţările cu destinaţii turistice valoroase poate accelera sau, dimpotrivă, încetini
creşterea încasărilor din turismul international şi a cheltuielilor, astfel fiind distorsionată situaţia
reală de pe piaţa turistică.
Clasamentul mondial al veniturilor din turism, publicat de Organizaţia Mondială a
Turismului, confirmă poziţia de lider a SUA, precum şi ascensiunea Chinei, care a devansat
Spania ocupând a doua poziţie în clasamentul mondial, în 2015.
Potrivit datelor preliminare privind veniturile din turism realizate în 2015, SUA (178 miliarde de
dolari), China (114 miliarde de dolari), Spania (57 miliarde de dolari) şi Franţa (46 miliarde de
dolari) sunt principalele destinaţii turistice ale lumii, în ceea ce priveşte veniturile din turismul
internaţional.

28
 Veniturile generate din turism la nivel mondial au crescut cu 3,6% în 2015, până la 1.400
miliarde de dolari (1.200 miliarde de euro), sau o medie de patru miliarde de dolari pe zi. Aceasta
în condiţiile în care sosirile de turişti au crescut cu 4,4% în 2015, până la un record de 1,184
miliarde.

Nu este de neglijat şi influenţa inflaţiei asupra indicatorilor valorici ai turismului, la fel ca

şi influenţa fluctuaţiilor cursului de schimb, aceşti doi factori fiind foarte mult legaţi unul de
altul. Deprecierea monedei naţionale atrage după sine o creştere a preţurilor iar o reducere a
inflaţiei consolidează moneda naţională. Pe termen lung fluctuaţiile acestora se echilibrează
reciproc, astfel încât evaluarea dezvoltării turismului poate fi realizată mai aproape de realitate
decât secvenţial, pe o perioadă foarte scurtă. Prin urmare, în cadrul unei analize economice se
operează cu ritmuri medii anuale de creştere pentru un anumit număr de ani, la calculul cărora
fluctuaţiile cursului dolarului, de asemenea, se echilibrează reciproc. Rata anuală de creştere a
încasărilor turismului internaţional, cu excepţia veniturilor din transport, pentru perioada 1950 -
2015 s-a ridicat la12% (în preţuri curente), depăşind rata medie anuală de creştere a fluxurilor
turistice mondiale în aceeaşi perioadă. Această tendinţă a devenit evidentă după criza energetică
din anii 1973-1974, fiind legată în mare măsură de creşterea preţului la serviciile turistice, la
bunuri şi a forţei pe plan mondial, în mod special în ţările dezvoltate din punct de vedere
economic, şi care participă cu ponderi semnificative la schimburile turistice internaţionale.
Repartiţia geografică a veniturilor din turismul internaţional, se suprapune în mare parte
geografiei sosirilor turistice. De-a lungul perioadei postbelice, cu excepţia anului 1950, regiunea
cea mai profitabilă din punct de vedere turistic este Europa. Cu toate acestea, ponderea ei în
totalul veniturilor se reduce treptat, ca urmare a dezvoltării accelerate a pieţei călătoriilor de
scurtă durată care implică costuri relativ mai mici raportate la un turist.
Începând cu anul 1965 creşte în mod accelerat ponderea regiunii Asia-Pacific, care a avut
cea mai ridicată rată medie anuală de creştere a veniturilor turistice (18,5% în perioada 1985-
1995.). Criza financiară de la sfârşitul anilor 90 a impus modificări substanţiale în dinamica
încasărilor turismului international din regiune, rata reducându-şi valorile, constituind doar o
creştere de 2,2%.
Ponderea Americii în încasările turismului internaţional a crescut ca urmare a politicii
turistice active a Statelor Unite şi a schimburilor intraregionale de turişti între Statele Unite,
Canada şi Mexic, în legătură cu extinderea integrării în cadrul Asociaţiei Liberului Schimb din
America de Nord.
Deşi se caracterizează prin creşteri de încasări din turismul internaţional, continentul
african continuă să-şi menţină o pondere relativ mică, în special în comparaţie cu ponderea
sosirilor (4%). Această situaţie este rezultatul stagnării economice generale a regiunii şi al
transferului de către corporaţiile hoteliere şi agenţiile de turism internaţionale a unei părţi
importante din veniturile lor de pe piata din Africa în străinătate.
Încasările din turismul internaţional se concentrează în grupul de state dezvoltate din
America de Nord (SUA, Canada), Europa Occidentală (Franţa, Marea Britanie şi Germania),
mediteraneană (Italia, Spania) şi alpină (Austria, Elveţia).
În ierarhia celor mai importante destinaţii turistice, după volumul de încasări, capul de
listă este reprezentat de SUA. Conform datelor OMT, a doua poziţie, la mare distanţă, este
ocupată de Franţa. Menţionăm că această distanţă, începând cu anii 1980, a început să crească. În
29
rândul primelor 10 destinaţii turistice a pătruns şi China. Ţările Europei Centrale şi de Est, la
acest capitol, au rezultate deosebit de modeste, remarcându-se în primul rând Federaţia Rusă.

Cursul 4

Cererea turistică

Piaţă turistică este aria de interferenţă a produsului turistic cu consumatorii săi, a unei
părţi a ofertei turistice cu cererea. Ea se suprapune, în general, zonelor receptoare de turişti, fiind
prezentă şi de-a lungul căilor de acces sau chiar din aria emiţătoare de turişti.
În cunoaşterea aprofundată a pieţei turistice se impune analiza conceptului de bază al
„cererii turistice” care, împreună cu „oferta turistică” reprezintă categorii fundamentale pentru
înţelegerea mecanismului de funcţionare a turismului ca un sistem economic integrat.
Conceptul cererii turistice este determinat de priorităţile consumatorului, de aceea o
atenţie deosebită se acordă studiului nevoilor şi dorinţelor vizitatorilor.

1. Segmentarea pieţei turistice şi tipurile de turişti

Conceptul de segmentare a pieţei. Pieţele de consum se caracterizează printr-un grad

sporit de eterogenitate, cumpărătorii (consumatorii) având gusturi, dorinte, obiceiuri şi
oportunitati diferite. Diferenţele mari dintre cerinţele consumatorilor, generează dificultăţi mari
în crearea unui produs (serviciu), care ar satisface în totalitate cererea fiecărui individ (client).
Odată cu creşterea concurenţei dintre producători, aceştia încearcă să surprindă cele mai mici
nuanţe în cererea de consum pentru a oferi un produs solicitat pe piaţă. Cu toate acestea,
producţia de bunuri (servicii) pentru fiecare individ, concentrându-se pe solicitările individuale
ale acestuia sunt neprofitabile. În schimb, vânzătorul identifică grupuri largi de consumatori cu
trăsături similare, caracterizate prin cereri şi dorinţe relativ omogene. Aceste grupuri sunt numite
segmente, iar procesul de identificare a acestora - de segmentare, fiind o tehnologie deosebit de
importantă de marketing.
Imaginea pieţei, împărţită într-un anumit număr de segmente, determină o alegere clară a
direcţiei de activitate pentru companie. Segmentarea pieţei generează decizii strategice şi direcţii
de dezvoltare a politicilor de marketing.
Cerinţele şi limitările segmentării. Succesul sau, dimpotrivă, insuccesul firmelor de pe
piaţă depinde, în mare măsură, de puterea şi capacitatea de identificare a grupurilor de
consumatori (segmentelor de piaţă), care trebuie să întrunească mai multe condiţii:
1. Eterogenitatea grupurilor de consumatori - toate segmentele trebuie să fie diferite
unele de altele, având nevoi şi cerinţe diferite.
2. Omogenitate în interiorul grupului de consumatori - în cadrul fiecărui grup
consumatorii trebuie să prezinte anumite similitudini, ceea ce va duce la elaborarea unui plan de
marketing adecvat pentru întreg segmentul.

30
 3. Mensurabilitate - pentru crearea unei audienţe de piaţă cu caracteristici măsurabile ale
consumatorilor şi nevoile acestora, deşi există unele variabile, în special cele legate de stilul de
viaţă, dificil de măsurat.
4. Capacitate – segmentul de piaţă trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura
vânzările şi acoperirea costurilor. Uneori, faptul că publicul este puţin numeros, producţia de
bunuri (servicii) depăşeşte valoarea achiziţiilor efectuate de către acest grup de consumatori.
Dacă în cazul unor centre urbane de tip magalopolis există mai multe restaurante etnice, în
oraşele mici, restaurantele vietnameze, chinezeşti, marocane etc. au puţine şanse să
supravieţuiască din cauza lipsei de capacitate a segmentelor respective de piaţă.
5. Accesibilitatea pentru companie (firmă) - arată dacă segmentul de piaţă este supus
influenţei reclamei şi în ce măsură poate fi servit, tendinţa fiind ca consumatorii, întruniţi în
grupuri, să fie uşor accesibili.
Asupra cerinţelor faţă de segmentele de piaţă se poartă discuţii referitor şi la alte cerinţe
precum stabilitatea, perspectivele de extindere, posibilităţile de dezvoltare etc.
Segmentarea pieţei turistice, activitate vitală de marketing, utilizată în mod abuziv, poate
fi însoţită de anumite riscuri, mai ales prin identificarea unor segmente excesiv de mici.
Companiile turistice, turoperatorii, deseori depun eforturi mari, dar fără succes, pentru a ocupa
cât mai multe segmente, foarte diferite. Acestea pot interpreta incorect asemănările şi deosebirile
dintre segmente, pot deruta consumatorii, orientându-i greşit spre o piaţă în restrângere.
Procesul de segmentare este realizat cu ajutorul unui şir de criterii sau parametri ce
caracterizează volumul şi calitatea cererii unui anumit grup de consumatori pentru un anumit
produs (serviciu). Studiile privind segmentarea pieţei turistice invocă diferite criterii:
- geografic;
- demografic;
- socio-economic;
- psihologic sau comportamental;
- mixte (prin combinarea a două sau mai multe din criteriile enunţate).
Segmentarea geografică a pieţei turistice este utilizată mai frecvent de organele sau
agenţiile de statistică, care împart populaţia turistică în grupuri omogene pe regiuni (ţări) de
origine. Turistii, întruniţi într-un grup, sunt caracterizaţi de un anumit stereotip comportamental,
având similitudini în preferinţe, aşteptări, sau beneficii:
- americanii sunt dispuşi să cheltuiască sume mari de bani pentru odihnă, având şi
aşteptări pe măsură. Reclamă serviciile dacă aşteptările nu sunt îndreptăţite;
- englezii, un segment foarte dificil al pieţei turistice internaţionale, deseori naivi, nu
reclamă imediat inadvertenţele produsului turistic, dar o pot face ulterior;
- francezii, un segment destul de sofisticat al pieţei turistice, au o atitudine subversivă faţă
de limba engleză şi nu înţeleg de ce toată lumea vorbeşte această limbă şi nu franceza. Preferă
doar bucătăria naţională, deseori nu sunt reţinuţi;
- germanii, un segment de piaţă dificil, sunt punctuali şi meticuloşi în toate, reclamă
erorile şi problemele produsului turistic, solicitând claritate în organizarea călătoriei;
- japonezii, un segment de piaţă deosebit de facil, punctuali şi corecţi, pot fi programaţi şi
organizaţi pentru orice eveniment. Au cunoştinţe aproximative despre tradiţiile şi cultura ţării
vizitate, dar doresc să înveţe cât mai mult posibil. Fotografiază totul ce mişcă, şi nu le place să se
amestece cu reprezentanţi ai altor naţionalităţi.
31
 Fiecare din segmentele enunţate reprezintă un model comportamental de turişti,
necesitând o abordare specială.
Segmentarea geodemografică a pieţei turistice reprezintă o defalcare a pe baza criteriului
„urban-rural” sau a gradului de urbanizare, luându-se în consideraţie şi dimensiunea aşezărilor
umane. Ultimele decenii se remarcă printr-o tendinţă de apropiere a cerinţelor locuitorilor
mediului urban cu cele ale locuitorilor din mediul rural, a celor din oraşele mari cu cele ale
locuitorilor din oraşele mici, implicaţi activ în domeniul schimburilor turistice. Cu toate acestea
amploarea şi natura cererii turistice continuă să depindă de reşedinţa consumatorilor în favoarea
mediului urban.
Oraşul modern exercită un dublu impact asupra modului de viaţă a citadinilor şi asupra
capacităţii de adaptare a omului. Pe de o parte, mediul urban prezintă o serie de avantaje de
natură economică, socială şi culturală, pe de alta – citadinul este izolat de mediul natural,
locuieşte într-un mediu străin, cu o densitate foarte mare a populaţiei, într-un mediu cu un ritm
de viaţă dinamic, cu aer poluat, etc.
Urbanizarea, proces geodemografic care caracterizează societatea industrială şi
postindustrială, întruneşte o serie de riscuri privind sănătatea umană, are un rol deosebit de
important în modelarea şi în evaluarea nevoilor de recreere şi ale cererii turistice. Mărimea
centrului urban este direct proporţională cu dorinţa rezidenţilor săi de a reveni în natură şi cu
numărul persoanelor care îşi petrec vacanţele în afara domiciliului, făcând sistematic evadări sub
presiunea mediului nociv. Mobilitatea turistică a locuitorilor din centrele urbanizate este mai
mare decât cea a locuitorilor oraşelor mici sau din zonele rurale. Relaţia directă între mărimea
aşezărilor umane şi cererea pentru turismul de wek-kend este o trăsătură a societăţii
contemporane.
Segmentarea demografică este determinată de caracteristicile demografice ale
consumatorilor în funcţie de structura de vârste şi de sex, starea lor civilă şi componenţa familiei.
Acestea şi alte trăsături demografice reprezintă factorii de segmentare turistică a potenţialilor
turişti. Unul din motivele pentru care această segmentare este pe larg utilizată, constă în faptul că
nevoile şi preferinţele, precum şi intensitatea consumului de bunuri (servicii) sunt strâns legate
de caracteristicile demografice. Avantajul acestui criteriu constă în mensurabilitatea relativ
uşoară a caracteristicilor demografice.
În segmentarea pieţei turistice în conformitate cu criteriul demografic, OMT recomandă
evidenţierea a cinci grupuri de vârsta.
Primul segment include copiii cu vârstele de până la 14 ani. Ei călătoresc, de obicei,
împreună cu părinţii, care iau decizii pentru ei privind călătoria. Multe din serviciile turistice
pentru această categorie au tarife subvenţionate sau reduceri. Dimensiunea acestora, deseori,
servesc drept bază pentru fragmetarea acestei categorii de persoane care călătoresc în mai multe
grupuri mai mici şi mai omogene: copii sub un an, care pot călători gratuit, copii de la un an la 5
ani, de la 6 la 11 ani şi cu vârste cuprinse între 12 şi 14 ani.
Al doilea segment al pieţei turistice este constituit din tineret cu vârste cuprinse între 15
şi 24 de ani. Persoanele din această categorie dispun de mijloace limitate şi călătoresc, de regulă,
fără părinţi.
Al treilea segment al pieţei turistice este alcătuit din persoane active din punct de vedere
economic cu vârste cuprinse între 25 şi 44 de ani. Având familii, îşi petrec timpul lor liber

32
împreună cu copiii, deaceea modelul de comportament turistic al persoanelor din acest grup este
influenţat în mare parte de nevoile şi interesele copiilor lor.
A patra categorie sau segment de piaţă include persoanele de vârstă medie, între 45 şi 64
de ani. Sunt persoane active care nu mai au povara îngrijirii copiilor, având posibiltatea alegerii
călătoriei în funcţie de posibilităţile financiare.
Un segment deosebit al pieţei turistice este reprezentat de persoanele de vârsta a treia,
constituită în cea mai mare parte din pensionari, cu vârstă de peste 65 ani. Grupul respectiv a
suferit schimbări profunde în ultimile două decenii sub aspectl creşterii accelerate a numărului de
persoane implicate în activităţile turistice.
Fiecărui din segmentele de piaţă invocate îi sunt specifice un anumit model al
stereotipului de comportament în care turismul ocupă o anumită poziţie în ierarhia priorităţilor
activităţilor şi a modului de viaţă.
Această clasificare, propusă şi promovată de OMT, este utilizată de administraţiile
naţionale de turism, statistică, turoperatori şi unităţile de cercetare în domeniul marketing.
Segmentarea socio-economică este cunoscută şi utilizată în cercetările de marketing a
pieţei turistice, prin care se iau în consideraţie mai frecvent caracteristicile nivelului de venituri,
statutul social, tipul de activitate (profesia) şi nivelul de educaţie ale potenţialilor turişti. Prin
urmare, crearea unui produs turistic este însoţită de o departajare a claselor sociale ale societăţii.
Clasei de mijloc îi corespunde un anumit standard de viaţă, în care turismul apare printre
priorităţi. Acesta este cel mai larg segment al populaţiei într-o societate civilizata care a devenit
un mare consumator de produse turistice si servicii şi care a schimbat radical caracterul
activităţilor turistice. Turismul pentru elite s-a transformat într-un fenomen de masă.
Statutul social şi nivelul veniturilor influenţează direct necesităţile, priorităţile şi
capacitatea de cumpărare a persoanelor, fapt enunţat încă în sec.19 de economistul prisac
E.Engel, care a demonstrat că există o legătură directă între tipul de mărfuri (servicii)
achiziţionate şi valoarea veniturilor consumatorului. Potrivit teoriei lui Engel, o creştere a
veniturilor este însoţită de o reducere a ponderii cheltuielilor pentru mărfurilr de primă necesitate
şi o creştere a ponderii cheltuielilor pentru articole de lux. Aceste modificări progresive în
structura consumului reflectă, în mod special, extinderea accelerată a cererii turistice.

Analiza datelor statistice arată că principalii furnizori de turisti sunt ţările cu standarde de
viaţă ridicate, spre deosebire de ţările în curs de dezvoltare, cu o populaţie numeroasă şi săracă.
Prin urmare, diferenţele în bunăstarea materială a populaţiei generează o structură eterogenă a
cererii turistice. Un număr relativ mic de persoane bogate preferă călătoriile costisitoare, cu
servicii de înaltă clasă. Aceştia călătoresc, de obicei, individual sau în grupuri mici, în timp ce
populaţia cu mijloace mai modeste achiziţionează produse turistice la preţuri medii şi mici.
Nivelul de venituri, considerat a fi baza segmentării pieţei turistice, nu poate delimita cu
precizie cercul de consumatori al unui anumit produs (serviciu), fapt pentru care se utilizează
particularităţile sau caracteristicile geografice, demografice şi socio-economice în diferenţierea
pieţei. Datele colectate cu privire la sexul, vârsta, dimensiunea familiei, statutul social, nivelul de
studii şi avere, locul de reşedinţă etc. permit o descriere amplă a consumatorului şi o delimitare a
unor grupuri relativ omogene. Această abordare a segmentării, însă, descriptivă, lasă fără răspuns
aşa întrebări precum: „De ce unele persoane călătoresc, iar altele, dimpotrivă, preferă să stea

33
acasă?”, „De ce turistul alege un anumită destinaţie turistică şi nu orice loc pentru călătorie?”.
Răspunsul la aceste întrebări poate fi identificat în factorii motivaţionali şi psihologici.
Segmentarea psihografică a pieţei turistice are menirea să o completeze pe cea
descriptivă prin studiul modului de viaţă a oamenilor, prin formele lor de existenţă, reflectate în
activităţile, interesele şi opiniile lor. Psihografika ne prezintă portretul omului în toate acţiunile şi
interacţiunile lui cu alte persoane. Modul de viaţă reprezintă un conţinut mau amplu decât
conţinutul ocupaţiilor, a nivelului de bunăstare materială sau apartenenţa la o anumită pătură
socială, ne ajută să înţelegem modificarea orientărilor în alegerea valorilor de către om.
Marketing-ul turistic, axat pe segmentarea psihografică, studiază următoarele astecte:
modul de petrecere a timpului liber (hobby-urile, divertismentul), priorităţile şi relaţiile cu
diferite tipuri de turism. Activităţile, interesele şi opiniile oamenilor reflectă în mod direct
preferinţele lor turistice. Dintre caracteristicile psihografice care guvernează comportamentul
turiştilor pot fi enunţate următoarele: vocaţia pentru schimbare, dorinţa de aventură şi risc, gradul
de conservatorism, cerinţele de confort în timpul călătoriei şi nivelul intelectual al cererii
turistice.
Pe baza criteriilor enunţate, având în vedere mai ales dorinţa de a-şi asuma riscuri,
psihologul american C. Ploog identifică două categorii extreme de turisti: psihocentrici şi
alocentrici. Fiecare dintre aceste categorii de turişti se caracterizează printr-un anumit tip de
comportament, pentru că aleg locaţii, mijloace de transport şi cazare diferite.
Psihocentricii se caracterizează prin următoarele trăsături:
- selectează centre turistice renumite, din punct de vedere cultural, apropiate de zonele de
reşedinţă;
- sunt atraşi de forme tradiţionale de divertisment şi recreere;
- nivelul redus al mobilităţii şi activităţii;
- preferă centrele turistice spre care se pot deplasa cu automobilul;
- sunt exigenţi faţă de confort: se cazează în hoteluri cu un grad sporit de confort,
vizitează restaurante de familie şi magazine turistice;
- apreciază în mod special atmosfera familiară şi evită influenţele culturale străine;
- achiziţionează servicii şi pachete turistice complete cu un program saturat de
divertisment.
Alocentricii prezintă alte trăsături specifice:
- caută să descopere noi destinaţii turistice neexploarate de turişti;
- se bucură de sentimentul explorator de noi destinaţii turistice;
- nivelul ridicat al mobilităţii şi activităţii;
- se deplasează spre destinaţii turistice aflate la distanţe mari, de obicei, cu avionul;
- se mulţumesc cu mese decente şi cazare în hoteluri nu neapărat dinte cele ce fac parte
din lanţuriel hoteliere şi cu un program minim de divertisment.
- sunt dispuşi să comunice cu populaţia locală.
- solicită ca turneul să includă doar componentele esenţiale – transportul şi cazarea;
programul trebuie să flexibil şi să ofere un grad sporit de libertate participanţilor la călătorie.
Realitatea ne arată că numărul de turişti care fac parte din cele două categorii este relativ
mic, majoritatea ocupând o poziţie intermediară, având caracteristici ale ambelor modele de
comportament, ceea ce explică specificul cererii lor.

34
 Abordarea psihografică este strâns legată de un alt tip de segmentare a pieţei turistice,
bazată pe comportamentul persoanelor la cumpărare. Experţii în domeniu consideră parametrii
de comportament a fi adecvaţi identificării segmentelor de consumatori.
Segmentarea comportamentală poate identifica grupuri relativ omogene de consumatori
în funcţie de relaţia lor cu firma şi cu oferta acesteia, de gradul de cunoaştere a unui produs
(serviciu). Dacă segmentarea psihografice este orientată pe caracteristicile consumatorului şi
stilul lui de viaţă, segmentarea comportamentală ia în consideraţie consumatorul împreună cu
produsul, o atenţie deosebită acordându-se la două categorii de persoane care utilizează deja
produsul sau sunt potenţiali cumparatori.
Segmentarea comportamentală a pieţei turistice poate fi de trei tipuri:
- segmentarea pieţei în funcţie de beneficii, cea mai importantă în turism fiind delimitarea
pieţei în vizitatori (călători) cu scopuri de divertisment şi de afaceri. Cele doua segmente
principale de vizitatori, la rândul lor, pot fi împărţite în grupuri mai mici.
- segmentarea pieţei în funcţie de gradul de fidelitate a consumatorului faţă de anumite
branduri de consum, în turism – faţă de anumite zone sau centre turistice. În conformitate cu
acest criteriu consumatorii pot fi împărţiţi în trei grupuri. O parte din turistii nu manifestă niciun
element de fidelitate faţă de niciun centru turistic, schimbându-şi direcţiile de deplasare. Al
doilea segment este format din călători cu un anumit grad de fidelitate, aceştia preferând câteva
centre turistice, pe care le schimbă rar şi, de obicei, nu urmăresc să valorifice altele noi.
În cele din urmă, al treilea segment, este format din turişti fideli în totaliate unui anumit centru
turistic, refuzând deseori chiar oferte mai ieftine.
Segmentarea comportamentală, bazată în fond pe anumite preferinţe durabile, în realitate
poate să exprime doar unele obişnuinţe sau indiferenţe, uneori reprezintă o reacţie la preţurile
mai mici sau lispa unei alternative, de aceea, acest tip de segmentare necesită atenţie dar şi multă
prudenţă.
O alta abordare privind segmentarea pieţei turistice, în funcţie de intensitatea consumului,
se bazează pe volumul de bunuri sau servicii achziţionate de consumator, exprimat prin
sintagma „jumătatea grea”, şi care reprezintă o parte disproporţionată din totalul vânzărilor de
bunuri sau servicii. Cele mai multe companii îşi concentrează eforturile pe „jumătatea grea”,
preferând să atragă mai degrabă un singur consumator activ decât câţiva consumatori slabi. Sub
acest aspect întreprinderile industriei turismului au elaborat şi au realizat programe de tipul
„clientela permanentă”, prin care se oferă servicii la preţuri mai mici clienţilor permanenţi. În
ciuda costurilor destul de ridicate şi a opiniilor diferite exprimate de specialişti, aceste programe
încurajează turiştii să apeleze la serviciile aceloraşi companii sau firme ajutându-le pe acestea să
menţină cele mai profitabile segmentele de piaţă.
Riscurile orientării spre „jumătatea grea” se ală în factorul caracterului iluzoriu al
mărimii acesteia, pentru că „Jumătatea uşoară” poate ascunde un potenţial neidentificat.
Segmentarea multidimensională se bazează pe o piaţă fragmentată în funcţie de mai
multe variabile. Ea permite o descriere mai precisă a cererii consumatorilor, fiecare din
segmentele identificate poate fi selectat de companie drept ţintă şi în funcţie de resursele
disponibile, poziţiile concurenţilor şi de alţi factori.
Cele şase tipuri principale de segmentare a consumatorilor sunt utilizate pe scară largă în
diverse domenii de afaceri, inclusiv în turism. Cu toate acestea, piaţa turistică are câteva
caracteristici care ar trebui să fie luate în consideraţie în procesul de segmentare.
35
 În turism, deseori, consumatorul de servicii directe şi cumpărătorătorul (clientul) sunt
persoane diferite. În plus, decizia privind achiziţionarea de servicii turistice se poate modifica în
funcţie de scopul călătoriei - vacanţă, călătorie de afaceri, vizitarea rudelor şi prietenilor, etc. Nu
este de neglijat, de asemenea, influenţa exercitată de disponibilitatea timpului liber, de durata
perioadei de odihnă şi de frecvenţa odihnei.
În cazul în care călătoria se realizează în grupuri interesele comune, deseori, diferă de
nevoile şi dorinţele fiecărui membru.
În cele din urmă, în procesul de segmentare a pieţei turistice, trebuie să ia în consideraţie
momentul deciziei de achiziţionare şi de rezervare a produsului turistic. Persoanele care
achiziţionează pachete turistice pe ultima sută de metri, de obicei, urmăresc alte beneficii, decât
cele care au cumparat în avans.
Pe lângă criteriile deja consacrate privind segmentarea pieţei turistice - geografic,
demografic, geodemografic, caracteristicile socio-economice, psihografic şi comportamental etc.
mai pot fi enunţate distanţa, tipul de turism, mijloacele de deplasare etc.

Cursul 5 - 6

Esenţa cererii turistice

Necesităţile şi cererea. Omul, în calitatea sa de membru al unei comunităţi, de-a lungul

vieţii, pentru existenţă şi perpetuarea speciei umane, are nevoie de două tipuri de necesităţi:
primare – de natură fiziologică, de obicei genetice (de hrană, apă, respiraţie, somn şi sex), şi
secundare – cu caracter psihilogic şi se realizează prin experienţa proprie a individului sau cea
socială. Diversitatea experienţelor personale determină necesităţi secundare foarte diferite, gama
lor fiind mult mai largă decât cea a necesităţilor primare.
Despre existenţa necesităţilor umane, care nu pot fi direct măsurabile, se judecă prin
intermediul comportamentului oamenilor. Astfel, psihologii, au constatat că necesităţile umane
reprezintă motivaţii pentru acţiune, iar aspiraţiile se transformă într-o manifestare
comportamentală orientate spre realizarea obiectivului. Obiectivul, în această situaţie, este
perceput ca un mijloc de satisfacerea a necesităţilor. În cazul în care obiectivul este atins,
necesitatea este satisfăcută, parţial sau în totalitate.
Gradul de satisfacţie obţinut prin atingerea acestui obiectiv, influenţează comportamentul
uman în circumstanţe similare. Data viitoare va căuta să urmeze modelul de comportament
asociat cu un rezultat pozitiv, pentru a evita repetarea experienţe negative.
Comportamentul individual este influenţat nu doar de necesităţi, un rol important
revenind percepţiilor şi aşteptărilor.
Necesităţile, motivele şi recompensele reprezintă concepte fundamentale în teoriile
psihologice ale motivaţiei, bazele ştiinţifice ale acesteia conturându-se în anii 1950. Dar, până în
prezent, principalele intrebari – „Ce îi motivează pe oameni să acţioneze?” şi „Cum îşi
repartizează şi îşi direcţionează eforturile în vederea atingerii obiectivelor?” – rămân fără
răspunsuri clare. Dintre teoriile elaborate de psihologi prin care se explică motivele activităţii

36
personalităţii, cele mai importante sunt teoria lui Sigmund Freud şi cea a lui Abraham Maslow.
Acestea oferă abordări foarte diferite referitor la studiul comportamentului consumatorilor şi pot
fi utilizate în studiul pieţei turistice.
Psihiatrul şi psihologul austriac Sigmund Freud (1856 - 1939) constată că oamenii nu-şi
dau seama că forţele cu adevărat psihologice formează comportamentul lor. Aceste impulsuri se
manifestă în vise, nevroze şi psihoze.
În prezent tot mai mulţi specialişti din domeniul turismului în special, dar şi din cel al
comerţului, acordă o tot mai mare atenţie motivaţiilor de cumpărare ale consumatorilor.
Motivaţiile acestora de achiziţionare de bunuri sau servicii sunt în bună parte subiective, în
funcţie de imaginea pe care aceştia şi-au creat-o despre produsul respectiv prin publicitate,
utilizări anterioare sau descrieri ale unor utilizatori. Din ce în ce mai mult loc ocupă în
preocupările de comercializare a produselor turistice studiul cunoaşterii comportamentului
consumatorilor.
În aceste condiţii apreciem ca vitală pentru specialiştii din marketingul turismului
internaţional cunoaşterea imaginii pe care şi-au format-o turiştii asupra produsului turistic
respectiv în general, şi motivaţiile de cumpărare ale diverselor grupe de turişti ce compun
pieţele naţionale ale altor ţări pe care se doreşte lansarea produsului turistic, a importanţei
economice a grupurilor sus amintite.
Cunoscându-se aşteptările potenţialei clientele, se vor putea crea produse care să
corespundă cerinţelor, nevoilor şi dorinţelor grupurilor de turişti vizaţi.
Din acest punct de vedere prezintă interes, Teoria ierarhiei nevoilor elaborată de
psihologul american Abraham Maslow, care ierarhizează nevoile umane în funcţie de prioritatea
lor în cinci categorii. Piramida lui Maslow este relevantă în ierarhizarea trebuinţelor,
constatându-se, în mod evident, existenţa a doua tipuri fundamentale de motivaţii.
Motivaţiile homeostatice, de natură biogenă, reprezintă activităţi de adaptare, de
echilibrare a organismului uman cu mediul ce constituie trebuinţele primare. În cadrul acestei
trepte ierarhice inferioare se află şi necesitatea organismului uman în odihnă, necesitate foarte
diferită în funcţie de nivelul dezvoltării societăţii umane.
Pe măsura satisfacerii necesităţilor fiziologice, după Maslow, fiecare persoană îşi
actualizează necesităţile de autoconservare. În turism, acestea determină în mare măsură
geografia fluxurilor turistice, cererea turistică fiind mai mare pentru regiunile cu un mediu socio-
politice stabil. Începând cu nivelul trei al piramidei, Maslow examinează motivaţiile de
dezvoltare, autorealizare şi autodepăşire, care cuprind necesităţile secundare sau dobândite în
timpul vieţii, care implică necesităţi şi de natură socială şi de implicare. Ele se manifestă în
tendinţa de a aparţine unui grup de oameni, de interacţiune socială, afecţiune şi sprijin. În acest
sens activităţile turistice sunt exemplul elocvent de satisfacere a necesităţilor de implicare, alături
de alte categorii de relaţii, inclusiv culturale, de prietenie sau colaborare.
Odată cu avansarea la nivelele superioare ale piramidei lui Maslow apar grupuri de
necesităţi satisfacerea cărora este deosebit de dificilă. Dat fiind că nevoile sociale, de fapt,
reprezintă o formă a existenţei umane, a trăi în societate şi a fi liber de aceasta este imposibil.
Ceea ce este de remarcat pot fi nevoile de respect - în realizarea personală, competenţă, afirmare,
recunoaşterea de către cei din jur, dat acest lucru nu poate fi realizat de fiecare dată.
Punerea în aplicare a acestui grup de nevoi este în funcţie de poziţia individului în
societate pentru că acţiunea oamenilor se desfăşoară în conformitate cu percepţiile valorice,
37
interesele şi comportamentul, caracteristice pentru un grupul social stabil din care fac parte. Ei
aspiră la un statut social mai înalt, iar turismul, în calitate de indicator al cenzului de avere şi
imagine, un fel de simbol al apartenenţei la o anumită pătură socială, permite realizarea dorinţei
respective, cel puţin prin odihnă şi recreere.
Persoanele cu venituri substanţiale achiziţionează pachete de servicii turistice de
prestigiu, dorind să impresioneze prin dimensiunea cheltuielilor pe care îşi permit să le facă.
Deseori o parte din mijloacele financiare ale respectivilor clienţi se transformă investiţii prin care
se achiziţionează sau se construiesc reşedinţe în staţiuni turistice estivale sau în cele mai
importante centre ale sporturilor de iarna cu renume mondial. Turismul îi oferă individului o
paletă largă de alegere a libertăţii şi îi permite să se afirme, lucru mai deficil să se realizeze la
locul de muncă.
Varful piramidei este reprezentat de nevoile individului în auto-exprimare, deoarece pe
măsura satisfacerii acestora se formează personalitatea, turismul oferind oportunităţi imense
pentru realizarea acestui grup de nevoi. Turismul deschide orizonturile cunoaşterii şi extinde
limitele de comunicare între persoanele care fac parte din culturi diferite. Multe din companiile
turistice îşi orientează activitatea şi eforturile spre satisfacerea nevoilor de auto-exprimare.
Individul, uneori în mod incoştient, caută şi găseşte în turism modalităţi de a-şi satisface nevoilie
şi interese personale, de a se afirma ca şi personalitate.
Cele cinci niveluri ierarhice ale piramidei nu sunt autonome, între ele existând un anumit
grad de interacţiune. Nevoile sunt satisfăcute consecutiv, iniţial cele primare, mai puternice şi
prioritate, urmate de satisfacerea nevoilor de niveluri mai ridicate.
Teoria motivaţională a lui Maslow a fost dezvoltată în lucrările mai multor cercetători
occidentali, unii dintre ei încercând s-o adapteze domeniului turismului. Astfel, cercetătorul
englez P. Pierce identifică cinci niveluri de nevoi de agrement similare cu piramida lui Maslow.
Potrivit lui Peirce, pe măsură acumulării experienţei turistice, comportamentul turistic al
persoanei se modifică, fiind determinat de necesităţile nivelurilor ierarhice superioare.
În piramida „folosirii timpului liber” apar în evidenţă primele două trepte inferioare care
se suprapun, sub aspectul agrementului, necesităţilor de bază - relaxării şi distracţiei, care în
viaţa cotidiană sunt contradictorii. Dacă relaxarea implică un concediu liniştit, într-o
infrastructură bine dezvoltată şi cu un nivel ridicat de confort, necesitatea în distraţie impune
persoanei căutarea a ceva interesant, implicând riscuri, în scopul eliminării plictiselii. Nivelurile
respective nu joacă un rol determinant în societatea umană, mai importante fiind celelate trei
necesităţi din palierul superior, orientate în mare măsură spre realizarea unui anumit grad de
armonie. Treptele trei şi patru (comunicare şi respect) implică realizarea unei armonii în cadrul
comunităţii, iar nivel superior (autodezvoltare) realizează o armonie aproape perfectă a
individului cu sine şi cu mediul înconjurător.
Teoriile motivaţionale elaborate de Maslow şi Piers îşi găsesc aplicare în practică, în
special la segmentarea pieţei turistice şi la clasificarea turiştilor, în elaborarea de către
companiile de turism a strategiilor de marketing.
Din punct de vedere economic, unele din necesităţile eninţate mai sus, nu prezintă nici un
interes, fiind atractive doar acelea care pot fi satisfăcute prin bunuri şi servicii concrete în cadrul
relaţiilor de producţie şi tehnice existente. Necesităţile respective, susţinute de puterea de
cumpărare, apar sub formă de cerere pe piaţă, care reprezinţă dorinţa şi capacitatea

38
cumpărătorilor de a achiziţiona servicii turistice. Înainte de toate, însă, persoana respectivă va
trebui să aleagă bunul necesar, în cazul nostru, pachetul de servicii turistice.
Alegerea ofertei turistice. Teoria cererii se bazează pe modelul economic al
comportamentului consumatorului, care explică modul în care oamenii fac alegerea, în favoarea
anumitor bunuri şi servicii şi care explică alegerea lor. Luarea unei decizii cu privire la călătorie,
trebuie să se decidă mai întâi dacă, în general, să achiziţionează un produs turistic sau se preferă
alte bunuri şi servicii. Dacă individul decide să achiziţioneaze un produs turistic el se va
confrunta în continuare cu o serie de probleme în care va trebui să aleagă: zona (ţara), tipul de
transport, durata perioadei de călătorie etc., etc. Pentru a răspunde la multitudinea de întrebări şi
alegerea reuşită a variantei optime potenţialul client ia în consideraţie toate elementele „pro” şi
„contra” pentru fiecare dintre opţiuni. Comparând variantele alternative, individul va alege una
dintre ele care, din punctul său de vedere, îi va aduce mai multa satisfactie. În cele din urmă,
acestea vor fi aranjate într-o anumită ordine în funcţie de preferinţe.
Scara preferinţelor personale diferă considerabil de la un individ la altul. Pentru unii
turişti utilitatea maximă va fi atinsă dacă îşi vor dezvolta abilităţiţe în schi alpin, pentru alţii -
atunci când îşi vor petrece zilele însorite pe plajele unei mări cu apa caldă, o altă categorie de
persoane va prefera vizita unor expoziţii de artă sau vizitarea unor obiective religioase.
Scară de preferinţe pentru diferite variante de activităţi turistice impune înţelegerea
comportamentului potenţialilor turişti, dar aceasta nu explica procesul de selecţie a variantelor
respective.
Alegerea făcută de consumatori depinde nu numai pe gustul acestuia dar, de asemenea, şi
de o serie de factori economici. Circumstanţele economice, de cele mai multe ori, impun anumite
limite în achiziţionarea întregului set de beneficii dorite, determinându-l pe consumator să
apeleze la alte alternative, altele decât cele pe care le-ar prefera pentru distribuţie gratuită.
Prin urmare, consumul este limitat de mărimea veniturilor consumatorilor şi de mărimea
preţurilor la bunuri şi servicii. Nivelul veniturilor şi puterea de cumpărare sunt elementele de
bază care stabilesc limitele consumului, impunând căutarea de modalităţi în satisfacerea
necesităţilor turistice. Combinând preferinţele cu constrângerile bugetare, oamenii fac alegerea
lor.
Modelul general al alegerii consumatorilor este complicat în cazul de călătoriilor în
străinătate prin suplimentarea factorilor care influenţrază alegerea. Dintre aceştea menţionăm o
gamă mai largă de factori economici cu care trebuie să se confrunte eventualii turişti
internaţionali, factori determinaţi de situaţia economică din ţara de destinaţie este diferită de ţara
de origine.
Decizia de a cumpăra un tur în străintate este formată din participarea activă a două
componente: emiţătoare şi ce receptoare. În ţara emiţătoare cererea turistică este în funcţie de
nivelul veniturilor şi durata de timpului liber pe tot parcursul anului.
Timpul liber constituie un atribut necesar al satisfacerii nevoilor fiziologice, al
obligaţiilor casnice şi una din condiţiile obligatorii pentru activităţile turistice. În acest sens o
importanţă deosebită pentru turism o reprezintă concediile periodice plătite, ceea ce impune o
creştere semnificativă a potenţialului de consumatori de servicii turistice.
Timpul liber, însă, constituie o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru realizarea
activităţilor turistice, pentru că eventualii consumatori de servicii turistice trebuie să dispună şi
de anumite venituri. Cei mai multi dintre aceştia fac economii cu destinaţie turistică pentru
39
parcursul, de obicei, a unui an. Aceşti factori au un impact esenţial asupra cererii turistice de
toate categoriile.
Un grup special de factori formează cererea turistică în ţara receptoare: nivelul general al
preţurilor, diversitatea şi calitatea ofertei de produse turistice. Aceşti factori precum şi
combinaţiile acestora impun atractivitatea economică a destinaţiilor turistice. Pentru unele ţări
receptoare, cum ar fi Elveţia sau ţările Scandinave, persistă reputaţia de ţări scumpe, altele, cum
ar fi Turcia, oferă servicii turistice de înaltă calitate la preţuri relativ reduse. Concurenţa între ele
pe piaţa turistică influenţează cererea turistică indiferent de originea acesteia.
Alegerea consumatorului în domeniul turismului internaţional presupune o analiză şi o
explicaţie specială în vederea stabilirii unei conexiuni între cele două ţări, respectiv, emiţătoare şi
receptoare.
Prin alegerea destinaţiei turistice, potenţialul turist, nu se limitează, de obicei, la dubleta
respectivă de ţări, dar caută diverse variante alternative. Acestea reflectă pretenţiile tuistului în
selectarea traseului şi a ghidului de călătorie. Unii percep sensul clătoriei în vizitarea unui anumit
obiectiv turistic, alţii îşi organizează călătoria în aşa fel încât aceasta să cuprindă o varietate cât
mai mare de obiective, zone geografice şi chiar ţări.
În analiza unui dublet de ţări, una emiţătoare şi alta receptoare de turişti, în relaţia dintre
ele se remarcă apariţia şi influenţa unor noi factori în alegerea turistică. Cel mai important dintre
aceştia este preţul, turistul potenţial având posibilitatea să compare nivelul preţurilor din ambele
ţări. Studiile arată că raportul preţ condiţionează decizia de a călători având variante multiple de
alegere în proporţie de 60%, iar în lipsa acestora cu 40%. În plus, consumatorul ia în
consideraţie distanţa faţă de destinaţia turistică care, de obicei, este exprimată în pierderea din
timpul liber şi financiar. Cererea sa este, de asemenea, afectată de campaniile de publicitate
organizate de ţara receptoare în vederea promovării produselor turistice pe pieţele externe.
În alegerea destinaţiei turistice asupra consumatorului exercită o influenţă deosebit de
importantă nu numai factori de natură economică. Nu sunt de neglijat respectarea drepturilor şi
libertăţilor omului, inclusiv a libertăţii de deplasare, de stabilitate socială şi politică, evenimente
mondene, moda, etc.
Cunoaşterea modelelor de comportament turistic are o importanţă practică deosebită,
studiul acestora desfăşurându-se în cadrul pieţelor turistice.
Rezultatele unor asemenea studii pun în evidenţă o serie de factori care determină
alegerea dedestinaţiei turistice, cei de natură economică fiind estimaţi ca decizionali.

În teoria neoclasică privind alegerea consumatorului, noţiunea de bază o reprezintă cea

care semnifică „utilitatea”. O astfel de abordare nu contravine bunului simţ, dar mulţi dintre
economişti nu o împărtăşesc, subliniind, pe de o parte, subiectivismul gusturilor consumatorilor
şi a preferinţelor, pe de alta, lipsa unor modalităţi de a măsura utilitatea. Astfel, se încearcă
impunerea unui model în conformitate cu legea cererii, bazată pe conceptul de efect al veniturilor
şi efectul de substituire. Potrivit acestui model, există două motive prin care se pot explica de ce
şi în ce mod modificările preţurilor afectează volumul cererii. Primul implică impactul direct al
modificărilor de preţ asupra valorii veniturilor reale. Reducerea preţurilor condţionează creşterea
veniturilor reale ale consumatorilor, oferindu-i posibilitatea să cumpere un produs (serviciu)
ieftinit, într-un număr mai mare. Al doilea motiv al creşterii consumului de bunuri (servicii)

40
promoţionale, se află în dorinţa oamenilor de a înlocui bunurile (serviciile) relativ scumpe unele
mai ieftine.
Menţionăm că ambele variante de motivare, atât cea bazată pe conceptul de utilitate, cât ş
cea cu privire la efectele veniturilor şi a substituirii produsului turistic, sunt viabile.

Principalele caracteristici ale cererii turistice

Cererea turistică are următoarele caracteristici esenţiale: dinamism, eterogenitate şi

complexitate, flexibilitate, sezonalitate etc.
Dinamismul cererii turistice. Nevoile, respectiv cererea turistică, sunt caracteristici
sociale care se modifică odată cu dezvoltarea societăţii umane, unele încadrându-se în categorii
vechi sau dispărute, altele, modifcându-se, devin tot mai diversificate şi mai bogate. În evoluţia
turismului internaţional, în special începând cu a doua jumătate a secolului XX, se produc
modificări calitattive şi cantitative în serviciile turistice, determinate de progresul ştiinţei şi al
tehnologiilor, de schimbările din politica mondială şi în special de creşterea bunăstării şi a puterii
de cumpărare a populaţiei din ţările dezvoltate. În consecinţă turismul internaţional îmbracă
expresia deplasărilor masive de oameni, oferindu-i un aspect modern.
Turismul înregistrează creşteri spectaculoase, neuniforme, cu serii de suişuri şi
coborâşuri, având tendinţe variabile pe termen mediu şi scurt. Rata de creştere a sosirilor turistice
în anii 1950 – 1960 are valori constante ridicate, în ciuda fluctuaţiile creşterii economice, fiind
serios afectată în timpul crizei economice din anii 1966-1967. Recesiunile următoare ale
dezvoltării turismului internaţional se suprapun crizei energetice din anii 1973-1974, după care
cea determinată de contextul crizei economice mondiale de la inceputul anilor '80. Această criză
a cuprins marile ţări industrializate, marcând un declin profund în evoluţia turismului anilor
1981-1982, reluânduşi caracteristicile în perioada de după anul 2008. Dacă în anii crizelor
anterioare se înregistrau diminuări semnificative ale ritmului de creştere a numărului de sosiri
turistice, ultimele două marchează reduceri importante a numărului absolut de sosiri turistice.
Începutul anilor 1990 înregistreză reduceri semnificativel ale sosirilor turistice în toate
regiunile turistice ale lumii - Europa, America, Asia şi Africa. Un exemplu cât se poate de
convingător în acest sens este chiar Franţa în care, în anul 1989, odată cu începutul escaladării
tensiunilor internaţionale în ajunul invaziei trupelor irakiene pe teritoriul Kuweit-ului, au fost
anulate peste 18 mii de călătorii individuale în toate direcţiile. Anul 1991, când forţele
multinaţionale conduse de Statele Unite ale Americii au realizat operaţiunea militară „Furtuna în
deşert”, a marcat un final pentru Europa o creştere zero a sosirilor de turişti, iar ţări precum
Italia, Marea Britanie, Germania şi Elveţia, au înregistrat un declin absolut al numărului de turişti
în comparaţie cu anul 1990.
America îşi reduce volumul plecărilor turistice cu circa 3%, inclusiv spre Europa, cu
aproae 23%, ţările europene înregistrând o pierdere de cinci milioane de sosiri turistice din
străinătate.
Fiind îngrijorat de eventuale atacuri teroriste, Departamentul de Stat al SUA a
recomandat cetăţenilor americani să se abţină de la călătoriile în străinătate. Pe unele direcţii
vânzările biletelor de avion au scăzut cu mai mult de jumătate.

41
 Războiul din Golf a avut un impact negativ asupra dezvoltării turismului în regiunea
Asia-Pacific, scăzând numărul de sosiri în Malaezia, a încetinit creşterea lor în Hong Kong şi
Singapore, ţări în care în mod deosebit a fost afectat turismul de stimulare.
În aceeaşi perioadă a fost marcat de o criză profundă şi turismul internaţional african.
Riscurile iminente i-au determinat pe foarte mulţi turişti să renunţe la plecări în ţări precum Egipt
(-12,4% în sosirile din 1991 faţă de anul 1990) şi Tunisia, care a pierdut 80% din fluxul turistic
în primul trimestru al anului 1991, comparativ cu aceeaşi perioadă a anului 1990.
Criza a generat o un impact profund în domeniul turismului şi în ţările Orientului
Mijlociu unde numărul de turişti în anul 1991 a scăzut cu 7% faţă de anul precedent, definind o
imagine de ansamblu a turismului internaţional în lume.
Imactul conflictului din Kosovo (Iugoslavia) a avut dimensiuni mai mici pentru turismul
internaţional, Europa fiind singura regiune din lume unde creşterea numărului de sosiri, în 1999,
a fost sub media mondială. Cele mai afectate state au fost cele din Europa Centrală şi de Est, în
special Croatia (-17,3% sosiri în 1999 faţă de 1998), Ungaria (-13,8%), Polonia (-4,5%) şi Cehia
( -1,8%). Pe acest fond, anul 1999 a înregistrat creşteri considerabile pentru Spania, care a reuşit
să redirecţioneze parţial fluxurile de turişti, în special orientate spre zona Balcanică şi Turcia.
În prezent securitatea reprezintă un factor foarte important, de multe ori decisiv, în
alegerea călătoriei turistice. Existenţa unor zone de risc pentru turişti şi îngrijorarea cu privire la
siguranţa călătoriilor, a determinat OMT să elaboreze o clasificare a acestora în funcţie de gradul
lor de periculozitate.
Una din trăsăturile de bază ale procesului de valorificare a serviciilor turistice este
diversitatea şi neomgenitatea acestuia, care se manifestă, din punct de vedere geografic, la toate
nivelurile: global, regional şi naţional. Unele ţări înregistrează o dezvoltare mai accelerată a
turismului internaţional, altele – o dezvoltare mai lentă, unele se impun pe piaţă manifestând un
anumit grad de originalitate, altele însuşind modele deja parcurse.
Există şi factori naturali care participă la crearea unor fluctuaţii în ceea ce priveşte
numărul de sosiri turistice. Uneori acestea produc crize în desfăşurarea activităţilor turistice prin
inundaţii, cutremure, avalanşe etc., în alte cazuri determină fluxuri suplimentare de turişti
(eclipsa total de soare etc.).

Varietatea şi complexitatea cererii turistice. Călătoria turistică este însoţită de

consumul unei game largi şi variate de servicii, unele fiind generale, altele specifice şi, de
asemenea, conexe. Din categoria serviciilor generale poate face parte în mod obligatoriu cazarea,
hrana şi transporturile.
O altă parte a cererii turistice este condiţionată de o gamă largă de motivaţii specifice
pentru realizarea călătoriei. Pentru relaxare, distracţie sau impresii noi se achiziţionează pachete
turistice specifice.
Astfel, distracţia, satisfacerea intereselor profesionale, tratamentul, educaţia etc.
reprezintă principalele motivaţii pentru călătoriile turistice care, în anumite combinaţii, crează
cererea în serviciile turistice respective. De exemplu, participanţii la congrese şi reuniuni, pot
înainta cereri care nu sunt direct legate de scopul principal al călătoriei. Ei sunt dispuşi să
achiziţinoeze excursii, să participe la concerte şi expoziţii, îmbinând activitatea strict
profesională cu cea turistică, consumând servicii suplimentare.

42
 Elasticitatea cererii turistice. După cum s-a menţionat, cererea turistică depinde în mare
măsură de veniturile consumatorilor, durata timpului liber, preţurile pentru bunuri şi servicii etc.
Apariţia concediilor plătite şi a salariilor în creşteri reale au condiţionat mărirea consumului de
produse şi servicii turistice. Însă, adesea, analiza nu poate fi limitată doar la stabilirea direcţiei
generale a impactului unei singure variabile asupra alteia, important fiind, de asemenea,
cunoaşterea valorii creşterii (reducerii) cererii, în ce măsura este sensibilă cererea turistică la
evoluţia preţurilor, care va fi reacţia cererii în situaţia în care venitul va creşte, de exemplu, cu
10, 20, 30 sau 40%. Un eventual răspuns la această întrebare poate fi obţinut cu ajutorul
indicatorului de elasticitate a cererii turistice.
Elasticitatea în sine reprezintă gradul de reacţie a unei variabile la modificarea alteia. În
studiile de natură economică, acest concept este utilizat în analiza relaţiilor, în principal dintre
valoarea cererii, pe de o parte, şi valoarea preţurilor sau a veniturilor, pe de altă parte.
Elasticitatea cererii prin preţuri determină modificarea procentuală a volumului cererii urmată de
creşterea (reducerea) cu un procent a preţurilor în cndiţiile în acre influenţa altor factori este
echivalentă. Valoarea elasticităţii cererii prin reţuri, de obicei, exprimă valori negative, deoarece
variabilele se află în funcţie invers proporţională. Volumul cererii are tendinţă să crească atunci
când scad preţurile şi înregistrează creşteri atunci când preţurile cresc.
Cererea poate fi sensibilă sau elastică la schimbările de preţ, indiferentă sau să manifeste
o elasticitate unitară.
Elasticitatea cererii prin preţuri este în funcţie de influenţa mai multor factori. Primul şi
cel mai important este reprezentat de disponibilitatea de bunuri. Cu cât este mai puternică
concurenţa pe piaţă şi, prin urmare, diversitatea de produse substitutive oferite, cu atât mai mare
va fi elasticitatea cererii prin preţuri. Cererea pentru călătoriile de afaceri care nu au o alternativă
acceptabilă pentru turist va fi mai puţin sensibilă la modificările de pentru călătoria pentru
distracţii sau recreere. În mod special apreciem reacţia cererii la variaţia preţurilor produsului
turistic 3 S (mare-soare-plajă), definind de cele mai multe ori geografia călătoriilor de agrement.
Preţurile, dar şi calitatea serviciilor, din staţiunile Bulgariei şi a celor din Turcia, au determinat o
bună parte din turştii români să le prefere pe acestea în defavoarea staţiunilor de pe litoralul
românesc.
Un alt factor important care implică modificarea elasticităţii cererii prin preţuri este
intervalul de timp în care se ia decizia de achiziţie a produsului turistic. De regulă, elasticitatea
este mai mare pe termen lung decât în intervale scurte de timp. Într-o perioadă mai lungă de
timp, consumatorii pot identifica ma mulţi înlocuitori ai produsului turistic pentru care au crescut
preţurile, nu în ultimul rând aici punându-şi amprenta şi faptul că în acest interval de timp se pot
modifica gusturile, obiceiurile şi echipamentele lor, iar producătorii îşi extind produsele
substitutive.

Relaţia reciprocă dintre valoarea cererii turistice de divertisment şi de recreere, pe de o

parte, şi preţurile serviciilor respective, poate fi reprezentată grafic iar forma acestuia reflectă o
fucţie mai degrabă logaritmică decât liniară între variabile şi arată valori ale gradului de
elasticitate inegale în diferite segmente ale liniei.
Faptul că elasticitatea cererii turistice are capacitatea de a se modifica, impune
necesitatea unei abordări precaute şi echilibrate a acesteia în fiecare caz aparte. Acest lucru se
referă în primul rând la călătoriile în străinătate, al căror preţ este în funcţie de rata de schimb
43
valutar. Aceste fluctuaţii afectează geografia fluxurilor turistice internaţionale. Evident, creşterea
ratei de schimb valutar în ţările receptoare va determina o scumpire sau o creştere de preţ pentru
turiştii străini transformând destinaţiile respectve în unele mai puţin atractive din punct de vedere
economic.
Sunt cunoscute situaţiile în care unele ţări promovează politici speciale monetare pentru
dezvoltarea turismului internaţional. Astfel prin provocarea artificială a variaţiei cursului de
schimb al monedei naţionale acestea reuşesc să menţină preţurile competitive pentru serviciile
turistice, de multe ori în pofida inflaţiei ridicate. În 1992 Spania a devalorizat peseta ceea ce a
provocat o creştere a sosirilor turistice internaţionale în ţară.
În ceea ce priveşte ţările emiţătoare de turişti în care se produce o reevaluare a monedelor
lor naţionale, se înregistrează o creştere a cererii pentru turismul extern.

Este valabilă şi situaţia inversă în cazul unei reduceri a cursului de schimb valutar.
Devalorizarea dolarului american în a doua jumătate a anilor '80 a dus la o reducere a fluxului
turistic dinspre America spre Europa şi invers, înregistrează o creştere a numărului de turişti
europeni în Statele Unite cu circa 23% în 1988 faţă de 1987.

Studiile specialiştilor OMT pun în valoare următoarele concluzii cu caracter general:

- valoarea elasticităţii cererii turistice pentru ţara receptoare se poziţionează în intervalul
de la 1 la 2. Dacă turismul din cadrul unei zone turistice îşi reduce din valoarea relativă
aproximativ cu 10%, de exemplu, ca urmare a variaţiei cursului de schimb valutar, menţinându-
se acelaşi nivel al inflaţiei, cota de piaţă a turismului va creşte cu 10-20% în următorii trei ani.
Aceasta este perioada necesară în care apare o reacţie din partea consumatorilor regeritor la
modificările de preţ pentru turism. În cele din urmă, consumatorii se adaptează la noile preţuri
doar după cinci ani.
- valorile elasticităţii cererii turistice diferă de la o regiune a lumii la alta în funcţie de
tipul călătoriei. Dacă pentru călătoriile intraeuropene valorile acesteia sunt relativ mici, de circa
0,8, pentru călătoriile de scurtă durată în ţările Orientului Mijlociu valorile elasticităţii cererii
turistice constituie circa -2.5. Sondajele arată, în general, o sensibilitate mai mică la schimbările
de preţ pentru călătoriile la distanţe mari decât la cele cu rază mică.
- pentru ţările emiţătoare de turişti valorile elasticităţii cererii turistice constituie
aproximatv -1.5. Creşterea preţurilor pentru călătoriile în străinătate, indiferent de direcţie, cu
10% duce la o reducere a fluxurlor externe în următorii trei ani cu15%. La fel ca şi în primul caz,
elasticitatea cererii este mai mică în situaţia călătoriilor inter-regionale decât în cele
intraregionale. Pentru Europa acestea constituie, respctiv -0,6 şi -1,9.
Pe plan mondial valorile elasticităţii cererii turistice sunt mai mari în Europa şi în ţările
Orientului Mijlociu, fapt explicabil prin ponderea mare a călătoriilor de agrement în flusul
general turistic. Cererea pentru astfel de călătorii este mai flexibilă decât pentru călătoriile de
afaceri, vizitarea rudelor şi prietenilor şi călătorii.
Aceste situaţii sunt valabile pentru aşa-numitele modele normale ale elasticităţii cererii
turistice, atunci când creşterea (scăderea) preţurilor provoacă o scădere (creştere) a cererii. Cu
toate acestea, în realitate, sunt cunoscute situaţii în care variabilele suntdirect proporţionale,
preţuri mari stimulând o creştere a cererii. Această relaţie este valablă pentru turismul de elită, de
exemplu, la alegerea celor mai scumpe locuri pe o navă de croazieră sau untr-un restaurant
44
select. În acest caz se achiziţionează nu doar un serviciu dar un prestigiu, persoanele respective
dorind să demonstreze bogăţia lor prin „efectul de snobism”.
Un impact semnificativ asupra cererii turistice exercită modificările veniturilor
consumatorilor. Efectul influenţei unei singure variabile, în acest caz, poate fi descris prin
conceptul de elasticitate a cererii turistice prin venit. Ea rerezintă raportul modificării
procentuale al volumului cererii la modificarea procentuală a veniturilor totale ale
consumatorului (ceteris paribus).
Numeroasele studii empirice demonstrează că cererea turistică este foarte sensibilă la
creşterea (scăderea) veniturilor consumatorilor. Creşterea posibilităţilor financiare ale populaţiei
imlică o creştere a tendinţei de a călători, precum şi alocarea unui buget tot mai mare destinat
agrementului şi turismului.

Efectul influenţei unei variabile aupra alteia poate fi urmărit în mod clar în cazul unui
studiu al cererii de pe piaţă, cu participarea unui număr mare de cumpărători. În ceea ce priveşte
relaţia dintre cererea turistică a individului şi dimensiunea veniturilor acestuia este mult mai
complicată.
Modificările veniturilor nu se reflectă întotdeauna în dimensiunea cererii turistice
individuale prin numărul de călătorii sau de înnoptări. Cu toate acestea impune schimbări
profunde în structura consumului turistic. Un loc de muncă mai bine plătit resupune, de multe
ori, un sacrficiu al timpului liber. De aceea persoana respectivă va alege o ofertă turistică cu o
durată mai mică de timp, dar cu cerinţe ridicate de confort.
Acelaşi lucru îl putem menţiona şi în cazul dificultăţilor financiare care, nu de fiecare
dată, afectează caracteristicile cantitative ale cererii turistice individuale. Familiile care
realizează în mod regulat vacanţe şi călătorii, nu vor renunţa la această plăcere, chiar şi în cazul
agravării situaţiei financiare, sau vor cumpăra mai degrabă un turneu mai ieftin decât să sacrifice
o excursie sau să renunţe la vacanta.
Gradul de elasticitate, de asemenea, este în funcţie şi de de tipul de călătorie. Cele mai
sensibile la schimbările în puterea de cumpărare este cererea pentru călătoriile de agrement,
decât cea care rezultă din timpul liber. Cererea pentru călătoriile de afaceri, precum şi cea pentru
călătoriile de elită, chiar dacă răspund într-un fel la modificările veniturilor, acestea sunt rigide,
nesemnificative.
Elasticitatea cererii turistice în funcţie de preţuri şi de venituri rerezintă un indicator
important al dinamicii cererii, dat nu este singurul. Ea este utilizată, de asemenea, pentru a
exprima reacţia cererii turistice la schimbările şi altor factori, cum este, de exemlu durata
timpului alocat. Pentru călătoriile de afaceri este durata stabilită de managerul unităţii, pentru
activităţile turistice recreative şi de divertisment este durata timpului liber. Acesta poate fi
măsurat prin numărul de zile de concediu şi de sărbători pe an. Durata timpului liber variază,
uneori considerabil, de la o ţară la alta. Dacă în ţările europene, precum Finlanda, Italia, Ţările de
Jos, perioada de concediu stabilită legal este mai mare de 30 de zile, plus 8 – 10 zile sărbători
legale pe an, în S.U.A concediul este de doar două săptămâni, iar numărul zilelor sărăbători
legale pe an este de 11.
În situaţiile în care perioada timpului liber şi nu posibilităţile financiare este principalul
factor restrictiv, cererea turistică răspunde printr-o elasticitate ridicată pozitivă la schimbările
numărului de zile de concediu şi al numărului zilelor cu sărăbători legale.
45
 Pentru a evalua influenţa pe care o exercită timpul liber asupra valorii cererii turistice,
sunt importante două momente:
- în primul rând, timpul liber oferă turistului posibilitatea prelungirii şederii într-o
destinaţie turistică, deşi coetruile vor fi mai mari pentru petrecerea timpului liber;
- în al doilea rând este importantă distanţa parcursă. Timpul liber suplimentar va permite
realizarea călătoriei la distanţe mari, romlema în această situaţie alegerea unităţii de măsură a
distanţei. De obicei, aceasta este definită în kilometri, dar în analiza economică a unei astfel de
evaluări nu pot oferi explicaţii exhaustive a numeroase procese, în special, a celor care ţin de
redistribuirea fluxurilor turistice în spaţiu.
În studiile economice distanta, de obicei, este exprimată în costuri financiare şi de timp.
Acestea, în comparaţie cu distanţa fizică, exercită influenţe restrictive mult mai mari asupra
cererii şi determină capacitatea pieţei turistice. Modifcările care se produc în costurile pentru
transport şi în perioada timpului liber implică modificări în geografia, volumul şi intensitatea
turismului internaţional.
Nu sunt neglijabile relaţiile directe dintre distanţa de la domiciliul turistului şi destinaţia
turistică, distanţă care exprimă raportul timp liber-costuri, pe de o parte, şi cererea turistică
exprimată în termeni de probabilitate sau de frecvenţă a călătoriilor turistice, pe de altă parte. În
realitate elasticitatea cererii turistice în funcţie de timpul liber impune (solicită) destinaţiilor
turistice interesate în atragerea de turişti, să ofere condiţii şi relaţii de transport relativ ieftine şi
operative cu zonele emiţătoare de turişti.

Concentrarea cererii turistice în timp şi în spaţiu. Privită din două puncte de vedere, al
timpului şi al spaţiului, cererea turistică poate fi caracterizată prin următoarele trăsături:
- caracterul sezonier al valorilor maxime, specifice anumitor perioade ale anului, cele
minime revinind celorlalte luni;
- în zonele temperate din emisfera nordică, sezonul turistic principal este cel de vară
(iulie-august) şi de iarnă (ianuarie-martie).
Caracterul sezonier al cererii turistice se manifestă în sarcina inegală a unităţilor turistice.
Aceasta variază pe tot parcursul anului, conturând cu mare precizie dinamica fluxurilor turistice.
Pe parcursul anului valorile maxime revin lunii august, cele minime - lunii noiembrie. Datele
statistice privind gradul de ocupare a hotelurilor arată un nivel ridicat de concentrare a cererii
turistice în diverse perioade ale anului.
Fluctuaţiile sezoniere ale cererii turistice sunt o consecinţă a influenţei factorilor de
natură climatică, economică, socială şi psihologică. Vârfurile şi minimile activităţilor turistice îşi
găsesc explicaţia în conservatorismul majorităţii turiştilor: s-a înrădăcinat sentimentul că vara
este perioada cea mai favorabilă pentru concediu. În plus, părinţii preferă să-şi petreacă
concediul odata cu vacanţa şcolară, implicând şi copiii în activităţile turistice. Nivelul ridicat al
cererii turistice în sezonul de vară este, de asemenea, asociat cu o practică comună în multe din
ţările dezvoltate de a întrerupe activitatea unor întreprinderi mari întreţinerea preventivă în lunile
iulie şi august, când înregistrează cea mai scăzută productivitate.
Fluctuaţiile sezoniere ale cererii turistice au un impact negativ asupra economiei
naţionale. Acestea provoacă întreruperi forţate în actvitatea infrastructurii, generează probleme
de natură socială. Adesea, consecinţele sunt de o gravitate deosebită, fiind necesară intervenţia

46
statului care aplică diverse politici şi măsuri organizaţionale, economice şi sociale menite să
contribuie la netezirea vârfurilor şi minimilor sezoniere în turism.
Deşi problema de sezonalitate este încă relevantă, cererea turistică are tendinţe de
uniformizare în timpul anului pentru că, în ptezent, călătoriile turistice se realizează pe tot
parcursul anului.
Referitor la concentrarea în spaţiu a cererii turistice, putem remarca o tendinţă de natură
pozitivă: s-a extins semnificativ numărul destinaţiilor turistice prin deschiderea pieţei turistice în
Africa de Nord, Asia şi America Latină. În prezent se produce o redistribuire a fluxurilor turistice
între zonele turistice tradiţionale şi cele noi. Dacă în 1950 primele 15 ţări receptoare de turişti
constituiau circa 97% (25 milioane de sosiri) din piaţa de turismului internaţional, în prezent
ponderea lor a scăzut la circa 60%. În aceeaşi perioadă, ponderea celorlalte ţări s-a mărit cu mai
mult de 10 ori (un număr de 70 de state înregistrau peste un milion de sosiri turistice fiecare).

Tendinţele contemporane ale cererii turistice

Începând cu a doua jumătate a anilor 1980, cererea turistică pe piaţa turistică

internaţională înregistrează noi tendinţe determinate de mai mulţi factori. Dintre aceştia merită să
fie menţionaţi şi analizaţi cei de natură demografică, economică, socială, şi psihologică.

Factorii demografici. O influenţă deosebită asupra modificării cererii turistice exercită

schimbările care se produc în structura demografică a societăţii moderne şi modelul social al
populaţiei din ţările dezvoltate şi recent industrializate. Sub acest aspect, fenomenele
demografice majore care implică modificări în tendinţele contemporane ale cererii turistice se
referă la următoarele aspecte esenţiale: îmbătrânirea populaţiei, căsătoriile târzii, creşterea
ponderii persoanelor singure, creşterea numărului şi a ponderii femeilor încadrate în câmpul
muncii, amânarea naşterilor la vârste mai ânaintate, creşterea numărului de cupluri fără copii.
Populaţia în ţările dezvoltate ale lumii este afectată de un proces accentuat de
îmbătrânire. Creşte speranţa de viaţă şi scăde natalitatea, ceea ce implică o creştere a ponderii
persoanelor de vârsta a treia, în timp ce numărul persoanelor din grupul de vârstă mai tânără, în
special sub 15 ani este în continuă scădere.
Printre alte modificări geodemografice cu impact asupra turismului, subliniem implicarea
tot mai accentuată a femeilor în activităţilei sociale şi profesionale care devin întreprinzători de
succes, deţin poziţii de conducere în organizaţiile guvernamentale şi comerciale. Se modifică
psihologia acesteia, se căsătoreşte şi dă naştere unui copil mai târziu, au independenţă financiară
sporită - o sursă suplimentară de venit, parte din care poate fi îndreptată pentru turism.
Este într-o continuă schimbare structura familiei, creşte numărul de persoane singure şi
de cupluri fără copii. În studiile de specialitate ele apar ca un grup ţintă promiţător pe piaţa
turistică.
Procesele demografice contemporane determină două tendinţe pe piaţa turismului
modern:
- extinderea bazinului de potenţiali consumatori ai serviciilor turistice prin includerea
de noi categorii de persoane care dores să călătorească. Previziunile OMT arată că în anul
2020 7% din populaţia Globului va călători în străinătate, această pondere fiind în creştere, dar
rămâne foarte modestă pentru ţările din Africa, Asia de Sud şi Orientul Mijlociu.
47
 - îmbătrânirea contingentului de călători sau creşterea ponderii persoanelor de vârsta
a treia din totalul de persoane care călătoresc, ceea ce se impune de situaţia demografică
generală prin pensionarea la vârsta de 65 de ani în majoritatea ţărilor dezvoltate. Debutul
crizei economice globale la începutul anilor 1980, au determinat unele companii aflate în situaţii
financiare dificile să disponibilizeze prin pensionare şi persoane aflate în apropierea vârstei de
pensionare. Această categorie de pensionari a promovat o nouă atitudine psihologică faţă de
„bătrâneţe”, formându-şi gusturi şi preferinţe turistice deosebite. Dacă la prima vedere se pare că
nu există probleme în organizarea călătoriilor pentru pensionari, în realitate acestea există şi au şi
conotaţii deosebit de complexe. Spre deosebire de populaţia ocupată în câmpul muncii pentru
care turismul reprezintă o recreere care îi permite să se relaxeze şi să se detaşeze de preocupările
de zi cu zi şi de a-şi restabili performanţa fizică şi intelectuală, pentru această categorie de
pensionari călătoria turistică a devenit un stil de viaţă activ. Cererea turistică a pensionarilor
zilelor noastre este foarte diferită decât cea a pensionarilor de acum 10-20 de ani, aceştia fiind
mai viguroşi şi mai energici decât au fost părinţii lor la aceeaşi vârstă. Intenţiile acestora de a
călători s-au format cu mult înainte de pensionare.
Turiştii de vârsta a treia din zilele noastre sunt mult mai experimentaţi şi pregătiţi pentru
călătorii, turismul devenind pentru ei o formă de cunoaştere a lumii şi a diversităţii acesteia şi nu
doar o modalitate de a scăpa de rutina de zi cu zi. Ei realizează de multe ori călătorii de aventură,
schi în Alpi, rafting în Colorado, safari în savanele africane. Preferă excursii de grup, apelând la
serviciile agenţiilor şi firmelor turistice, în mod special folosind croazere sau călătorii cu
autocarul.
Nu sunt neglijate nici persoanele aflate la o vârsta foarte înaintată, cu o sănătate mai
fragilă. Aceştea sunt, de asemenea, dispuşi să călătorească, desigur, în condiţii speciale. Pentru
acest grup de potenţiali turişti se organizează călătorii în cadrul programului pentru „vârsta a
patra” de către organizaşii şi asociaţii speciale de pensionari.
În prezent constatăm că cererea turistică din partea persoanelor de vârsta a treia poartă
caracter durabil, acest segment al pieţei caracterizându-se de creşteri semnificative şi va continua
în viitoarele câteva decenii. Având în vedere această tendinţă, cele mai importante companii de
turism sunt pe care de a-şi restructura activităţile, identificând noi modalităţi şi noi abordări în
valorificarea cererii acestui tip de clientelă.
Factorii socio-economici. Modificările care se produc în cererea turistică sunt dictate în
mod evident şi de factorii de natură socială şi economică. În acest sens poate fi menţionată
influenţa exercitată de criza mondială economică de la începutul anilor 1980, care a redus
substanţial capacitatea de cumpărare a unui segment foarte important de populaţie, implicând
creşteri semnificative ale şomajului. Criza a afectat, în principal, segmentul de populaţie cu
venituri medii care sunt şi principalii consumatori de servicii turistice.
Deteriorarea condiţiilor economice a provocat schimbări importante de natură socială
care, la rândul său, a afectat caracterul cererii turistice. Astfel, a crescut perioada de vacanta, s-a
redus săptămâna de lucru, fiind introdus un program flexibil de activitate. Aceste măsuri, care
urmăreau atenuarea dezechilibrelor existente pe piaţa forţei de muncă, în acelaşi timp au
contribuit la creşterea duratei timpului liber al populaţiei. Criza a impus căutări de noi forme de
organizare a odihnei oamenilor.

48
 În consecinţă, creşterea perioadei timpului liber pe fondul de agravării situaţiei
economice, a determinat modificări în comportamentul turistic al populaţiei, fapt remarcat prin
câteva tendinţe majore:
- fragmentarea perioadei de vacanţă şi creşterea numărului de călătorii de scurtă
durată. În literatura de specialitate europeană acest fenomen a fost numit „călătorii la intervale”,
organizarea acestora considerându-se foarte avantajoase iar firmele turistice au început să
încurajeze cu succes cnosumul serviciilor respective.
Interesul evident al comaniilor de turism pentru extinderea acestui segment nou al pieţii
turistice, se explică prin faptul că, într-un termen scurt, vizitatorii suportă costuri mai mari într-o
zi de şedere decât turistii obişnuiţi. În plus, „călătoriile la intervale” sunt sunt solocotate pe tot
parcursul anului, cu unele creşteri în lunile aprilie, septembrie, octombrie şi februarie, ceea ce
atenuiează fluctuaţiile sezoniere în activitatea hotelurilor şi a transporturilor.
În Europa devin foarte populare ieşirile de week-end şi de sărbători, prin vizite la
expoziţii, spectacole, muzee, galerii de artî şi magazine. O bună parte din populaţie îşî petrece
week-endul în parcurile naţionale sau participând la diverse festivaluri, carnavaluri etc.
Principalii emiţători de turişti pe piaţa europeană, petru călătoriile de scurtă durată, sunt
Germania şi Marea Britanie, care participă cu o pondere comună de circa 50% din călătorii, cea
mai mare parte dintre acestea fiind efectuate în Franţa, Olanda şi Belgia.
Prima poziţie în rândul statelor europene, în ceea ce priveşte numărul de vizite de scurtă
durată, este Franţa spre care se îndreaptă fluxuri turistice din Germania, Belgia, Marea Britanie,
Italia şi Spania. Într-o perioadă de timp de câteva zile, turiştii reuşesc să viziteze Parisul şi în alte
destinaţii franceze precum Marseille (excursii oceanografice), Belfort (o zonă de agrement unică
pe locul unei baze militare), Nantes etc. În consecinţă, numărul sosirilor turistice de scurtă durată
în Franţa a crescut cu circa 25% pe an, ceea ce constituie o creştere de 3-4 ori mai mare faţă de
numărul de sosiri de lungă durată.
- schimbări radicale în stilul de vacanţă. Acestea sunt legate de schimbarea sensului
obiectivelor dezvoltării sociale. Iniţial, o perioadă relativ lungă de timp, munca a fost văzută
drept fundamentul existenţei umane, iar recreerea - un mijloc de recuperare fizică şi psihică în
vederea continuării activităţii de muncă. Economia era orientată şi axată în intregime pe creşterea
produsului intern brut, iar societatea încerca să atingă un nivel mai ridicat al bunăstării, care să
corespundă unei conjuncturi economice favorabile. Societatea modernă s-a transformat în una de
consum iar acesta a devenit un mod de viaţă în care achiziţia şi utilizarea lucrurilor s-a
transformat într-un ritual şi o satisfacţie spirituală.
Astfel de obiective au rămas valabile atâta timp cât au existat condiţii evidente pentru o
creştere economica accelerată, epuizarea resurselor naturale, sursele de energie şi poluarea
mediului constituind situaţii care pot influenţa negativ consumul. Preţul unei îmbunătăţiri în
continuare a bunăstării materiale este mult prea mare.
Începând cu anii 1980-1990 în societatea occidentală se produce o schimbare radicală a
paradigmei dezvoltării sociale - valorile morale prevalează asupra celor materialeş; persoanele
sunt axate mai mult pe cunoaşterea realităţii şi pe impresii, pe plăcerea de a-şi trăi viaţa decât pe
consumul de bunuri materiale.
Cercetările psihologice arată că principalii factori care determină simţul fericirii nu se
referă la consum. Cel mai important dintre aceştia este bucuria vieţii de familie, urmată de
satisfacţia privind locul de muncă şi prieteni. Sociologii americani, studiind relaţia dintre avere şi
49
sentimentul de satisfacţie, constată că la persoanele situate deasupra pragului de sărăcie, relaţia
dintre venituri şi fericire este foarte mică. Rezultatele studiilor au scos în evidenţă cinci
caracteristici cheie ale „vieţii în plăcere”: hedonismul, concepţie etică potrivit căreia scopul
vieţii este plăcerea, eliberarea de suferinţă; extrovertirea, ceea ce înseamnă proiectarea
tendinţelor psihice interioare asupra lumii înconjurătoare, prin exteriorizarea sentimentelor;
erotica; sociabilitatea sau capacitatea oamenilor de a trăi în societate, de a fi sociabil; dorinţa de
comoditate şi confort.
Agrementul pasiv pe plaje, deşi rămâne cea mai răspândită formă de concediu, răspunde
tot mai puţin necesităţii de a trăi în plăcere. Locul formulei „trei 3S” (Sea-Sun-Sand) mare-soare-
plajă este treptat ocupat de formula „trei L” (Lore-Landscape-Leisure) tradiţii naţionale, peisaj,
agrement. Aceasta corespunde într-o manieră mult mai potrivită noilor valori, confirmate de
psihologia umană şi sunt reflecate de comportament turistului modern.
Dorind să evadeze din realitatea de zi cu zi, vizitatorul manfestă un interes deosebit faţă
de coloritul local, modul de viaţă, obiceiurile şi cultura altor popoare. Încercând să iasă din
monotonia urbană, conştientizează nevoia de recreere activă în vederea restaurării capacităţii
fizice şi psihice, oamenii merg în excursii pentru a se debarasa de stresul nervos din viaţa de zi
cu zi.
Această evoluţie a motivaţiei turistice, în contextul extinderii libertăţilor personale,
definesc alegerea programului activităţii turistice a fiecărei persoane.
- trecerea de la turismul de masă, standardizat, la turismul de masă diferenţiat.
Turismul ia amploare şi se transformă în turism de masă în anii 1950, când acesta devine o
necesitate pentru cea mai mare parte a populaţiei din ţările dezvoltate ale lumii. În această
perioadă turismul devine o industrie cu instituţii şi organizaţii care implementează lascară largă
construcţia de hoteluri, moteluri, precum şi diverse facilităţi de divertisment.
Turismul de masă a dominat acest domeniu până la începutul anilor 1980, fiind
caracterizat de un grad sporit de omogenitate a motivaţiei consumatorilor şi, respectiv, de o
formă impersonală de servicii standardizate. Motivaţia principală al turismului la era recreerea,
văzută ca un mijloc de refacere a potenţialului fizic şi psihic al persoanei în vederea continuării
activităţii de zi cu zi. Redresarea economică din anii 1960-1970 a contribuit substanţial la
creşterea turismului internaţional prin extinderea cererii de servicii turistice şi, în consecinţă, a
crescut numărul de unităţi turistice şi volumul produsului turistic. Companiile specializate
organizează şi prezintă oferte de servicii turistice standardizate în forma unor pachete de servicii
turistice.
Trecerea de la turismul în masă standardizat la cel diferenţiat în perioada anilor 1980
reflectă modificările profunde care se produc în economie: transformarea dictatului „pieţei
producătorului” în dictatul „pieţei consumatorului”, situaţie în care prioritatea cumpărătorului în
vaţa vânzătorului este evidentă. Piaţa saturată, creşterea nivelului de trai al populaţiei şi al
perioadei de timp liber au influenţat semnificativ priorităţile şi psihologia consumatorului. Se
produc diferenţieri complexe în ceea ce priveşte necesităţile, fiind extinsă gama motivaţiilor
pentru consum. Apare un nou tip de comportament al consumatorului care se bazează pe un nivel
mult mai ridicat al informării, pe o atitudine critică faţă de ofertă.
Această situaţiei este valabilă şi pentru turism, unde consumatorul devine mai selectiv în
problemele legate de preţ şi calitate. Turistul potenţial este influenţat de modă, îşi schimbă cu
uşurinţă preferinţele, interesele şi motivele faţă de oferta turistică de pe piaţă. Turistul
50
contemporan nu se mai limeatează doar la odihna pe malul mării dar, îşi doreşte, de multe ori,
excursii în cele mai exotice destinaţii, inclusiv în spaţiul cosmic.
Creşterea gradului de complexitate a cererii turistice impune creşterea diversificării
ofertei turistice, astfel încât se dezvotă într-un ritm accelerat turismul de cunoaştere, sportiv, de
aventură, turismul rural şi de croazieră sau diverse combinaţii ale acestora. În cadrul turismului
de afaceri se extinde foarte mult segmentul de congrese şi insentiv-ture. Acest proces, de
diversificare a ofertei turistice, caracterizează piaţa turistică a zilelor noastre.

Cursul 7

Geografia cererii turistice

Fluxurile turistice contemporane reflectă, din punct de vedere valoric, cererea turistică
caracterizată de un proces profund de diversificare în care călătoriile de afaceri se dezvoltă
alături de călătoriile de agrement sau pelerinaj. Fiecare tip de turism generează fluxuri specifice
caracterizate de orientare şi distribuţie geografică concrete.

1. Geografia turismului de recreere şi divertisment

Particularităţile turismului de recreere şi divertisment. Fluxurile turismului de recreere

şi divertisment sunt cele mai mari şi determină structura geografică a turismului internaţional în
general. Ele sunt generate de Europa, America de Nord, regiunea Asia-Pacific şi, în acelaşi timp,
sunt orientate spre acestea.
Prima particularitate importantă a turismului de recreere şi de divertisment constă în
faptul că călătorie intra-regionale, mai ales între ţările vecine, prevalează asupra celor de natură
interregională într-o proporţie de aproximativ 80 la 20, pe parcursul anilor 1990. În Europa
ponderea fluxurilor turistice intra-regional a atins valorile de până la 90%, în America şi regiunea
Asia-Pacific la circa 75% şi doar în Asia de Sud călătoriile interregionale au o pondere mai mare
decât cele intra-regionale.
Conform datelor OMT începutul mileniului al treilea este marcat de unele modificări a
raportului dintre fluxurile turistice intra-şi inter-regionale, schimburile dintre regiunile turistice
dezvoltându-se într-un ritm mai accelerat decât cele din interiorul regiunilor. Creşteri relativ
importante se înregistrează în numărul de plecări din regiunea Asia-Pacific spre Europa şi
America, ceea ce determină în mare măsură imaginea de ansamblu a fluxurilor turistice
internaţionale. În consecinţă, creşte ponderea sosirilor turistice inter-regionale, în timp ce
ponderea celor intraregionale este într-un proces de reducere, estimându-se la cifra de 76% în
perspectiva anului 2020.
A doua trăsătură semnificativă este marcată de orientarea generală nord-sud, turiştii din
ţările nordice preferând litoralul mărilor calde. Această situaţie este valabilă atât pentru turiştii
americani şi canadieni care se orientează spre zona Caraibă, cât şi pentru nordeuropeni, care se
îndreaptă spre zona mediteraneană.

51
 Nu sunt neglijabile şi fluxurile turistice cu direcţia sud-nord datorită creşterii atractivităţii
ţărilo nordice ca destinaţie turistică care se datorează în mare parte reputaţiei siguranţei şi
mediului natural bine conservat.
A treia particularitate constă în dezvoltarea schimburilor turistice între fostele ţări
metropole (Marea Britanie, Spania, Portugalia, Olanda etc.) şi fostele lor colonii (Africa,
America de Sud, India, Indonezia etc,.), în folosul primelor. Premisele care stau la baza acestor
schimburi sunt următoarele: absenţa unor bariere lingvistice, consolidarea relaţiilor tradiţionale,
în special a celor care ţin de domeniile economic şi cultural la care se adaugă exotismul şi
frumuseţea peisajului şi originalitatea si unicitatea culturii băştinaşilor. Britanicii, olandezii,
spaniolii şi portughezii sunt atraşi de interesul faţă de trecutul istoric şi de prezentul fostelor
colonii.
Turismul de recreere şi divertisment din Europa. Europa este cea mai mare destinaţie
pentru turismul de recreere şi de divertisment din lume. Aici pot fi evidenţiate două sub-regiuni -
Occidentală şi meridională cărora le revine peste 60% din totalul sosirilor turistice din regiune.
Tot aici se formează şi principalele fluxuri turistice europene. Potrivit OMT, ponderea
călătoriilor intra-regionale în fluxul de intrări turistice în Europa este ceva mai mică decâ
ponderea plecărilor. Valorile ponderilor respective sunt diferite şi în alte regiuni turistice ale
lumii.
Caracterul intra-regional al turismului european este mult mai pronunţat decât în alte
regiuni ale lumii datorită prezenţei unui număr mare de state raportat la o suprafaţă relativ mică,
între care există legături economice, culturale şi etnice strânse, la care se adaugă o reţea
excelentă de transport, o mare varietate de resurse turistice naturale, atracţii culturale şi istorice şi
o infrastructură turistică dezvoltată. Particularităţile menţionate şi circulaţia liberă a persoanelor
în cadrul Uniunii Europene contribuie în mod substanţial la intensitatea schimburilor turistice în
această parte a lumii care înregistrează aproape 80% din sosirile turistice internaţionale.
Schimburile turistice inter-regionale au un nivel mai redus, un rol mai important revenind
Americii, în special Statelor Unite ale Americii – singurul stat non-european inclus în topul
primelor zece după numărul de sosiri turistice în Europa.
Numărul turiştilor a crescut, la nivel mondial, cu 387.921.760 de vizitatori în intervalul
2006-2016, ajungând până la totalul de 1.245.000.000, cel mai mare număr înregistrat până
acum, se arată în statisticile Băncii Mondiale.

Statele cu cei mai multi vizitatori au fost Franţa (82.570.000 sosiri), Statele Unite
(75.608.000 sosiri), Spania (75.315.000), China (59.270.000) şi Italia (52.372.000).

Recent, pe piaţa turismului francez se conturează o nouă tendinţă. După adoptarea

acordurilor şi extinderea spaţiului Schengen în cadrul Uniunii Europene, în Franţa este în
creştere ponderea călătoriilor de scurtă durată, în timp ce ponderea celor pe termen lung - este în
scădere. Franţa contunuă să rămână cea mai populară destinaţie turistică din lume, dar îşi pierde
din atractivitate în ceea ce priveşte vacanţele de lungă durată. Tot mai mulţi europeni, în
principal, din statele vecine, vizitează Franţa în week-end dar îşi petrec vacanţele anuale, în alte
ţări.
În afară de Franţa, printre principalele ţări europene receptoare de turişti sunt Spania şi
Italia. Acestea înregistrează împreună anual peste 200 de milioane de sosiri turistice, în principal
52
pentru vacanţe la mare, iar turiştii provin preponderent din ţările Europei Occidentale: Germania,
Marea Britanie, Franţa, Elveţia, Austria şi spaţiul ex-iugoslav.
În prezent cele trei state – Franţa, Spania şi Italia – formează o comuniune importantă
intraregională de schimburi turistice. În viitorii 10-15 ani pentru aceste destinaţii turistice OMT-
ul prognozează o reorientare a priorităţilor turistice: europenii vor pleca mai frecvent spre
staţiunile din alte regiuni ale lumii iar centrele turistice mediteraniene europene se vor
transforma în destinaţii importante pentru ţări precum Japonia, ţările noi industrializate şi cele
din America de Nord şi de Sud. Pentru atragerea turiştilor ele îşi vor reînnoi produsele şi
brendurile turistice, dentificând no nişe de piaţă.
Geografia plecărilor turistice din Europa se suprapune în mare parte peste geografia
sosirilor turistice, diferenţele fiind determinate de faptul că în planul schimburilor interregionale
se reduce ponderea Americii şi creşte ponderea regiunilor periferice – ale Africii, Orientului
Apropiat şi Asiei de Sud.
Cea mai mare piaţă de emisie turistică pe plan european şi chiar mondial este Germania
pentru care este caracteristică o foarte mare concentrare spaţială a fluxurilor turistice. Peste 90%
din călătoriile turistice sunt realizate în cadrul european iar jumătate din cele mai importante
fluxuri turistice europene iau naştere în Germania.

Cetăţenii germani preferă să-şi petreacă concediile în ţările Europei de Vest şi de Sud:
Italia, Spania, Austria, Franţa, Grecia, Olanda şi Elveţia. Ultimii ani marchează o creştere
semnificativă a fluxurilor turistice spre destinaţii esteuropene precum ar fi Ungaria, Cehia şi
Polonia, una din motivaţiile principale fiind preţurile mai mici în aceste ţări.
Procesul de democratizare din Europa de Est din ultimile decenii a marcat modificări
semnificative în geografia cererii turistice, contribuind la creşterea ponderii schimburilor
intraregionale între ţările Europei Occidentale, pe de o parte, şi între ţările Europei Orientale, pe
de altă parte. Este în creştere şi activismul turistic al populaţiei, un exemplu elocvent în acest
sens fiind populaţia Cehiei care, prin plecările turistice a depăşit-o pe cea a Franţei, Italiei sau
Spaniei. Se dezvoltă în acest sens pieţele de emisie turistică din ţările postsocialiste ale Europei
de Est.

Turismul de agrement şi de divertisment din America. America, care ocupă locul al

doilea la numărul de sosiri turistice, după Europa, atrage vizitatori din toate regiunile lumii.
Fluxul turistic orientat spre America este divizat în patru subramuri: spre zona Americii de Nord,
zona Caraibelor, America de Sud şi America Centrală (acestea reprezintă cele patru subregiuni
turistice ale Americii). 70% din sosirile turistice din emisfera de vest revin Americii de Nord,
ceea ce face din aceasta un lider desebit de important, în ciuda unui declin lent care se
înregistrează în ponderea ei. În acelaşi timp, crete ponderea ţărilor bazinului Caraib, Americii
Centrale şi în special a ţărilor din America de Sud.
America de Sud dispune de un potenţial turisrtic natural şi istorico-cultural unic datorită
căruia se transformă într-o destinaţie turistică tot mai atractivă pentru turiştii american şi
europeni.
În America, la fel ca şi în Europa, cea mai mare parte a fluxurilor turistice revine
circulaţiei din interiorul regiunii, în mod special schimbului de turişti dintre cele trei ţări nord-

53
americane: S. U. A., Canada şi Mexic. Conform datelor OMT, fluxul turistic din S.U.A. spre
Mexic are cele mai mari valori din lume.
Toate fluxurile turistice majore din America îşi au originea sau, invers, se încheie în
Statele Unite.
În ultimii ani numărul de sosiri turistice în Statele Unite s-a stabilizat la circa 75 milioane
pe an, 40% din călătorii fiind efectuate în scopuri de recreere şi de divertisment. Turiştii sunt
atraşi de obiective naturale unice, frumuseţea şi grandoarea cărora este învăluită de legende şi
promvată foarte uternic prin publicitate.
Aceste obiective atrag atât vizitatori străini cât şi americani. Numărul de călătorii
efectuate de cetăţenii americani anual depăşeşte cifra de 1 miliard, în principal pentru agrement,
recreere, divertisment etc. Călătoriile sunt de cele mai multe ori în interiorul ţării iar cele în
străinătate, aşa cum sa arătat mai sus, au destinaţia Mexic şi Canada. Călătoriile inter-regionale
sunt mai puţin populareentru americani.
În cadrul fluxurilor inter-regionale din ultimii ani Europa rămâne o destinaţie prioritară,
fiind orientate preponderent spre Marea Britanie, Franţa, Italia, Germania şi Spania. Un sfert din
călătoriile americanilor în străinătate revine ţărilor europene, ponderea acestora fiind într-o
continuă scădere.
Printre alte direcţii ale fluxurilor turiştice, originale din S.U.A. se evidenţiază regiunea
Asia-Pacific, solicitată în mare măsură şi de europeni. Repartiţia sosirilor turistice din America
către ţările regiunii Asia-Pacific este oarecum diferită de cea a europenilor. Turiştii americani
preferă preferă Asia de Est, în special China (inclusiv Hong Kong), Japonia, Coreea de Sud şi
Singapore.
Celelalte regiuni turistice ale lumii - Africa, Orientul Mijlociu şi Asia de Sud – sunt mai
slab valorfcate de turştii americani. În turismul canadian o pondere mult mai mare au fluxurile
interne, clătoriile în străinătate având direcţiile prioritare Asia de Sud, în special în India.

Turismul de agrement şi divertisment în regiunea Asia-Pacific. Turismul internaţional

din regiunea Asia-Pacific este un fenomen relativ tânăr, în unele ţări a început să dezvolte recent,
în anii 1980, când regiunea se transformă într-o destinaţie turistică atractivă, valabilă până în
prezent.
În regiunea Asia-Pacific, ca şi în America, sosirile turistice sunt direcţionate preponderent
spre o singură subregiune, nivelul de concentrare fiind mai redus. Fluxurile turistice sunt
distribuite mai uniform pe teritoriul Asiei de Est, de Sud-Est şi Oceaniei.
Principalele fluxuri turistice au destinaţia Asia de Est (peste 50%). A doua destinaţie
importantă este Asia de Sud-Est. Împreună, aceste două subregiuni, inregistrează circa 90% din
sosirile turistice. Australia şi Oceania au o pondere nesemnificativă.
Structura geografică a sosirilor turistice din regiunea Asia-Pacific este în mare măsură
dependentă de starea pieţei turismului internaţional din China. Ea reprezintă o treime din totalul
sosirilor turistice din regiune, iar împreună cu Hong Kong şi Taiwan - peste 50%.
Istoria turismului chinez este marcată de o serie de suişuri şi de coborâşuri. Primul
departament de turism, în cadrul unei bănci comerciale, apare în anul 1923, mai târziu
transformându-se într-o companie independentă numită Agenţia de turism din China. Aceasta a
deschis circa 20 de birouri în orasele mari din China şi filiale în mai multe ţări din sud-estul

54
Asiei. Cu toate acestea, fiind o ţară subdezvoltată punct de vedere economic şi în stare de război
civil, China n-a reuşit să devină o destinaţie turistică atractivă.
După proclamarea Republicii Populare Chineze (1949) istoria turismului din China
începe o perioadă nouă de dezvoltare. Creşte semnificativ fluxul de chinezi din străinătate, din
Hong Kong şi Macau pentru pentru întâlniri cu rudele, călătorii, de asemenea, pentru a se
familiariza cu situaţia din ţară. În plus, se extinde cooperarea în domeniul turismului cu Uniunea
Sovietică şi ţările din Europa de Est. S-au stabilit relaţii de afaceri cu agenţiile de turism din
Franţa şi alte ţări occidentale. În anul 1965 Chna este vizitată de un număr record de turişti
străini – 13 mii.
„Revoluţia Culturală” din 1966 restrânge aproape în totalitate schimburile turistice, fiind
reluate abia în 1971 prin cooperarea în domeniul turismului cu România şi Iugoslavia. În acelaşi
an China este vizitată de primul grup de turisti americani în număr de doar 30 de persoane.
Renaşterea turismului chinez a început în a doua jumtate a anilor 1970, atunci când China
a început o traiectorie nouă în dezvoltarea economică, însoţită de reforme şi de deschidere. Ţara
îşi face loc pe piaţa turismului mondial, la început, prin campanii publicitare mai modeste ale
Administraţiei Naţionale pentru Turism. Cu toate acestea doritori pentru a vizita China au fost
foarte mulţi. Fluxul acestora a crescut constant. Astfel, în 1988, numărul de sosiri turistice a
crescut faţă de 1979 de 37 de ori.
În perioada 1980-1988 principalele fluxuri turistice orientate spre China aveau originea în
Japonia şi Statele Unite ale Americii. Fiecare al treilea vizitator era japonez şi unul din cinci -
american. Aceştia constituiau jumătate din totalul sosirilor turistice, după care urmau ţări precum
Franţa, Marea Britanie, Germania, Singapore, Thailanda, Filipine, Australia şi Canada. Cele zece
ţări contribuiau cu 85% din fluxul sosirilor turistice din China, patru dintre aceste ţări fiind
asiatice.
Anul 1989 înregistrează o reducere deosebit de impunătoare a numărului de sosiri
turistice în China, în acelaşi timp se observă modificări importante în structura acestora. Doi ani
mai târziu, atunci când au fost reluate schimburile turistice, printre ţările care generează fluxuri
turistice importante spre China, au fost Malaezia, Indonezia, Coreea de Sud, Mongolia şi Rusia.
Această tendinţă, de creştere a ponderii fluxurilor intraregionale, şi-a atins apogeul în anul 1995,
când ţările menţionate reprezintă circa 60% din sosirile turistice.
Modificările s-au produs nu doar în geografia sosirilor turistice din China, dar şi în
cererea turiştilor străini. Dacă până acum americanii şi europenii călătoreau pe traseul Beijing -
Shanghai - Xian - Guilin, iar cei care plecau din China prin Hong Kong, vizitau, de asemenea,
Guangzhou, în ultimii ani, interesul pentru aceste oraşe, cu excepţia Beijing-ului, s-a redus
substanţial. Au devenit mai atractive excursiile, fie spre un mediu natural exotic, fie în zone în
care poate fi văzută China reală contemporană, aflată în lină riformă.
Atractivitatea turistică a Chinei care are capacitatea să satisfacă cererea foarte
diversificată a vizitatorilor străini, este în creştere de la un an la altul. Dacă în 1990 China ocupa
locul 12 în lume după numărul sosiri turistce, în 1995 se plasează pe locul 8, iar în 1999 a intrat
în topul primelor cinci ţări. Potrivit datelor OMT China, în 2012, a înregistrat 20 milioane de
sosiri, iar cu Hong Kong - 25 milioane.
Alte destinaţii turistice atractive în regiunea Asia-Pacific sunt ţările recent industrializate:
Hong Kong, Malaezia, Singapore, Thailanda, Coreea de Sud, Indonezia şi Taiwan. Saltul
economic din aceste ţări reprezintă un obiectiv şi un motiv de atracţie turistică, mai ales pentru
55
turismul de afaceri, care a impulsionat dezvoltarea industriei hoteliere şi industria de
divertisment.
În prezent aceste ţări atrag turiştii, în principal, prin natura lor exotică, posibilităţile
agremenrului helio-marin rtc. În plus, Hong Kong şi Singapore oferă condiţii execelte pentru
shoping. O destinaţie turistică la modă a devenit Thailanda, în special prin dezvoltarea zonelor de
plajă de pe litoralul de sud, precum şi prin organizarea excursiilor cu vocaţe culturală şi
educaţională în regiunle nordice ale ţării. Coreea de Sud, Thailanda şi Taiwan oferă condiţii
favorabile pentru dezvltarea turismul de agrement şi divertisment.
În topul primelor zece ţări din regiune, în ceea ce priveşte numărul de sosiri turistce,
poziţia de lider este deţinută de Japonia, spre care se îndreaptă fluxuri de turişti având obiective
turistice diferite, inclusiv pentru recreere şi divertisment.
Trebuie remarcat faptul că activităţile turistice şi industria turismulu în general din
regiune au succes doar în ţările dezvoltate şi recent industrializate, în timp ce în ţări precum
Vietnam, Laos, Cambodgia, Mongolia, în ciuda eforturilor depuse, au o pondere foarte mică pe
piaţă turistică.
Principalele piete de emisie turistică din regiunea Asia-Pacific s-au dezvoltat în aceleaşi
ţări care sunt şi principalele pieţe receptoare, cu unele modificări ale clasamentului. Pe primul
loc în ceea ce priveşte numărul de plecări turistice, o lungă perioadă de timp, se situiază Japonia,
pe seama căreia îi revine o treime din toate plecările turistice din regiunea Asia-Pacific. În fiecare
an japonezii realizează circa 30 milioane de călătorii în străintate, inclusiv, potrivit diverselor
estimări, între 60 şi 80% pentru agrement, shoping, recreere, excursii la obiective istorce sau
vizite la evenimente culturale şi sportive.
În general, japonezii îşi satisfac nevoile de agrement fără a părăsi ţara sau deplasându-se
la distanţe mici în China, Hong Kong, Coreea de Sud, Singapore. În acelaşi timp se consolidează
într-un ritm accentuat schimburile turistice inter-regionale ale Japoniei, în mod special prin
fluxul turistic intercontnental deosebit de intens orientat către SUA. Cu toate acestea, în general,
călătoriile la distanţe mari, în special în Orientul Mijlociu, Africa sau Asia de Sud nu sunt
deosebit de populare în rândul populaţiei. Potrivit datelor OMT, cea mai mare parte a fluxurilor
turistice din Japonia sunt orientate spre regiunea Asia-Pacific.
Între factorii care limitează dezvoltarea şi extinderea turismului la distanţe mari în
Japonia (sunt analogici cu cei din S.U.A.) pot fi menţionaţi următorii: costurile mari pentru
transport, criza timpilui liber şi temerile privind securitatea personală. Cu toate acestea, o
preocupare mult mai mare a japonezilor, atunci când aleg o destinaţie turistică, o reprezntă
diferenţele culinare şi barierele lingvistice existente.
În unele ţări din regiune de preferinţele populaţiei în favoarea călătoriilor la distanţe mici
sunt exprimate mai accentuat decât în Japonia.
Se extind schimburile intraregionale din regiune ca urmare a consolidării relaţiilor
economice şi culturale dintre ţările din Asia de Est şi Sud-Est şi Oceania.
Dacă sfârşitul anilor 1990 au fost marcaţi de o perioadă dificilă în dezvoltarea turismului
din regiunea Asia-Pacific, din cauza crizei financiare globale, când s-a înregistrat o reducere
semnificativă a numărului de sosiri turistice în Singapore, Hong Kong, Australia, Indonezia,
Noua Zeelandă şi Japonia, după anul 2000 situaţia se ameliorează pâna în prezent.
În acelaşi timp, ţările specializate în primirea turiştilor din străinătate, au reuşit să se
adaptateze la noile condiţii prin promovarea, la preţuri accesibile, a unor oferte speciale de
56
pachete turistice, reuşind să atragă mai mulţi turişti din Europa şi America de Nord. Coreea de
Sud, după devalorizarea monedei nsţionsle, s-a transformat într-un paradis turismului de shoping,
iar în Thailanda, campania de publicitate la nivel mondial concepută şi susţinută de structurile
guvernamentale, a dat rezultate bune.
Dezvoltarea inegală a pieţei turismului internaţional din regiunea Asia-Pacific pune într-o
situaţie dificilă pronosticurile acestuia, expertii OMT-ului fiind optimişti în speranţele privind
renaşterea schimburilor intra- şi inter-regionale de turişti. Estmările lor arată că, pe terme mediu,
în viitoarele decenii, Asia de Est şi de Sud-Est şi Oceania îşi vor menţine poziţia ca una dintre
regiunile turistice cea mai accelerată creştere din lume.

Turismul de agrement şi divertisment în Africa, Orientul Mijlociu şi Asia de Sud.

Perioada anilor 1980-2000 este marcată de cele mai semnificative schimbări în structura
turismului internaţional care au avut loc în Africa. În anii 1988-1990 ponderea sosirilor turistice
din regiunile cu legături strânse, în special din Europa, a fost mai mare decât ponderea turismului
intra-regional. Cu toate acestea, în anii 1990 schimburile intra-regionale din Africa au început să
prevaleze, în acelaşi timp menţinându-şi legăturile puternice cu Europa. Cele mai dezvoltate ţări
africane, sub aspectul pieţei internaţionale de turism, sunt cele din Africa de Nord, de Est şi de
Sud, în special Egipt, Tunisia si Maroc, specializate în turismul helio-marin şi cultural,
Zimbabwe şi Kenya - pentru safari în numeroasele parcuri naţionale şi rezervaţii, şi Republica
Africa de Sud. După căderea regimului de apartheid aceasta a devenit una dintre destinaţiile
turistice cele mai promiţătoare pe continentul african. Dispune de condiţii climatice tropicale şi
subtropicale confortabile şi de soare din abundenţă. După numărul de zile însorite Africa de Sud
ocupa primul loc in lume. Peisajele exotice de aici nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Dupa
unele estimari, după epuizarea rezervelor de aur, turismul va fi principala sursă de valută străină
în ţară.
Africa, cu potenţialul său natural şi cultural bogat, are premisele necesare pentru
dezvoltarea în continuare a turismului internaţional. Cu toate acestea, extinderea participării ei la
schimburile turistice internaţionale, este condiţionată în mare măsură de infrastructura precară,
calitatea serviciilor turistice, prezenţa ameninţărilor prin acte de terorism şi nivelul, în general
ridicat, al criminalităţii.
Orientul Mijlociu joacă un rol nesemnificativ pe piaţă internaţională a turismului de
agrement şi de divertisment. Perspectivele dezvoltării acestuia, în ciuda creşterii accelerate a
sosirilor de turişti în ultimii ani, rămân incerte. Ele continuă să depindă de procesul de
soluţionare paşnică a conflictului arabo-israelian şi de asigurarea stabilităţii politice în regiune.
Previziunile pentru dezvoltarea turismului internaţional în Asia de Sud nu pot fi optimiste
pentru că, pe termen scurt şi mediu, aceasta nu va putea depăşi nivelul subdezvoltat al ecnomiei
şi decalajul faţă de celelalte regiuni va creşte. Expertii OMT recomandă ţărilor din Asia de Sud
să-şi canalizeze atenţia pe turismul inter-regional iar eforturile de marketing să fie orientate spre
valorificarea cererii turistice din Europa, America de Nord şi regiunea Asia-Pacific.

Cursul 8

57
 Geografia turismului de afaceri

Geografia călătoriilor de afaceri. Numărul anual de călătorii de afaceri, la nivel mondial,

este de circa 100 de milioane, repartiţia geografică a acestora fiind foarte diferită, cele mai multe
din ele fiind orientate spre Europa. În structura călătoriilor de afaceri din Europa pot fi
identifcate deplasările oamenilor de afaceri, deplasările la congrese şi conferinţe, excursiile la
expoziţii şi târguri, excursiile de stimulare pentru angajaţii firmelor.
Europa îşi pierde treptat din poziţia de lider al acestui segment al pieţei turistice, având o
rată de creştere mai mică decât alte regiuni ale lumii. Această tendnţă a început în anii 1990, în
condiţiile recesiuii economice şi a politicilor de austeritate. Reducerea numărului de călătorii de
afaceri a stimulat introducerea unor soluţii de comunicare dintre cele mai perfecţionate prin
facilităţi la rezervarea biletelor pentru deplasare, pentru cazări cu discount etc. Spre deosebire de
firmele europene, cele americane au continuat să-şi extindă volumul de finanţare, în ciuda
situaţiei economice instabile. Acestea au crescut costurile pentru călătoriile de afaceri,
economisind pe seama celor de divertisment şi de agrement.
Profilul omului de afaceri-turist poate fi următorul: bărbat de vârstă medie, cu studii
superioare, specialist calificat sau manager. Cunoaşterea limbii engleze reprezintă o condiţie
obligatorie.
În Europa principalul furnizor de călătorii de afaceri este Germania de unde, în fiecare an,
pleacă peste 5 milioane de germani, din care 3% se deplasează în străinătate, 21% în străinătate
şi în interiorul ţării, 76% fac călătorii de afaceri doar Germania.
Durata medie a deplasării către ţări de pe alte continente este de 12-13 zile, în ţările din
aceeaşi regiune - 5-6 zile, iar în propria lor ţară - 3-4 zile.
Dintre ţările europene spre care se orientează fluxurile oamenilor de afaceri se
evidenţiază Germania, Marea Britanie, Franţa, Ţările de Jos, Italia, Spania, Suedia şi Elveţia.
Belgia, având capitala Uniunii Europene, ocupă un loc special în turismul internaţional de
afaceri.
Dup anul 1990 un rol tot mai important în turismul de afaceri revine ţărilor din Europa
Centrală şi de Est. Prima jumătate a anilor 1990 acest segment al pieţei turistice din spaţiul
postsocialist a marcat o dezvoltare deosebit de dinamică. Iată dovada acestul acestui fenomen:
dacă numărul total de sosiri turistice în ţările din Europa Centrală şi de Est a crescut în perioada
1992 - 1995 cu o treime, numărul călătoriilor de afaceri - cu 60%. În consecinţă, ponderea
călătoriilor de afaceri în fluxul turistic general din regiune a fost cea mai mare din lume, de circa
30% în 1995, excepţie făcând două ţări - România, în care declinul turismului de afaceri a fst
cauzat de creşterea puternică a inflaţiei şi, Bulgaria, care nu a putut depăşi criza prelungită în
sectorul financiar şi restrângerea producţiei interne.
În a doua jumătate a anilor 1990, euforia iniţială din unele ţări din Europa de Est în
relaţiile cu Occidentul cedează locul unor contacte de afaceri normale, iar ritmul de creştere al
călătoriilor de afaceri încetineşte, ponderea acestora în fluxurile turistice scade. În ciuda acestui
fapt, OMT prevede o cretere a atractivităţii Europei Centrale şi de Est în calitate de piaţă pentru
turismul de afaceri în primele două decenii ale secolului XXI.
O dezvoltarea accelerată cunoaşte turismul de afaceri din America, unde una din opt
călătorii se efectuează în scopuri oficiale. Principalele fluxurile ale turismului de afaceri au
58
destinaţia Statele Unite ale Americii, Canada şi Mexic – toate fiind lideri pe toate segmentele
pieţei turistice din emisfera vestică. În aceste ţări, în prima jumătate a anilor 1990, numărul de
călătorii de afaceri este într-o continuă creştere, înregistrând un ritm diferit. Dinamismul
călătoriilor de afaceri din SUA se surapune imaginii de ansamblu a dezvoltării turismului
internaţional, în timp ce în Canada, valorile turismului de afaceri înregistrează creşteri mai lente
decât numărul general de sosiri turisti. În Mexic, ritmul de creştere a călătoriilor de afaceri este
mai mare decât cel al sosirilor turistice în general.
Fluxul turistc de afaceri câştigă teren în America Latină datorită creşterii economice,
extinderii şi consolidării relaţiilor comerciale a multor din ţările din regiune. Creşte numărul de
sosiri turistice de afaceri în Paraguay, Guatemala, Costa Rica şi Peru.
În Asia de Sud-Est prima jumătate a anilor 1990 a fost caracterizată de o creştere a
turismului de afaceri, care a determinat dinamica generală a sosirilor turistice şi în continuare.
Boom-ul real al turismului de afaceri la mijlocul anilor 1990 l-a înregistrat Indonezia, o
nouă ţară din al doilea val al industrializării, care a înregistrat cea mai mare rată de creştere a
turismului de afaceri din regiune, depăşind în anul 1995 Taiwan-ul şi Singapore. Criza financiară
din Asia de Sud-Est a lovit puternic în dezvoltarea turismului de afaceri din regiune, în special în
cel indonezian datorită deprecierii monedei naţionale şi crizelor economice şi politice la care s-
au adăugat revoltele populare şi ameninţarea cu foame.
În Africa şi în Orientul Mijlociu turismul de afaceri se dezvoltă inegal, înregistrând
perioade de avânt şi perioade de regres, în funcţie situaţiile politice din regiune. Începutul anilor
1990 se caracterizează printr-un calm relativ, atât pe continentul african cât şi în Orientul
Mijlociu.
Între ţările africane, printr-un ritm avansat al creşterii turismului de afaceri, se evidenţiază
Republica Congo, Zimbabwe si Etiopia. După numărul de sosiri turistice, în cifre absolute, în
calitate de lideri pot fi menţionate ţări precum Egiptul, Africa de Sud şi Marocul. În Orientul
Mijlociu fluxurile principale de oameni de afaceri sunt orientate spre ţările producătoare de
petrol, Israel şi Iordania.
După anul 1995 situaţia politică s-a deteriorat prin ecaladarea tensiunilor din Orientul
Mijlociu, o serie de atacuri teroriste în Africa etc. au determinat un declin al turismului de
afaceri. Perspectivele de dezvoltare a acestuia în cele două regiuni nu sunt clare.
Geografia turismului de congrese şi expoziţii. Una dintre tendinţele dezvoltării
turismului pe plan mondial o reprezintă turismul de conferinţe, expoziţii şi congrese. În cadrul
acestuia, pot fi asigurate servicii conexe, vizite pentru participanţi, programe de divertisment
etc., astfel încât pachetul de oferte devine complex şi, implicit, aduce venituri mari. Dezvoltarea
acestui tip de turism se datorează faptului că există un interes în creştere pentru conferinţe,
seminarii, expoziţii şi târguri la care participă atât oameni de afaceri cât şi cercetători pentru a
obţine cele mai recente informaţii, negocieri etc. În lume, industria organizarii de reuniuni,
conferinţe şi expoziţii constituie un fenomen prin excelenţă deosebit de dinamic.
Numărul anual al conferinţelor internaţinale a depăşit cifra de opt mii. Europa este
continentul care generează şi organizează cele mai multe reuniuni, urmat de Asia şi America de
Nord, iar ca state, Japonia, SUA, Germania, Marea Britanie şi Franţa. Într–un top al oraşelor, în
acest domeniu primele se situează Paris, Viena, Bruxelles, Geneva, Londra şi Barcelona. Davos
este un oraş în Elveţia unde în fiecare an se ţine Forul Economic Mondial la care participă liderii
ţărilor dezvoltate ale lumii ţi unde sunt puse în discuţii teme de actualitate ale economiei
59
mondiale. Aceste orase dispun de o infrastructură adecvată şi oferă oportunităţi pentru activităţi
de petrecere a timpului liber vizitatorilor străini.
Turismul de conferinţe, cogrese şi expoziţii în stilul modern, a demarat abia dupa cel de-
al doilea război mondial, îndeosebi în ţările dezvoltate. Acesta poate fi separat în doua ramuri
distincte: turismul de afaceri şi, respectiv, turismul pentru manifestari stiintifice. Ultimul mai
poate fi denumit şi turismul pentru conferinţe, workshopuri sau alte meetinguri ştiinţifice (Albu
Lucian.
Serviciile de turism aferente manifestărilor ştiinţifice pot contribui la creşterea
prestigiului acestora, în cazul în care sunt de calitate şi adaptate specificului participanţilor. La
rândul lor, prestatorii de servicii turistice înregistrează beneficii crescute.
Un rol important în desfăşurarea manifestărilor ştiinţifice revine alegerii unor puncte de
mare atractivitate din regiunea respectivă şi combinarea programului turistic colateral reuniunilor
pe profilul participanţilor. Sub acest aspect turismul de conferinţă este perceput ca pe o specie a
turismului cultural, deoarece la o conferinţă participă oameni cu interese de cunoaştere
asemănătoare sau cel puţin convergente, care au şi interese culturale foarte dezvoltate. In plus, ei
formează o comunitate culturală, în sensul de „cultură profesională”. Din aceste motive
considerăm că această nişă este foarte specială, iar cantitatea de creativitate de care are nevoie
ofertantul de servicii este mai mare ca în alte cazuri ale turismului de nişă.
De ce este atât de importantâ piaţa turismului de manfestări ţtiinţifice?
Conform prof. univ. dr. Gabriela Cecilia Stănciulescu (1999), „dimensiunile sociale,
culturale şi economice ale evenimentelor nu ar fi atins cotele din zilele noastre, daca ele nu ar
constitui şi o sursă de beneficii pentru cei care s–au implicat în iniţierea, organizarea şi prestarea
de servicii specifice derulării lor. Piaţa turismului de reuniuni se caracterizează printr–o serie de
trăsături, care o deosebesc de piaţa turismului de masă:
– numărul mediu al persoanelor participante la asemenea manifestări de grup este mai
mare decât al grupurilor obişnuite de turişti, care, în practica curentă, sunt dimensionate în
funcţie de capacitatea mijloacelor de transport folosite la deplasarea turiştilor;
– cheltuielile medii de participare pe care un delegat este dispus să le suporte, raportate la
o zi/reuniune, sunt mai ridicate decât cheltuielile medii raportate la o zi/turist, în perioada unui
sejur turistic convenţional;
– durata sejurului mediu al unui participant la reuniune este, de obicei, mai lungă decât a
sejurului de sfârşit de săptămână al unui turist obişnuit. Această durată medie se compune din
durata perioadei de desfăşurare a reuniunii (una–cinci zile), la care se adaugă alte două–patru zile
de sejur, pentru activităţile de pre şi postreuniune;
– în turismul internaţional se aplică „principiul rotaţiei”, care favorizează, în egală
măsură, toate ţările membre ale unei organizaţii în dezvoltarea acestei forme de turism;
– participanţii la reuniuni nu se deplasează în interes personal, deci timpul care este
afectat reuniunilor nu are implicaţii asupra timpului lor de concediu. De regulă, persoanele care
călătoresc în scopuri de afaceri participă anual la mai multe manifestări similare de profil, ce se
desfăşoara în diferite ţări;
– promovarea intensă a unei reuniuni, realizată de organizatorii evenimentelor (articole în
reviste de specialitate, canale mass–media etc.), contribuie la eforturile promoţionale ale
agenţiilor de turism şi ale societăţilor comerciale ofertante de servicii”.

60
 Având conexiuni strânse cu domenii foarte variate, turismul de reuniuni şi congrese,
conferinţe, târguri sau expoziţii s–a evidenţiat, în ultima perioadă, printr–o tendinţă de creştere,
care se află în strânsă legătură cu dezvoltarea economică generală manifestată la nivel mondial,
cu deschiderea de noi pieţe, cu intensificarea relaţiilor şi contactelor internaţionale de toate
tipurile. Organizarea profesionala de conferinţe şi alte evenimente de afaceri poate fi considerată
componenta cea mai eficientă şi mai profitabilă din turism.
Congresele, conferinţele şi reuniunile au loc în centre, hoteluri, teatre şi săli de concerte,
universităţi şi alte instituţii de învăţământ. În anii 1980, când s-a stabilit o tendinţă de apropiere
a activităţilor de congrese şi reuniuni cu cele expoziţionale, a apărut şi s-a extins modelul de
centre de congrese de tip american, prin construcţia de clădiri cu săli de şedinţe mari, utilizate
concomitent şi pentru diverse expoziţii.
O atenţie deosebită merită expoziţiile şi bursele turistice specializate, cu un rol foarte
important în promovarea produsului turistic. Numărul acestora este într-o contnuă creştere:
numai în Europa anual sunt organizate peste 200 de expoziţii şi burse turistice intenaţionale. Cea
mai mare este Bursa Internaţională de Turism (International Tourismus Borse, ITB), care are loc
la Berlin.
În fiecare an, la sfârşitul lunii ianuarie - începutul lunii februarie a avut loc la Madrid
Expoziţia şi Bursa Internaţională de Turism (FITUR), care oocupă un loc aparte în calendarul de
evenimente turistice internationale. Desfăşurându-se la început de an, ea determină preţul şi alte
tendinţe de pe piaţa turismului în noul sezon. În funcţie de atenţia pe care o acordă specialiştii în
domeniu şi publicul larg expoziţiilor diferitor ţări, poate fi previzionată redistribuirea fluxurilor
turistice şi dezvoltarea anumitor centre turistice.
În fiecare an, la mijlocul lunii noiembrie, atenţia industriei turismului şi a publicului din
toată lumea se orientează către Londra. Aici are loc World Travel Market (WTM), o expoziţie de
prestigiu, extrem de profesionistă, având destinaţia pentru contacte directe între experţi din
diferite ţări.
Bursa Internaţională de Turism de la Milano, bine cunoscută în afara Italiei, după
numărul de expozanţi concurează cu cea de la Madrid şi cea de la Londra, iar după suprafaţă -
este a doua după cea de la Berlin. Bursa din Milano adună reprezentanţi ai industriei turismului
din întreaga lume, cea mai expusă fiind Italia, urmate de Franţa, Spania, Germania, Austria şi
Statele Unite ale Americii.
Această expoziţie lansează anual diverse programe tematice, anunţă noi proiecte şi
produse turistice, face prezentări ale celor mai noi tehnologii din domeniul turismului.
Între primele cinci târguri de turism ale lumii a intrat recent şi Expoziţia Internaţională
„Călătorii şi turism” de la Moscova.

Geografia turismului incentive. În economie, termenul incentive desemnează un factor

financiar sau nefinanciar care oferă un motiv pentru un anumit curs al acţiunii. În alte cazuri,
motivul oferă argumente în favoarea unei alegeri, dintr-o serie de posibilităţi. Pachetele incentive
se adresează companiilor care urmăresc motivarea angajaţilor, însă şi a clienţilor şi partenerilor
acestora. Nivelurile mari de performanţă survin ca urmare a gradului înalt de motivare şi prin
aceasta există un profit adus organizaţiei.
În turism există aşa numitele călătorii stimulatoare sau incentive travel – călătorie
efectuată de către angajaţi, agenţi şi dealeri plătită de firmă ca un premiu pentru vânzările
61
achiziţionate sau în alte scopuri, pentru atragerea clienţilor viitori. Oamenii de afaceri
organizează campanii promoţionale în cadrul cărora oferă pentru clienţii lor călătorii, precum şi
reduceri de preţuri pentru transportul cu avionul.
Astfel de călătorii pot avea loc oriunde în lume, de la metropole europene la insule
exotice. Pachetele sunt produse turistice adaptate nevoilor companiei, nevoilor clienţilor sau
partenerilor de afaceri. Se pot oferi de la vouchere de servicii (spa, restaurant, cazare), până la
curse cu maşina pe circuite de Formula 1 sau scufundări cu rechini.

Începutul unor asemenea călători, stimulatoare, a marcat anii 1960 în SUA de unde abia
după 20 de ani s-a extins în Europa şi apoi în Asia.

De atunci se pare că geografia turismului incentive nu sa schimbat iar SUA continuă să

fie principalul „furnizor” de turişti. Aceştia reprezintă 60% din grupurile care sosesc în Europa.
Popularitatea turismului incentive din Statele Unite ale Americii ţine de creşterea cheltuielilor
companiilor americane pentru încurajarea turismului în comparaţie cu costurile de stimulare
pentru angajaţi. Durata călătoriilor insentive este în creştere, direcţiile preferate fiind Mexic,
Marea Britanie, ţările asiatice şi dn zona Pacific.
Călătoriile incentive sunt tot mai frecvente în Europa, iar experienţa arată că acestea sunt
cele mai bune stimulente în cmparaţie cu orice alt produs de consum. Cele mai importante
destinaţii se află în principal pe teritoriul unor ţări europene precum Franţa, Spania, Elveţia,
Austria, Cipru, precum şi în SUA (New York, Florida şi Coasta de Vest) şi insulele din Caraibe.
Segmentul dominant al pieţei tursmulu incentive reprezintă deplasările în grup, în ciuda
reducerii ponderii acestora de la începutul anilor 1980. Numărul de turişti în asemenea grupuri
poate varia de la câteva persoane până la circa o sută. Jumătate din grupuri nu depăşesc 10
persoane, fiind alcătuite din angajaţi cu funcţii executive, de nivel mediu şi superior, precum şi
consumatori obişnuiţi.
Odată cu extinderea acestui segment al pieţei turistice, au apărut şi firme specializate în
organizarea de călătoriilor stinulatoare. Ele oferă asistenţă specializată în dezvoltarea şi punerea
în aplicare a programelor speciale de stimulare a forţei de muncă. De comun acord cu
administraţia firmei turistice întreprinderea planifică şi organizează călătoriile stinulatoare.

Geografia turismului religios

Istoria pelerinajului. Un impact semnificativ asupra fluxurilor turistice exercit

motivaţiile de natură religioasă. Istoria turismului religios numără mai multe secolele, iar
informaţiile sigure privind călătoriile spre obiectivele religioase datează cu perioada antică.
Grecii si romanii antici vizitau locurile sfinte şi temple. Cel mai cunoscut centru religios al
Greciei a fost Delphi. Delphi este un oraş în Grecia antică, casă a Oracolului delfic în mitlogia
greacă, dedicat zeului Apollo şi locuit de nimfa Cassotis, care era venerată în întreaga lume
antică. Vechii greci considerau Delphi ca fiind centrul universului.
În Evul Mediu migraţia pe motive religioase, cu toată amploarea sa, începe să
achiziţioneze noi caracteristici. Pelerinajul ia forme specifice cruciadelor, sub stindardul luptei
împotriva necredincioşilor şi de eliberare a locurilor sfinte creştine.

62
 Pelerinajele se extind în mod semnificativ în sec. XV şi, în special, în sec. XVI, atât prin
creşterea dimensiunii fluxurilor cât şi prin cpeşterea gradului de eteroginitate a acestora. Pentru
mulţi dintre cei care se deplasau în Ţara Sfântă, pelerinajul a servit drept acoperire în realizarea
intereselor lor, uneori foarte departe de religie. Printre pelerini erau nobili care căutau statutul de
cavaleri la Ierusalim, la Sfântul Mormânt, agenţi politici şi militari, comercianţi etc.
În secolul al XIX-lea „călătoriile sacre” încep să ia forme organizate.
În prezent, la fel ca şi acum câteva secole, convingerile religioase reprezintă principala
motivaţie a pelerinajelor. În fiecare an numărul pelerinilor constituie peste 200 de milioane de
oameni, din care circa 150 de milioane de sunt creştini, 20-30 milioane de induşi, 40 milioane de
budişti, musulmani, shintoişti etc.
Din punct de vedere geografic pelerinajul poate fi evidenţiat în 12 macroregiuni:
• Europa creştină;
• America de Nord cu o pondere importantă a creştinismulului şi multe alte religii:
• America Latină dominat de creştinism şi religii locale tradiţionale;
• Africa de Nord dominată de Islam;
• Africa de Vest şi de Est, dominată de Islam dar în care există centre distincte ale
creştinismului şi ale religiilor tradiţionale;
• Asia de Vest dominată de islam cu enclave de creştinism şi iudaism;
• Asia de Sud, cu o proliferare a hinduismului şi a budismului, în care există deaseenea
centre ale creştinismului, jainismului, Sikhismului şi Islamului;
• Asia de Sud-Est în care au ponderi semnificative budismul, islamul şi creştinismul, cu
enclave de hinduism;
• Asia de Est, dominată de budism, confucianism, şintoism şi arii islamice şi creştine;
• Asia Centrală budistă (în principal lamaismă);
• Asia Centrală musulmană.
Fiecare din macroregiunile enunţate este cunoscută prin centre mondiale de pelerinaj care
primesc fluxurile internaţionale de credincioşi şi deseori îmbină funcţia religioasă cu cea
administrativă, industrială, culturală şi turistică. În plus, în fiecare din macroregiuni, există
obiective de cult de importanţă naţională şi locală.
Ierusalim - un important centru religios mondial. Importanţa Ierusalimului este
determinată de faptul că reprezintă un loc sfânt pentru trei religii - iudaism, creştinism şi islam.
Oraşul reuneşte pe teritoriul său o mulţime de edificii religioase, care atrag anual milioane de
credinciosi. Este împarţit în patru cartiere: evreiesc, creştin, musulman şi armean, fiecare cu
punctele sale de atracţie, reprezentate prin Zidul Plângerii, Biserica Sfântului Mormânt, Domul
Stâncii şi moscheea Al- Aqsa.
Evreii, practicând iudaismul, o religie monoteistă, din care a derivat în mare parte
creştinismul, vizitează Zidul Plângerii.
Pentru creştini, Ierusalimul este asociat cu prezenţa pământească a lui Isus Hristos. Cel
mai important element al programului de pelerinaj este Biserica Sfântului Mormânt numită de
ortodocşi Biserica Învierii. Mormântul lui Isus este înconjurat de capele de diferite confesiuni
creştine.
Musulmanii au semnele lor în Ierusalim. Locul de atracţie pentru aceştia este Domul
Stâncii şi Moscheea al-Aqsa - cele mai vechi edificii religioase islamice. Cupola simbolizează
piatra sacră, care, potrivit cultului islamic, Profetul Mohamed s-a înălţat la ceruri.
63
 Centre creştine de pelerinaj. Spre deosebire de Ierusalim, care cuprinde o varietate
uimitoare de conexiuni religioase, cele mai multe centre de pelerinaj sunt asociate unei singure
religii. Lumea creştină, cuprinde mai multe locuri sfinte în diferite regiuni ale globului,
majoritatea dintre ele fiind în Europa: Roma (Italia), Paris şi Lourdes (Franţa), Fatima
(Portugalia), Varşovia (Polonia), Montserrat (Spania) etc. Aceste centre atrag milioane de
pelerini, în speranţa de a vedea evenimente miraculoase sau de a venera sfintele moaşte.
Un loc aparte revine relicviilor legate de suferinţele şi moartea pe Cruce a lui Isus
Hristos. Cel mai renumit dintre ele - coroană de spini – se află la Paris, în catedrala Notre Dame.
Coroana adună un număr mare de pelerini, mai ales în timpul Zilelor Mondiale ale tineretului
creştin.
Un alt centru important pentru pelerinajul cretin este Catedrala din Torino (Italia) unde se
află giulgiul lui Isus, păstrat într-un sicriu de argint blindat. Odată la fiecare 25 de ani, acesta este
expus pentru vizionare iar Torino este vizitat de circa 3 milioane de pelerini.
O altă relicvă – picăturile de sânge, în mod tradiţional atribuite lui Isus Hristos, se află în
oraşul belgian Bruges. O dată pe an, în joia Săptămânii Sfinte, relicva, într-un sicriu frumos de
aur şi argint este scoasă din capelă iar procesiunea solemnă trece prin străzile oraşului, fiind
urmată de mii de pelerini.
Alte centre de pelerinaj, legate de Isus, de Crucea pe care a fost crucificat şi unde pot fi
identificate părţi din „adevărata cruce” sunt: Constantinopol (Istanbul), Alexandria, Damasc,
Antiohia, precum şi Cipru şi Caucaz.
Multe centre de pelerinaj creştin, în special catlic, sunt asociate cu numele Fecioarei
Maria. Începând cu secolul XIX, un mic sat din sudul Franţei Lourdes, unde se presupune că a
apărut imaginea Fecioarei Maria, s-a transformat într-un autentic centru de elernaj. Milioane de
pelerini se adună aici, în anticiparea fenomenelor noi. În prezent Lourdes este al doilea centru
religioe, după Roma, după numărul de pelerini creştini (4,6 milioane anual). Centre naloage
există în Spania, Portugalia, Mexic.
Unele centre de pelerinaj au apărut ca rezultat al prezenţei unor obiecte de cult
miraculoase, făcătoare de mununi. Din punct de vedere geografic, de un interes special de
pelerinaj se bucură unele icoane şi sculpturi ale Madonei Negre, unele pictograme având faţa şi
mâinile acesteia înnegrite de funinginea de lumânări sau de reacţia chimică a vopselei. Unele
statui ale Fecioarei Maria au fost inițial realizate din lemn de culoare închisă. Cele mai
importante şi atractive se află în Austria, Elveţia şi Germania. În Polonia, pelerinii se adună la
Guru Jasna, în faţa icoanei Madonei Negre de la Czestochowa, polonezii considerând-o drept
apărătoarea lor. La unele sărbători Jasna Guru este vizitată de circa 300 de mii de oameni.
Există centre de pelerinaj creştin asociate şi altor nume biblice. De exemplu, este
cunoscută catedrala San Gennaro din Napoli, în capela căreia se află craniul Sfântului Ianuarie,
care are o proprietate misterioasă.
Cel mai mare centru de pelerinaj cretin, cu numeroase obiective sfinte, este Roma. În
fiecare an, oraşul este vizitat de circa 8 milioane de pelerini creştin. „Cetatea eternă” de pe Tibru,
glorioasa capitală a Imperiului Roman, reprezintă una dintre cele mai importante metropole care
se impune prin varietatea de monumente şi obiective religioase care atrag pelerinii. În acest sens
merită să fie evidenţiat Vaticanul, „capitala bisericii catolice”, care se remarcă prin bogăţia
artistică şi valoarea inestimabilă a operelor şi monumentelor. Cuprinde Biserica Sf. Petru – cea
64
mai mare şi mai frumoasă din lume, statuia „Pieta”, Capela Sixtină, palatul apostolic, grădini,
parcuri, muzeele Vaticanului, biblioteca Borgia, Piaţa Sf. Petru cu coloane, pilaştri, statui,
obeliscul lui Caligula etc. Milioane de pelerini se adună aici din toate colţurile lumii.

Centre musulmane de pelerinaj. Musulmanii au centrele lor religioase de pelerinaj. Cel

mai important dintre ele este Mecca din Arabia Saudită. Cuvântul „Mecca” a devenit sinonim al
pelerinajului dincolo de lumea musulmană, deşi doar musulmanilor li se permite să viziteze
oraşul sfânt unde, potrivit învăţăturilor religioase, s-a născut Profetul Mahomed.
Ritualurile încep la Marea Moschee de la Mecca, unde credincioşii musulmani înconjoară
Kaaba, casa lui Allah. Potrivit tradiţiei, orice credincios de religie musulmană trebuie să participe
măcar o dată în viaţă la acest pelerinaj anual, dacă sănătatea îi permite acest lucru.
Kaaba reprezintă un cub mare dur, construit din blocuri de granit de culoare verzuie,
situat în Al-Haram - cea mai mare moscheie din lume în aer liber. În fiecare an aici se adună
circa 2 milioane de oameni. Aceştia intră în templu prin poarta lumii, cu piciorul drept, fără
încălţări, traversează încet pasajele, în vecinătatea cărora se află anumite săli şi nişe în care
familii întregi citesc rugăciuni din Coran. Pelernii se deplasează de şapte ori în jurul Kaaba în
sensul contrar acelor de ceasornic, înainte de a atinge Piatra Neagra pe care o sarută. Musulmanii
fac acest ritual, având corpul acoperit cu două bucăţi de pânză albă de o anumită lungime, numit
Ihram. Călătoria spre Mecca este una din obligaţiile fundamentale ale musulmanilor.
Al doilea centru de pelerinaj musulman, Medina, este situat de asemenea în Arabia
Saudită.
Medina - un oraş modern arab, cu soluri mult mai fertile decât în Mecca, de aceea sunt
prezente spaţii numeroase spaţii verzi. Moscheea din Medina este mai mică decât cea din Mecca
dar la fel de frumoasă, în mijlocul ei fiind îngrădit locul în care a trăit şi apoi a fost înmormântat
profetul.
Centre de pelerinaj budist. Budismul este una din cele trei religii ale lumii, alături de
creştinism şi islam. Îşi are originea în India antică în secolele VI-V. î.Hr. de unde s-a extins
ulterior în Asia de sud-est şi Centrală, parţial în Siberia. Doctrina budistă se bazează pe dorinţa
interioară a omului de iluminare bspirituală (Nirvana), care se realizează prin meditaţe,
înţelepciune şi valori morale înalte.
Budiştii ortodocşi nu realizează pelerinaje în sensul creştinismului sau al islamului, dar
călătorii individuale spre templele lor în căutarea perfecţiunii spirituale. Miile de pelerini budişti
traversează un drum lung şi periculos spre oraşul sfant Lhasa, situat în Himalaya, la o altitudine
de 3650 de metri. Aic se află templul şi palatul lui Dalai Lama – liderul spiritual al budiştilor.
O altă relicvă a lumii budiste este situată în oraşul Kandy (Sri Lanka). În centrul oraşului,
pe malul unui lac artificial, înconjurat de un şanţ adânc, se află templul Dalida Maligawa, care
găzduieşte o comoară inestimabilă – caninul stâna al lui Buddha. Potrivit credincioşilor, această
comoară reprezintă atuul şi principalul garant al suveranităţii ţării.
În fiecare an în perioada iulie - august, în Kandy, au loc festivităţile Perahera prilejuite de
scoaterea din templu a relicvei sacre şi arătată pe străzile oraşului. La ceremonii participă budişti
din toată lumea. Procesiunea de expunere a dintelui lui Buddha este însoţită de muzicieni,
dansatori şi elefanţi în straie de sărbătoare.
În calitate de centre de atractivitate pentru pelerinii budişti sunt numeroasele statui ale lui
Buddha. Acestea ating dimensiuni gigantice şi impresinante. În oraşul japonez Nara, în apropiere
65
de Osaka, în mănăstirea din Todaiji, se află un reper faimos al Japoniei - o statuie de bronz a lui
Buddha cel Mare, cu o înălţime de 16 de metri. Alături de Buddha se află o coloană din lemn, cu
o mică gaură prin care fiecare pelerin încearcă să treacă, fiind convinşi că cei care au reuşit vor
avea succes în rai.
Geografia excursiilor cu tematică religioasă. Alături de fluxurile de pelerini se
formează fluxuri de turişti încadraţi în grupuri de excursionişti cu tematică religioasă. Astfel de
excursii, de obicei, nu se suprapun în timp şi în spaţiu cu călătoriile credincioşilor, sunt alcătuite
din ersoane de diferite vârste şi organizate pe tot parcursul anului. Dacă pelerinul este atras din
motive spirituale, turistul obişnuit călătoreşte şi vizitează locurile sfinte preponderent din motive
cultural-cognitive. Desigur, există excursii la care participă simultan pelerini şi turişti obişnuiţi,
dar organizarea unor asemenea grupuri necesită o pregătire meticuloasă pentru a evita prezenţa
persoanelor străine de credinţă.
Asemenea grupuri de excursionişti domină fluxurile turistice orientate spre Israel, cu
monumentele sale timpurii creştine şi musulmane, de asemenea spre Iordania. În istoria cretină,
acest sppaţiu este menţionat în Vechiul şi Noul Testament, pe aici curge râul Iordan, apele în care
a fost botezat Hristos. Fluxuri turistice importante cu excursionişti având tematic religiosă, sunt
orientate către Grecia - un succesor al Imperiului Bizantin, leagănul creştinismului ortodox, cu
numeroasele mănăstiri montane, cu republica monahala de pe Muntele Athos. Nu sunt neglijabile
şi numeroasele excursii orientate spre Vatican - centrul Bisericii Catolice, iar numărul mare de
obiective religioase din Franţa reprezintă o atracţie importantă pentru doritorii de a lua contacte
cu lumea spirituală religioasă.
În fostele ţări socialiste tendinţa religioasă în turism a luat amploare abia după anul 1990,
ca urmare a reevaluării rolului religiei în societate dar şi a înlocuirii ideologiei comuniste. Astăzi
imaginea de ansamblu în ceea ce priveşte atitudinea faţă de valorile spirituale se schimbă, creşte
interesul faţă de monumentele de cultură religioasă, viaţa bisericii, mai ales ale mănăstirilor, care
au devenit centre importante de atracţie turistică. Religia, prin pătrunderea ei în relaţiile sociale,
deschide noi orizonturi pentru schimburile turistice.

Cursul 9

Geografia turismului în scopuri religioase

Prezintă un anumit interes fluxurile turistice cu caracter teologic, turiştii preferând nu

doar centre religioase monoteiste existente, dar şi ţări cu o istorie bogată politeistă. În acest sens
trebuie menţionat în primul rând Egiptul, la care se adaugă Italia şi Grecia. Un interes religios
aparte îl reprezintă ţările orientului - China, India şi Japonia. Numărul grupuri de turişti-teologi
este relativ mic dar ele extind geografia turismului religios, completând în mod firesc fluxurile
turistice internaţionale.
Creşterea cererii pentru excursii religioase în străinătate a generat apariţia şi existenţa
unor firme specializate în organizarea unor asemenea călătorii în colaborare cu Biserica. Ultima,
având în considerare dimensiunea umanistă a turismului, pentru a atrage un număr cât mai mare

66
de clienţi, a publicat un document întitulat „Rugăciune, iertare, pelerinaje şi aspectele lor artistice
si arhitecturale”, distribuit, în special, în Polonia şi alte ţări din Europa Centrală şi de Est, prin
intermediul presei religioase, cu partenerii de afaceri din turism, expoziţii şi burse. Astfel biserica
şi firmele respective se implică în formarea fluxurilor turistice.
În afară de acestea, în multe din ţările europene există numeroase asociaţii şi organizaţii
nonguvernamentale care acordă o atenţie deosebită dezvoltării şi extinderii fluxurilor turistice cu
tematică religioasă.

Geografia turismului curativ

Turismul curativ poate fi considerat ca cel mai vechi tip de practicare a activităţilor
turistice. Călătoriile în scopuri terapeutice au o istorie veche. Grecii si romanii antici au folosit
izvoarele termale şi locurile cu un climat favorabil pentru refacerea sănătăţii lor. Staţiunile
găzduiau nu doar persoane în suferinţă ci şi oameni sănătoşi care doreau să-şi refacă sănătatea.
În Grecia erau cunoscute staţiunile Epidaurus şi Cos, iar la Roma era cunoscută celebra staţiune
de pe litoral Bailly. Descoperirile arheologice au scos la iveală dovezi ale unei intense practici
curative la Băile Herculane, Germisara (Geoagiu-Băi) sau Ax-les-Thermes.
Necesităţile legate de refacere şi tratament au condus oamenii antichităţii să caute
efectele tămăduitoare ale factorilor naturali, în special a apelor termale şi minerale, ale
nămolurilor şi curei heliomarine. Fluxurile turistice în scopuri curative, din punct de vedere
dimensional, sunt departe de cele ale turismului recreativ, dar sunt în creştere şi în extindere
geografică.
Particularităţile turismului curativ. Turismul curativ se caracterizează printr-o serie de
particularităţi deosebite de celelalte tipuri de turism. Turismul curativ se adresează unei categorii
aparte de persoane, majoritatea aparţinând grupei de vârstă bătrână, când degradarea biologică se
accentuează. Trăsăturile acestui tip sunt următoarele (Cocean.....):
- numărul participanţilor este mai redus decât în cazul turismului de recreere, implicând
doar populaţia suferindă, sau cea dornică de a preveni anumite afecţiuni;
- deşi majoritatea turiştilor se recrutează tot din regiunile urbane, unde rezistenţa
organismului uman cedează mai devreme, creşte ponderea populaţiei rurale (anumite boli nefiind
induse de condiţiile mediului de viaţă, ci de alte cauze);
- spre deosebire de turismul de recreare şi de agrement, cel curativ se desfăşoară cu
oscilaţii nesemnificative, pe întreaga durată a anului, ceea ce limitează mult apariţia „vârfurilor"
la nivelul fluxurilor şi asaltarea ofertei peste limitele ei. Din această cauză el are un caracter
regulat şi poate fi optim organizat;
- distanţa la care se practică depinde de natura afecţiunii şi de poziţia geografică, în
raport cu domiciliul turistului, a resurselor atractive. Astfel, distanţele lungi sunt impuse de aceşti
doi factori, independent de voinţa practicanţilor;
- durata actului recreativ este şi ea dictată de natura afecţiunii şi eficacitatea
tratamentului curativ. In general, perioadele în care se desfăşoară acest tip de turism sunt medii şi
lungi, singurul factor limitativ, pentru afecţiunile mai puţin grave fiind mărimea concediului de
odihnă; eficienţa turismului curativ este mare, datorită faptului că practicanţii sunt nevoiţi să
utilizeze o infrastructură de profil şi să consulte un personal de înaltă calificare, ceea ce ridică mult
67
costul serviciilor;
- în cadrul dotărilor destinate bunei desfăşurări a activităţilor de refacere şi îngrijire a
sănătăţii sunt incluse elemente specifice (saune, băi de plante şi nămol, proceduri de terapie
intensivă, săli de gimnastică recuperatorie etc.).
Piaţa turismului curativ se află într-o permanentă transformare. Staţiunile tradiţionale
încetează să mai funcţioneze în calitate de centre de odihnă şi tratament pentru persoanele
vârstnice, transformându-se în centre polifuncţionale, destinate unei game foarte largi de
consumatori.
Transformările care se produc în staţiunile contemporane sunt condiţionate de doi factori.
În primul se modifică cererea în serviciile terapeutice. Astfel devine o modă modul
sănătos de viaţă, creşte numărului de oameni care-şi doresc o formă fizică foarte bună şi au
nevoie de programe de refacere anti-stres. Acest lucru se referă în principal la peroanele de vârstă
mijlocie care preferă odihna activă, fiind limitată de deficitul de timp liber. Acest segment de
populaţie, pe termen scurt, va fi principalul furnizor de clienţi pe piaţa turismului curativ.
Al doilea factor care participă la reorientarea staţiunilor este reducerea sprijinului
tradiţional, inclusiv financiar, din partea statului. Din această cauză staţiunile sunt nevoite să-şi
diversifice oferta pentru a valorifica noi segmente ale pieţei.
Menţinându-şi funcţia terapeutică, staţiunile diversifică programul de şedere al turiştilor,
organizează evenimente culturale şi sportive, oferind o gamă tot mai largă de facilităţi de
agrement şi servicii de refacere fizică şi psihică.
Principalele tipuri de staţiuni. Staţiunea turistică este localitatea care prin aşezare şi
amenajările sale prezintă interes turistic deosebit. Deşi există mai multe clasificări, în mod
tradiţional, în funcţie de factorul terapeutic, staţiunile turistice sunt clasificate în trei tipuri
principale: balneare, băi cu nămoluri şi climatice.
Staţiunea balneară utilizează în calitate de material terapeutic ape minerale care au
proprietăţi terapeutice şi medicale recunoscute. Acestea sunt folosite în stare naturală, fără nici
un adaos, eliminare sau modificare, în timpul curelor efectuate în structuri de primire
specializate, iar serviciile sunt realizate de personal calificat. Ele sunt recomandate pentru cură
externă (băi) şi internă (de băut, prin inhalare etc.). Apa minerală ajută la vindecarea multor
afecţiuni, printre pacienţi majoritatea fiind suferinzi cu boli ale tractului gastro-intestinal, al
sistemului cardiovascular şi nervos, al sistemului locomotor etc. Staţiunea balneară poate să nu
fie o aşezare umană, ci numai un simplu loc geografic.
Staţiunea climaterică este o localitate care prezintă pe de o parte caracteristici
geografice, atmosferice, meteorologice bine studiate şi precizate (numărul zilelor însorite,
cantitatea de precipitaţii, temperaturile minime, maxime, medii), iar pe de altă parte este dotată
cu instalaţii şi personal necesar pentru efectuarea curelor medicale prescrise fie pentru tratarea
anumitor afecţiuni, fie pentru a asigura refacerea unor organisme surmenate.
Staţiunile climaterice sunt la fel de diverse ca şi climatul propriu-zis. De exemplu, în
zona temperată, pot fi de munte, de litoral, de pădure etc., fiecare dintre ele caracterizându-se de
o combinaţie climatică unică prin condiţiile meteorologice (temperatură, presiune atmosferică,
radiaţie solară etc), care sunt utilizate cu scop curativ. De combinaţia acestor factori depinde
profilul staţiunii. Dacă în cazul staţiunilor forestiere cu climat continental sunt tratate persoane,

68
în principal, cu boli ale tractului respirator superior, astm bronşic, tulburări ale sistemului nervos,
staţiunile montane sunt recomandate pentru formele incipiente de tuberculoză şi anemie.
Cele mai numeros tip de staţiuni climaterice sunt cele de litoral, unde un număr tot mai
mare de turişti combină vacanţa la mare, cu un tratament eficient. Climatul de nuanţă maritimă
permite să facă faţă multor maladii, inclusiv să aibă efecte pozitive asupra persoanelor cu boli ale
sistemului vascular şi osos, ale glandelor limfatice.
Un alt tip de staţiuni, cele cu băi cu nămoluri, sunt amplasate, preponderent, în regiunile
în care sunt prezente resursele respective. Terapia cu nămol este indicată în principal în cazul
patologiilor articulaţiilor, a sistemului nervos de origine traumatica, precum şi în cazul bolilor
ginecologice etc. Datorită metodelor moderne şi tehnologiilor avansate, terapia cu nămoluri are
rezultate foarte bune, ceea ce promovează cu succes creşterea fluxurilor turistice spre staţiunile
respective.
În afara celor trei tipuri majore de staţiuni curative, există un număr mare de staţiuni
mixte, care utilizează mai multe tipuri de resurse curative, cum ar fi apa minerală şi nămolurile,
climatul şi apele minerale şi alte combinaţii. De exemplu, în Asia Centrală (în Turkmenistan şi în
Kazahstan) există staţiuni climaterice în care se practică terapia cu cumâs. Staţiunile mixte sunt
mai solicitate şi au o răspândire relativ mare în Europa, unde se înregistrează o creştere tot mai
accentuată a numărului de turişti.
Turismul curativ în Europa. Principalele regiuni europene ale turismului curativ sunt
localizate în Europa Centrală şi de Est precum şi în Europa de Vest. Fostele ţări socialiste au o
tradiţie bogată în turismul curativ datorită unei game largi de resurse naturale curative, utilizării
eficiente a metodelor moderne de tratament şi de prevenire a bolilor şi reabilitarea pacienţilor.
Preţurile relativ mici pentru serviciile curative şi efectul terapeutic mare, impun avantaje
competitive pe piaţa europeană a turismului curativ.
Liderul european în ceea ce priveşte numărul de sosiri turistice la tratament balnear este
Republica Cehă unde de află cea mai mare şi mai bine cunoscută staţiune la Karlovy Vary.
Potrivit Administraţiei Naţionale a Turismului din Cehia staţiunea este vizitată anual de peste 50
de mii de oameni (pentru tratament) din mai mult de 70 de ţări şi de circa 2 milioane de
excursionişti.
În afară de Karlovy Vary, în Republica Cehă se află una din cele mai vechi staţiuni din
Europa - Teplice, prima staţiune din lume de radon - Jáchymov, staţiunile Marianske Lazne
Frantiskovy Lazne, Luhacovice şi Janske Lazne (unde a fost inaugurat primul sanatoriu din
Europa, specializat în tratamentul paraliziei infantile, etc.).
Cehia este preocupată de măsuri active în promovarea staţiunilor sale pe piaţa turismului
curativ european. În staţiuni se deschid teatre, galerii de artă şi săli de expoziţii, cazinouri şi
cluburi de noapte etc. în vederea extinderii posibilităţilor odihnei active. În acest sens se creează
condiţii pentru a juca tenis, golf, înot, echitaţie, karate, drumeţii şi ciclism. Programele de
tratament se combină cu cele a activităţilor culturale, de divertisment şi educaţionale. În
staţiunile din Cehia sunt organizate târguri, festivaluri de muzică, folclor şi concursuri de canto.
Karlovy Vary este deja un centru tradiţionalul al unui festival internaţional de filme de lung
metraj. Măsurile respective sunt orientate să atragă turişti şi să extindă contingentul lor.
O altă destinaţie importantă a turismului curativ european este Ungaria, numită pe bună
dreptate o zonă a băilor termale, datorită valorificării resurselor foarte bogate de apă termală. În
secolul al XIX-lea Ungaria devine centrul european de hidroterapie.
69
 Tratamentul în staţiunile balneare este una din principalele motivaţii de călătorie în
Ungaria, peste 30% din turiştii străini se încadrează în categoria turismul curativ.
Iată câteva oferte turistice ale Ungariei:
- lacul Velence, cel mai cald lac din Ungaria. Complexul turistic înseamnă un kilometru
pătrat de piscine cu apă termală, la 40 de grade Celsius.
- oraşului Hajduszoboszló căruia i se mai spune „Paradisul apelor termale”. Aqua Pallace
este un complex balnear impresionant, pentru familii, în care se poate face tratament, dar care
oferă şi experienţe exotice: baie tropicală, baie cu gheaţă, baie cu vizionare de filme, baie
romană, baie cu apă de mare si piscină cu tobogan.
- în Câmpia Maghiară de Sud, cunoscută pentru turismul de sănătate şi wellness, cele mai
noi centre balneoturistice sunt la Mako şi Szeged. Pe lângă băile cu apă termală, această regiune
este şi cea mai bogată în evenimente tradiţionale: festivaluri culturale şi gastronomice.
- lacul Balaton, cunoscut pentru apa caldă, ideal pentru a combina tratamentul cu
pescuitul, înotul, schiul nautic, canotajul etc.
Polonia este prezentă pe piaţa turismului curativ prin staţiunile balneare şi climaterice.
Principalele staţiuni balneare de litoral şi de băi cu noroi sunt cele de la Swinoujscie, Kameni-
Pomorski, Kolobrzeg, aşezate la Marea Baltică. Sunt mai puţin cunoscute decât cele din Cehia şi
Ungaria din cauza lipsei de publicitate şi aşezării în vecinătatea unei mări răcoroase.
Situaţia este mai încurajatoare pentru staţiunile climaterice montane. Numărul mare al
acestora constituie o ramură de specializare în domeniul turismului curativ polonez. Staţiunile
montane poloneze sunt concentrate în munţii Sudeţi şi Carpaţi. Pe versantul estic al Beskizilor se
află staţiunea Krynica, cunoscută de-a lungul secolelor în Europa pentru apele sale minerale şi
tratamentul cu nămol, recent fiind transformată într-o importantă staţiune climaterică şi centru
sportiv.
Ia amploare turismul curativ şi în ţări precum Bulgaria, România şi fostele republici
iugoslave. Aceste ţări au acces la mările calde şi oferă programe de tratament curativ în staţiunile
de pe litoral. Croaţia a inaugurat prima şi singura staţiune, de la Ivanic-Grad, în care este
valorificat naftalanul - o varietate de petrol utilizat în scopuri medicinale, în special pentru
tratamentul sistemului locomotor şi al pielei.
Principiile organizării activităţilor turistice la staţiunile balneare şi climaterice din
Occident vin din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind în mare parte valabile şi în zilele
noastre. Persoanelor care sosesc în staţiuni nu li se impune un regim foarte rigid, programul
fiind flexibil şi la alegerea clienţilor.
Majoritatea staţiunilor balneare şi climaterice din Europa de Vest sunt concentrate în ţări
precum Germania, Austria şi Elveţia.
În Germania cele mai importante staţiuni, de valoare internaţională, sunt Baden-Baden şi
Wiesbaden. În afara lor, cele mai bune staţiuni balneare germane cu renume care pot fi
menţionate sunt Badenweiler, Wildbad şi Baiersbronn, situate la poalele munţilor Pădurea
Neagră, Bad Homburg şi Bad Nauheim din apropierea oraşului Frankfurt-am-Main, Aachen în
vestul ţării, etc. Printre staţiunile climaterice, majoritatea sunt montane şi silvice (Quedlinburg,
Oberhof, Fussen), la care se adaugă cele de litoral (Wangerooge Dame, Travemünde
Heiligenhafen, Flensburg).

70
 Staţiunile germane, care primesc anual peste un milion de oameni, aplică programe de
prevenire şi reabilitare la care apelează preponderent cetăţeni din Franţa, Belgia, Luxemburg,
Statele Unite şi Canada.
În Austria cea mai cunoscută staţiune balneară este Badgastayn, situată în partea de sud a
provinciei Salzburg, pe valea râului Gastein. Acesta a fost creată pe baza izvoarelor termale de
radon, fiind încă de la mijlocul secolului XIX de importanţă mondială.
În afară de staţiunile balneare şi climaterice, Austria încurajează dezvoltarea turismului
curativ şi în zonele de litoral lacustru. În fiecare an lacurile Attersee, Mondsee, Ossiacher şi
Toplitsze atrage aproximativ un milion de turişti. În general, mai mult de 20% din sosirile
turistice din ţară sunt în scopuri terapeutice.
Elveţia deţine un număr mai mic de staţiuni decât Germania şi Austria dar turismul
curativ este la fel de popular, cu o precizare că preţurile aici sunt mai mari.
De o reputaţie deosebită, pentru elveţieni dar şi pentru străini, se bucură staţiunile
balneare (Baden, Bad Ragaz) şi, în special staţiunile climaterice montane (Arosa, Davos, St
Moritz, Zermatt, etc.). Este renumit centrul fitoterapeutic Crans-Montana unde se practică terapia
pe bază de plante, ceaiuri de plante şi tincturi pentru creşterea funcţiilor de protecţie ale
organismului şi încetinirea procesului de îmbătrânire. Centrul tratează cu succes afecţiuni de
dermatită, tulburări metabolice, diabet zaharat, boli ale articulaţiilor, tulburări ale sistemului
nervos.
Europa Meridională este reprezentată pe piaţa turismului curativ în principal de Italia,
pentru că Spania, Portugalia şi Grecia dispun, preponderent, de staţiuni turistice de agrement .
Staţiunile balneare ale acesteia sunt concentrate în nord-estul ţării, în regiunea Emilia-Romagna,
precum şi pe insula Ischia, bogată nu doar în ape termale dar şi în nămoluri terapeutice.
Europa Nordică dispune de o reţea modestă de staţiuni turistice curative. În acest context
pot fi menţionate staţiunile climaterice de litoral din Danemarca şi Olanda, la care se adaugă
staţiunile de litoral lacustru din Finlanda, Norvegia şi Suedia.

Turismul curativ din America. Liderul incontestabil, în ceea ce priveşte turismul curativ
din America, este S.U.A. unde majoritatea staţiunilor sunt de tip balneologic. Acestea sunt
disponibile în mai multe state. Cele mai cunoscute staţiuni care valorifică apele minerale sunt
Mammot Springs, Heber Springs, Hot Springs, situate în artea central-sudică a Statelor Unite ale
Americii, în statul Arkansas. Se bucură de o cerere sporită staţiunile climaterice de litoral Long
Beach din apropierea oraşului New York, Hatteras de pe coasta Atlanticului din statul Carolina
de Nord, Miami Beach din Florida, San Diego şi Santa Cruz din California etc. Sunt solicitate şi
staţiunile de litoral lacustru cu toate că cea mai mare parte a americanilor preferă să se trateze şi
să se relaxeze staţiunile din America Centrală, în Barbados, Cuba şi Bahamas.
Turismul curativ din Orientul Mijlociu. Fluxurile turistice în scopuri curative din
Orientul Mijlociu au direcţia „drumului vieţii” spre Marea Moartă. Marea Moartă sau Marea
Sărată are apa cu un conţinut foarte mare de săruri, fiind improprie pentru organismele vii, dar
deosebit de atractivă pentru turişti nu numai pentru baie (menţine corpul la suprafaţa apei), dar şi
pentru terapia unor afecţiuni respiratorii sau ale pielii (psoriazis). Turiştii care vin în staţiunile
israeliene Ein Bokek, Ein Bukek, Ein Gedi, Neve Zohar şi altele, de la Marea Moarta, ştiu că vor
primi tratament terapeutic de calitate.

71
 Zona Mării Moarte are o combinaţie unică de factori terapeutici naturali: apa minerală
termală, nămolurile terapeutice şi mediul biometeorologi special. Toate acestea au un efect
terapeuti pozitiv asupra oamenilor.
Marea Moarta este alimentată de izvoare termale, izvoare minerale şi ape de munte care
transportă nămoluri şi materii organice terapeutice, minerale şi săruri. Acestea sunt stimulatoare
a metabolismului, accelerează circulaţia sangvină şi creşterea parului, relaxează muşchii.
Turismul curativ în Asia, Oceania şi Africa. În ţările Asiatice turismul curativ se
caracterizează printr-o dezvoltare deosebit de modestă. Medicina alternativa, fitoterapia li
acupunctura, deosebit de larg răspândite, nu sunt la fel de atractive pentru turiştii străini.
Australia dispune de o gamă largă de resurse naturale necesare pentru dezvoltarea
turismului curativ. Cele mai importante staţiuni balneare, Daylesford, Mork şi Springwood, sunt
localizate în partea de sud-est a continentului. Sunt cunoscute în lume şi staţiunile climaterice de
litoral cum ar fi Gold Coast, Daydream Island şi Cairns - un loc perfect pentru odihnă şi
tratament. Cu toate acestea, distanţa mare a Australiei de Europa şi America - principalele regiuni
emiţătoare de turişti – limitează dimensiunea fluxurilor turistice din exterior, de aceea staţiunile
australiene sunt orientate preponderent spre piaţa internă.
Turismul curativ din Africa înregistrează o creştere semnificativă, în special datorită
popularităţii tot mai mare a staţiunilor climaterice de litoral din Egipt: Hurghada la Marea Roşie
staţiunea de talie internaţională din Sharm el-Sheikh, de asemenea Dahab si Nuweiba.
În Maroc sunt cunoscute staţiunile Agadir, Mohammedia, Tangier, Al Hoceima etc.
Pe coasta Oceanului Indian sunt amplasate staţiunile din Kenya - Mombasa, Keepin,
Malindi, Lamu, Kilifi.
Există câteva staţiuni în Africa de Sud şi Tunisia, majoritatea ţărilor africane având
resurse şi oportunităţi nesemnificative pentru dezvoltarea turismului curativ.

Cursul 10

Specificul industriei turismului

Fenomenul turistic, prin amploarea sa şi în calitate de sistem de piaţă, funcţionează prin

intermediul aceloraşi mecanisme impuse de cerere şi ofertă, un proces continuu de interacţiune,
adaptare, monitorizare şi coordonare.
După ce anterior a fost examinată cererea turistică şi setul de probleme legate de aceasta,
în continuare vom analiza oferta turistică, comportamentul celor care vin pe piaţă cu produsul
turistic.
Inevitabil, pentru analiza ofertei turistice, este necesară identificarea componentelor
acesteia în vederea definirii industriei turismului ca ramură a economiei mondiale.

1. Conceptul de industria turismului

În literatura de specialitate există mai multe definiţii ale industriei turismului. Una din
cele mai reuşite definiţii în acest sens este considerată cea propusă de Conferinţa Naţiunilor
Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare în 1971. Conform acesteia industria turismului reprezintă o
72
asociere de activităţi de producţie şi non-producţie, care vizează crearea de bunuri şi servicii
pentru satisfacerea nevoilor persoanelor care călătoresc. Nu sunt de neglijat cazurile în care
sintagma „industria turismului” este înlocuită cu sintagma „industria turistică”, fapt care ne face
să presupunem că, prin analogie cu alte domenii economice, cum ar fi industria chimică,
industria metalurgică etc. are dreptul la existenţă. În esenţă, industria turistică reprezintă
componenta ofertă a pieţei turistice şi cuprinde totalitatea întreprinderilor şi dotărilor destinate
producerii de servicii turistice într-o anumită ţară (OMT). Rezultatul cuprinde un ansamblu de
facilităţi şi servicii specifice, grupate în diverse variante într-un tot unic, valorificat în cadrul unei
ambianţe specifice create de factorii naturali şi antropici ai potenţialului turistic dintr-o localitate,
regiune sau ţară.
Noţiunea de „industrie turistică” s-a consacrat în domeniul economic şi a pătruns apoi în
literatura de specialitate tocmai datorită efectului economic pozitiv al activităţii turistice cu
aparat monetar - valutar compatibil cu al unei ramuri industriale de bază, cum ar fi industria
constructoare de maşini, industria chimică etc.
Dacă definiţia enunţată pare a fi acceptată de majoritatea cercetătorilor, dificultăţile apar
în conceptul de industria turismului şi în ceea ce conţine aceasta. Cert este că industria turismului
este strâns legată de alte sectoare ale economiei: industrie, agricultură, construcţii, comerţ,
transporturi etc., care implică participarea la satisfacerea cererii turistice, din ce în ce mai
diversificate şi mai comlexe. În acest sens, este deosebiit de dificilă delimitarea strictă a
sectorului turistic de celelalte sectoare economice.
În general, componentele principale ale industriei turismului, sunt următoarele:
1.Sectorul ospitalităţii, reprezentat de structurile de cazare: hoteluri/moteluri,
Bed&Breakfast/Case de vacanţă, pensiuni, apartamente/vile, condominium/proprietăţi în sistem
time-sharing, sate de vacanţă/centre de vacanţă, centre de conferinţe/centre expoziţionale,
campinguri, spaţii de cazare pe nave, restaurante/cafenele.
2.Sectorul atracţiilor şi evenimentelor, care cuprind: muzee şi galerii culturale, parcuri
tematice şi naţionale, rezervaţii naturale, grădini, situri istorice, activităţi şi centre sportive,
magazine de suveniruri/centre de divertisment/shopping tematic, festivaluri şi evenimente;
3.Sectorul de transporturi, care cuprinde cele mai importante tipuri: aerian, feroviar, rutier
şi naval. La acestea se mai adaugă companiile de închirieri de automobile;
4.Sectorul intermediarilor şi operatorilor turistici. Aici se încadrează tour operatorii,
agenţiile de turism detailiste şi virtuale, organizatorii de conferinţe, agenţii de rezervări şi
organizatorii de călătorii de stimulare;
5.Sectorul organizaţiilor la nivel de destinaţie: oficii naţionale de turism, organizaţii de
marketing ale destinaţiilor, oficii de turism regionale sau locale, asociaţii turistice.

2. Sectorul de transporturi

Deplasarea persoanelor reprezntă trăsătura cea mai importantă a călătoriei, ceea ce face
transporturile un factoe decisiv în dezvoltarea turismului.
Din istoria dezvoltării transporturilor şi a turismului. Schimbările radicale care s-au
produs în sistemul de transporturi în secolul al XIX-lea a marcat începutul dezvoltării turismului
modern. Revoluţia industrială din Europa de Vest şi din America de Nord a determinat apariţia şi
dezvoltarea fără precedent a căilor ferate şi a transporturilor navale.
73
 Consolidarea sistemului de transporturi a contribuit în mod esenţial la extinderea
geografică şi dezvoltarea în continuare a fenomenului turistic. Activitatea turistică s-a intensificat
odată cu creşterea vitezei de deplasare, iar mecanizarea mijloacelor de transport a însemnat o
mare victorie a omului în timp şi în spaţiu. Creşterea vitezei de deplasare a minimizat factorul de
impact al distanţei şi a îmbunătăţit substanţial accesul către zonele turistice receptoare.
Un rol important în dezvoltarea turismului îi revine confortului mijloacelor de transport şi
calităţii serviciilor destinate pasagerilor. Concurenţa dintre companiile feroviare pentru clienţi, a
condus la apariţia la începutul anilor 1870 a vagoanelor de dormit, dotate cu servicii de catering
de primă clasă. De aici distanţele lungi nu mai reprezintă obstacole pentru persoanele care
călătoresc, dar se transformă într-o în călătorii de plăcere, uneori cu elemente distractive.
Revoluţia în transporturi şi perspectivele unei creşteri semnificative a numărului de
călătorii au generat o problemă a cărei soluţie reprezintă un punct de reper important în
dezvoltarea turismului. Faptul că transporturile feroviare, ca investiţie profitabila, în curând s-au
despărţit între mai multe companii, au complicat în mod semnificativ circulaţia călătorilor, în
mod special pe distanţe lungi. Pentru înlesnirea circulaţiei pe căile ferate aparţinând companiilor
diferite, a apărut necesitatea unui sistem de transport integrat, iar odată cu acesta au luat naştere
şi firmele specializate în organizarea excursiilor, care includ şi o gamă largă de servicii. Prima
agenţie de turism „Thomas Cook şi fiul” a fost deschisă în Anglia în anul 1851, iar începând cu a
doua jumătate a secolului al XIX-lea apar agenţii de turism în diverse ţări ale lumii.
Secolul XX a produs o adevărată revoluţie în domeniul petrecerii timpului liber, în mare
parte datorită dezvlotării accelerate a mijloacelor tehnice de deplasare. După Primul Război
Mondial rolul de catalizator al dezvoltării turismului internaţional a fost preluat de transporturile
rutiere, cele feroviare pierzându-şi din rolul de stimulare a turismului internaţional. Spaţiul
turistic fiind limitat de zonele, strict legat de căile ferate, extinderea şi valorificarea unor areale
noi turistice avea nevoie, în continuare, de un mijloc de transport mobil şi capabil să pătrundă
adânc în teritoriu. Acesta putea fi doar automobilul.
Primele automobile erau de viteză mică dar, datorită mobilităţii lor, acestea făceau
accesibil un spaţiu locuit foarte extins, contribuind la dispersia fluxurilor turistice.
Automobilul are şi alte avantaje în raport cu sistemul de căi ferate. Acesta asigură nu doar
libertatea de circulaţie, dar şi o organizare flexibilă a călătorilor. Turistul alege singur traseul,
structurile de cazare şi perioada de călătorie. Astfel, automobilul devine principalul mijloc de
transport pe distanţe mici şi medii, depăşind considerabil transportueile feroviare.
Odată cu dezvoltarea transporturilor rutiere, ia naştere şi se extinde un nou tip de
transport – cel aerian, care cucereşte o poziţie dominantă în transportul de turisti pe distanţe
lungi, de peste 500 km. Spre finele anilor 1930 companiile aeriene din lume asigurau transportul
de persoane pe linii cu o lungime totală de peste 560 de mii de km, iar numărul de pasageri a
depăşit cifra de 23 de milioane.
Evoluţia turismului internaţional a fost întreruptă de al doilea război mondial, care a
generat daune considerabile bazei materiale şi tehnice a turismului, fiind necesară o perioada
relativ îndelungată pentru reconstrucţie şi revenirea la nivelul antebelic al schimburilor turistice.
Între factorii care au contribuit la accelerarea acestui proces poate fi menţionat în mod special
progresul ştiinţific şi tehnologic în transporturi.
După anul 1950 ia amploare dezvoltarea transportului aerian, care a avut o contribuţie
importantă la dezvoltarea turismului, atât de afaceri cât şi de lăcere. Turismul cu avionul a
74
devenit sigur, confortabil, rapid şi, foarte inportant, ieftin. Sub acest aspect pot fi menţionate
două motive:
1. Dezvoltarea extraordinară a tehnlogiilor aeronautice şi, în special, dezvoltarea
avionului cu reacţie (jet).
- primul avion cu jet, TU-104, destinat transportului de călători, a fost construit în URSS,
în 1956 şi avea o capacitate de 70-100 de locuri şi o viteză de 900 km / oră. În curând aeronavele
cu jet au preluat aproape în întregime spaţiului aerian, în 1964, aproape trei sferturi din flota
mondială fiind dotată cu nave cu un motor cu reactie. Acest tip de avin a contribuit la scăderea
costurilor /pasager/km, în comparaţie cu costurile altor forme de transport, în special cel naval.
- a crescut capacitatea de transport a aeronavelor, ceea ce a determinat şi reducerea
preţului de transport (Boeing 747 avea, în 1970, 130-200 locuri, iar în prezent are circa 400).
- începând cu anii 1980 se fac eforturi mari în vederea reducerii zgomotului produs de
avioane şi scurtarea pistelor de decolare şi de aterizare.
2. Creativitatea transportatorilor aerieni dar şi a altor întreprinzători din turism, prin
următoarele exemle:
- introducerea unor tehnici variate de stabilire a preţurilor: vânzări în avans, programe de
zbor frecvent prin care pasagerii beneficiază de mile gratuite adiţionale în transport, în funcţie de
distanţa parcursă, acumulată cu un transportator. Toate acestea contribuie la reducerea tarifelor
zbor şi creterea coeficientului de ocupare a avioanelor.
- includerea în sistemele „charter” a aeronavelor, atât ad-hoc (în week-end), cât şi pe baza
deplasărilor în serie în perioadele de sejur (când navele se află la dispoziţia firmelor de turism pe
întreaga perioadă a sezonului iar uneori chiar tot anul).

Modificările transporturilor aeriene, care au condus la economii financiare şi de timp, au

fost urmate de boom-ul turismului internaţional pentru că destinaţiile îndepărtate au devenit
disponibile unei game mai extnse de persoane care călătoresc. Potrivit Organizaţiei
Internaţionale a Aviaţiei Civile, călătoriile prin itermedul transportului aerian înregistrează un
ritm de creştere anual de circa 6%. În general, una din trăsăturile actuale ale turismului
internaţional este extinderea pieţei transportului aerian şi a fluxurilor de turişti internaţionali.
Aviaţia civilă s-a transformat într-un lider important pe piaţa transporturilor turistice
datorită îmbunătăţirii continue a parcului de aparate de zbor, a structurilor de staţionare şi a
aplicării unei politici adecvate de tarifare. Prin aceste măsuri transportul aerian l-a depăşit pe cel
feroviar, încetinid dezvoltarea transportului rutier şi provocând pierderi semnificative
transporturilor maritime.
În concurenţă acerbă a transortului aerian cu cel feroviar, ultimul a reuşit să se menţină pe
segmentul transporturilor turistice pe distanţa de până la o mie de kilometri. Pentru a evita
pierderile şi a supravieţui transportul ferovair este în cţutarea unor noi forme de servicii turistice.
Aşa a apărut ideea trenurilor turistice, fiind folosite concomitent ca mijloc de transport, cazare,
hrană, divertisment etc. Prin analogie cu căile ferate şi-au modificat oferta transporturile navale.

Etapa contemporană în dezvoltarea transportului şi a turismului. Un nou impuls în

dezvoltarea accelerată a industriei turistice a fost determinat de modificările profunde din
transporturile aeriene referitoare la liberalizarea acestora. Pentru o lungă perioadă de timp, în
ţările dezvoltate, piaţa a fost monopolizată de autorităţile naţionale de transport aerian cum au
75
fost „British Airlines” din Marea Britanie, „Air France” din Franţa, „Aeroflot” din URSS etc).
Aestea aveau semnate acorduri conform cărora pieţele veniturilor din traficul internaţional era
împărţit între ele.
În consecinţă preţurile şi cererea turistică pentru companiile aeriene nu erau printre
priorităţi, la fel ca şi necesitatea implementării unor politici de marketing. Aceeaşi situaţie
caracteriza şi pieţele interne, unde zborurile erau reglementate de structurile statale.
Prima ţară occidentală care a renunţat la reglementarea de stat a transportului aerian a fost
S.U.A.
Liberalizarea transportului aerian a avut un impact direct asupra turismului prin două
aspecte importante:
a) în primul rând au fost ridicate restricţiile privind valorificarea liniilor aeriene. În
consecinţă profiturile mari au făcut industria aeronautică foarte atractivă, generând creşterea
numărului de companii aeriene. Concurenţa dintre acestea a schimbat strategia şi atitudinea lor în
ceea ce priveşte turismul, care este văzută acum ca o piaţă promiţătoare şi de perspectvă pentru
serviciile de transport.
b) în al doilea rând, au fost introduse reduceri avantajoase pentru biletele de avion pe
cursele regulate. Această situaţie a favorizat agenţiile de turism care au început să vândă bilete
pentru avion la preţuri competitive şi să-şi extindă segmentul de clienţi ai companiilor.
Principala consecinţă a liberalizării transportului aerian în SUA a fost reducerea preţurilor
pe liniile aeriene interne şi internaţionale, ceea ce a sporit substanţial cererea pentru transportul
aerian.
Reducerea preţurilor a fost determinată de reducerea costurilor per pasager/km care, la
rândul său, a fost asociată cu o creştere a sarcinii liniilor aeriene. Dacă anterior preţurile biletelor
erau stabilite pe baza a 60% din locurile ocupate, iar pierderile rezultate din neutilizarea celor
40% din locuri erau incluse în biletul de avion, în prezent companiile utilizează o rată mai mare
de încărcare, de circa 70-80%, reducând astfel preţul, dar şi costurile administrative.
Creşterea semnificativă a sarcinii pe liniile aeriene şi reducerea costurilor au fost realizate
prin schimbarea sistemului de rute. Modelul vechi de transport, pe baza zborurilor directe, a fost
înlocuit de modelul „hub and spoke”, iar aeroportul s-a transformat într-un nod (hub) de transport
regional. Modelul constă în a avea câteva aeroporturi între care există curse cu avioane de mare
capacitate (şi rază de zbor), celelalte aeroporturi de dimensiuni mai mici fiind conectate cu unul
dintre aeroporturile principale prin curse (pe distanţe relativ scurte) cu avioane mai mici. Pentru
a călători între două aeroporturi secundare, un călător va ajunge la cel mai apropiat „hub” cu un
avion de mici dimensiuni, apoi va călători spre hub-ul cel mai apropiat de destinaţie cu un avion
de mare capacitate, pentru a parcurge restul distanţei, din nou, într-un avion cu rază scurtă de
acţiune. Acest model se aplică în SUA începând cu mijlocul anilor 1980, în prezent toate
companiile aeriene mari americane având hub-l său.
Modelul central-radial de rute dispune de avantaje atât pentru pasageri, cât şi pentru
operatorii de transport prin creşterea frecvenţei zborurilor şi utilizarea mai eficientă a flotei.
Toate aceste avantaje pot fi obţinute, cu condiţia ca timpul de aşteptare al călătorilor în tranzit în
aeroport să fie redus la minim.
În timp, modelul central-radial, a generat şi unele consecinţe imprevizibile, cea mai
importantă fiind creşterea în continuare a gradului de monopolizare a pieţei transportului aerian
din SUA. De avantajele acesteia s-au folosit mai cele mai puternice companiei aeriene, fiecare
76
dintre ele având propriul nod (hub) de transport de tranzit, accesul altor transportatori a fost
limitat, folosindu-l ca o barieră la intrarea pe piaţă, precum şi la slăbirea concurenţei. În acest
mod, chiar în primii ani de implementare a acestui model, au fost eliminate de pe piaţă companii
precum „Pan American” şi „Eastern” în ciuda faptului că aveau controlul asupra unor segmente
semnificative. În consecinţă, în conformitate cu Legea privind falimentul societăţilor comerciale,
flota şi terminalele acestora au fost achiziţionate de companiile „American Airlines”, „United
Airlines” şi „Delta Airlines”, companii care deţin controlul a circa 60% din piaţa internă a SUA.
Aspectul negativ al procesului de monopolizare constă în creşterea tarifelor la biletele de
avion. Dacă la început liberalizarea transportului aerian era însoţită de o scădere a preţurilor
pentru zboruri, odată cu creşterea gradului de monopolizare tarifele au început din nou să
crească.
În plus, în afară de creşterea gradului de monopolizare, modelul central-radial a condus la
situaţia în care unele oraşe mari au rămas fără comunicaţii aeriene, iar pentru o parte de călători
pentru care zborurile au fost fără escală, acum vor fi nevoiţi să facă escală în aeroporturile
aglomerate centrale.
În aceste condiţii, pe piaţă a intrat o companie aeriană cu un model nou de „zboruri fără
exagerări”, prin care a renunţat la hub-ri şi a început să efectueze zboruri regionale la preţuri
scăzute. Pentru prima dată, această strategie a fost implementată de compania aeriană
„Sautvestern Airlines”, care a deschis câteva linii directe scurte ce leagă Texas de zonele
înconjurătoare. În scurt timp compania şi-a extins activităţile în întreaga ţară, transformânduse
dintr-o companie regională mică într-un concern cu o valoare de peste 4 miliarde USD.
Compania „Sautvestern Airlines”, dar şi alte câteva companii aeriene, şi-au revizuit nu
doar sistemul de rute, dar, de asemenea, întregul sistem de servicii acordate clienţilor:
- a înlocuit biletele cu permise de îmbarcare;
- a renunţat la oferta de produse alimentare şi a băuturilor în timpul zborului:
- a început vânzarea directă de bilete prin telefon.
- oferă un set modest de servicii la preţuri reduse, din acest motiv fiind numite companii
non-originale.
Astăzi acest tip companii aeriene acordă servicii la jumătate din rutele interne americane.
Apariţia unor noi actori pe piaţă a afectat dinamica tarifelor în sensul reducerii acestora,
ceea ce a avut o importanţă deosebită pentru dezvoltarea turismului de agrement şi a celui de
divertisment. Această categorie de turişti, spre deosebire de altele şi în mod special spre
deosebire de oamenii de afaceri, este foarte sensibilă la schimbările tarifelor la biletele de avion.
Pentru aceştia nivelul preţurilor este mai important decât gradul de confort.
Unele dintre inovaţiile aplicate de companiile aeriene non-originale au fost inspirate nu
doar de către transportatorii aerieni din SUA, dar şi din alte ţări. Astfel „United Airlines” şi
„Lufthansa, au trecut la sistemul de transport de pasageri fără bilet, „Singapore Airlines” a
simplificat procedura de înregistrare a pasagerilor care călătoresc spre capitala Malaeziei, Kuala
Lumpur şi oraşul Penang. Aceasta se face pe baza prezentării şi scanării speciale a cardului de
credit, după care pasagerului i se permite să urce la bordul avionului.
Consolidându-și situația financiară pe piață ca urmare a dereglementării, companiile
aeriene nordamericane au declanșat redistribuirea pieței transportului aerian la nivel global. Încă
la inceputul anilor 1990 au și-au dota parcul cu cel mai mare număr de aparate de zbor devenind
liderii principali în ceea ce privește numărul de călători pe plan intern și internațional, Statele
77
Unite promovând o politică a „cerului deschis”. În acest sens era preconizată dereglementarea
transportului aerian și pe rutele internaționale care leagă America de Nord cu alte regiuni ale
lumii, în special cu Europa, și liberalizarea pieței europene a serviciilor aeriene.
În fața avantajelor liberalizării pieței transportului aerian, un grup de state au decis să
aplice, la rândul lor, politica „cerului deschis”, dar și noi reguli în traficul aerian din Europa
Unită, impunând și o politică protecționistă la granițele sale.
În liberalizarea transportului aerian din Uniunea Europeană pot fi urmărite câteva
aspecte:
- începând cu anul 1993 companiile aeriene își stabilesc tarifele independent, fără o
consultare preliminară cu autorităților superioare;
- companiile aeriene se pot deplasa liber în spațiul aerian intern al UE, asigurând servicii
pe orice rută, îndeplinind anumite condiții: cel puțin 51% din capitalul social al acestora se află
în posesia acționarilor cu reședință în țările UE; investiția minimă era 100 de mii de ECU;
aparatul de zbor trebuia să fie înregistrat în țara care eliberează certificatul de navigabilitate;
- aplicarea unui regulament de cabotaj prin care o anumită aviacompanie a unei țări a UE
poate furniza servicii de transport aerian intern în cadrul altui stat membru al UE. Aceste măsuri
au creat condiții reale în vederea liberalizării transportului aerian în UE.

Progresele înregistrate în construcția de aeronave și în modificările mecanismului

economic al funcționării sistemului de transport aerian au condus la necesitatea unor schimbări
structurale în industria turismului. Odată cu extinderea operațiunilor în transportul aerian a fost
necesară și o modernizare a structurilor de cazare, pentru că la un anumit moment acestea aveau
un impact limitativ asupra aviației civile. Gradul de utilizare al capacității aeronavelor devenise
dependent de numărul de locuri din hoteluri și alte structuri de cazare. În aceste condiții,
companiile aeriene au început să pătrundă activ în industria hoteliera, generând mari monopoluri
hoteliere.
Restructurările din zona transporturilor și a structurilor de cazare au inpus modificări
semnificative în zona vânzărilor serviciilor turistice, pentru că o bună parte din firmele turistice
mici nu erau capabile să facă față unui volum de tranzacții în creștere oferit de companiile de
transport. Această nișă a fost înlocuită de companiile mari de operatori în turism cu vânzări en-
gros, capabile să dezvolte și să elaboreze propriile trasee și pachete turistice pe care le oferă spre
vânzare prin sistemul de agențiil de turism.

Cursul 11

Sectorul de cazare și de alimentare

Ce este cazarea? Ca serviciu, cazarea satisface una din nevoile esențiale ale călătorului și
anume nevoia de adapost care poate fi obținut într-o multitudine de variante: reședință secundară,
apel la rude, cunostinte ori prieteni, uneori sunt folosite spații improvizate etc. Toate acestea sunt
impropriu denumite "cazare".

78
 Prin "cazarea" propriu-zisă înțelegem numai adăpostul plătit într-o unitate ospitalieră
specializată, oricât de modestă ar fi aceasta din punctul de vedere al capacității sau al categoriei
de clasificare.
OMT-ul definește ca mijloc de cazare orice spațiu specializat, de locuit, care în mod
regulat sau ocazional este ocupat de turiști pentru inoptare. Conform clasificării internaționale,
structurile de cazare sunt de două categorii – individuale și colective.

Categorii Tipuri Grupe

1.Structuri de cazare 1.1.Hoteluri și structuri 1.1.1.Hoteluri
colective analoage 1.1.2.Structuri analoage
1.2.Structuri specializate 1.2.1.de sănătate
1.2.2.Tabere de muncă și
odihnă
1.2.3.Mijloace de transport în
comun
1.2.4.Centre de reununi și
congrese
1.3.Alte structuri colective 1.3.1.Locuințe destinate
odihnei
1.3.2.Spații de campare

1.3.3.Alte structuri de cazare

colectivă
2.Structuri de cazare 2.1.Structuri individuale de 2.1.1.Locuințe personale
individuală cazare 2.1.2.Camere de închiriat în
case de familii
2.1.3.Spații de închiriat de la
agenții sau persoane private
2.1.4.Spații oferite gratuit de
rude sau prieteni
2.1.5.Alte forme de cazare pe
bază individuală

Structuri de cazare colective. În această categorie pot fi incluse hotelurile și structuri

analoage, struturile specializate și alte structuri de cazare colectivă. În fiecare dintre acestea
numărul de locuri ar trebui să-l depășească pe cel minim stabilit, are un singur management
construit pe o bază comercială.

Hotelul este principala unitate comercială de cazare a turiștilor, omologată, care oferă
camere sau apartamente mobilate pentru a fi închiriate unei clientele de sejur (săptămânal sau
lunar) sau ocazional. El poate fi utilizat pe tot parcursul anului sau numai de-a lungul unuia sau
mai multor sezoane anuale.

79
 Definiția cuprinde elemente indispensabile perceperii corecte a noțiunii de hotel și anume
faptul ca este vorba despre o unitate comercială, al carei principal produs este cazarea.
Există mai multe clasificări ale hotelurilor. În teorie și în practică, în industria hotelieră
este uzuală diviziunea hotelurilor în anumite categorii, pe baza dotărilor și a serviciilor pe care le
oferă. Prin aceste clasificări se stabilește categoria standardului serviciilor. Pe baza de certificării
serviciilor oferite fiecărui hotel i se atribuie un anumit rang (categorie), care depinde de
caracteristicile cantitative și calitative ale clădirii, numărul de camere, infrastructură precum și de
sortimentul de servicii primare, complementare și conexe, calificarea personalului, cultura
serviciilor.
Categoria valorică a hotelului se reflectă în prestigiu, componența clientelei și nivelul
prețurilor și îi permite turistului să se irienteze pe piața ofertei turistice, să compare prețul și
calitatea serviciilor. Pe de altă parte administrația stabilește nivelul fiscalității în funcție de
categoria hotelului, politica de deyvoltare și de investiții.
Clasificarea hotelurilor în majoritatea țărilor europene revine în competența structurilor
de stat și reprezintă obiectul adoptării unor legi speciale. Există și situații în care stabilirea
categoriei hotelului se face de comun acord între reprezentanții industriei hoteliere și proprietari.
Multe din lanțurile hoteliere, asociații și sindicate au clasificări proprii, existând o multitudine de
sisteme de divizare, inclusiv în sistem de stele (de la una la cinci), de litere (A,B,C,D), margarete
etc. Diferențele sunt determinate nu doar de simbolistică și numărul de categorii, dar și de nivelul
standard al serviciilor și provin din din caracteristicile istorice, culturale ale statelor, de tradițiile
naționale, datini și obiceiuri.
Numeroasele tentative ale OMT şi ale altor organisme internaţionale de a introduce o
clasificare unitară, la nivel mondial, au eşuat o problemă complicată, în afară de hoteluri, fiind şi
existenţa unei game largi şi de alte tipuri de cazare, fiecare cu propriile sale caracteristici.
OMT recomandă utilizarea sistemului de stele în clasificarea hotelurilor, având în vedere
dimensiunea camerelor şi planificarea acestora, echipamentele şi dotările, existenţa de alte
facilităţi şi servicii pentru petrecerea timpului liber sau pentru activitatea oamenilor de afaceri.
Deşi este cel mai răspândit, sistemul de clasificare după numărul de stele, nu este universal.

În ciuda diferenţelor existente, hotelurile de aceeaşi categorie oferă un nivel aproximativ

similar de facilităţi şi de servicii. Hotelurile de categorie superioară, pe lângă camerele
confortabile, dispun, de obicei, de saloane spaţioase, baruri, restaurante cu bucătărie specifică,
naţională, săli de spectacole şi conferinţe dotate cu traducere simultană, discoteci, saune, piscine,
bowling şi alte facilităţi pentru recreere şi sport etc.
Clasificarea hotelurilor, pe baza unui set de cerinţe referitoare la baza materială a unităţii
şi la starea de funcţionare a acesteia, în aceeaşi măsură ia în considerare calitatea şi standardul
serviciilor. Un nivel înalt al recepţiei şi organizării şederii turistului înseamnă, respectiv, o
categorie de clasificare mai înaltă a unităţii de cazare.

Calitatea serviciilor hoteliere din lume este monitorizată de compania internaţională The
Leading Hotels of the World, care are 24 de birouri regionale şi reprezintă peste 430 de hoteluri
şi staţiuni turistice din lume. Aceasta este un consorţiu full-service hotel care oferă vânzări şi
relaţii de marketing, publicitate, servicii financiare, de control a calităţii serviciilor şi inspecţii
(Fyall, Alan; Garrod, Brian,2004). Compania nu este un lanţ hotelier pentru că hotelurile
80
acesteia, de obicei, independente, unele sunt proprietăţi individuale, care fac parte din lanţuri
hoteliere diferite.
Compania evaluează performanţa hotelurilor şi a lanţurilor hoteliere, le prezintă pe cele
mai bune dintre ele, cu o scurtă descriere, imagini, localizare, numărul de camere şi tarife într-o
publicaţie anuală. The Leading Hotels of the World a format alianţe strategice cu un alt consorţiu
similar, Relais & Châteaux, fiind un exemplu de marketing afiliat.

Ultimii 20-25 de ani ai sectorul hotelier au fost marcaţi de apariţia unei noi categorii de
hoteluri, aşa-numita clasă economic (budget/economic hotels), care oferă cazare mai ieftină,
având un grad înalt al confortului, făcându-şi un renume pe piaţa turistică din multe ţări
Occidentale, în special în Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi Franţa. Ele oferă un
standard ridicat de servicii, asigură un sejur confortabil în camere la tarife rezonabile.
Avantajele acestei categorii de hoteluri sunt faptul că reducerea costurilor nu se realizează
în detrimentul calităţii serviciilor, dar prin introducerea unor condiţii de economisire mai
accentuate. Hotelurile Economy Class se evidenţiază prin caracterul tipizat al construcţiilor,
simplitatea de proiectare şi lipsa unui decor interior rafinat. Aşezate la marginea oraşelor, unde
terenul este mult mai ieftin, aceste structuri de cazare oferă o gamă limitată de servicii, făcând
economii, în special, pe seama sectorului alimentar, a cheltuielilor cu salariile, reducerea
personalului administrativ la jumatate. Aceste măsuri le-au permis să reducă tarifele pentru
cazare cu 20-50%, fără a-şi diminua profitabilitatea, gradul de ocupare fiind peste 80%.
În funcţie de dotări şi caracteristicile serviciilor ferite, hotelurile, la rândul lor pot fi
diferenţiate în hoteluri de tip general, de tip apartament, moteluri, hoteluri-resort, cluburi care
oferă condiţii de înnoptare etc.
O nouă tendinţă în evoluţia structurilor de cazare o reprezintă dezvoltarea unei reţele de
hoteluri de tip „resorts” (din engleză resort -. staţiune). Acestea sunt localizate, de obicei, în
locuri pitoreşti, de-a lungul coastelor maritime, înconjurate de o zonă verde, de grădini tropicale
sau parcuri. Succesul comercial al acestui tip de hotel a fost determinat de „all inclusive”. Oferta
acestora cuprinde pachete de servicii în care este inclusă cazarea, masa, divertismentul, deseori
accesul gratuit la baruri, precum şi bilete de avion la preţ redus, excursii. Vacanţa confortabilă şi
relativ ieftină, combinată cu serviciile de transport bine organizate, posibilitatea de a lăsa sub
supraveghere copiii şi animalele de casă, precum şi alte dotări suplimentare - toate acestea fac
„resorts”- ul foarte atractiv pentru turişti, în special pentru cei cu venituri medii.
Reţeaua lor este în continuă creştere, iar lupta pentru client impune o extindere a gamei
de servicii, aducând pe piaţă noi oferte.
În paralel cu hotelul clasic, cu un personaldestul de extins şi care oferă o gamă largă de
servicii şi un nivel ridicat de confort, în Statele Unite ale Americii, a apărut şi a a devenit
deosebit de popular un tip aparte de hotel – motelul, la începutul secolului XX, când au început
să fie construite de-a lungul drumurilor structuri de cazare cu dotări şi servicii elementare,
utilizate în principal de fermieri.
Prin urmare, termenul „motel” este de origine americană şi provine de la expresia „motor
hotels”, ceea ce semnifică „hotel pentru automobilişti”. Primul motel a apărut în jurul anului
1913, în statul Arizona din SUA.
Definiţia acestuia, conform normativelor româneşti, este următoarea: motelul este
unitatea hotelieră situată de regulă în afara localităţilor, în imediata apropiere a arterelor intens
81
circulate, dotată şi amenajată atât pentru satisfacerea nevoilor de cazare şi masă ale turiştilor, cât
şi pentru parcarea în siguranţă a mijloacelor de transport. Motelul trebuie să aibă cel puţin 10 de
camere, atât single, cât şi duble, şi trebuie să furnizeze servicii de catering.

În afară de nivelul de dotări, de gama şi calitatea serviciilor, unitţile hoteliere sunt diferite
şi sub aspectul formei de proprietate. Din acest punct de vedere hotelurile pot fi de stat,
municipale şi private, ultima având cea mai mare pondere pe piaţa serviciilor turistice. În Statele
Unite, alături de structurile private de cazare, o largă răspândire o au unităţile hoteliere
departamentale, precum şi cele de tip condominiu (hotelul format din imobil şi teren cu una sau
mai multe constructii, dintre care unele proprietăţi sunt comune, iar restul sunt proprietăţi
individuale, pentru care se intocmeşte o carte funciară colectivă şi câte o carte funciară
individuală pentru fiecare unitate individuală aflată în proprietate exclusivă, care poate fi
reprezentată de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie, după caz).
Modificările care se produc în relaţiile de proprietate sunt reflectate în sistemul de
condominiu, în cazul în care mai multe persoane deţin în comun activele în cauză. Sistemul
respectiv este utilizat pe scară largă în Occident prin ceea ce se numeşte timeshare.
Timeshare este închirierea pe termen lung a unor structuri de cazare cu dreptul de a le
utiliza într-un anumit interval de timp (de exemplu, o săptămână pentru 30, 40,50 de ani sau mai
mult, anual). În acest sens, a timeshare-ului clasic, există un certificat de proprietate pe o anumită
perioadă de odihnă. În unele ţări timeshare-ului poate fi transmis prin moştenire sau moştenit şi
face unei garanţii imobiliare, a gajului sau cesiunii.
Acest sistem de „proprietate de vacanţă”, apărut iniţial în Europa, a fost îmbunătăţit în
Statele Unite ale Americii. Alături de sistemul clasic imobiliar şi serviciile de cazare în hoteluri,
în calitate de obiect al vânzărilor apare unitate intermediară - apartamentele din staţiunile
turistice, a căror utilizare este limitată la una sau câteva săptămâni în cursul anului. Piaţa propriu-
zisă a timeshare-ului s-a format mult mai târziu şi nu există în ultimii 20-30 de ani, de când au
devenit posibile operaţiunile de schimb a acelor săptămâni.
Timeshare-ul de astăzi constă din vânzarea de apartamente pentru perioada de odihnă şi
operaţiunile de schimb prin intermediul companiilor speciale - Resort Condominium
International, Interval International etc. Cu ajutorul acestora, pentru un anumit comision, pot fi
îmbunătăţite condiţiile de odihnă prin alegerea unor apartamente potrivite, a perioadei şi a
locului de vacanta. Este firesc ca o regiune mai solicitată să poată fi schmbată cu una mai puţin
prestigioasă, mărind perioada şederii în staţiune. De exemplu, o săptămână în Insulele Canare
este echivalentă cu două săptămâni în Canada sau trei săptămâni în Australia, Noua Zeelandă sau
Africa de Sud.
În afară de proprietarii de timeshare-uri şi a companiilor care realizează schimburile de
săptămâni de vacanţă, participanţii la afacerile de timeshare-uri sunt proprietarii structurilor de
cazare (a apartamentelor), destinate pentru organizarea vacanţelor în cluburi, dezvoltatorii
proiectelor - timeshare, companiile de marketing, responsabile de promovarea şi vânzarea
produselor de timeshare pe piaţă, companiile responsabile de gestionare şi de întreţinere. Bursele
turistce specializate se ocupă de vânzarea certificatelor de proprietate asupra săptămânelor de
vacanţă respective, achiziţionate anterior de la proprietari, pentru un anumit comision. La
elaborarea şi vânzarea produselor de timeshare sunt consilieri profesionişti, avocaţi, analişti
financiari etc. Participanţi indispensabili ai pieţei de timeshare sunt asociaţiile comerciale şi
82
profesionale a operatorilor şi dezvoltatorilor de proiecte, companiile care menţin standardele de
piaţă în temeiul legislaţiei existente şi pentru a face lobby în organele administrative şi de stat.

Timeshare-ul în ţările occidentale oferă proprietarului său o mulţime de avantaje în

comparaţie cu imobilele conventionale, supuse unor taxe mari şi costisitoare de întreţinere, fiind
disponibile doar pentru bogaţi. Persoanele cu venituri medii utilizează serviciile hotelurilor mai
ieftine. Cu toate acestea, sistemul resectv de cazare nu oferă economii considerabile de costuri,
care se realizează prin sistemul de „segmentare a timpului”. Banii cheltuiţi pentru cazare în
hoteluri nu pot fi restituiţi în timp ce proprietăţile pot fi vândute, închiriate, etc.
Geografia afacerilor de tip timeshare este într-o continuă extindere. Multe regiuni
receptoare asociază acest tip de afacere cu reducerea variaţiilor sezoniere, creşterea economică
de durată şi îmbunătăirile perspectivelor pentru investiţii şi ocuparea forţei de muncă în turism,
finanţe şi alte sectoare ale economiei. În prezent reţeaua cluburilor de tip timeshare cuprinde
peste 90 de ţări iar deţinătorii de „proprietăţi de vacanţă” trăiesc în aproape 200 de state.
Afacerile de tip timeshare prosperă doar în cazul în care există condiţii adecvate, în
special acolo unde este asigurată protecţia juridică a consumatorului. În Europa drepturile
proprietarilor de timeshare-uri sunt cuprinse în directivele Parlamentului European, în legislaţiile
naţionale etc.

În conformitate cu tabelul enunţat anterior, OMT-ul mai identifică un grup de structuri de

cazare similare hotelului. La fel ca şi hotelurile, acestea sunt organizate pe principiul numeric şi
oferă o listă numerotată de servicii obligatorii. Aici pot fi menţionate pensioanele, casele de
închiriat, căminele turistice etc.
Structurile specializate sunt, de asemenea, destinate deservirii turiştilor, unitatea de bază
fiind locuinţa, dormitorul colectiv sau locul de campare. Deşi oferă servicii de înnoptare, funcţia
de cazare turistică nu este prioritară.
Printre alte structuri de cazare colectivă pot fi incluse, în primul rând, locuinţele,
destinate pentru odihnă - complexe de case sau vile, acestea având un management comun şi
oferă servicii hoteliere limitate. Tot în această categorie sunt prinse amplasamentele pentru
camping şi cele din estuare pentru navele mici.
Camping-ul - teren amenajat pentru campament, dotat cu echipamente speciale,
alimentate cu apă, canalizare, desemnată pentru locuri de parcare, precum şi pentru inspecţiii de
rutină, spălarea şi repararea vehiculului, şi care furnizează o gamă largă de informaţii, servicii de
petrecere a timpului liber şi shoping. În funcţie de calitatea şi gama de servicii pe care le oferă,
acestea pot fi clasificate în categorii, de obicei, de la una până la patru stele. Cele de categorie
superioară dispun de terenuri de tenis, piscine, saune, etc. în esenţă, fiind transformate în centre
de petrecere a timpului liber. În afară de dotările cu obiecte de sport şi de divertisment,
campingurile dispun de unităţi de alimentaţie, de comerţ şi spălătorie, oficii poştale etc. astfel
încât pot fi catalogate drept hoteluri multifuncţionale pe tot parcursul anului.
Schimbări considerabile se produc şi în repartiţia turiştilor în cadrul campingului. În locul
corturilor personale sau inchiriate vin utilitarele turistice sau rulotele.
Ultimul grup de alte structuri de cazare colectivă este constituit din cămine turistice,
hoteluri pentru tineri, şcoli şi cămine studenţeşti, casele de odihnă pentru bătrâni şi obiective
similare cu semnificaţie socială.
83
 Structuri individuale de cazare. Posibilităţile de cazare individuală sunt deosebit
variate: locuinţe personale, camere închiriate în case de familii, spaţii închiriat de la agenţii sau
persoane private, spaţii oferite gratuit de rude sau prieteni etc.

Alimentarea în sistemul de servicii turistice. Nevoile fiziologice de hrană ale turiştilor

sunt satisfăcute de unităţile de alimentaţie publică sau private, foarte diferite după forma,
dimensiunea sau calitatea serviciilor. În industria turismului serviciile de alimentaţie sunt
furnizate de restaurante, cafenele, baruri, cantine, etc. La fel ca şi structurile de cazare turistică,
şi unităţile de alimentaţie publică sunt clasificate în funcţie de cultura şi calitatea serviciilor,
bucătărie şi sortimentul produselor oferite, numărul de locuri, etc.

În practica turistică internaţională, de obicei, alimentaţia este asociată cazării. Costurile

acesteia, împreună cu cazarea, sunt incluse în tarifele hoteliere, turistul având posibilitatea
alegerii unei camere în complex cu una, două sau trei mese, respectiv Continental Plan (cazare
şi mic dejun), Modified American Plan şi American Plan. Multe hoteluri operează European
Plan, ceea ce reprezintă tariful hotelier, determinat doar de costul de cazare fără masă. Turiştii
sunt liberi să aleagă tipul unităţii de alimentare la fel ca şi bucătăria acesteia.
Există, de asemenea, diferenţe senificative şi în forma serviciilor oferite de unităţile de
alimentare:
- sistemul „a la carte” reprezintă libera alegere a diferitpr feluri de mâncare de către client
din meniul restaurantului;
- sistemul „table d'hote” oferă pentru toţi clienţii un meniu unic, alegerea alimentelor
potrivite;
- sistemul „bufet” oferă o liberă alegere a produselor alimentare oferite autoservire.

Turiştilor li se oferă servicii de hrană şi băuturi, nu doar în locarile enunţate mai sus, dar
şi în timpul deplasării cu transporturile aeriene, ferviare, navale sau autocare.

Abordărle privnd sectorul serviciilor alimentare nu ot fi cmplete fără o analiză a

dimensiunii culturale a agrementului turistului. Unităţile de alimentare oferă turiştilor nu doar
caloriile necesare întreţinerii fiziologice, dar de asemenea, oferă oportunităţi şi acţiuni
distractive.
Mulţi turişti aleg trasee turistice speciale care ţin de aspecte culinare şi excursii legate de
anumite băuturi (un exemplu ar fi „dumul vinului”) sau pentru a explora bucataria din diferite
regiuni sau ţări ale lumii. Asemenea călătorii sunt asociate cu obiceiuri locale, de multe ori
devenind petreceri sau festivaluri folclorice. În Germania sau Cehia, de exemplu, sunt frecvente
vizitele la unităţile în care se consumă bere, în Spania se fac plimbări prin baruri pentru a gusta
sau degusta mâncăruri uşoare care se oferă la vin şi la bere.
Sunt desebit de populare între turişt restaurantele etnografice în care aspectele
tradiţionale se manifestă atât în arhitectura localului, cât şi în hainele chelnerilor, în repertoriul
orchestrei, precum şi în varietatea de mâncăruri şi băuturi. Alegerea acestora reprezntă o armonie
a cercetării şi a marketing-ului, uneori nu sunt excluse şi riscurile sau eşecurile. În astfel de
84
cazuri, restaurantele, de obicei, nu se limitează doar la actualizarea temei sau a meniului. Este
inerentă reconstrucţia clădirii, angajarea unui nou personal, achiziţia de noi tacâmuri în
corespunde cu subiectul selectat, elaborarea unui nou program de divertisment. Acest tip de
modificare este, de obicei, foarte scump, de aceea cu mult timp înainte de a începe, se elaborează
un plan financiar pentru punerea în aplicare soluţiilor eficiente.
Acest segment al industriei turismului, în lupta consecventă de zi cu zi pentru cucerirea
clientelei, continuă să se modifice şi să evolueze. Se elaborează noi reţete, se implementează noi
echipamente, mai productive şi mai eficiente, se perfecţionează sistemele de management şi de
marketing.

Cursul 12

Sectorul de distracţii

Divertismentul nu reprezntă doar distracţie şi plăcere dar, de asemenea, la nivel mondial,

este o industrie cu investiţii de miliarde de dolari, în creştere de la un an la altul, fiind una din
principalele motivaţii în turism. Oamenii călătoresc pentru impresii de neuitat, pentru noi emoţii
pozitive şi senzaţii tari. Pentru satisfacerea acestor nevoi umane sunt create mijloacele şi
activităţile de divertisment.
Mai frecvent divertismentul cuprinde doar rogramul unei excursii prin vizite la muzee,
obiective turistice istorice şi naturale, excursii în jurul oraşului sau a localităţii. Acestea pot
include, de asemenea, şi alte activităţi educative sau de divertisment cum ar fi mersul la
cumpărături sau jocurile de noroc.
În staţiunile turistice şi hotelurile reprezentative, pentru distracţia turiştilor, este angajat
personal special de animatori.
În faimosul „Club Med”, care cuprinde 105 sate turistice în toate colţurile lumii şi
dispune de două, foarte mari şi bogate nave cu pânze, există mai multe şcoli de instructori pentru
petrecerea timpului liber. Aceştea (gentil organisateur sau Gio), sunt recrutaţi din rândul
persoanelor bine educate, sociabile şi care urmează o anumită filozofie de viaţă prin respectul
faţă de individualitatea şi personalitatea oamenilor. Persoanele respective vorbesc fluent mai
multe limbi străine, au ablităţi muzicale şi de dans.
Gio sunt preocupaţi de formalităţile necesare, oferă diverse servicii, în perioada de
agrement devenind prieteni pentru oaspeţi: antrenori pemtru activităţi sportive, interlocuitori sau
parteneri de dans în discoteci şi cluburi, dădacă pentru cpii etc.
Trăsătura distinctivă a clubului este reprezentată de relaţiile foarte apropiate dintre turişti
şi personalul angajat, ceea ce transform vacanţa în acest sistem foarte atractivă şi dorită.
Conceptul unic al serviciilor, de manieră internaţională, a generat rezultate foarte bune, în fiecare
an fiind solicitat de peste 2 milioane de turişti, însumând aproape 2 miliarde USD din vânzările
de servicii.
Un loc aparte în industria de divertisment, la nivel mondial, ocupă parcurile tematice
care, în ultimul timp, au devenit un concurent serios destinaţiilor tradiţionale, cu multe obiective
istorice şi culturale. Ideea de parcuri tematice îşi are originea în Europa, fiind pusă în aplicare rin
aşa numitele parcuri de distracţie, care au existat în multe din capitalele europene la sfârşitul
85
secolului al XIX-lea. Modelul modern al parcurilor tematice sunt, de asemenea, rgnare din
Europa deşi, de obicei, creatorul acestora este considerat Walt Disney, regizor de film american,
animator, artist şi producător. Potrivit unor date, în 1952, cu trei ani înainte de deschiderea
„Disneyland”-ului, corporaţia „De Efteling” a construit un parc pe motive de basme europene în
sud-vestl Olandei. Cu toate acestea, reţeaua de parcuri tematice de pe bătrânul continent s-a
dezvoltat lent şi la o scară de modestă, luând amloare în SUA şi apoi s-a răspândit peste tot în
lume.
Primul parc tematic a apărut în SUA, la mijlocul anilor 1950, atunci când parcurile
tradiţinale de agrement, deosebit de populare în rândul americanilor, au intrat în declin, fiind
eliminate treptat de pe piaţa serviciilor turistice şi înlocuite de parcurile tematice, mai moderne
de tipul „Disneyland” sau „Six Flags”.
Declinul lor a fost determinat, în mare măsură, de politica necugetată a preţurilor: pentru
a atrage un număr cât mai mare de vizitatori au fost stabilite taxe foarte mici de intrare, aproape
simbolice, în timp ce pentru fiecare atracţion trebuia să cumpere un bilet separat. Această situaţie
crea un mare inconvenient pentru turişti, mai important fiind percepţia de a fi înşelaţi. Politica
preţurilor şi absenţa unei politici adecvate de protecţie a obiectivelor de divertisment a avut o altă
consecinţă negativă: parcurile s-au transformat treptat în locuri în care se adunau oamenii străzii,
ceea ce descuraja vizitarea lor.
În plus, vechiul sistem de organizare a agrementului s-a dovedit a fi foarte rigid în oferta
turistică, parcurile n-au reuşit să se conformeze cu preferinţele şi cerinţele noi ale americanilor
în ceea ce priveşte agrementul, datorită utilizării în masă a automobilului ca mijloc principal de
deplasare. Acum, în week-end, oameni se deplasau în natură, în mediul rural. Parcurile publice
sportive, fiind situate în spaţiul urban, nu mai asigurau o odihnă decentă pentru populaţie, una
din probleme fiind şi cea a locurilor necesare pentru parcare.
În aceste condiţii situaţia este agravată şi de creşterea preţurilor la terenuri, echipamente
şi a foţei de muncă, parcurile nefiind capabile să reziste în faţa concurenţei cu alte facilităţi de
agrement (cinematografe, patinoare, piscine, etc), şi-au modificat funcţionalitatea prin extinderea
centrelor comerciale.
Declinul parcurilor tradiţionale, cu ofertă modestă destinată copiilor, adolescenţilor,
comerţului şi alimentaţiei ieftine, a fost urmat de un nou concept fundamental diferit, de
petrecere a timpului liber, alicat în sistemul nou de parcuri tematice. Subiectul fascinant, fie că
este vorba de imersiune în „Land of Dreams” sau în adâncurile miraculoase ale mării, formează
sau constituie baza şi filosofia activităţii parcului.
Aşa cum este conceput de către organizatori, în special de W. Disney, parcul tematic
reprezintă un centru de agrement, recreere şi divertisment de familie, ceea ce determină, în mare
măsură, alegerea temei. Pentru a atrage persoane de diferite vârste şi în special populaţia adultă,
tematica parcului trebuie să conţină nu doar caracter distractiv, dar, de asemenea, caracter de
natură informaţională şi educaţională.

86
 Astfel, dacă iniţial parcurile ofereau informaţii generale vizitatorilor prin excursiile
organizate, ulterior aceste instituţii şi-au reorganizat activitatea, canalizând-o pe un făgaş care
ţine mai mult de un proces veritabil instructiv-educativ. Parcurile tematice alocă fonduri
substanţiale procesului educativ, creând şcoli speciale care oferă cursuri cu profesori invitaţi,
editează manuale pentru cursurile respective. O parte din programele educaţionale cuprind o
plajă foarte largă de studii, unele sunt concepute pentru copiii din diferite grupe de vârstă, altele
organizează seminarii pe termen scurt pentru adulţi. Programele educaţionale sunt foarte diverse
– de la cursuri de topiary şi până la o serie de seminarii privind teoria şi practica de management.
Aceste modificări, sub aspect educaţional, impuse de administraţiile parcurilor tematice, au
produs rezultate benefice, în prezent majoritatea vizitatorilor fiind persoanele mature.

Multe din parcurile tematice găzduiesc expoziţii de realizări în domeniul ştiinţei şi

tehnologiei, unde companiile din domeniu îşi expun diverse proiecte cu tentă futuristă, care se
asociază cu activităţile de divertisment. Toate acestea la care se adaugă şi numeroasele programe
educaţionale, sunt foarte populare între vizitatori şi, potrivit experţilor, tendinţa nu poate fi decât
una – de transformare a parcurilor tematice în centrele educaţionale.
În afara conceptului original, parcurile tematice mai au o serie de alte avantaje faţă de
parcurile tradiţionale, oferindu-le o recunoaştere largă. Spre deosebire de centrele de agrement şi
divertisment obişnuite, parcurile tematice de agrement sunt situate în afara zonei urbane.
Estimările arată că pentru funcţionarea profitabilă acestea trebuie să fie localizate la cel mult
două ore distanţă de centre urbane cu o populaţie de 5-6 milioane de locuitori sau la o oră
distanţă de un centru mare turistic.
Cele mai multe din parcurile tematice sunt construite pe spaţii verzi şi terenuri degradate,
unde preţurile sunt mai mici decât în oraşe, dar şi posibilităţile de extindere mai facile, având
suprafeţe foarte mari (de ordinul a mii de ha). În plus, în aceste condiţii creatorii de parcuri nu
sunt constrânşi de anumite restricţii, în special, nu trebuie neapărat să adapteze construcţiile la
arhitectura locală, nu trebuie să demoleze construcţii vechi pentru a realiza altele noi etc.
Un rol important în succesul parcurilor tematice revine utilizării tehnologiilor
performante (logistică, efecte luminiscente şi de sunet etc.). reînnoirii şi perfecţionării
mijloacelor de divertisment.
Prn actualizarea sistematică a mijloacelor şi a programelor de divertisment parcurile
tematice îşi formează o clientelă fidelă, menţinându-şi fluxuri turistice permanente.
Perfecţionarea şi inaugurarea de noi puncte de divertisment, ca să nu mai vorbim de
construirea de parcuri tematice, necesită investiţii foarte mari, de ordinul a zeci de milioane de
dolari americani.
Competitivitatea ridicată a parcurilor tematice se realizează şi printr-o politică
competentă a prţurilor. Spre deosebire de obiectivele de agrement anterioare în acestea se
utilizează abonamente sau bilete unice, în costul cărora este inclus un anumit pachet de servicii -
vizita parcului, masa, cazarea etc.
Parcuri tematice şi-au revizuit nu doar sistemul de plată pentru servicii dar, de asemenea,
şi dimensiunea acestuia, pentru că preţul stabilit corect reprezintă cheia succesului oricărei
afaceri. Acesta nu ar trebui să fie subestimat, aşa cum era în parcurile tematice tradiţionale, ceea
ce, în esență, a dus la o criză în zona de agrement din SUA. Nu este de neglijat nici cealaltă

87
extremă – suprapreţul, situaţie în care o societate profitabilă la început se va confrunta cu o lipsă
de clienţi ermanenţi şi, în mod inevitabil, va ajunge în faliment.
Veniturile din parcurilw tematice se constituie din vânzările de bilete, ceea ce constituie
până la 70% din totalul veniturilor, din furnizarea şi vânzarea de suveniruri şi jucării.
Suvenirurile, de regulă, au imprimate simbolul parcului.

Supravieţuirea şi succesul pe piaţă a parcurilor tematice se datorează, de asemenea,

studiilor profunde la nivel de proiectare şi de organizare, practicilor de marketing, îmbinării
diversităţii serviciilor cu prestarea lor de înaltă calitate, creand o echipă managerială calificată şi
bine motivată, care asigură bunul mers al afacerii.
Noile concepte, forme şi metode de lucru, care au asigurat creşterea popularităţii
parcurilor tematice s-au răspândit foarte repede. Iniţial reţeaua de parcuri s-a extns aproape
uniform pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, în prezent numărul acestora depăşind cifra de
600. În prezent în statul Florida există cele mai bune parcuri tematice nu numai din America, dar
şi la nivel mondial - „Disney World” şi „Universal Studios”, care au primit, în mod constant,
premii prestigioase în domeniul afacerilor turismului internaţional.
În Europa, conform unor estimări aproximative, există mai mult de 20 de parcuri tematice
mari şi un număr foarte mare de acvaparcuri. Cele mai cunoscute dintre ele primesc anual 2 - 10
milioane de vizitatori, mai popular fiind „Euro Disneyland”-ul, omologul său american.
Alegerea Europei pentru amplasarea acestui parc tematic a fost determinată de următorii
factori:
- piaţa potenţialilor clienţi foarte mare – peste 350 de milioane de oameni, de aproape 1,5
ori mai mare decât populaţia SUA;
- creşterea cererii pentru călătoriile de scurtă durată şi, în general, a numărului de sosiri
turistice în regiune;
- popularitatea parcurilor tematice în rândul europenilor.
În afară de Franţa, în extinderea proiectului european al „Disneylan”-ului, au mai pretins
Spania şi Marea Britanie, ultima având cele mai mici şanse din cauza izolării geografice de
continent şi a condiţiilor meteorologice imprevizibile. Spania, deşi are un climat mult mai
favorabil, cu un număr de zile insorite pe an mai mare, a fost exclusă din proiect din cauza
poziţiei periferice în cadrul continentului european.
În Franţa, decizia de localizare a parcului, a fost preferată cea din centrul ţării, din
apropierea Parisului din următoarele motive:
- zona este una dintre cele mai mari concentrări de populaţie din Europa de Vest;
- poziţia zonei Parisului la limita dintre Europa Nordică şi cea Sudică, generând
importante căi de cominicaţie de tranzit dintre cele două subregiuni;
- capitala franceză este unul din cele mai importante centre turistice de talie mondială,
care primeşte peste 20 de milioane de turişti în fiecare an;
- Parisul are o infrastructură necesară pentru buna funcţionare a parcului tematic.
În vederea adaptării „Disneyland”-ului american, compania lui W.Disney a prezentat o
idee originală a unei variante europene. Prin analogie cu parcul tematic american, cel european a
fost gândit ca un loc al eroilor din poveştile preferate ale copiilor. Compania a renunţat să
reproducă „Alba ca zăpada şi cei şapte pitici” şi „Frumoasa Adormită”, capodopere ale artei
americane de animaţie, în acest sens fiind selectate bine-cunoscutele poveşti şi basme
88
(„Frumoasa şi Bestia” şi „Mica Sirenă”, romanul lui Victor Hugo „Cocoşatul de la Notre Dame”,
etc.), pe baza cărora fiind regizate spectacole vesele şi pline de optimism ale „Eurodisneyland”-
ului.
Cu toate acestea, acest concept de parc tematic a fost criticat de figuri proeminente ale
culturii europene.
În pofida criticilor venite din partea personalităţilor europene de cultură, care exprimau o
anumită temere de pierdere a tradiţiilor naţionale prin impunerea culturii americane, fluxul de
vizitatori la „Eurodisneyland” este în creştere, în extindere fiind şi reţeaua de parcuri tematice
din Franţa. Dintre cele mai populare parcuri franceze pot fi menţionate cele ce ţin de
„Futuroscope” - o Mecca pentru cineaşti, „Walibi France” şi „Astérix”, cele care reproduc scene
de desene animate pentru copii.
În Spania este localzat şi funcţionează începând cu anul 1995 parcul tematic „Port
Aventura”, al doilea din Europa, după „Eurodisneyland”, şi singurul de acest gen, situat în zona
turistică mediteraneană.
De o mare popularitate se bucură parcurie tematice din Olanda, Danemarca, Germania,
Japonia, Marea Britanie şi Italia.

Cursul 13

Operatorii şi agenţii de turism

Toate componentele industriei turismului – societăţile de transport, structurile de cazare,

unităţile de alimentaţie şi catering, obiectivele şi structurile de divertisment - sunt producători
primari de servicii turistice. Acestea, prin utilizarea resurselor economice necesare, oferă o
anumită gamă de servicii pe piaţa turistică, fiecare producător stabilind cele mai potrivite
modalităţi, directe sau indirecte, prin care sunt aduse şi comercialzate consumatorilor.
Modalităţi de comercializare şi distribuire a serviciilor turistice. Modalităţille de
distribuţie sau comercializare sunt extrem de diverse: simple sau complexe, de lungă sau scurtă
durată, directe sau prin intermediari, en-gros sau en-detail etc.
Această varietate de moduri de a distribui sau comercializa bunurile şi serviciile, inclusiv
cele turistice, pot fi reduse la două tipuri principale de canale: directe şi indirecte.
Canalele directe oferă o legătură directă între producătorii şi consumatori. Între
producătorii care oferă servicii directe consumatorilor pot fi menţionate companiile aeriene,
hotelurile, parcurile tematice şi alte societăţi de turism care, în acest sens, îşi deschid propriile
magazine sau puncte comerciale pentru vânzarea cu amănuntul, organizează vânzările prin
intermediul cataloagelor, telefonului sau reţelelor de internet. Utilizarea pe scară largă a canalelor
directe de marketing se explică printr-o serie de beneficii, atât pentru furnizorii, cât şi clienţii lor:
- oferă simplitate, pentru că în această relaţie sunt imlicate doar două părţi sau doi
subiecţi – producătorul şi consumatorul final (turistul); nu partcipă terţe părţi în punerea în
aplicare a serviciilor solicitate;

89
 - oferă oportunităţi de vânzări suplimentare, prin contactul direct al prducătorului cu
clientul, ceea ce îi permite furnizorului să vândă servicii suplimentare şi să facă rezervări (de
exemplu, documente de călătorie la întoarcere). Turistul are acces la informaţiile necesare, în
special referitor la calitatea şi preţurile serviciilor direct de de la sursă;
- oferă flexibilitate turiştilor neorganizaţi care, în mod independent, îşi aleg traseul de
deplasare sau călătorie. Turiştii apreciază, în special, sistemul de vanzări directe, uşor adaptabil
la nevoile în schimbare ale clienţilor individuali, salvându-le libertatea luării deciziei;
- oferă beneficii economice reale şi mai mari furnozorului, raportate la un client,
comparativ cu vânzările prin intermediari;
- posibilitatea unui control direct al clientului asupra actului de vânzare-cumpărare, avnd
în vedere faptul că mulţi turişti au anumite temeri să nu fie înşelaţi, neavând încredere încredere
în firmele de turism. De regulă, acest tip de turişti sunt preocupaţi direct şi personal de
organizarea călătoriei, de achiziţia de bilete, verifică realizarea corectă a relaţiei juridice cu
producătorul primar de servicii turistice şi se simt mai puţin vulnerabili, primind documentele de
călătorie. Vânzările directe reduc din riscul cumpărătorului de a fi înşelat.
Alături de avantajele menţionate, canalele directe de distribuire şi comercializare a
bunurilor şi serviciilor turistice, sunt însoţite şi de o serie de medimente, care limitează într-o
anumită măsură relaţia „furnizor-consumator”. În acest sens trebuie menţionată creşterea
costurilor producătorilor pentru înfiinţarea şi funcţionarea reţelei proprii de vânzări la care se
adaugă şi cele pentru creşterea profesionalismului personalului din firmele de turism. În sfârşit,
un dezavantaj important al acestui tip de comercializare a produsului turistic, este generat de
acele probleme cu care se confruntă şi turiştii individuali pe parcursul pregătirii călătoriei pentru
sezonul de „de vârf” (lipsa de locuri în structurile de cazare etc.) şi care, adesea, nu pot fi
soluţionate decât apelând la intermediari.
Canalele de distribuire şi comercializare indirectă se caracterizează, în md obligatoriu,
prin prezenţa a cel puţin unui intermediar în relaţia dintre producător şi consumator. Intermediarii
au un rol şi o funcţie foarte importantă, ei fiind purtătorii de informaţii deosebit de preţioase,
locul lor în sistemul economic este în întregime determinat de rolul pe care îl joacă informaţiile
în societatea modernă. Acestea oferă titularului o idee referitoare la întreaga gamă de opţiuni
disponibile şi la eficienţă activităţii, în timp ce lipsa de informaţii înseamnă câştiguri pierdute.
Pentru că obţinerea unor nformaţii de înaltă calitate este greu de realizat din vânzările
directe, aceasta însemnând luarea de contacte a consumatorului cu toţi producătorii de bunuri şi
de servicii ca să facă un bun buy, în distribuirea indirectă acest lucru îl face intermediarul. El
este în postura de a căuta soluţiile referitoarea la cererea clientului, la căutarea variantelor care
vin să-i satisfacă necesităţile potenţialului consumator.
În realitate, şi producătorul se află într-o situaţie similară, beneficiind din participarea
intermediarului în tranzacţie. Prin experienţa, amploarea şi relaţiile pe care le au, comercianţii şi
agenţii profesionişti oferă oportunităţi prin care bunurile şi serviciile ajung la consumatori iar
producătorii îşi măresc posibilităţile de producţie. În aceste condiţii roducătorii realizează
economii semnificative, scăzând numărul de contracte directe. Intermediarul impune o reducere
semnificativă a volumului de muncă privind vânzările şi, respectiv, a costurilor.

Agenţii de turism. Agentul de turism reprezintă intermediarul dintre furnizorul

produsului turistic şi utilizatorul final sau clientul. Prin lanţul de intermediari sau de agenţi de
90
turism se comercializează marea majoritate a pachetelor turistice, mai ales a celor cu destinaţie
externă. Din experienţa agenţiilor de turism se ştie că elaborarea sau dezvoltarea unui traseu
turistic interesant este mult mai uşor decât comercializarea acestuia. În condiţiile unei pieţe
saturate cu oferte similare, în care concurenţa acerbă este tot mai mare iar puterea de cumpărare
a populaţiei devine mai restrânsă, sarcina care revine agenţilor de turism de a convinge clientul
să aleagă un anumit produs turistic, devine din ce în ce mai dificilă.
Prin natura tranzacţiilor încheiate, agentul de turism este un vânzător cu amănuntul,
pentru că el nu creează propriul produs turistic, dar este angajat în revânzarea acestuia. Agenţii
de turism comercializează servicii utilizatorilor finali sau turiştilor, având două funcţii principale.
Astfel, conform OMT-ului, principalul obiectiv al activităţilor agenţilor de turism este furnizarea
de servicii de informare. Doar 48% dintre clienţi ştiu unde vor să meargă într-o călătorie, 35% au
o idee vagă despre acest lucru, în timp ce 17% nu o au deloc. Agenţii de turism informează
potenţialii clenţi referitor la zonele turistice, mersul mijloacelor de transport, cazare, preţuri etc.
realizează o estimare a costurilor de călătorie. Contactul direct cu clienţii, interviurile şi
consultările, precum şi selecţia şi prezentarea materialelor informatice sunt foarte complicate,
ocupând, deseori, mai mult de jumătate din bugetul de timp. În cazul vânzărilor unor pachete
turistice foarte scumpe ponderea bugetului de timp creşte considerabil.
A doua funcţie pe care o aplică agenţii de turism o reprezintă vânzările de servicii
turistice oferite de operatorii de transport, de serviciile de catering, de structurile de cazare şi de
alte componente ale industriei turismului. Aceasta cuprinde o varietate foarte largă de tranzacţii
intermediare:vânzări de bilete pentru toate mijloacele de transport, efectuiează rezervări la
hoteluri şi alte structuri de cazare, pregăteşte documentele de călătorie şi de asigurare pentru
călătorie, schimbă valută etc. Deseori agenţii de turism cmercializează pachete turistice
complexe care cuprind absolut toate serviciile necesare unei călătorii fără griji şi fără probleme
pentru turişti.
Piaţa agenţilor de turism se caracterizează printr-o gamă largă de trăsături:
- dispune de un număr mare de agenţi, fiind un exemplu de concurenţă acerbă;
- numărul mare de agenţi este determinat de facilităţile accesului liber pe piaţă;
- această activitate este relativ uşor de demarat pentru că nu necesită investiţii mari şi
forţă de muncă deosebit de calificată.
Cu toate acestea, uşurinţa care facilitează intrarea pe piaţă, de multe ori este înşelătoare,
agenţii de turism nereuşind din cauza lipsei unor abilităţi manageriale sau de resurse.
Conform unor estimări ale OMT, în lume există de la 20-30 până la circa 70 de mii de
agenţii de turism, numărul exat fiind greu de stabilit, deoarece definiţiile şi terminologia acestora
diferă de la o ţară la alta. Până în prezent nu există nici criterii general acceptate pentru
selectarea şi introducerea lor în statistici. De exemplu, în unele cazuri, în cele mai multe din
statele din SUA, se iau în consideraţie toate agenţiile de turism existente, în altele – doar cele
care dispun de licenţ. În Franţa, operaţiunile din turism pot fi efectuate numai cu un permis
special care reglementează activităţile agenţiilor de voiaj. Licenţele sunt eliberate persoanelor
fizice şi juridice care şi-au demonstrat calităţile profesionale în măsură să ofere clienţilor
garanţiile financiare necesare, poliţa de asigurare cu acoperire adecvată, să fie responsabil
financiar pentru obligaţiile sale şi care dispun de office.
Situaţia statisticii agenţilor de turism se complică şi prin faptul că oferă servicii
intermediare în turism şi diferite fonduri, cluburi, societati, asociatii, sa nu mai vorbim de
91
numarul persoanelor angajate în afacerile respective în mod ilegal. Deşi nu au nicio legătură
directă cu turismul, acestea comercializează servicii turistice. Asemenea organizaţii, de regulă,
nu au o experienţă adecvată, psibilităţi tehnice şi suficiente relaţii de afaceri în domeniul
turismului, de asemenea, nu dispun de licenţă, deseori nu respectă legislaţia naţională. O
colaborare cu asemenea organizaţii, de regulă, poate fi supusă unor riscuri majore.
Majoritatea agenţiilor de turism sunt companii mici, cu un capital nu prea mare şi o piaţă
restrânsă, cu influenţă nesemnificativă fie asupra furnizorilor, fie asupra comportamentului
cumpărătorului. Cele mai multe dintre ele au o structură şi dimensiuni similare, oferă produse
turistice aproape identice şi la preţuri apropiate, sunt incluse în categoria întreprinderilor mici, cu
3-5 angajaţi.
Numărul agenţiilor de turism cu cifre de afaceri de peste 10-15 milioane de Euro, este
foarte mic, după unele estimăr, având o pondere de doar circa 3-5%.

Agenţii de turism aduc produsul turistic mai aproape de consumatori şi îl fac mai
accesibil, iar apropierea de consumator, care rezultă din natura operaţiunilor de intermediar,
defineşte geografia reţelei agenţiilor de turism. Majoritatea absolută a punctelor de vânzare a
serviciilor turistice este concentrată în zonele mai dens populate, un exemplu elocvent în acest
sens fiind repartiţia agenţiilor de turism din Statele Unite ale Americii.
Reţeaua agenţiilor de turism s-a dezvoltat în toate statele ţării, dar, pe acest fundal, se
evidenţiază zona Nord-Estică, unde sunt amplasate aproximativ o treime din numărul total al
agenţiilor de turism. Acestea sunt concentrate în cel mai mare megalopolis american, cu o
populaţie de circa 45 de milioane de oameni, în special în capitala economică a Statelor Unite -
New York şi în capitala politică - Washington.
A doua zonă importantă de concentrare a aşenţiilor de turism este reprezentată de Vestul
american, mai ales din litoralul Pacific, unde două treimi din acestea revin Californiei, care
ocupă primul loc în SUA dup numărul de locuitori şi potenţial economic, având ce-l de-al doilea
megalopolis ca mărme.
Ultimele douaă decenii au marcat o extindere semnificativă a pieţei agenţiilor de turism,
în special în statele din sudul ţării. Acest fenomen este determinat de două tendinţe de natură
demografică: pe de o parte, are loc o migraţiune accentuată a populaţiei dinspre znele nordice
spre cele sudice, pe de altă parte, se accentuiează procesul de îmbătrânire a populaţiei, această
categorie de de vârstă fiind cea care apelează mai frecvent la serviciile agenţiilor de turism.
Marea majoritate a comercianţilor de servicii turistice din SUA este localizată în centre
urbane cu o populaţie de peste 50 de mii de persoane sau în zonele periurbane, doar 9% dintre
acestea sunt situate în oraşele mici şi în zonele rurale.
Prin urmare, repartiţia agenţiilor de turism se suprapune, în general, peste amplasarea
marilor oraşe, zonelor metropolitane, situaţia fiind analogică şi valabilă şi în alte regiuni turistice
ale lumii contemporane.
În Europa, de exemplu, cea mai dezvoltată reţea de agenţii de turism se înregistrează în
Germania, Marea Britanie şi Ţările de Jos, principalii generatori de fluxuri turistice. În ţări
precum Franţa, Spania şi Italia, specializate în special în primrea fluxurilor turistice, agenţiile de
turism joacă un rol mai puţin important.
Reţeaua de agenţii de turism, ca o parte integrantă a industriei turismului, se extinde şi în
alte regiuni ale lumii, în special în Asa, America Latină, Africa şi Orientul Mijlociu şi Apopiat.
92
 Operatorii de turism. Alături de agenţii de turism, care sunt preocupaţi de vânzările cu
amănuntul a serviciilor turistice, un rol important în distribuţia acestora revine angrosiştilor.
Aceste societăţi de brokeraj şi comerciale, sunt implicate în achiziţionarea de bunuri (servicii
turistice), precum şi în distribuţia lor printr-o reţea de puncte de vânzare cu amănuntul. În turism,
cel mai mare distribuitor angrosist de servicii turistice, este considerat operatorul de turism sau
turoperatorul care, de obice, nu este decât un generator al turismului organizat, având o
semnificaţie deosebită în formarea pieţei de servicii turistice.
Domeniul principal de activitate al tour-operatorilor este elaborarea şi dezvoltarea
produsului turistic, orientat şi adaptat cererii pieţei turistice, aplicând seturi standard de servicii,
vândute turiştilor într-un singur pachet, prin standardizarea traseelor, programelor şi serviciilor
complexe. Prin standardizare şi caracterul de masă al produsului turistic, tour-operatorii reuşesc
să reducă din costuri la distribuţie şi, prin urmare, preţurile permiţându-le să intre pe piaţă cu o
ofertă competitivă.
În timp, serviciile oferite de tour-operatori, s-au modificat în mod semnificativ, urmărind
două tendinţe importante. Pe de o parte se urmăreşte o reducere a gamei de servicii din pachetul
de servicii turistice, aceasta fiind impusă agenţiilor de turism de concurenţa acerbă, în lupta
pentru client orice operator de turism încearcând să stabilească un preţ mult mai atractiv. Astfel,
tour-operatorul exclude unele servicii din pachet, creând percepţia unei călătorii ieftine,
menţinând, de multe ori, doar cazarea la hotel şi transferul de la aeroport (gară) la hotel şi retur.
Celelalte servicii (masa, excursia, etc.) sunt achiziţionate de către turişti cu costuri suplimentare
în timpul călătoriei. În consecinţă, raportul dintre costurile pentru serviciile de bază şi cele
secundare constituie aproximativ 4 la 6, o astfel de proporţie fiind realizată, desigur, doar în
condiţiile unei infrastructuri turistice foarte bine dezvoltate (restaurante, cafenele, baruri, taverne,
cazinouri, etc.).
Pe de altă parte, structura pachetului turistic, este determinată de starea cererii turistice.
Firmele sunt obligate să ia în considerare psihologia turiştilor, care-şi doresc o libertate deplină
în alegerea serviciilor. Prin reducerea gamei de servicii obligatorii, operatorii de turism reduc la
minim restricţiile în tmpul deplasării, ceea ce se răsfrânge pozitiv asupra creşterii cererii
turistice.
Având în vedere tendinţa enunţată, Consiliul Europei a adoptat în 1990 o directivă
specială, în conformitate cu care pachetul de servicii turistice trebuie să includă cel puţin două
componente (de exemplu, transport şi de cazare, sau cazare şi divertisment).
Organizarea pachetelor de servicii turistice, reprezintă un proces complex şi de durată şi
cuprinde mai multe etape.
1. Prima etapă impune operatorului de turism formarea unei idei clare, înaintea elaborării
produsului turistic, referitor la piaţa în care îşi propune să intre cu oferta, cine îi va fi principalul
client, care va fi motivaţia care îl va stimula pe client să achiziţioneze produsul turistic resectiv.
Pentru a răspunde la aceste întrebări şi pentru a fi în pas cu cererea, agenţiile de turism
desfăşoară activităţi de cercetare a pieţei prin care sunt identificate limitele teritoriale ale pieţelor
de desfacere, este evidenţiată structura socială a clientelei, sunt determinate cele mai atractive
tipuri de turism specifice pieţei, se determină parametrii cantitativi ai fluxurilor turistice etc.
În calitate de sursă importantă de informaţii pentru agenţia de turism în analiza şi în
evaluarea potenţialului pieţei sale sunt utilizate materiale publicate, date statistice, expertize,
publicitate, rezultatele unor sondaje realizate în aceste scopuri.
93
 Cercetările de marketing, de obicei, necesită fonduri semnificative iar planificarea
produsului turistic, bazată pe o evaluare preliminară a cererii de consum, le permite agenţiilor de
turism să reducă riscul afacerii şi să se protejeze de eventualele eşecuri. Economisirea, în aceste
situaţii, poate determina luarea unei decizii greşite, ceea ce ar genera pierder irecuperabile, mult
mai mari decât cele implicate în cercetările pieţei.
2. În a doua etapă produsul turistic devine concret şi mai clar, iar tour-operatorul, având
în vedere rezultatele cercetării, interesele şi nevoile consumatorilor, începe să elaboreze
conţinutul ofertei turistice. Elementele care stau la baza stabilirii conţinutui ofertei turistice
constau în identificarea ţării ca destinaţie turistică, a tipului de turism şi a duratei acestuia, traseul
şi centrele turistice care vor fi vizitate în timpul călătoriei, numărul total de pachete turistice
pentru grupuri şi excursii individuale, pachetul de servicii şi calitatea acestora. Etapa este
finalizată prin pregătirea unor oferte concrete care vor fi luate în discuţiile ulterioare cu
partenerii.
3. În a treia etapă firma de turism îşi alege partenerii, poartă negocieri cu aceştia, se pun
de acord în ceea ce priveşte condiţiile ofertei turistice şi semnează contracte. Căutarea de
asociaţi în vederea desfăşurării activităţilor în comun nu reprezintă o problemă desebită.
Furnizorii de servicii turistile - companiile de transport, structurile de cazare, de catering şi de
cele care oferă facilităţi de divertisment, - sunt dornici să stabilească contacte cu tour-operatori,
în speranţa de a obţine oferte şi comenzi avantajoase. Este important ca partenerii să fie fiabili,
cu bune abilităţi de afaceri şi să ofere servicii de calitate la preţuri accesibile.
4. A patra etapă este una din cele mai responsabile, fiind legată de stabilirea preţului de
vânzare a produsului turistic. Preţul de vânzare este, în mare măsură, succesul afacerii, iar
politica eficientă de preţuri are o influenţă, uneori decisivă, pe termen lung, asupra întregului
sistem de activităţi comerciale şi de producţie ale firmei.
Stabilirea preţului reprezintă finalizarea creării produsului turistic, iar operatorului de
turism nu-i rămâne decât să includă într-un anumit catalog oferta şi să-i asigure o largă
publicitate.
Cel mai bun test al calităţii produsului turistic elaborat de tour-operator şi propus pe piaţă
este reacţia cumpărătorului (turistului). Vânzările remarcabile denotă că oferta îndeplineşte
nevoile consumatorilor, iar organizatorul a reuşit să găsească nişa potrivită. În cazul în care
rezultatul este contrar, este evidentă necesitatea unor modificări în, fie structura ofertei turistice,
fie în preţul acesteia.
Produsul turistic ajunge la publicul-ţintă prin diferite canale de distribuţie. Unii tour-
operatori dispun de propriile centre de vânzare cu amănuntul, dar modul clasic şi cel mai
răspândit este vânzarea prin intermediul agenţiilor de turism. Operatorul de turism atrage, pentru
vânzarea pachetului de servicii turistice, foarte mulţi intermediari. De obicei, el creează o
agenţie centrală de turism, care face parte din structura sa ca o unitate de afaceri separată,
deschide agenţii de turism periferice, situate în alte oraşe, regiuni sa ţări.
Cooperarea dintre operatorii de turism şi agenţiile de turism aduce beneficii pentru
ambele părţi, iar atunci când un operator de turism dispune de o reţea vastă de parteneri,
afacerea îi asigură o creştere a vânzărilor de pachete turistice, accesul la noi pieţe, inclusiv la cele
din provincii, economisind pe seama costurilor de personal, al arendei şi al echipamentelor. La
rândul său, agenţia de turism primeşte un comision pentru mediere din vânzările produsului
turistc consumatorii finali. Dimensiunea acestuia este determinată de un anumit procent din
94
preţul de vânzare al produsului turistic, şi constituie, de obicei, circa 10%, fiind principala sursă
de venit pentru agenţiile de turism.
Relaţiile dintre firmele engrosiste de turism şi cele cu vânzări cu amănuntul, deseori, sunt
intermediate de către micii comercianţi en-gros, care acţionează, de bicei, în limitele unei
anumite regiuni. Aceştia achiziţionează excursii şi pachete turistice de la mai mulţi tour-
operatori, din străinătate sau naţionali, vânzându-le ulterior agenţiilor turistice locale, mai mici.
Firmele şi agenţiile de turism cu vânzări en-gros îşi crează o reţele mici de dealeri, sau
agenţi de vânzări. Activitatea lor se desfăşoară în afara biroului, prin identificarea şi contactarea
directă a viitorilor clienţi. Cercetările psihologice au demonstrat că oamenii înclină să aibă mai
multă încredere în prieteni, apropiaţi sau în persoanele concrete care au vizitat anumite locuri,
decât reclamei sau publicităţii, deşi şi ultimile, de asemenea, un rol important în promovarea
produsului turistic.
În esenţă, agenţii, reprezintă cheia succesului întregului lanţ de participanţi la vânzarea
produsului turistic, selectarea şi instruirea lor fiind un obiectiv prioritar al firmelor, care, în acest
scop, apică un sistem complex de testare.
Cele mai importante atribuţii de care trebuie să dispună un agent, sunt fermitatea şi
lejeritatea de a apela la persoane necunoscute, creativitatea, sociabilitatea şi abilităţile de
comunicare, carisma, capacitatea de a crea o atmosferă de încredere prin conversaţie, fiabilitatea
şi onestitatea.
Candidaţii selectaţi sunt trimişi în centrele de formare profesională a agenţilor de vânzări,
unde i-au cunoştinţă cu produsul turistic, sunt încurajaţi să participe la excursii de studiu. După
pregătirea respectivă, agenâii primesc materialele şi documentaţia aferentă, se oferă o perioadă
de probă, după care se încheie un contract în forma unui acord în care sunt stipulate şi precizate
toate condiţiile de colaborare cu compania turistică.

95
96