Sunteți pe pagina 1din 2

Și totuși n-am murit când eram mică!

Inspirată de diverse povești citite în literatura de Facebook, cu oameni care au


supraviețuit copilăriei vremurilor de altădată, m-a cuprins nostalgia. Și dorul de copilăria mea.
Copilăria în care copiii erau liberi și lăsați să fie copii, în care joaca era cu adevărat
activitatea principală, în care părinții nu erau nevoiți să organizeze întâlniri și momente funny
pentru odraslele lor, nici să îi ducă și aducă de la școală, de la petreceri organizate în mall, de
la locul de joacă.
Privind în urmă, realizez că am avut cu adevărat zile. Că, din perspectiva zilelor
noastre, moartea mă pândea la tot pasul. Nu mi-a cărat nimeni, în nicio zi de școală din viața
mea, ghiozdanul. Acesta nu avea role și nici mâner de tras, nu era de firmă, nu cântărea 7-8 kg
în clasele primare. În el erau două manuale, două-trei caiete și un vocabular. Penarul nu era
echipat cu de toate, nu aveam auxiliare la fiecare disciplină, cutie mare pentru pachețel, de
parcă aș fi mers la muncă grea o zi întreagă și nici bidonaș special pentru apă. Nu aveam
rucsăcel cu echipament sportiv, adidași și tricou de schimb, în caz că transpiram. Cu toate
acestea, nu am făcut cifoză, scolioză sau lordoză, ori cine știe ce altă afecțiune distrugătoare
pentru coloană îi paște astăzi pe micuții noștri.
Mergeam singură 2 km pe jos, plecam la pranz, că învățam după-amiaza, și mă
întorceam pe înnoptat. Joaca toată era în parcul dendrologic, aflat la trei case mai încolo de
casa noastră, o rezervație naturală întinsă pe 24 de ha, plină de specii de arbori și animale.
Copiii toți din împrejurimi se întâlneau acolo, nesupravegheați de adulți. Erau lăsați de capul
lor, să hălăduiască pe unde voiau, și nimănui nu i se întâmpla mai mult de o julitură la
genunchi sau la coate.
Ore întregi mamele noastre nu știau nimic de noi, nu ne suna nimeni și nici nu eram
căutați, avertizați la tot pasul de pericolele reale sau închipuite, pentru care ar trebui să fim
precauți.
Stăteam, fără să ținem cont cât timp a trecut, pe parginea unei bălți căreia îi spuneam
Lăcușor, și priveam broaștele, mormolocii și ouăle care eclozau. Și eram atât de senini și de
fericiți!
Culegeam fragi și mure pe care le mâncam direct de pe plantă. Vă dați seama,
nespălați pe mâini! Și nici fructele nu erau spălate! Căutam păsărele prin cuiburi de copaci,
alergam după câte o veveriță și adunam sute de viorele și de toporași. Spre seară, venea
Mamaia după noi, Dumnezeu s-o odihnească, cu o jordie în mână că nu ne putea convinge cu
discursul ei motivațional, că ne chema mama la masă.
În curtea casei se afla garajul. Tata săpase o groapă de vreo trei metri în care cobora
când schimba uleiul la Dacie. Nu era acoperită și nici nu își făcea cineva griji că am putea
cădea. Ne-au spus doar, mie și surorii mele, să fim atente. În aceasta a constat întregul
instructaj. Nici la școală nu era altfel. Nu semnam, noi sau ai noștri, vreun ROI ori vreun alt
soi de luare la cunoștință că ne-am putea accidenta sau, ferească Sfântul, muri, urcând și
coborând scările ori alergând pe holurile școlii. Eram liberi să ne cățărăm în copaci și pe
garduri și nici un profesor nu a fost mustrat pentru asta.
Acum, când mă apropii de școală, am impresia că e manifestație la prima oră a
dimineții. O mare de oameni și o mulțime de mașini, deși toți vin de la câteva blocuri distanță.
Coboară tata sau mama. Îi deschide ușa micuțului și îi ia ghiozdanul. Îl conduce până
la intrarea în școală, deși nu sunt decât 10 m. Se îmbrățișează o dată. Se pupă. Iar se
îmbrățișează. Zici că nu se vor vedea săptămâni întregi. Se dau ultimele indicații: Să papi tot,
să nu alergi, ai grijă să nu te lovești!
La prânz, aceeași poveste! Iar îmbrățișare! Iar pupături! Întrebări: ai fost cuminte? Ai
mâncat pachețelul tot? Cum te-ai distrat? Asta cu distracția mă scoate din minți. Dar chiar am
auzit părinți care își întreabă copiii cum s-au distrat la școală. De unde rezultă că grija tuturor
este să îi distrăm pe copii. Părinți, bunici, profesori, uniți într-un scop comun: distracția celor
mici. Nu au voie să se plictisească. Să stea fără să facă nimic. Să gândească, pur și simplu. Tot
timpul trebuie să facă ceva, să nu irosească vremea. Cluburi, meditații și jocuri, activități fără
număr, cu și fără rost.
Pe timpul iernii, mergeam la săniuș pe Podei. Stăteam după-amiaza toată. Veneam
înmărmurite de frig și cu pantalonii înghețați. Nu aveam echipament de ski termic și nici idee
că vreodată se va inventa. Ne dădeam de-a berbeleacul pe fiecare delușor cu zăpadă și
trăgeam sania de funie cu mâna goală, dacă prăpădeam vreo mănușă.
Făceam temele seara, de multe ori pe fugă, cu pagini rupte și multe lacrimi. Și nu știu
cum aveam timp să citim atât de multe cărți, să le facem rezumatele, să ne jucăm, să
experimentăm, să socializăm, să lucrăm suplimentar și să avem rezultate foarte bune. Să fim
creativi și să scriem corect, să nu simțim nicio frustrare.
Aveam timp să trăim și să fim fericiți!