Sunteți pe pagina 1din 3

Partidul Comunist Român (PCR) a fost un partid politic creat în anul 1921 ca rezultat al scindării

ramurii bolșevice de extremă stânga de Partidul Social Democrat Român (istoric). A funcționat în
diferite perioade sub diferite denumiri oficiale: între 1921-1945 drept Partidul Comunist din România,
și între 1954-1965 drept Partidul Muncitoresc Român.
În România interbelică, PCR a fost o mică organizație politică ilegală, subordonată Cominternului și
implicit Uniunii Sovietice care a susținut ideologic revoluția comunistă.
Partidul comunist și-a început ascensiunea la putere în România după actul de la 23 august 1944, la
care a participat în calitate de membru al Blocului Național Democrat (BND). Apoi, conform
strategiei staliniste și cu sprijinul trupelor sovietice, PCR și-a eliminat treptat adversarii. După
abdicarea forțată a regelui Mihai I, în urma loviturii de stat de la 30 decembrie 1947, s-a
instaurat Republica Populară Română.
Între 1947 și 1989, PCR a fost singurul partid politic oficial care a activat pe scena politică din
România.
În articolul 3 al Constituției României din 1965, PCR era numit „forța politică conducătoare a întregii
societăți din Republica Socialistă România”. Sub conducerea PCR în România a fost
instaurată Dictatura Proletariatului, în economie s-a instituit dirijismul, societatea civilă a fost alterată
de principiile dictatoriale ale PCR, iar cenzura a inhibat libertatea de exprimare.
„Și totuși oricare ar fi judecata istoricilor în viitor, este azi evident că globalmente vorbind, experiența
comunismului pentru români a fost traumatică. În economie a înlocuit spiritul întreprinzător cu
controlul centralizat; în politică și viața socială a înecat societatea civilă în instituții fără integritate; în
viața intelectuală a sufocat libera expresie a spiritului uman, și cel mai grav, a adus prejudicii
incalculabile moralei colective prin proliferarea legilor dar disprețul pentru Lege.” - Keith Hitchins[1].
În mai 1921, la Congresul general al Partidului Socialist, desfășurat la București, aripa de extremă
stângă a Partidului Social Democrat Român (istoric), (așa numiții maximaliști, conduși de Alexandru
Dobrogeanu-Gherea, Boris Ștefanov și Alecu Constantinescu) profitând de faptul că majoritatea
liderilor socialiști erau în pușcărie și în incapacitate de a-și exercita funcțiile[2], au votat pentru
transformarea partidului în Partidul Socialist-Comunist, redenumit apoi Partidul Comunist din
România (PCdR). Acest Congres din 8-12 mai 1921 va fi cunoscut ca primul congres al Partidului
Comunist Român. PCdR era profund atașat principiilor fundamentale ale Internaționalei a treia.
Așadar, la 8 mai 1921, din transformarea Partidului Socialist a luat ființă Partidul Comunist din
România, afiliat la Internaționala a III-a comunistă. Raidurile poliției și arestările au forțat
abandonarea Congresului la 12 mai, la o zi după votul în favoarea afilierii la Internaționala
Comunistă.[3] În viziunea părinților întemeietori ai comunismului românesc existau toate condițiile
pentru o convulsie care ar fi instaurat, după model sovietic, "dictatura muncitorimii și a
țărănimii".[4] Printre cei care stimulau activ crearea unei "avangarde" leniniste în România se afla și
bulgarul Cristian Racovski, figură proeminentă a Cominternului și, anterior, activist socialist în
România.
Primul secretar general a fost Gheorghe Cristescu, de meserie plăpumar. Printre membrii inițiali s-au
aflat însă și numeroși intelectuali de valoare, precum Lucrețiu Pătrășcanu, jurist și sociolog sau
istoricul Petre Constantinescu-Iași. Actul a fost de o importanță majoră întrucât a dus la scindarea
mișcării muncitorești din România pentru următorii 25 de ani. În iunie 1921 adevărații lideri ai
partidului socialist au amendat hotărârile votate la congresul din mai 1921 și, practic, din acel
moment muncitorimea română a fost reprezentată politic de două partide: unul moderat ca doctrină,
social-democrat reformist, și celălalt revoluționar, partidul comuniștilor. Imediat după scindare, nou
formatul PCdR s-a afiliat la Internaționala a III-a.
Abia la cel de-al doilea congres al Partidului Comunist, desfășurat la Ploiești, la 3-4 octombrie 1922,
au fost puse bazele noului partid comunist. La acest congres a fost adoptat un nou nume, „Partidul
Comunist din România, Secție a Internaționalei Comuniste”, a fost ales un Comitet Central, s-a
aprobat Statutul și a fost autorizată o organizare ilegală.[5]
Toți conducătorii istorici ai Partidului Comunist Român erau mândri să-și proclame voința
nestrămutată de a apăra "Patria Proletariatului" Uniunea Sovietică. Aceștia n-au avut nici o reținere
în a susține pretențiile sovieticilor asupra teritoriilor istorice românești Basarabia ș Bucovina de
Nord. (V. Tismăneanu,op. cit.)
La 11 aprilie 1924, PCdR a fost interzis de guvernul liberal, care l-a acuzat de „acțiuni anti-
românești” după răscoala de la Tatarbunar a țăranilor basarabeni ale căror cereri iredentiste au fost
susținute de Partidul Comunist, ținând seama și de linia antinațională a comuniștilor; partidul a
rămas în ilegalitate până în 1944. Caracterul ilegal al activității partidului comunist a sporit
dependența acestuia de Partidul Comunist Sovietic care, prin intermediul Cominternului, și-a arogat
dreptul de a alege conducătorii partidului român și de a hotărî politica acestora.[6] Din cauza
subordonării față de PC (b) al U.S., la congresele din 1924 și 1928 partidul român s-a simțit obligat
să accepte principiul autodeterminării pentru minoritățile naționale din România și să aprobe
„despărțirea” Bucovinei și a Dobrogei de România Mare. Firește, dependența de Partidul Comunist
Sovietic a făcut ca partidul român să nu recunoască Unirea Basarabiei cu România.
În anul 1923, Partidul Comunist și-a însușit teza Cominformului în problema națională și a dreptului
la autodeterminare, adoptând o rezoluție sugerată de Buharin , care a rămas în vigoare în întreaga
epocă interbelică; conform acestei rezoluții, adoptate în timpul când secretar general era Gheorghe
Cristescu, România era declarată un stat multinațional, o creație artificială a imperialismului
apusean; ca urmare, rezoluțiile partidului au menționat continuu dreptul națiunilor conlocuitoare la
autodeterminare "până la completa separare de statul existent în prezent"; reunirea Basarabiei cu
țara nu a fost niciodată recunoscută; în 1928, la congresul al IV-lea de la Harkov s-a adoptat și teza
reunirii Bucovinei cu Ucraina; în 1933, partidul a sprijinit ideea alipirii Dobrogei la Bulgaria, aceasta
după ce ani la rând susținuse teza Cominternului care ceruse crearea
unei Dobrogea independentă.[7]
Deși interziși formal, comuniștii au continuat totuși să ia parte la viața politică a vremii prin
intermediul unor partide noi. În 1925 s-a înființat așa-zisul „Bloc Muncitoresc-Țărănesc” , o
organizație de masă legală, care era în realitate partidul legal al comuniștilor din România. BMT a
avut, în general, aceleași dificultăți electorale ca oricare alt partid mic al vremii, dar cu prilejul
alegerilor din 1931 a produs o surpriză uriașă, reușind să adune nu mai puțin de 73.000 de voturi
(comuniștii vorbiseră chiar de 130.000 de voturi), ceea ce însemna peste 2,5% din voturi și
trimiterea a cinci deputați (printre care și Lucrețiu Pătrășcanu) în parlament. Rezultatul era cu atât
mai remarcabil cu cât BMT reușise să înscrie candidați în mai puțin de jumătate din județe. La
aceleași alegeri din 1931 socialiștii (social-democrații) obținuseră și ei aproape 100.000 de voturi,
ceea ce însemna că partidele muncitorești obțineau împreună în jur de 6% din voturi. Totuși,
politicienii vremii, luați prin surprindere de succesul comuniștilor, au invocat niște vicii de procedură
pentru a-i invalida în bloc pe toți cei cinci deputați comuniști (singurii care s-au opus acestui act au
fost parlamentarii social-democrați) și apoi, după grevele de la Grivița din februarie 1933, BMT a fost
interzis. Comuniștii au înființat imediat „Liga Muncii”, dar această formațiune a avut o viață și mai
scurtă, fiind interzisă după un singur an. După aceea comuniștii români au renunțat la orice veleitate
de natură politică și s-au mulțumit numai cu activități de propagandă în cadrul unor organizații non-
profit (Amicii URSS, Comitetul Antifascist German etc.).
Numărul membrilor PCR în perioada interbelică nu este cunoscut cu precizie. Partidul Comunist din
România număra cu certitudine în jur de 2000 de membri în 1922, imediat după înființare. Conform
anumitor documente ale Cominternului din anii celui de-al Doilea Război Mondial, documente care
infirmă un loc comun de după 1989 (cum că partidul nu avea decât vreo mie de membri), în ciuda
cruntei represiuni interbelice în România ciuntită încă se mai aflau peste 3000 de comuniști[8].
Numărul membrilor de partid a înregistrat probabil un maxim de circa 5000 de persoane în 1936.
(Keith Hitchins, op. cit. p. 436). Alte surse dau numărul membrilor PCdR în preajma zilei de 23
august 1944 între 794 și 1150 de persoane.[9] Numărul membrilor e lipsit de relevanță, pentru că
fiind un partid ilegal PCR oricum nu avea posibilitatea să constituie legal organizații de bază.
Reprimarea a fost continuă în perioada 1924-1944, chiar și în privința activității amintitului BMT.
Instanțele judecătorești ale vremii ajunseseră să condamne adolescenți pentru difuzarea
manifestelor comuniste. Un autor comunist, Petre Constantinescu-Iași, vorbea în 1929 de peste 400
de „deținuți politici” [10]. În preajma zilei de 23 august aproape toți liderii comuniști și cu o mare parte
a membrilor de partid erau în închisorile regimului Antonescu. Baza electorală a PCR, care se poate
estima după baza electorală a BMT, era mai mult în Ardeal și Banat (regiunile cele mai
industrializate ale României) și din această cauză PCR avea un pronunțat caracter multietnic,
românii reprezentând mai puțin de un sfert din membrii săi în 1930 - distribuția pe naționalități era:
maghiari 26%, români 23%, evrei 18%, ruși și ucraineni 10%, bulgari 10%)[11].
Victime ale Marii Epurări din URSS au căzut și 19 înalți funcționari ai Partidului Comunist din
România: Ecaterina Arbore, Imre Aladar, Ioan Dic-Dicescu, Teodor Diamandescu, Alexandru
Dobrogeanu-Gherea, Elena Filipovici, David Fabian, Dumitru Grofu, Jaques Konitz, Elek
Köblös, Leon Lichtblau, Marcel Leonin, Gelbert Moscovici, Alexandru Nicolau, Eugen Rozvan, Alter
Zalic, Petre Zissu, Timotei Marin și Marcel Pauker[12].
La 23 august 1944 PCdR a participat alături de regele Mihai, de Partidul Național Țărănesc, Partidul
Național Liberal și Partidul Social Democrat Român la înlăturarea regimului progerman
al Mareșalului Ion Antonescu, România intrând în sfera de influență sovietică.
Reprezentanți ai PCdR au intrat în guvern (Consiliul de Miniștri) începând din 6 martie 1945 când,
ca urmare a presiunilor sovietice, s-a format guvernul condus de Petru Groza, guvern în care PCdR,
secondat de partidele satelite, deținea toată puterea; în cabinetul Petru Groza, comuniștii dețineau
posturile-cheie, inclusiv Ministerul Justiției, Comunicațiilor și Lucrărilor Publice, Războiului,
Propagandei, precum și Ministerul de Interne, condus de Teohari Georgescu.[13] Din acest guvern
făceau parte și Gheorghe Tătărescu, disident din Partidul Național Liberal, ca Ministru de Externe și
prim-ministru adjunct și Anton Alexandrescu, disident din Partidul Național-țărănesc, ministru al
Cooperației. Aceștia din urmă reprezentau doar mici facțiuni ale partidelor lor.
Partidul Comunist a participat la guvernare începând cu guvernul format după lovitura de
stat[14] organizată de Regele Mihai la 23 august 1944, prima dată la ministerul de (afaceri) interne
(Lucrețiu Pătrășcanu, singurul civil din cabinetul regelui) în guvernul Sănătescu (23 august - 3
noiembrie 1944), la insistența sovieticilor care voiau să se asigure că efortul lor de război nu este
subminat de probleme legate de ce se întâmplă în spatele frontului.[15]
Puterea a fost încredințată definitiv reprezentanților PCR ca urmare a alegerilor din noiembrie 1946.
Oficial, formațiunea politică din care făceau parte comuniștii (Blocul Partidelor Democrate) a câștigat
alegerile cu o largă majoritate, ceea ce le-a permis să domine Adunarea Deputaților, să formeze
singuri guvernul și să-și impună politicile pentru următorii 43 de ani. După Cristian Preda[16], Blocul
Partidelor Democrate (BPD) a obținut 69,68 % din voturi, PNȚ-Maniu 12,87 % din voturi, Uniunea
Forțelor Maghiare 8,3 %, PNL-Brătianu a obținut 3 mandate, Partidul Țărănesc Democrat al
doctorului Lupu, o disidență țărănistă - 2 mandate.
Liberalii și țărăniștii au reclamat fraudarea scrutinului. Istoricul Dinu C. Giurescu afirmă că a fost o
fraudă minuțios pregătită.[17] Comuniștii ar fi stabilit , cu mult înainte de scrutin, procentele de voturi
pe care ar fi trebuit să le obțină la alegerile din 1946. Concluzia lui Dinu C. Giurescu este că BPD a
avut în mod real circa 40 % din totalul voturilor.