UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE JURNALISM, COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE

Specializarea: - JURNALISM
Titular de curs: Prof.univ.dr. LUCIAN T: CHIŞU

LIMBAJUL JURNALISMULUI CONTEMPORAN

anul III – semestrul VI
SINTEZA DE CURS

Obiective

1. Însuşirea problematicii disciplinei, înţelegerea argumentării ca tip distinct de

comunicare, discurs, raţionare, cunoaştere şi acţiune.
2. Dobândirea unor cunoştinţe generale referitoare la structura limbajului (teorii,
concepte)
3. Dobândirea unor cunoştinţe de specialitate necesare pentru reliefarea
existenţei unui limbaj jurnalistic cu specific aparte.
4. Iniţierea studenţilor în analiza critică a textului publicistic şi în diversele
tehnici de argumentare.
5. Realizarea unei imagini de ansamblu asupra genurilor jurnalistice adaptate
fenomenului limbajului literar.
6. Formarea şi dezvoltarea abilităţilor de a stabili similitudini şi inadvertenţe
între genurile jurnalistice şi tipurile de abordări lingvistice (pragmatice)
7. Capacitatea de a efectua analize şi studii asupra diferitelor aspecte prezente în
conţinutul jurnalismului contemporan

Tematică

1. Domeniul de aplicaţie al jurnalismului. De la cuvânt la limbaj

2. Stil, stilistică
3. Stil şi limbaj
4-5. Limbajul în viziunea lui Ferdinand de Saussure. Conceptul de diasistem în cadrul
unei limbi naţionale şi ramificaţiile sale. Stilurile funcţionale ale unei limbi.
6. Stilisticile „autoreferenţiale”
7.Stilistica funcţională. Particularităţi.
8. Stilurile funcţionale: ştiinţific, administrativ-juridic
9. Stilul publicistic: opinii pro şi contra
10. Etape în evoluţia limbajului presei româneşti
11. Calităţile şi particularităţile limbajului jurnalistic
12. Limbajul jurnalistic şi genurile de presă. Specificităţi de canal

Problematică

I. Domeniul de aplicaţie al jurnalismului: cuvânt şi limbaj

Spre deosebire de celelalte tipuri de comunicare, limbajul poate fi caracterizat
drept un instrument complex de lucru, deţinând şi rolul de „interpret” al actelor de

1
comunicare, indiferent de modalitatea realizării acesteia. Limbajul s-a dezvoltat în
strânsă legătură cu gândirea, cu judecata logică. Fără ajutorul limbajului, cea mai
importantă dintre toate invenţiile minţii umane, progresul şi evoluţia generală a
speciei n-ar fi fost posibile la stadiul actual.
O descriere sumară a limbajului ne arată că fenomenul poate fi studiat sub
următoarele aspecte:
1. Considerăm limbaj un sistem de semne care actualizează noţiuni. Semnul
lingvistic sau semnul verbal este un construct (ansamblu) de sunete articulate care
trimit la altceva decât la ele înseşi, la un lucru, un fenomen, o idee, adică la un
referent căruia îi ţin locul. Acesta poartă numele de cuvânt şi este rezultatul raportului
care constituie baza oricărui sistem de semnificaţie, format prin reflectarea obiectelor
în mintea oamenilor şi în urma unei convenţii. Faptele sunt cu mult mai complexe,
dar, din cele afirmate mai înainte, trebuie reţinut că unitatea lingvistică de bază (a
sistemului) o constituie cuvântul cu particularitatea sa, de a poseda autonomie de sens.
2. În cuvânt, ca şi în semn, se asociază două „imagini” (una a obiectului
substituit, a doua a indicatorului acestuia), care desemnează o unitate nouă, distinctă
de ele. Cuvântul este autonom faţă de enunţ, iar părţile lui constitutive sunt autonome
în raport cu morfemul de bază. Aşadar, numim cuvânt orice fragment care are
autonomie faţă de enunţ, prezintă o distribuţie proprie, poate fi substituit cu o unitate
similară şi este permutabil. Cuvântul este în realitate mulţimea (sau ansamblul)
formelor de flexiune, reprezentate numai pentru comoditatea expunerii de o formă tip.
Fiecare formă a unui cuvânt apare, pe de o parte, ca purtătoare a unei valori care o
ţine în acelaşi grup cu celelalte forme, iar pe de altă parte, a unei valori care-i îngăduie
să se combine într-un mod propriu cu formele altui cuvânt. Aşadar, fragmentul
autonom de enunţ denumit cuvânt este şi un ansamblu (o mulţime) de forme şi valori
legate între ele.
3. De la această realitate, limbajul poate fi studiat sub următoarele aspecte:
A. lexical, ca inventar al noţiunilor (sensurilor) utilizate de o comunitate de-a
lungul existenţei sale. Rezultatul acestor preocupări este finalizat în lucrări de
cercetare istorică, etimologică, semantică constituind obiectul lexicografiei şi în
tipărirea de dicţionare de toate tipurile, care aparţin domeniului lexicologiei.
B. fonetic şi grafic, ca „înveliş” sonor sau „imagine simbolică” a
conţinuturilor (cuvintelor) care se regăsesc sub forma unor reprezentări de sens în
mintea umană. Domeniul de referinţă pentru aceste tipuri de studii îl constituie
fonetica şi fonologia (pentru aspectul sonor) şi ortografia, pentru aspectul scris. Au
fost studiate în şcoală, mai ales sub aspectul ortografic, al scrierii corecte.
C. morfologic, ca posibilitate a cuvintelor de a-şi modifica structura formală în
funcţie de paradigmele create în interiorul claselor gramaticale. Faptele de limbă de
acest tip au fost studiate, în perioada şcolarităţii, sub denumirea de morfologie.
D. sintactic, ilustrând posibilităţile combinatorii ale cuvintelor între ele, din
punct de vedere morfologic şi logic. Şi aceste fapte au reprezentat obiect de studiu în
educaţia şcolară sub denumirea de sintaxă. Deşi poate fi descompusă, în scopul
analizei, în unităţi mai mici decât enunţul, sintaxa are aplicabilitate mai ales la nivelul
frazei.
E. stilistic, ca formă a mesajelor, definite prin noţiunea de expresie sau tip de
exprimare. Unii specialişti consideră că între stilistică şi sintaxă există o strânsă
legătură. Componentă esenţială a studiului limbajului, stilistica a fost studiată în
şcoală doar fragmentar, prin semnalarea principalelor figuri de stil.

2
 3. Cele cinci unghiuri de abordare concretizează, fiecare în mod propriu,
acelaşi fenomen, limbajul. La o privire mai atentă constatăm că faptele supuse
analizei urmează două criterii distincte:
A. descriere de tip static, constând în desprinderea elementele din context şi
plasarea lor într-un cadru teoretic prestabilit, cu o bogată ramificare structurală şi
conceptuală. Metaforic vorbind, faptele de limbă se prezintă la acest nivel asemeni
fluturilor fixaţi cu ace într-un insectar. Cu fenomenul în discuţie se ocupă gramatica
(morfologia şi sintaxa), iar lingvistica practicată în acest mod se numeşte lingvistică
sincronică.
B. descriere de tip diacronic, constând în analiza limbajului, adică a faptelor în
evoluţie, a vorbirii concretizată în mesaje. De fenomen se ocupă lingvistica
diacronică.

II. Stil, stilistică

Din punct de vedere etimologic, cuvântul stil este de origine latină (stǐlus.-i).
Concret, termenul denominează un fel de condei primitiv, obiect fusiform din metal
sau os, ascuţit la un capăt şi turtit la celalalt, cu care se scria pe tăbliţele de ceară.
Încă din antichitate cuvântul deţine şi un sens figurat, fel de a scrie sau chiar operă .
Stilus optimus dicendi magister („ stilul este cel mai bun dascăl al oratorului”),
reprezenta o convingere împărtăşită de învăţaţii acelor timpuri. La greci şi la romani,
stilul era unul dintre mijloacele de convingere, iar stilistica – arta oratoriei, a retoricii
Semnificaţiile culturale uriaşe generate pentru evoluţia umanităţii consacră şi
aduc în prim plan sensul figurat al termenului, foarte des utilizat în zilele noastre. În
DEX (1996, p.1021) se consemnează: stil, -uri, s.n. I.1. „Mod specific de exprimare
într-un domeniu al activităţii omeneşti, pentru anumite scopuri ale comunicării; fel
propriu de a se exprima al unei persoane. Totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le
foloseşte un scriitor pentru a obţine anumite efecte de ordin artistic” Din stil, cu
accepţiunea ultimă, derivă şi termenul stilistică.
Pentru mai buna înţelegere a noţiunilor de stil şi stilistică, trebuie invocat în
demersul de faţă şi conceptul de estetică, prin care se înţelege, la modul general,
atitudinea omului faţă de frumos. Orice act de creaţie (iar limbajul este un astfel de
proces) se manifestă în conformitate cu anumite legi interne de organizare formală şi
legi externe de organizare funcţională. Structurile nou ivite (create) nu sunt străine de
atitudinea specifică a creatorului, denumită de noi atitudine estetică şi constând în
tendinţa acestuia de a le conferi o logică executorie armonioasă. Deci, estetica a fost şi
continuă să fie o atitudine inculcată stilului/ stilisticii.
Preluat în limba română prin filieră franceză, stil este astăzi unul din termenii folosiţi
frecvent în lingvistică, dar şi în alte domenii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre
cuvintele formate de la radicalul stil: stilat, stilet, stilou, stilism, stilist/ -ă, stilistic,
stilistică, stilistician, stiliza, stilizator, stilobat, stilograf, stilografic, stilografie.
Sensul de bază al familiei de cuvinte gravitează în jurul semnificaţiei de
particularitate ori specific al unui anumit domeniu, în speţă legat de limbaj, de artă şi
manifestările intelectului, iar cu sensul de caracteristică, referitor la anumite
reprezentări funcţionale ale materiei. De obicei, prin stil se înţelege un fel deosebit de
a crea, amprenta unui artist, sau un ansamblu determinant de trăsături specifice,
proprii creaţiei artistice a reprezentanţilor unui curent, a unei şcoli.
În ce priveşte stilistica, ea reprezintă disciplina care are ca obiect stilul în
sensul de expresie a individualităţii artistice ori de instrument neutru de comunicare
(stilul funcţional) Stilistica este o modalitate particulară a comunicării, care

3
comportă un mare număr de sensuri interesând estetica.(Dicţionar de estetică
generală, 1972, p. 335. Ca disciplină autonomă, stilistica îşi defineşte domeniul de
aplicaţie şi instrumentele de lucru o dată cu primul deceniu al secolului al XX-lea,
când evoluţia metodelor de investigare şi nivelul cunoştinţelor acumulate în cercetarea
limbajului creaseră un moment propice relaţionărilor tot mai diversificate cu privire la
fenomenul limbajului. Pe de altă parte, stilistica îşi revendică unele concepte din
„artele” poetice şi manualele de retorică ale antichităţii. În acest context, se consideră
că întemeietorul stilisticii este Charles Bally. El a fundamentat-o ştiinţific în studiul
Précis de stylistique, Genève, 1905, urmat de altele, de aceeaşi însemnătate. În
concepţia lui Bally, „stilistica se ocupă cu studiul mijloacelor de expresie ale vorbirii
unei comunităţi lingvistice din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv, adică
exprimarea faptelor de sensibilitate prin limbaj şi acţiunea faptelor de limbă asupra
sensibilităţii”.
În ordinea declanşării cercetărilor fundamentale asupra stilului se disting trei
etape: stilistica estetică, stilistica lingvistică şi stilistica funcţională. Ele sunt
definitorii în ce priveşte delimitarea domeniului de aplicaţie şi, în acelaşi timp, pentru
evoluţia stilisticii în general.
Păstrând caracterul evolutiv dar părăsind coordonatele istorice, explicaţiile
devin mai concludente dacă vom inversa ordinea. Astfel, vom prezenta mai întâi
conceptul de stilistică funcţională, considerând că, mai nou, stilistica funcţională
include în sfera ei stilisticile estetică şi lingvistică.
Prin extensie, stilul şi stilistica se folosesc de multă vreme în diverse domenii
ale artei, referitor la anumite fenomene specifice literaturii, picturii, muzicii etc.
Mass-media au creat o adevărată modă în ce priveşte extensia şi promovarea
semnificaţiilor sale. Ca element de specificitate, stil a pătruns în numeroase ramificări
sociale ale limbajului, fiind frecvent întâlnit în expresii şi exprimări referitoare la cele
mai recente tehnologii, de la automobilism, cinematografie, arhitectură şi până în
sfera modei ori publicităţii. Totuşi, faţă de înţelesurile pe care le deţine în ştiinţa
limbii, accepţiunile sale sunt foarte limitative şi, în cele mai multe dintre cazuri,
inadecvate.

III Stil şi limbaj

Domeniul de cercetare şi manifestare al stilisticii îl reprezintă limbajul. Ca şi
alţi termeni din lingvistică, în contextul de faţă limbaj este unul relativ imprecis. În
numeroase lucrări de lingvistică generală care au ca temă limbajul (cu său fără alte
determinări) sunt tratate la un loc atât chestiunile privitoare la limbă ca structură
statică, cât şi cele privitoare la procesele de comunicare. În lingvistică, termenul de
limbaj este folosit în două accepţiuni la fel de importante:
1. prima se referă la studiile particulare, unde limbaj înseamnă „ramificare
socială a limbii”.
2. a doua accepţie de bază este proprie lingvisticii generale şi corespunde
definiţiei din DEX, din care se detaşează două trăsături distinctive: (a) proces de
exprimare şi (b) mijlocirea limbii.
*Deoarece prin limbaj se înţelege atât organizarea limbii în sistem, cât şi facultatea
oamenilor de a vorbi, vom utiliza termenul limbă numai cu înţelesul de organizare sistemică,
abstractă, a limbajului.
Lingvistica modernă defineşte limba drept un cod sau, mai exact, un
ansamblu de coduri folosite spre a transmite o anumită cantitate de informaţie în
relaţiile dintre oameni. Fiecare dintre aceste coduri reprezintă un sistem, iar numitorul

4
lor comun, este diasistemul. În Cours de lingvistique générale, F. de Saussure
afirmă că limbajul are două aspecte: limba (langue) şi vorbirea (parole). În repartiţia
langue/ parole stabilită de Ferdinand de Saussure numai primul aspect conţine
sistemul, în timp ce al doilea nu-i interesează pe lingvişti. Distincţia poate fi stabilită
şi printr-un alt raport, sincronie/ diacronie, altfel spus static şi evolutiv. Sincronia
aparţine nivelului langue, în timp ce diacroniei îi corespunde nivelul parole. Cât
priveşte vorbirea (parole), aceasta poate fi asimilată comunicării, domeniu cu mult
mai amplu decât realizările de tip lingvistic, întrucât comunicarea ţine seamă de
factori care îmbogăţesc conţinutul informaţional dintr-un mesaj. Factorii perceptivi şi
aperceptivi sunt mijlociţi de simţuri, iar acestea transmit pe cale neuronală informaţii
analizabile pe cortex. Deoarece nu se cunosc, în intimitatea lor, procesele aperceptice
şi perceptive (sub acest aspect se opinează că reacţiile care au loc în creier se
desfăşoară în interiorul unei cutii negre) vom considera că ele contribuie la
acumularea de informaţie, fără a le avea în vedere procedurile. Un fapt important de
reţinut este că, spre deosebire de „simţuri” , pe care le interpretăm ca simple semnale,
vorbirea cumulează informaţiile şi se comportă ca un analizator, ea însoţind
permanent gândirea, dacă nu cumva vorbirea este chiar un alter-ego al gândirii.
Procesualitatea devenită mesaj, implică participarea limbajului, a gândirii şi logicii,
reunite într-un centru de decizie, creierul uman.
Prin urmare, atunci când ne referim la fenomenele stilistice, trebuie să ne
concentrăm asupra aspectelor limbajului din perspectivă diacronică. Translăm limba
privită ca sistem static, aparţinând ariei semioticii (ştiinţă a sistemelor de semne
cuprinzând şi lingvistica) în direcţia funcţiunii acesteia, fapt care solicită un aport din
partea altor domenii de cunoaştere, ca psihologia, fiziologia, fizica (acustica), iar mai
recent sociologiaşi informatica, toate influenţând procesele comunicării. În cadrul
comunicării, nivelul parole se concretizează prin vorbire/scriere şi reprezintă acţiunea
de a utiliza seturile de reguli (pre)existente în sistemul configurat lingvistic, adică în
vocabular, fonetică şi gramatică – morfologie, sintaxă –, cu scopul de a emite mesaje.
Prin urmare, transmiterea informaţiei cu ajutorul limbii – comunicarea – se poate
realiza fie pe cale orală, fie pe cale scrisă. Acestor două modalităţi le corespund două
sisteme coexistente, analogice, ale aceluiaşi idiom naţional, dintre care unul se
manifestă sonor, printr-o secvenţă de foneme (vorbirea), iar celălalt grafic ( scrierea),
printr-o secvenţă de grafeme, adică foneme „scrise”, realizate manual ori prin
intermediul unor tehnologii de tipărire. Posibilitatea de a dispune, în funcţie de
împrejurări, de cele două modalităţi de realizare a comunicării se numeşte diglosie.
Ele corespund unul celuilalt, fără însă a coincide. Din punct de vedere stilistic
distincţia a fost, în unele epoci cu mult mai accentuată, motiv pentru care le vom
descrie separat.
Aspectul vorbit sau oralitatea
Vorbirea sau oralitatea este caracteristică în primul rând conversaţiei
familiare; în scris este folosită cu precădere limba literară, care constituie principalul
vehicul al dezvoltării culturii în cadrul unei comunităţi – datorită scrierii, valorile
culturii s-au putut conserva.
Limba-vorbită este folosită mai ales în dialog. Adresarea şi replica în dialog
presupun reacţii rapide şi imediate din partea interlocutorilor. Rezultă adesea o
anumită imperfecţiune a exprimării ideilor, „corectată” în actul comunicării prin
fenomenul numit feed-beck, care presupune aproximaţii şi retuşări succesive, în
funcţie de nivelul de înţelegere reciprocă. În plus, ca realizare, limba vorbită este un
proces cu mult mai rapid decât scrierea. În exprimarea de tip oral apar elemente

5
accesorii importante în ce priveşte actul comunicării: intonaţia, pauzele, accentul,
intensitatea, debitul verbal. Lor li se adaugă mimica şi gesticulaţia, nelipsite în
procesul comunicării prin limbaj. Toate aceste componente ale limbajului articulat
sunt exclusiv sonore şi nu pot (ori ar fi extrem de complicat) să fie redate prin
intermediul grafiei. De aceea, conduc spre ideea unei configurări aparte, specifice
limbii vorbite.
4. Aspectul scris
Deosebirea dintre aspectele vorbit şi scris ale limbajului (nivelul parole) nu
ţine de caracterul familiar sau literar al exprimării, cât mai ales de utilizarea altor
mijloace şi proceduri specifice în vederea realizării aceluiaşi conţinut (mesaj).
Condiţiile de folosire ale aspectului scris se deosebesc esenţial de acelea ale oralităţii.
Textul scris este, de obicei, rodul unei mai îndelungate elaborări conştiente. Cel care
scrie, are permanent în atenţie: (a) respectarea normelor din cadrul sistemului
lingvistic, (b) transliterarea corectă a sonorităţii în grafie sau a literaţiei, dacă e vorba
de un alfabet etimologic, şi (c) alegerea cuvântului celui mai potrivit din inventarul
lexical. Pe de o parte, sub imperiul responsabilităţii cuvântului, care rămâne scris,
reflectăm continuu asupra mijloacelor proprii de exprimare. Deşi în afara comunicării
interpersonale nu se poate vorbi de feed-beck , cel ce scrie simte necesitatea de a
reveni asupra cuvântului scris, spre a-l corecta şi, eventual, a-şi perfecţiona mesajul.
Astfel procedează toţi oamenii, dar mai ales maeştrii cuvântului.

IV-V. Limbajul în viziunea lui Ferdinand de Saussure. Conceptul de

diasistem în cadrul unei limbi naţionale şi ramificaţiile sale. Stilurile funcţionale
ale unei limbi.Limbajul ca proiecţie (structură) funcţională

Oamenii se folosesc de vorbire – ca mijloc de comunicare – în toate sferele lor

de activitate. La rândul ei, vorbirea este influenţată, în speţă, de doi factori importanţi
1: mediul geografic şi. Acesta determină stratificarea unui idiom în graiuri,
subdialecte, dialecte, aşa numitele variante teritoriale care au cunoscut epoci de
înflorire în faza lor veche, în cea modernă aflându-se pe punctul de a dispărea.
2 mediul socio-cultural, care determină apariţia stilurilor funcţionale. Acestea
sunt variante culturale ale limbajului şi reflectă natura activităţilor umane diversificată
în domenii cum sunt cel al producţiei de bunuri, al relaţiilor economice, al culturii,
politicii sau al vieţii de zi cu zi. Compartimentele vieţii sociale se divid în
subansambluri, fiecare dintre ele marcate lingvistic în funcţie de particularităţile şi
sarcinile comunicării din activitatea la care se referă.
În contextul comunicării, particularităţile limbajului ramificat social conduc la
ideea existenţei unui „stil funcţional”. Termenul arată că specificul varietăţilor limbii
literare a unui popor este determinat de modul în care funcţionează limbajul (vorbirea)
într-o anumită sferă de activitate socială. Problema stilurilor funcţionale se identifică
într-o anumită măsură cu cea a comunicării din mediul socio-uman respectiv, inclusiv
din punct de vedere istoric, în sensul că epocile de existenţă a limbii pot releva
caracteristici specifice numai acelei perioade.
La originea acestor „condiţionări” se află interacţiunea unor factori variaţi,
care imprimă faptelor enunţate un caracter mai mult sau mai puţin unitar, mai mult
sau mai puţin constant, ducând la apariţia unei specificităţi ori serialităţi în ce priveşte
tabloul sistemului de îmbinări şi utilizarea lui funcţională. Nota specifică (amprenta)

6
devine stil funcţional în aria de cuprindere respectivă. Totuşi, posibilitatea de a
inventaria componentele stilurilor funcţionale, dar mai ales de a cuprinde cu
instrumente exacte, ştiinţifice, lasă încă mult de dorit.
Diasistemul
Un rol important în stabilirea unor „norme” stilistice ale limbajului sub aspect
funcţional a revenit lingviştilor. În Stilistica funcţională a limbii române (stil,
stilistică, limbaj), Editura Academiei, Bucureşti, 1973, I. Coteanu face o amplă
analiză a structurilor limbajului cu scopul de a reda configuraţia stilurilor în limba
română.
Precizăm că intenţia autorului a fost aceea de a stabili elemente certe,
concretizate statistic în analiza stilului. Demersul porneşte de la o realitate (limbajul),
proiectată integral teoretic. Dihotomia saussauriană langue/parole este surprinsă într-
un raport de acelaşi tip, pe care autorul îl denumeşte prin termenii general/individual.
După cum am afirmat, în cadrul oricărei limbi distingem un aspect general al ei numit
diasistem. Prin urmare, diasistemul (nivelul langue) este general şi în mod necesar
abstract. Lui i se opune aspectul parole, concret şi având caracteristicile unei
exprimări individuale.
Atunci când ne referim la limbă ca activitate specific umană, trebuie să
admitem echivalenţa ei cu o infinitate de texte, ca posibilitate de generare. Ele
configurează teoretic (dia)sistemul, organizat într-o structură ierarhică. Schema
acestei ierarhii a fost reprezentată grafic de I. Coteanu în felul următor:

DIASISTEMUL

Limbaj popular Limbaj literar (standard)

L. cotidian L. solemn L. artistic L. ad-tiv L. ştiinţific

Lb.. prozei Lb. poeziei Lb. oficial Lb actelor Lb.şt.A Lb.şt.B particulare

variante variante pe genuri

texte texte texte texte texte texte texte texte texte

În secţiunea superioară se află partea (divizibilă) cea mai puţin concretă a

limbii, diasistemul, dar pe măsură ce coborâm către bază, se regăsesc aspectele tot
mai apropiate de „concreteţe”, din ce în ce mai numeroase, care interelaţionează pe
orizontală şi verticală. Sub nivelul prim, Ion Coteanu plasează cele două variante
fundamentale – limbajul literar (standard) şi limbajul popular – care se divid, rând pe
rând, în structuri inferioare: limbajul conversaţiei familiare, limbajul relaţiilor oficiale
şi solemne, limbajul artistic, ştiinţific, etc. Faţă de cele afirmate până în acest moment,
se impune următoarea precizare: conceptul de limbaj literar (standard), care apare în
schemă în dreptul limbajului literar („scris”, în paranteză) nu trebuie confundat cu
limbajul literaturii artistice.
Limita inferioară a acestei diversificări este reprezentată de textele individuale,
privite fie ca text organizat într-o operă, fie ca text vorbit, minimal.
Limbajul şi tipul de exprimare

7
 În accepţiunea lui I. Coteanu, exprimarea individuală presupunea vorbirea ca
activitate diferită de vorbirea populară (de limbajul popular), care nu generează texte
şi nu exercită influenţe pentru că actualmente se află în involuţie. Aşadar, spre
deosebire de vorbirea populară, exprimarea individuală se supune regulii gradului de
cultivare şi, întrucât aparţine unei sfere sociale, aceasta este izomorfă cu limbajul în
general şi cu limbajul funcţional din domeniul social (de activitate), pe care le
reproduce într-o microstructură. Orice exprimare individuală presupune un act de
creaţie, în sensul că vorbitorul se foloseşte de limbaj în dubla sa accepţiune: ca
manifestare a capacităţii umane de a utiliza o schemă şi o serie de deprinderi
lingvistice puse în act prin concretizarea orală a vorbirii.
În urma cercetării exprimărilor individuale, concrete, se pot delimita anumite
tipuri (de exprimare). Ele se regăsesc ipotetic în nivelurile superioare ale
diasistemului, transformându-se din aspecte concrete, cum au fost selectate, în
elemente abstracte, sistemice. Ca să descriem tipurile de exprimare în interiorul
acestui cadru, sunt necesare elemente de identificare, dar şi de deosebire ale lor.
Potrivit investigaţiei psihologice, limbajul concretizează stările de spirit ale
vorbitorilor, responsabile de structurile lingvistice utilizate. Orice idiom cristalizează
mentalităţi sociale reflectând, prin limbaj, trăsăturile spirituale ale acelui popor. Mai
mult, afirma autorul, limbajul influenţează modul de a percepe lumea, constituindu-şi
o ierarhie de valori în funcţie de condiţiile reale din viaţă socială a poporului care îl
utilizează. Între realităţile vieţii şi ierarhia de valori astfel creată se naşte un raport de
influenţare reciprocă. Noţiunea de tip de exprimare modifică raporturile dintre
particular şi general. Aflându-se între diasistem şi exprimarea individuală, tipul
aparţine concomitent amândurora şi suportă o dublă referire, fiind caracterizat ca un
fapt general faţă de acesta din urmă şi ca un fapt particular în privinţa celui dintâi.
De aici rezultă că orice exprimare individuală (concretă) nu se acoperă perfect
cu tipul (ipotetic) de exprimare, ci doar se regăseşte cu o anume constanţă în acesta.
Cauza nu se datorează numai varietăţii de combinare a diverselor exprimări
individuale, ci şi unor împrejurări fortuite legate de nivelul intelectual al vorbitorului,
de spiritul lui de observaţie, de posibilităţile de introspecţie lingvistică ş.a.m.d. Dintre
toate, posibilitatea de introspecţie este cea mai importantă. Ea înseamnă obiectivizarea
microstructurii pe care o discutăm aici şi, prin aceasta, posibilitatea eventualei ei
modificări conştiente.
Aspectele cele mai interesante ale raportului dintre exprimarea individuală şi
tipurile ei constitutive se referă la necesitatea menţinerii diferenţiate a acestor limbaje
şi la tendinţa de integrare a limbajului-tip (tipului de exprimare) într-un anume limbaj
funcţional, sub influenţa limbajului cu un grad mai mare de cultivare.
Acestea sunt liniile de forţă ale structurii interne ale unei exprimări
individuale. Ele duc, între altele, la considerarea formei luate de exprimarea
individuală drept o variantă, în timp ce, ca modalitate de realizare funcţională a
diasistemului, tipul de exprimare reprezintă invarianţa.
Datorită calităţii sale de invariantă, limbajul-tip (tipul de exprimare) îşi
domină propria sa concretizare din exprimarea individuală, funcţionând pentru acesta
din urmă ca un element stabil de referinţă, adaptare, corectare şi perfecţionare.
Faptele prezentate mai sus „descriu” limbajul drept un corp de texte capabil
să redea, ca model ipotetic, diasistemul. Schema este utilă cu privire la enunţarea
principiilor de lucru ale autorului, scopul acestuia fiind cuprinderea într-un tablou
sinoptic a celor trei componente ale limbajului: configurarea generală (diasistemul)
tipul de exprimare (invarianta) şi actul concret, rezultat al exprimării individuale.
Repetăm că diasistemul este general şi în mod necesar abstract, iar exprimarea

8
individuală este particulară şi în mod necesar concretă. În opinia lui I. Coteanu
perechea general-individual şi corespondentul ei (abstract-concret) confereau, în cazul
dat, o valabilitate precisă noţiunii de limbă, deoarece generalul reprezintă, în mod
abstract şi spiritual, o sinteză a particularului.
Limbajul şi exprimarea individuală. (Idiostilul)
În ce priveşte exprimarea individuală şi relaţiile existente în limbă, sunt vizate
trei aspecte de care trebuie să se ţină seamă: vocabularul sau inventarul lingvistic,
combinările lexicale în conformitate cu normele morfologice aplicate, şi regulile de
combinare existente între cuvinte (sintaxa). Raportul dintre limbă (diasistem) şi
exprimarea individuală este reprezentat grafic în modul următor:

I n v e n t a r
---------------------------------------------------
Reguli gramaticale
---------------------------------------------------
Combinaţii fixe
----------------------------------------------------
Exprimarea
individuală
----------------------------------------------------
Utilizând diasistemul în conformitate cu principiul stratificării, rezultă că
structura ipotetică a limbii nu diferă principial de structura (concretă) a exprimării
individuale, care este alcătuită din aceleaşi straturi. Deosebirea este numai cantitativă.
În exprimarea individuală (concretă), inventarul şi combinaţiile sunt reduse ca
întindere faţă de aceleaşi straturi, ipotetice, din limbă. Nici un vorbitor nu are la
dispoziţie toate cuvintele şi toate combinaţiile fixe existente în limbă, fiind foarte
probabil ca el să nu dispună nici de toate regulile de combinare (gramaticale). I.
Coteanu considera că exprimarea individuală redă la scară mică structura limbii
(diasistemul). Totalitatea modalităţilor de exprimare în uz ale unui vorbitor formează
un ansamblu, structurat, pe de o parte în funcţie de stadiul de dezvoltare al idiomului
respectiv, iar pe de altă parte, de cultura şi talentul vorbitorului. Acestei totalităţi
autorul îi dă numele de idiostil, concept care se încadrează, şi el, în teoria organizării
funcţionale a unei limbi.
5. Comparaţia statistică
Din cele afirmate mai înainte se pot trage câteva concluzii importante. Mai
întâi, că este posibilă caracterizarea acestei exprimări (individuale) printr-o analiză
cantitativă, având drept reper „stabil” tipul de exprimare. Numărând elementele
constitutive şi scoţându-le în evidenţă frecvenţa obţinem o imagine a concentraţiei şi
dispersiei vocabularului utilizat. Idiostilul este dublu determinat: o dată prin presiunea
limbajelor-tip sub aspectul lor general, a doua oară prin jocul variantelor funcţionale
puse în act. Elementele lui componente se organizează într-un mod propriu în cadrul
global al ierarhiei limbii, iar comunicarea se personalizează devenind exprimare
individuală, cu o structură particulară specifică.
În concluzie, limbajul (scris/vorbit) ca mod de manifestare a exprimării
individuale aparţine simultan unui diasistem, unui limbaj-tip, unei anumite exprimări
individuale. A desluşi aceste trei niveluri obligatorii înseamnă a supune textele unei
operaţiuni de depersonalizare. O singură metodă este capabilă să ofere un răspuns

9
corect: compararea statistică. Numai aşa se fructifică definiţia stilului ca proprietate
statistică a unui text, fie acesta scris ori vorbit.
„Depersonalizând” textele prin inventarierea lor aritmetică, statistica oferă un
indice cifric de diferenţiere, concretizat în ranguri şi frecvenţe ale unui material
lingvistic strict delimitat. Numai în cuplul „variantă funcţională/realizarea ei în cadrul
exprimării individuale “ se vor găsi caracteristicile cu adevărat concrete care
deosebesc două texte din acelaşi limbaj-tip.
*În principiu, aceste caracteristici nu constituie, după cum se ştie, obiectul
gramaticii. De aceea, este nevoie de o disciplină aparte, stilistica, o ştiinţă a cărei raţiune de
existenţă devine în aceste condiţii descoperirea regulilor şi formelor concrete de funcţionare
a limbajului.

VI-VII. Stilisticile „autoreferenţiale”

Concluzionând că structura limbajului privit ca întreg (corpus) constituie

diasistemul limbii, „materialitatea” acestei organizări formale ne permite să facem
raportări la modelul ipotetic. Din întregul astfel constituit am delimitat limbaje
sociale, tipuri de vorbire şi exprimări individuale, stabilind o serie de elemente
relevante statistic între tipuri şi variantele exprimării individuale. Din context s-a
detaşat sintagma „stilistică funcţională”, între altele şi întrucât referinţele privesc
limbajul integral, adică şi limbajul literaturii artistice. S-ar putea afirma că stilistica
funcţională înglobează în sfera ei de preocupări şi problematica stilului artei
cuvântului.
Rezultă că stilistica funcţională generează stilurile în totalitatea lor. Totuşi, se
impune observaţia că, în timp ce stilistica funcţională face trimitere la limbaje în
general opunându-le acestora diasistemul, celelalte stilistici (estetică şi lingvistică) pot
fi caracterizate ca fiind mai degrabă autoreferenţiale. Legătura strânsă dintre ele
constă în alt fapt, anume că stilul literar-artistic exercită o puternică influenţă asupra
stilurilor funcţionale înrâurindu-le decisiv evoluţia, unificând şi modernizând limbajul
literar standard.
Pe de altă parte, istoric vorbind, stilistica funcţională este un domeniu ştiinţific
de dată mai recentă decât cercetarea stilului artistic. În ordinea manifestării interesului
pentru problemele stilului, s-au concretizat pe rând stilistica estetică, stilistica
lingvistică şi, ulterior, stilistica funcţională. Am optat pentru schimbarea ordinii
cronologice de prezentare a acestor stilistici, deoarece stilistica funcţională scoate mai
pregnant în relief elementele de contrast, definitorii pentru chestiunea stilului în
general.
Stilistica funcţională se referă atât la limba vorbită, cât şi la limba scrisă.
De aceea, facem o scurtă trecere în revistă a celorlaltor stilistici.
1. Stilistica estetică
În ordine cronologică, stilistica estetică este cea mai „veche”. Numită şi
stilistica figurilor de stil, ea se referă exclusiv la limba scrisă, fiind o stilistică a
operelor literar-artistice. Îşi are izvoarele în studiile de retorică, preocupate în a
delimita valorile persuasiv-comunicaţionale ale discursului. Gravitează în jurul unor
norme estetice, inventariind elementele de stil capabile să dea relief conţinutului
artistic. În urmă cu două milenii, oratorul latin Cicero observa: „Într-adevăr, oratorul
nu trebuie să dezvolte acelaşi subiect cu aceleaşi cuvinte şi idei întotdeauna la fel, ci
în funcţie de condiţie, demnităţi, de autoritatea morală, de vârstă şi chiar de loc, după
împrejurări sau auditori; în permanenţă, în fiecare moment al discursului, el trebuie să

10
analizeze ceea ce se potriveşte, şi acest lucru depinde de subiectul tratat şi de persoana
oratorului şi de auditori”. (De oratore, XXI).
Elementul de bază al stilisticii estetice îl constituie capacitatea de invenţie a
vorbitorului, în sensul adecvării conţinutului discursului său la actul comunicării.
Rezultatul ultim al cercetărilor de acest tip nu mai poartă numele de stilistică estetică.
Cercetările stilistică estetică au devenit, în timp, apanajul criticii literare şi poeticii, cu
specificarea că, în timp ce critica literară este interesată în principal de ideile cu
valoare estetică, filosofică şi de viaţă cuprinse într-un text literar-artistic, poetica este
preocupată de organizarea internă a structurilor, mai ales ale celor din poezie.
Legând arta literară de ideea de comunicare, specialiştii au creat o funcţie
nouă a limbajului, cunoscută sub numele de funcţie poetică, dar pe care o vom
denomina funcţie cognitiv-artistică şi pe care o considerăm ca aparţinând gândirii şi
descrierii afectelor, o funcţia artistică materializată prioritar prin creaţie, nu prin
comunicare. Se presupune că toţi vorbitorii unei limbi pot comunica între ei, deci pot
folosi în mod funcţional limbajul. Dar, în acelaşi timp, nu toţi vorbitorii unei limbi pot
concepe opere literare, fiindcă, în acest scop ar trebui să utilizeze limbajul ca pe un
material de creaţie şi descriere a trăirilor emotive, nu de construcţie a comunicării
(mesajelor). În urma celor afirmate înainte, se poate trage concluzia că stabilirea unor
distincţii între limbajul gramaticalizat şi creaţia artistică (limbajul artistic) este pur
arbitrară. Această apropiere de natură arbitrară a fost ades considerată una
convenţională, deşi între arbitrar şi convenţional există mari diferenţe de sens. De
aceea, convenţional, mulţi cercetători au opus limbajul normat celui artistic,
considerându-l pe cel dintâi drept un aspect contrastiv prin intermediul căruia pot fi
detaşate faptele de stil literar-artistic. Noi credem că limbajul literar-artistic şi
trăsăturile sale stilistice trebuie căutate exclusiv în zona creaţiei şi anume printr-o
reconsiderare fundamentală a naturii acesteia. Opera literară nu poate fi concepută
altfel decât ca unicat. Ea tinde spre invariantă, şi credem că în acest caz nu este vorba
de alegere, selecţie, context ci, dimpotrivă, de un fenomen de sublimare al judecăţilor,
emoţiilor şi trăirilor noastre care se redefinesc numai în acest mod în textul literar-
artistic sub forma figurilor de stil.
Figurile de stil
Stilistica estetică recurge în primul rând la figurile de stil consemnate încă din
vechile retorici. Utilizarea creativă a limbii se manifestă prin nuclee definitorii pentru
originalitatea unui poet:„ Stilul este cucerirea unei libertăţi individuale asupra
constrângerilor convenţiei colective”. (Pierre Guiraud). Înnoirea stilistică înseamnă
biruinţa geniului verbal care face artă din materia cotidiană a comunicării noastre.

Figurile de stil sunt categorii ale inovaţiei stilistice, altfel spus procedee prin
care se obţin gradaţii ale substanţei conotative a textului. Între procedeele consemnate
în tratatele de specialitate se numără:
1. Epitetul. Prin epitet se adaugă noi însuşiri obiectelor, noţiunilor despre care
vorbim: nu orice atribut, nu orice adjectiv este un epitet, ci numai acela care dă un
relief sporit contextului. După T.Vianu, „epitetul exprimă felul viziunii sau al
sensibilităţii scriitorului, trăsăturile senzoriale care îl izbesc cel mai puternic în
obiectele realităţii sau reacţiunea sentimentelor sau a voinţei faţă de ele, adică felul în
care poetul apreciază realitatea.” (Probleme de stil şi artă literară, 1955, p. 23). Un
exces de epitete caracterizează creaţia romantică şi scrisul tineresc, în general.
2. Comparaţia reprezintă un element de potenţare. Stabileşte în principiu
corespondenţe între realităţi diferite, echivalenţa termenilor fiind nu de natură
concretă, ci teoretică. Comparaţia este punctul de pornire al inovaţiilor stilistice: pe

11
baza ei apar sensurile figurate ale cuvintelor, epitetelor care precizează, definesc,
colorează său personifică noţiunile. Îndrăzneala fanteziei se conturează prin
comparaţii.
3. Personificarea asociază cuvintele pentru a înnoi contextul şi sfera de
înţelesuri ale cuvintelor reprezentând în mod obişnuit înţelesuri inanimate spre a le
însufleţi. Are puternice conotaţii afective.
4. Metafora este domeniul cel mai vast şi mai insolit al inovaţiilor stilistice.
Metafora nu se poate învăţa, fiind semnul talentului, căci a face metafore fericite
înseamnă a ştii să vezi asemănările dintre lucruri.((Aristotel, Poetica, XXII). La baza
ei stă comparaţia, sublimată într-o imagine sugestivă. Domeniul cel mai întins al
experienţei limbajului poetic şi dovada cea mai convingătoare a capacităţii de a
îmbogăţi cuvintele cu semnificaţii subtile, metafora incită resursele imaginaţiei şi ale
limbii.
5. Repetiţia reprezintă o modalitate de intensificare prin reiterarea cuvântului.
Reluarea termenului poate avea loc şi în registru metaforic, însoţită fiind de o
deplasare a semnificaţiilor, pentru a întări efectul dat de context.
6. Hiperbola este exagerarea intenţionată a elementelor componente
(descriptive ori evocative) dintr-un text literar artistic ori folcloric.
7. Antiteza este un reprezentarea unei viziuni de tip maniheist, proprie
gândirii umane. Ea se manifestă în câmpul literar drept expresia unui contrast devenit
excepţional sau paradoxal, ieşit din limitele normalităţii. Este o figură stilistică mai
ales cultă, cu un conţinut filosofic şi romantic.
Pentru cei interesaţi să se informeze suplimentar asupra figurilor de stil,
recomandăm studiul clasic al lui Pierre Fontanier, Figurile limbajului (1821), tradus
în româneşte în 1971, care conţine un tablou complet, cu definiţii şi descrieri
amănunţite ale figurilor des stil şi de gândire. Cartea lui Pierre Fontanier este una de
retorică.
Stilistica lingvistică
Stilistica lingvistică se ocupă cu domeniul afectivităţii din limbaj. Ea
cercetează limba „vie”, purtătoare de mărci stilistice datorită participării psihice a
vorbitorului în actul comunicării. În lucrarea Stilistica limbii române, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1975 (ediţie definitivă), citându-l pe Ch. Bally, Iorgu Iordan
face o distincţie netă între prerogativele stilisticii lingvistice şi cel ale stilisticii
estetice: „Prin urmare, pe lingvist îl interesează numai procesul psihologic, adică
procedeele aplicate de subiectul vorbitor, nu şi efectele produse asupra
ascultătorului...” Consecinţa o reprezintă faptul că vorbirea este permanent însoţită de
„indici” de comunicare., Într-o privire rezumativă, am putea considera stilistica
lingvistică drept o gramatică afectivă, o explicare a tuturor inovaţiilor apărute în toate
nivelurile limbii vorbite (fonetică, morfologie, sintaxă), ca urmare a participării
afective a vorbitorilor. Un alt cercetător, D. Caracostea (Expresivitatea limbii
române, 1942), avea aceeaşi convingere, că vorbirea populară are o componentă
afectivă definitorie în ce priveşte comunicarea. Accentul asupra faptelor stilistice este
pus aici pe feluritele abateri de la normele existente, cuvânt care nu ni se pare cel mai
potrivit, fiindcă abaterea de la normă poate fi interpretată drept greşeală ori eroare. În
realitate aceste abateri reprezintă voinţa vorbitorului, dictată de afecte. În noul
context, unele fapte de vorbire se convertesc în elemente de expresivitate.
Stilistica lingvistică operează şi în domeniul artei cuvântului, pentru că în cele
mai multe dintre operele literare, autorii acestora redau aspecte ale vieţii folosind ca
notă de autenticitate limbajul.

12
 Folosirea elementelor de limbă vorbită în creaţia artistică conferă stilului
caracterul de oralitate. Oralitatea se referă în acest caz nu la distincţia operată între
cele două modalităţi de realizare ale comunicării prin intermediul limbajului (diglosia
scris/vorbit), ci la existenţa unor trăsături distinctive îndeajuns de pertinente între cele
două modalităţi, încât una să se autodefinească chiar şi atunci când este translată în
domeniul celeilalte. Oralitatea stilului nu rezultă, aşa cum s-ar putea crede, din
copierea mecanică a limbii vorbite, ci din transpunerea „stilizată”, în textul scriptic, a
unor anumite procedee specifice limbii vorbite. Identitatea vorbire/ scriere a devenit
un fapt curent pentru lingvistica estetică.
În realitate, arta literară este mult mai complexă şi se împacă anevoie cu o
reţetă simplă: în realizarea lingvistică şi stilistică a unei opere beletristice există o
singură formulă, condiţionată de supunerea la obiect, şi care spune tot: stilul potrivit.

VIII Stilistica funcţională. Particularităţi

Stilistica funcţională stabileşte repetitivitatea unor cuvinte ori expresii care

apar în actul vorbirii. Un rol determinant în ce priveşte stereotipiile astfel apărute îl au
cerinţele sociale exprimate prin limbaj. Unele îmbinări stereotipe sunt echivalente
cuvântului din punct de vedere semantic. Prin urmare, cele peste 120.000 de cuvinte
din vocabularul limbii române intră, prin vorbire, într-un act de creaţie continuă, iar
stilistica funcţională operează la acest prim nivel cu elemente de vocabular şi de
sintaxă, tendinţa ei fiind să stabilească un grad zero ( sau un etalon) al variantelor
funcţionale stilistic din lexicul şi limba „vie” a unei epoci.
Este momentul să atragem atenţia că selectarea lor nu este tocmai uşoară,
deoarece limba este, ca factor al gândirii, deopotrivă instrument de comunicare şi de
creaţie. Inventarul finit de cuvinte, de forme încorporate gramatical şi de reguli
privitoare la exprimarea logică a vorbirii – toate acestea considerate fixe în proiecţia
limbajului-în-general – tinde spre infinit în procesul vorbirii. În plus, factorii de
stabilitate ai stilurilor funcţionale sunt supuşi unei permanente eroziuni, provocate de
însuşi caracterul creativ al vorbirii. Din acest considerent, rezultă foarte clar că
niciodată nu vom avea stiluri pure, ci numai note cu precădere, „amprente” ale unor
stiluri, observaţie făcută de Tudor Vianu în tentativa de a stabili intenţiile limbajului
pornind de la modul în care exprimăm ceea ce gândim, fie denotativ (tranzitiv), fie
conotativ (reflexiv). Stabilirea de locuri comune într-un domeniu creativ, se poate
face examinând tensiunile ce intervin între două caracteristici.
Stilistica funcţională propune disocieri comparative între etalon (limbajul tip)
şi celelalte maniere de manifestare. Sunt detaşate şi excerptate elementele şi formulele
repetitive care tind să devină locuri comune în texte ori vorbire: stereotipii („clişee”)
şi redundanţe în cadrul stilurilor non artistice, şi invenţii ori abateri pentru stilul
literaturii artistice, văzut că stil funcţional.
Stilurile limbii române şi limbajul standard
Stabilirea şi ierarhizarea stilurilor funcţionale ale limbii în general şi ale
românei literare în particular nu este o operaţie dintre cele mai simple şi nici una de
consens. Stratificarea stilistică a limbii a făcut obiectul mai multor contribuţii. Pentru
a stabili o metodologie de lucru, am prezentat punctele de vedere exprimate de I.
Coteanu în lucrarea Stilistica funcţională a limbii române (1973).
Definind stilurile limbii în raport cu noţiunea de sistem lingvistic, I. Coteanu
stabileşte că unităţile limbii se organizează pe o axă verticală, în care limba comună
(denumită diasistem) reprezintă nucleul supraordonator şi generator de limbaje;
acestea din urmă se caracterizează prin funcţia sau destinaţia specială ce li se atribuie

13
şi ocupă nivelul al doilea; limbajul poate fi împărţit, la rândul lui, în cultivat şi
popular, fiecare din ele subdivizându-se mai departe. Astfel, limbajul cultivat ( pe
care îl mai numeşte şi limbaj standard) se poate subdivide în limbaj ştiinţific,
administrativ, al literaturii artistice, în timp ce limbajul popular se poate divide în
limbaj familiar, colocvial etc. În sfârşit, acest nivel se realizează în mesaje, a căror
varietate este teoretic infinită.
O altă clasificare este cea propusă de Paula Diaconescu (Structura stilistică a
limbii. Stilurile funcţionale ale limbii române literare moderne, în „SCL”, XXV
(1974) , nr. 3, pp. 229-242. ). Sub forma lor scrisă şi ţinând seama de caracterul
marcat (expresiv-estetic) şi nemarcat ( „neutru”) al limbii, avem două categorii cu
subdiviziunile lor: stil artistic şi stil nonartistic.
Stilul nonartistic se grupează în:
1. stil tehnico-ştiinţific, determinat de funcţia referenţială (cognitivă) a limbii;
2. stil oficial administrativ, în care preponderentă şi esenţială este funcţia conotativă,
orientată către destinatar (prin conţinutul specific al acestui stil, în care sunt redactate
ordinele dispoziţiile etc.);
3. stil publicistic, în care precumpănitoare este funcţia fatică, centrată pe menţinerea
contactului între emiţător şi receptor.
Limbajul standard este consecinţa modernizării exprimării literare în urma
contribuţiei pe care şi-a aduc scrierile literare, lucrările ştiinţifice precum şi
documentele elaborate în sectoarele de activitate reprezentând instituţiile statului:
administraţie, justiţie, armată, etc. Unificarea se manifestă prin asumarea colectivă a
unui sistem de reguli generale, dar şi printr-o echilibrată acceptare a fenomenelor mai
importante care guvernează limbajul în act, un exemplu edificator constituindu-l
pătrunderea neologismelor în limbaj.
Aşadar, limbajul utilizat în compartimentele vieţii culturale, ştiinţifice şi
publice se deosebeşte prin unele trăsături, îndeosebi prin lexic, potrivit cu funcţia
îndeplinită în ramura de activitate respectivă. Vorbim, în acest caz, de stiluri
funcţionale aparţinând limbii literare (limbajul standard), a căror descriere este
detaliată în continuare.

IX. Stilurile funcţionale : ştiinţific, adminsitrativ-juridic

Reluând precizarea că nu avem în realitate stiluri pure, ci numai note cu

precădere („amprente”) ale stilurilor, devine necesar ca, în prezentarea fiecăruia dintre
stiluri, să utilizăm elemente contrastive pentru a fi stabilite zonele care le delimitează
Stilul ştiinţific
Terminologia stilului ştiinţific se întemeiază pe înţelegerea, respectiv folosirea
exactă, proprie, a sensului noţional al cuvântului şi pe excluderea sensurilor derivate,
figurate şi contextuale, puse în valoare de vorbirea comună şi de stilul artistic, adică
pe scurt, de stilul nonştiinţific.
Stilul ştiinţific nu admite polisemantismul termenilor şi, prin aceasta, nici
sinonimia lor, ci eventual existenţa unor dublete terminologice care se elimină în timp
unul pe celălalt. Utilizează cuvântul ca pe un instrument de lucru şi tinde să facă din
limbaj aplicaţia unui instrument performant.
În stilul ştiinţific există câmpuri terminologice în afara cărora termenul îşi
pierde caracterul denotativ, monosemantic şi funcţional, primind în schimb alte valori,
impuse de noul mediu în care a pătruns.

14
 Stilul ştiinţific şi limbajele care îl compun abundă de termeni generici,
noţionali. Exprimarea ştiinţifică având drept scop transmiterea informaţiei sub forma
faptelor de constatare, se foloseşte de cuvinte al căror conţinut este în mod obligatoriu
monosemantic . Faţă de univocitatea termenului ştiinţific, care reprezintă o condiţie
esenţială a folosirii sale în limbajul ştiinţific, limbajul literar standard utilizează, după
împrejurări, valori variabile. În exprimarea nonştiinţifică termenul noţional este sau
poate fi polisemantic, plurivoc, condiţie iarăşi esenţială în privinţa întrebuinţării sale
eficiente ca „material” apt să exprime (în comunicare) sensuri multiple.
Calitatea fundamentală a stilului ştiinţific este de a fi denotativ şi generalizant-
abstract. Este asigurată în acest mod obiectivitatea judecăţilor formulate de omul de
ştiinţă. Rezultă că limbajul profesional, de specialitate, ca zonă alcătuitoare a stilului
ştiinţific, trebuie să răspundă unei funcţii de definire, prin desemnarea exactă şi
riguroasă a fenomenului pe care-l designează într-un anumit sector de activitate
socială. Limbajele nonprofesionale răspund, dimpotrivă, unei funcţii de caracterizare
– şi de sugestie, în cazul limbajului literaturii artistice. Calitatea stilului nonştiinţific
(popular, literar, artistic) de a fi conotativ şi particularizan favorizează exprimarea
nuanţată, individuală şi subiectivă a variatelor stări sufleteşti ale vorbitorului
(scriitorului).
Scos din mediul specialităţii în care este întrebuinţat cu o anumită funcţie,
termenul ştiinţific îşi pierde calitatea terminologică specifică, dobândind alte valori,
impuse de noul mediu în care este folosit. În stilul nonştiinţific, redefinirea este
implicită, ea rezultând din contex.
Caracteristice stilului ştiinţific (mesajului ştiinţific) sunt:
- deplasarea spre nucleu a unui vocabular special, ale cărui elemente concrete diferă
de la un domeniu ştiinţific la altul.
- posibilitatea de a folosi un număr relativ mic de cuvinte şi nume proprii (în citate,
indicaţii, bibliografie, etc.);
- preferinţa pentru forme verbale de prezent;
- tendinţa spre propoziţii principale independente;
- frecvenţa sporită a frazelor formate dintr-o regentă şi un număr restrâns de
subordonate
Enumerările aparţin lingviştilor Ştefan Munteanu şi I.D. Ţâra, Istoria limbii
române literare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 208.
În raport cu sistemul relativ închis al stilului ştiinţific, sistemul stilului
nonştiinţific este unul deschis.
În concluzie, stilul ştiinţific se remarcă prin precizia şi, uneori, raritatea
termenilor, prin formulări consacrate şi închise, printr-o sintaxă logică, prin respect
total faţă de legile limbii literare. (apud, Gh, Bulgăr, Studii de stilistică şi limbă
literară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p.178)
Notele specifice ale acestui stil au fost pe larg analizate de matematicianul
Solomon Marcus în Poetica matematică, Editura Academiei, Bucureşti, 1970.
Stilul administrativ-juridic
În unele tratate şi manuale de stilistică funcţională este întâlnit sub denumirea,
simplificată, de stil administrativ. Mai aproape de corectitudine, ar trebui să-l
denominăm stil juridic-administrativ, deoarece particularităţile sale definitorii vin din
sfera reglementărilor juridice şi se referă, majoritar, la punerea în aplicare a actelor
normative ori la conformitatea cu litera legii a diverselor aspecte şi situaţii din viaţa
socială. Prin urmare, în stilul juridic-administrativ se vor regăsi prioritar formule
abreviate şi expresii „şablon” ale textelor legislative.

15
 Stilul administrativ-juridic este folosit în actele oficiale, în documentele
diplomatice, în dispoziţiile şi reglementările instituţiilor de stat. De asemenea, el se
concretizează în actele interne (opisuri, procese verbale, minute, contracte cu caracter
provizoriu, corespondenţa dintre instituţii administrative şi formularele tipărite de
acestea), ori în cele cu caracter privat (înscrisuri notariale).
În situaţii expres definite, textul juridic-adminsitrativ evidenţiază, necesitatea
individualizării generalului. Întrucât stilul juridic-administrativ este mereu direcţionat
în sensul dorit de emiţător (de obicei, organul legislativ), sau este consensul, el
răspunde unei necesităţi de ordin practic aflându-se constant sub o autoritate. Faptul
presupune unicitatea semantică a cuvântului, evitarea semnificaţiilor sinonimice şi o
mai mare omogenitate.
Ştefan Munteanu şi I.D.Ţâra (în lucrarea citată) arată ca stilul administrativ,
cum îl denumesc, se caracterizează prin:
- folosirea unui vocabular special, situat, pe plan general, la periferie din punctul de
vedere al frecvenţei cuvintelor din limbajul vorbit (scris);
- frecvenţă foarte ridicată a formelor verbale de viitor;
- frecvenţă foarte scăzută a conjuncţiei;
- o frecvenţă deosebit de mare a formulei se (reflexiv) + a voi (verb auxiliar) + verb
la infinitiv cu sens de imperativ impersonal (se va proceda, se va ţine);
- preferinţa pentru fraza lungă, stufoasă;
- utilizarea unor formule stereotipe, de tipul, „În conformitate cu...”, „Potrivit
articolului...” etc.
Lor li se adaugă certa preferinţă pentru abrevieri: a.c. „anul curent”; a.m.„ante
meridian”; p.m. „post meridian; art. „articol”; H.G. „hotărâre de guvern”; SRL
„societate cu răspundere limitată”; S.C. (Societate comercială” , lit. „litera”. ş.a.m.d.
Factorii politici şi culturali exercită asupra stilului juridic-administrativ o
anume presiune, caracterizarea acestuia pretându-se la analize şi comentarii în funcţie
de epoci istorice (ca evoluţie) şi chiar în funcţie de factorul geografic, determinant de
apartenenţa zonei (provinciei) respective la o altă organizare statală, cum a fost cazul
Transilvaniei.
În concluzie, principala caracteristică a stilului juridic-administrativ o
reprezintă stereotipia. Se utilizează o serie de formule „şablon” şi de termeni
consacraţi în domeniu, care uniformizează comunicarea şi îi dau o claritate sporită.
În pas cu evoluţia societăţii, stilul juridic-administrativ apelează la construcţii şi
cuvinte de ultimă oră, un exemplu constituindu-l armonizarea conţinutului legislaţiei
româneşti cu cea europeană. Din astfel de raţiuni, urgente, se folosesc cuvinte şi
construcţii calchiate după alte limbi, putându-se spune că acest stil este şi foarte
conservator şi foarte inovator, deoarece, prin forţa lucrurilor, el oglindeşte reforme şi
înnoiri necesare.
Studiul stilului juridic-administrativ poate fi descompus în arii de cuprindere
variate, în funcţie de unghiul de abordare lingvistică. El se poate referi la unele
utilizări sociale raportate direct la categoria de utilizatori a acestui limbaj. Vezi, în
acest sens, Oana Bălănescu, Limbajul comercial în româna contemporană.
„AUB”, XLXI (1997).

X-XI. Stilul publicistic. Opinii pro şi contra

Problematica limbajului jurnalistic românesc a intrat în sfera de interes a

cercetătorilor limbii începând cu anii '60, o dată cu promovarea teoriilor legate de

16
stilistica funcţională. Despre existenţa şi particularităţile limbajului jurnalistic s-au
exprimat o serie se opinii, care însumate pot crea o imagine de ansamblu a ceea ce
poate constitui substanţa acestuia.
Dezvoltând propria teorie asupra stilurilor funcţionale, Ion Coteanu nega încă
din 1960, existenţa stilului publicistic, care, în opinia sa, nu se constitui într-o unitate
funcţională a limbii. Consecvent, Ion Coteanu nu face nici o referire la stilul
publicistic în ampla sa lucrare Stilistica funcţională a limbii române moderne
(1973). Punctele sale de vedere au fost prezentate pe larg în capitolul despre limbaj
privit funcţional.
Trebuie menţionat că, spre deosebire de limbajele (stilurile) administrativ,
poetic, ştiinţific, care au beneficiat de studii sistematice studii privind limbajul
jurnalistic ca „unitate funcţională” sunt puţine şi doar parţial rezultatul unor cercetări.
Aşadar, acceptare unui stilul publicistic este mai degrabă de principiu, decât
una demonstrativă. Singurele studii documentate aparţin lui Gh. Bolocan, Paula
Diaconescu, Al. Andriescu, Dumitru Irimia, Ion Gheţie, dar trebuie specificat că
numai unele dintre cercetări se opresc exclusiv asupra fenomenului limbii presei, cele
mai multe interferând cu ea, de pe poziţii literare sau lingvisatice, nu stilistice. În
studiul Unele caracteristici ale stilului publicistic al limbii române literare, în
„SCL” XII (1961), nr. 1. pp. 35-5 Gh. Bolocan avea o poziţie critică la adresa tezei lui
Ion Coteanu. Gheorghe Bolocan observa că se neagă existenţa unui stil gazetăresc
deoarece „se confundă caracterul de sistem al stilului jurnalistic cu aşa zisa redactare
nefericită”. Utilizând metoda statistică şi având ca eşantion de analiză publicaţii din
două perioade distincte ale presei româneşti (1920 - 1930 şi 1950 - 1960), Gheorghe
Bolocan considera că a evidenţiat caracteristicile fondului principal lexical al stilului
publicistic. Cercetătorul a arătat că neologismele ocupă un rol foarte important în
stilul publicistic, unde 70 de procente erau de origine franceză, situaţie schimbata
radical în momentul de faţă. În timp ce în stilul beletristic precumpăneşte verbul, în
cel publicistic este privilegiat substantivul, iar ponderea cuvintelor „goale” din punct
de vedere semantic (pronume, numeral, articol, prepoziţii, conjuncţii, interjecţii)
reprezintă şi într-un stil şi în celălalt aproximativ 50 la sută din total. Gheorghe
Bolocan consideră că stilul publicistic are ,,un lexic politico- social specific”, relevat de
existenţa unui strat lexical bine delimitat, care, ca şi terminologia în cadrul stilului
ştiinţific, dă un anumit colorit compoziţiei.
Deşi stilul publicistic nu dispune de unităţi lexicale proprii, cu toate acestea
nu ar exista motive suficiente pentru negarea existenţei lui. Întrebuinţarea concretă,
specifică, a unor elemente care aparţin limbii literare în general este suficientă pentru
diferenţierea stilului publicistic de celelalte stiluri.
Tot Gheorghe Bolocan a împărţit speciile stilului publicistic (articole de
fond, informaţii, scurte articole cu caracter politic, editoriale, reportaje, cronici,
pamflete, etc) în trei grupe distincte:
1. informaţii de ziar, comunicate, scurte comentarii politice;
2. articole pe diverse teme, articole de fond, editoriale, comentarii ample de
politică internă sau externă, discursurile politice;
3. reportaje, cronici, foiletoane, pamflete, eseuri.
Opinia cercetătorului este că, între stilurile funcţionale ale limbii române,
existenţa stilului publicistic este incontestabilă, ea datorându-se fondului lexical de
bază şi caracteristicilor proprii, precum: prezenţa unui mare număr de neologisme,
majoritatea provenind din limba franceză (actualmete engleză); prezenţa în număr
mare a substantivelor, adjectivelor si adverbelor.

17
Mult discutată în anii '70 '80 ai secolului trecut, problematica stilurilor funcţionale
deschide şi seria dezbaterilor despre stilul publicistic văzut ca stil funcţional. O
clasificare, având ca punct de plecare concepţia lui Roman Jakobson este cea propusă
de Paula Diaconescu (Structura stilistică a limbii.Stilurile funcţionale ale limbii
române literare moderne, în „SCL”, XXV (1974) , nr. 3, pp. 229-242. ). Sub forma
lor scrisă şi ţinând seama de carcaterul marcat (expresiv-estetic) şi nemarcat (
„neutru”) al limbii, mesajele pot fi reduse, ca limbaj cultivat, la două categorii
generale: stil artistic şi stil nonartistic. Paula Diaconescu defineşte stilul publicistic
drept unul nonartistic, alături de cel tehnico-ştiinţific şi oficial-adminsitrativ. Referitor
la acest stil autoarea nu insistă pe prezentarea factorilor extralingvistici care îi
determină specificul şi caracterul lui de sistem, limitându-se la câteva aspecte
lingvistice cum ar fi: structura lingvistică compozită, stereotopiile lingvistice,
identificarea unui limbaj ştiinţific de popularizare ca subsistem al stilului publicistic.
În vizunea autoarei, studiul limbii literare înseamnă studiul stilurilor limbii în
evoluţie, iar printre stilurile limbii stilul jumalistic ocupă un loc important.
Un punct de vedere mai amplu şi mai nuanţat prezintă Al. Andriescu în Stil şi
limbaj (1977) şi Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, (1979) dar
cercetarea sa porneşte de la studiul valorilor expresive ale limbii literare, aşa cum se
manifestase ea în presa secolului al XIX-lea în ceea ce am putea numi jurnalismul de
opinie. Cele două carţi scrise de Al. Andriescu, sunt de referinţă pentru domeniul
istoriei limbii, nu al limbajului presei care, secvenţial, aparţine aceleiaşi sfere. În
lucrările citate, autorul se ocupă exclusiv de determinarea caracteristicilor lingvistice
şi extralingvistice ale stilului jurnalistic
De asemenea, Ştefan Munteanu şi Vasile D. Ţâra, în capitolul Evoluţia
structurii stilistice a limbii române literare, din volumul Istoria limbii române
literare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, pp. 206-235, semnalează
prezenţa unui stil publicistic, ale cărui elemente de configurare se vor regăsi în
exemplificările cursului de faţă.
Profesorul ieşean Dumitru Irimia, autor al multor cercetări in domeniul lingvistic,
referitor la stilul publicistic consideră în Structura stilistică a limbii române
contemporane (1986) că acest stil are anumite particularităţi ce derivă din:
1. funcţia duală a mesajului de presă, informativă si persuasivă;
2. atitudinea publicistului şi concepţiile ideologice, politice şi morale ale
acestuia;
3. profilul ziarului, revistei care elaborează textul;
4. cultura lingvistică şi estetică a jurnalistului respectiv;
5. domeniile în care sunt acreditaţi jurnaliştii
6. alte însuşiri temperamentale şi comportamentale, de ordin deontologic.
Opinii referitoare la existenţa stiului publicistic pot fi consultate şi în cartea
lui Ion Gheţie, Introducere în studiul limbii române literare, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.17-22.
Dar, existând păreri in favoarea stilului publicistic, trebuie arătat că există, la
rândul lor, şi lingvişti ce contestă clara definire a acestui stil Aşa cum s-a arătat,
existenţa stilului în discuţie este pusă sub semnul întrebării de către unii dintre
specialişti, I. Coteanu fiind cel mai cunoscut. Ion Coteanu neagă existenţa stilului
publicistic aducând ca argument faptul ca orice fel de operă cum ar fi nuvela, piesa de
teatru, poate fi scrisă ,,gazetăreşte” printr-o ,,redactare nefericită”, adică numai
întrucât este scrisă prost. Autorul nu face referinţe la celelalte aspecte ale stilului
publicistic, cum ar fi, de pildă, distribuţia acestuia pe „genuri jurnalistice” (articol de
fond, pamflet, reportaj, eseu, etc), luate în calcul dar pentru alte stiluri.

18
 În schimb, avem opinia unanim acceptată că, încă de la apariţie, presa a jucat
un rol fundamental, dacă nu cumva pe cel mai important, în modernizarea şi
uniformizarea limbajului literar românesc. Celor care admit prezenţa unui stil
publicistic, li se reproşează lipsa de criterii în delimitarea lui, caracterul vag şi fluid al
principiilor care ar trebui să guverneze stilul publicistic.
Acest stil reprezintă expresia lingvistică a celui mai eficient mijloc de
comunicare în masă şi se situează echidistant între cele mai reprezentative forme de
manifestare ale limbii naţionale. Stilul publicistic este foarte deschis celorlaltor stiluri.
Este apropiat de cel ştiinţific (prin articole de popularizare a ştiinţei), de stilul
beletristic (prin foileton, reportaj, editoriale, evocări) sau de cel administrativ
(comunicate de presa, mica publicitate). Se apropie şi de exprimarea colocvială prin
interviuri, comentarii, unele articole de scandal. Totuşi, nici unul dintre aceste tipuri
de texte nu trebuie confundat cu creaţia artistică (publicistica nu e ficţiune artistică),
nici cu vorbirea uzuală. Nu se confundă nici cu stilul lucrărilor ştiinţifice. Presa
vehiculează informaţii de moment referitoare la realitate, la fapte concrete, de interes
general. Pentru a-şi îndeplini funcţia mediatizantă, stilul publicistic întrebuinţează
toate mijloacele de contactare emoţională a publicului: lexic figurat, comparaţii
sugestive, epitete inedite, perifraza, intonaţia exclamativă şi interogaţia, digresiuni,
inversiuni, enumeraţii şi repetiţii, paralelismul şi antiteza, mijloace ale umorului şi
satirei, combinarea stilurilor vorbirii (stil direct, indirect, indirect liber şi stil
confesiv). De aceea, publicate în volum, articolele unui mare jurnalist, oricât de
sclipitoare şi oricât de impresionant le-ar fi impactul, se pierd în propria lor
efemeritate.
Alte cercetări temeinice asupra configuraţiei, structurii şi elementelor ei
componente, toate acestea supuse unui examen contrastiv faţă cu un alt stil, considerat
martor, nu s-au mai produs. Studii asupra stilului publicistic stricto senso au fost
redactate doar în ultima perioadă, iar ele sunt prea puţine numeric şi conţin un
material faptic încă insuficient spre se accede la etapele analizei, tezei şi sintezei.
Pentru informare îi amintim pe Luminiţa Roşca, Producţia textului jurnalistic,
Editura Polirom, Iaşi, 2004 şi Victor Vişinescu, Stilistica presei, Editura Victor,
Bucureşti, 2003. Lucrarea cea mai aplicată aparţine cercetătoarei Rodica Zafiu,
Diversitatea stilistică în româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti, 2001. Referindu-se la „româna actuală”, Zafiu arată că, după 1989,
valenţele comunicaţionale ale fenomenului mass-media au devenit extrem de ample
constituindu-se în principalul furnizor de mesaje, de toate tipurile, din societatea
românească. Din acest considerent, Rodica Zafiu „leagă” şi celelalte capitole ale
studiului românei actuale de acelaşi tip de emiţător, care, ar trebui să se presupună, şi-
a definitivat propriile strategii de funcţiune stilistică.
Studierea evoluţiei limbajului în presa din ţara noastră nu a captat interesul
major al specialiştilor din domeniul jurnalisticii. Suntem foarte departe de a avea o
imagine de ansamblu asupra limbajului presei româneşti (în special pentru cea
cotidiană) de la începuturi până astăzi. Cele mai numeroase şi concludente informaţii
asupra evoluţiei şi dezvoltării acestui tip de limbaj au fost redactate din perspectiva
contribuţiei unor personalităţi ale artei cuvântului, care s-au manifestat şi în câmpul
jurnalistic. Nu mai e un secret pentru nimeni că, într-o proporţie covârşitoare, aproape
fără excepţie, marii noştri scriitori au avut o intensă activitate jurnalistică, care a făcut
obiectul unor cercetări numai din partea lingviştilor sau a criticilor şi istoricilor
literari. În acest sens, particularităţi ale stilului publicistic, au fost semnalate pentru
început de Al. Andriescu: Limba şi stilul presei în perioada 1861-1900, în „AUI”, X

19
(1964), nr. 2, pp 173-212), amplificat ulterior sub titlul Dezvoltarea stilului
publicistic în a două jumătate a secolului al XIX-lea, în SILLR, I, pp. 199-253.
O serie de afirmaţii ale specialiştilor din cele două discipline au fost preluate şi
în ce priveşte limbajul presei, punându-se un semn de egalitate, în mod eronat după
opinia noastră, între limbajul (şi stilul) presei şi contribuţiile marilor scriitori. Din
sinteza rezultatelor şi mai ales prin extrapolarea acestora în aria activităţilor mass-
media, ar trebui să tragem concluzia că zecile de mii de ziare, apărute în ţara noastră
de-a lungul timpului, nu au exercitat nici o influenţă în rândul cititorilor şi asupra
normelor limbajului literar. Sau, mai grav, că întreaga contribuţie a presei se
oglindeşte perfect în textele-martor ale celor nu mai mult de câteva zeci de publicaţii
analizate de lingvişti, de criticii şi istoricii literari. Se ignoră, de asemenea, că scopul
studiilor referitoare la activitatea jurnalistică a scriitorilor era cu totul altul şi nu urma
o finalitate ştiinţifică în domeniul limbajului jurnalistic, ci al stilului propriu sau,
eventual, cu privire la limbajului literar standard.
De aceea sunt întreţinute două mituri false:
1. Că la edificarea limbajului şi implicit a stilului publicistic au contribuit
exclusiv marii scriitori prin intermediul câtorva publicaţii considerate „istorice”,
ipoteză, în realitate, falsă. Nu contestăm aportul personalităţilor, dar asta nu este de
ajuns.
2. Dacă facem abstracţie de cercetările lingvistice şi istorico-literare, înseamnă
că, din orice alt punct de vedere, nu avem un istoric al presei, ceea ce este, iarăşi, fals.
Un istoric al presei există. O dovadă suplimentară o reprezintă dicţionarele. de
publicaţii, dar aproape nimeni din ramura disciplinei numită jurnalism, nu s-a ocupat
de stilul jurnalistic aprofundându-l cu instrumente lingvistice.
Urmând modelul francez, al presei de opinie, scrisul jurnalistic a devenit încă
de la începuturi preocuparea a numeroase personalităţi din domeniul artei cuvântului,
care, atunci când şi-au enunţat punctele de vedere în paginile gazetelor, s-au exprimat
în calitate de scriitori şi nu de jurnalişti. Adevăratul stil jurnalistic ar trebui să fie acela
în care concizia şi claritatea ideilor se regăsesc în adecvarea expresiei lingvistice faţă
de conceptele de adevăr şi realitate. De aici decurge obiectivitatea echidistantă în
prezentarea faptelor, ca şi necesitatea „centrării” stilului pe coordonatele genurilor
jurnalistice, care sunt altele decât genurile literare. În studiile elaborate până în
prezent asupra problematicii în discuţie, stilul jurnalistic a coabitat cu stilul extrem de
personal( fie că este vorba de opinie, fie că este vorba de atitudine) al scriitorilor,
realizându-se un melange care nu spune prea multe despre stilul jurnalistic. De altfel
şi astăzi, tentaţia de a scrie mai degrabă colorat decât obiectiv poate fi lesne reperată
în presa noastră, cu straniul ei reflex în manualele de jurnalism.

XII Etape în evoluţia limbajului presei româneşti

Începând cu secolul al XVII-lea, numărul cititorilor gazetelor străine era în

continua creştere , atât in Transilvania cât şi în Ţara Romanească şi Moldova.
Neavând organe de presă proprii, care nici nu şi-ar fi putut asigura un număr suficient
de cititori, domnitorii noştri şi cei care se interesau de problemele din Europa acelor
vremuri căutau informaţii necesare în gazetele străine. Nicolae Iorga adună cu grijă, în
Istoria presei româneşti, numeroase ştiri care atesta atenţia cu care era urmărită
presa străină în ţările româneşti. La începuturile ei, presa nu cuprindea numai subiecte
cu caracter strict literar; ea a fost în aceea perioadă o presă culturală şi politică, cu un

20
spectru larg, cum ar fi: istoria, filosofia, economia, medicina, arta, literatura, filologia,
etc.
Procesul evoluţiei stilului publicistic românesc poate fi structurat in cinci
perioade:
1.1829-1860
2.1860-1900
3.1900-1947
4.1947-1989
5.1990 – prezent
Cele cinci perioade de afirmare şi de dezvoltare a stilului publicistic trebuie
puse in relaţie directă cu evoluţia sistemelor politice si juridice, acestea determinând,
de regulă, relaţiile dintre presă şi putere. Acest criteriu general de periodizare trebuie
să aibă în vedere şi alte elemente care ţin seamă de evoluţia societăţii, în toate
structurile ei: existenţa unor cititorii instruiţi, interesaţi de viaţa publică, gradul de
dezvoltare a tehnologiei de imprimare şi de transmitere a informaţiei capătă în lumea
modernă, o pondere tot mai mare, care imprima stilului publicistic schimbări rapide şi
spectaculoase. Fiecare perioadă marchează în general, un anumit stadiu de afirmare şi
de perfecţionare a stilului gazetăresc.
O dată cu apariţia "Daciei literare" (1840), asistăm la o specializare a presei,
prin editarea primelor reviste literare, care erau fondate şi conduse de reputaţi scriitori
şi oameni de cultură: "Dacia literară", sub îndrumarea lui Mihail Kogălniceanu,
“România literară" (Iasi,1855), condusă de V.Alecsandri, “Convorbiri literare"
(Iaşi,1867-1944), revistă fondată de Societatea Junimea şi condusă de Titu Maiorescu,
"Tribuna" (Sibiu,1884), editată de I. Slavici.
Stilul publicistic (gazetăresc) s-a instituit pe baza normelor limbii literare,
fiind un stil de esenţă modernă, şi cuprinde în sfera sa o gamă de mijloace şi forme de
comunicare orale şi scrise, care servesc la informarea publicului în calitatea sa de
receptor, asupra celor mai diverse evenimente cotidiene din viaţa socială, politică,
economică, culturală, ştiinţifică, artistică, sportivă etc. Îndeplinind astfel funcţia de
mediatizare, dar şi de influenţare a opiniei publice, textele publicistice prezintă
trasaturi specifice care decurg din necesitatea unei informări rapide, exacte, expresive
şi convingătoare, dinamice, deschisă înnoirilor, dar păstrând în general, un echilibru
între tradiţie şi inovaţie.
Noutatea şi actualitatea au reprezentat, mai ales în prima etapă de evoluţie a
stilului publicistic, o latură esenţială a activităţilor gazetăreşti. Cultivarea cu precădere
a ştirilor, în prima fază din evoluţie, a determinat formarea terminologiei profesionale
de specialitate, înlesnind stabilirea unor unităţi frazeologice specifice. Formulările
sunt alcătuite în aşa fel încât să câştige încrederea cititorului, solicitat mai puternic de
cuvintele cu sensuri figurate sau de epitetul revelator: cercurile prea informate,
circulă ştirea, o nuvelă circulă de câteva zile în public, din toate părţile zboară
ştirile, izvoare autentice, izvoare cu totul sigure, persoane vrednice de credină.
O serie de formulări se referă la evenimentul cuprins în ştirea respectivă, la
opiniile cititorilor sau la modul de prezentare a faptelor: cursul evenimentelor, cursul
întâmplărilor, în cursul serioaselor întâmplări politice, multă sau puţină gravitate a
evenimentelor, a pricinuit cel mai viu entuziasm, ca dovadă a interesului viu, ce vie
impresie va fi făcut acest decret, a pricinuit aici o profundă senzaţie, împărtăşim
opinia, opinia jurnalelor.
Tot în această etapă de dezvoltare a stilului publicistic, paralel cu fixarea
terminologiei şi a frazeologiei specifice ştirilor, încep să fie folosite, din ce în ce mai
stăruitor, o serie de epitete care oglindesc o preferinţă vădită pentru senzaţional.

21
 Stilul publicistic al limbii noastre a luat fiinţă în secolul al XIX-lea, în paginile
gazetelor, iar procesul de diferenţiere a elementelor sale specifice se încheia în jurul
anului 1860. El se deosebea de alte varietăţi ale limbii printr-o terminologie specifică.
Este vorba in special de terminologia politică şi de prezenta masivă a neologismelor
în general. Contribuţia presei româneşti la dezvoltarea şi modernizarea limbii române
literare priveşte îmbogăţirea vocabularului cu cuvinte cerute de dezvoltarea ştiinţelor,
tehnicii şi culturii şi stabilirea unor norme fonetice şi gramatice unice.
Presa românească cu un profil foarte variat, mai ales în primele ei decenii de
existenţă, a fost un factor important în modernizarea lexicului limbii literare. Unul din
aspectele cele mai izbitoare pe care îl prezintă coloanele gazetelor româneşti din
această perioadă îl oferă numeroasele neologisme, din cele mai diverse sectoare. De
asemenea, presa devine, chiar de la primele ei manifestări, un factor important de
difuzare a împrumuturilor recente şi de izolare a elementelor vechi din stilul
administrativ. Lupta dintre elementele vechi şi cele noi, în fonetică şi gramatică,
precum şi lupta dintre elementele regionale pentru impunea unei singure variante
fonetice ca literară, se desfăşoară, în forme mai vii sau mai ascunse, dar în mod
permanent, în paginile gazetelor româneşti din prima jumătate a secolului trecut.
Important este aportul pozitiv al presei din secolul trecut , pe planuri din cele mai
diverse, la dezvoltarea limbii române literare. Rolul ei in îmbogăţirea şi unificarea
limbii române literare nu mai poate fi contestat astăzi. Aproape toată terminologia
noastră politică s-a fixat şi s-a difuzat prin intermediul presei din secolul al XIX-lea,
chiar dacă unii din aceşti termeni au o istorie mai veche şi vor suferi profunde
modificări semantice în epocile următoare. Adaptarea acestor termeni este, de cele
mai multe ori, corectă fiind întrebuinţaţi, încă din momentele pătrunderii lor în presă.
Acelaşi rol enorm 1-ajucat presa nu atât în formarea terminologiei ştiinţifice, pentru
că existau în această privinţă manuale mai vechi, cât in difuzarea şi explicarea acestor
termeni pe înţelesul cititorului din epocă.
Presa reflectă mai bine decât orice document de epocă. text literar, ştiinţific,
administrativ sau de altă natură, frământările extraordinare care s-au petrecu în limba
romană literară în secolul al XIX-lea. Ziarul este un teren propice pentru tot felul de
inovaţii cu consecinţe profunde în numeroase cazuri, asupra evoluţiei limbii literare în
general. Presa a lucrat ca un uriaş filtru, care reţine toate reziduurile rezultate în
timpul anevoiosului proces de îmbogăţire şi limpezire a limbii literare. Aceste calităţi,
odată câştigate, se vor răsfrânge binefăcător şi asupra limbii presei, care va continua
să filtreze plasată în locurile cele mai expuse, alte elemente noi.
Între numeroasele publicaţii care tindeau către o anumită specializare, câteva
dintre ele şi-au fixat numele în istoria culturii româneşti prin contribuţii de
profunzime. Este cazul revistei "Convorbirii literare" (aparută la 1 martie 1867 până
în prezent).
Revista condusa de lacob Negruzzi şi beneficiind de substanţiala contribuţie
din partea lui Titu Maiorescu , a impus conceptul de specializare in problemele de
limba, arta, literatura, filosofie, folclor, drept, morala, educaţie si învăţământ fiind ,
din punct de vedere al presei tematice un exemplu de personalitate.
Spre deosebire de perioada precedentă care anunţase stilul ştiinţific şi pe cel
juridico-administrativ, după 1860 putem să luăm în seamă noile virtuţi ideologice ale
mesajului de presă cum ar fi constituirea unei unităţi frazeologice de presă cu o triplă
investire: semantică, metaforică, literar artistică. De asemenea, trebuie semnalate;
îmbogăţirea terminologiilor de specialitate şi pătrunderea acestora în genurile
publicistice, ca şi interferenţa textului de presă cu textul artistic (beletristic). Acestea

22
pun publicistica în faţa unor inovaţii lingvistice şi a folosirii unor modalităţii
gazetăreşti care să releve caracterul naţional al presei şi in privinţa limbii.
Stilul publicistic şi genurile gazetăreşti de la sfârşit de secol atestă, anumite
tendinţe care au contribuit, în primul rând, la dezvoltarea presei literare. Se cultiva
acum arta polemica-politică ,socială, culturală, istorică, sociologică şi filozofică.
Cronica literaturii de teatru, mai ales, dar şi cea de carte, cunosc prin Eminescu,
Delavrancea şi Caragiale o amploarea deosebită.
Un gen frecvent întâlnit este medalionul literar, prezent în mai toate revistele.
Se ivesc nume noi în literatură precum I. Al. Brătescu-Voineşti, I. A.
Bassarabescu, Emil Garleanu, Jean Bart ,Gala Galaction, Mihai Sadoveanu, Tudor
Arghezi, Victor Eftimiu a căror contribuţie este însemnată în planul discuţiilor
teoretice şi în practica scrisului beletristic şi publicistic.
Cu asemenea publicişti ,cu asemenea stiluri, putem spune ca secolul al XX-lea
a debutat cu vocaţia autentică a unei gazetării româneşti diversificată în genuri şi
modalităţi stilistice , premise ale unei tot mai înalte ascensiuni, cu neînchipuit de
multe foloase in evoluţia limbii române, a celei literare cu precădere şi implicit a
stilului publicistic.
Perioada interbelică se caracterizează in planul publicaţiilor literare mai ales
prin ceea ce se numeşte modernism.
Peisajul celor peste 500 de publicaţii periodice româneşti, care apăreau
înaintea primului război mondial, a cunoscut un moment de stagnare în 1916,când îşi
întrerupseseră activitatea reviste cunoscute: ”Viata Romînească” la Iaşi, „Convorbiri
literare” la Bucureşti. După război reapar „Literatorul”, „Luceafărul”, „Viata
Romînească”, „Ramuri”, „Convorbiri literare”, multe altele, mai puţin cunoscute.
Aproximativ 300 de titluri de revistă literară s-au ivit in răstimpul 1918-1944,
majoritatea cu o existenţă sub doi ani, în paginile cărora s-au afirmat şcoli şi curente
literare, scriitori şi concepţii estetice noi. Dacă perioada precedentă stătuse sub
semnul sămănătorismului , poporanismului şi simbolismului , deceniile 1920-1940
sunt dominate de noi curente de idei generate de câteva publicaţii distincte.
„Zburătorul” este mesageră a curentului modernist, „Gândirea” îşi leagă
numele de curentul tradiţionalist şi ortodoxist , revista „Contemporanul” reprezintă
avangardismul. Diferite alte orientări, tendinţe şi activităţi publicistice din presa
literara interbelică se alătură sau se opun curentelor menţionate.

XIII. Calităţile limbajului jurnalistic

Cât priveşte stilul, acesta se manifestă printr-o serie de calităţi generale, apte
de a-l face ilustrativ în rândul vorbitorilor, dar mai ales în texte, adică în mesajele
scrise. Este unanim acceptată ideea că, pentru configurarea unui bun stil sunt necesare
o seamă de atribute pe care le vom enumera succint. Astfel, intră în discuţie
următoarele proprietăţi:
- claritatea, reprezentând formularea limpede, logică, coerentă a ideilor,
gândurilor, sentimentelor
- proprietatea (utilizarea celor mai potrivite mijloace lingvistice în
exprimarea ideatică, afectivă)
- corectitudinea: (respectarea normelor de exprimare)
- precizia, constând în utilizarea riguroasă a mijloacelor lingvistice
- puritatea (utilizarea mijloacelor lingvistice consacrate prin uzul limbii şi
admise de limba literară)

23
 Acestea trebuie să reprezinte proprietăţi ale stilului în general şi se regăsesc şi
printre atributele limbajului jurnalistic. Modalitatea lor de reprezentare este intim
legată de maniera de gândire şi exprimare a fiecărui vorbitor ştiut fiind că „stilul e
omul”, formulă consacrată în a închide în zona ascunsă, misterioasă, „tiparul
formativ” al stilului.
Întrucât stilul publicistic îndeplineşte, pe de o parte, funcţia de mediatizare, de largă
informare asupra evenimentelor politice, sociale, economice, culturale, ştiinţifice, etc.,
iar pe de alta de influenţare a opiniei publice, alături de caracteristicile generale
amintite mai sus, este necesar ca acestea să fie completate ori întărite şi de alte
caracteristici, specifice stilului (limbajului) publicistic. Între ele, se numără:
- contopirea a două tipuri de comunicare: informativă şi afectivă
- exprimarea unei atitudini, a unei tendinţe
- mare varietate de forme a mesajelor: apel, articol, comentariu, comunicat,
declaraţie, etc.
- utilizarea unor mesaje de o foarte mare diversitate, care se apropie formal (în
funcţie de conţinutul mesajului) de toate „tipurile” de mesaje (limbaj colocvial,
ştiinţific, ş.a.m.d.)
- prezenţa unor clişee
- mesajele (prin conţinutul informativ ori interpretativ) reflectă constant
realitatea imediată, completă de cele mai multe ori de mijloace
extralingvistice: (caricatură, fotografie, scheme, tabele, infografii).
Ele derivă din ceea ce ar trebui consemnat sub denumirea de funcţii ale presei,
care se regăsesc în „textura” limbajului publicistic. Ne referim la funcţia informativă
(informaţia trebuie să fie corecta şi stimulatoare), de antenă, prin care este menită să
introducă în circuitul comunicării ceva nou, de amplificare, selecţie (filtrarea
informaţiei), busolă (centrarea ei pe coordonatele evenimentelor) şi de mitizare.
Acestor cerinţe decurgând din funcţia fatică a limbajului presei, li se alătură
câteva particularităţi lingvistice:
- limbajul jurnalistic este foarte deschis inovaţiilor
- respectă, în general, normele limbii literare, iar abaterile de la normă
reprezintă, nu greşeli, ci acte de stil
- foloseşte frecvent citate din surse directe şi verificate
- apelează la titluri menite a stârni interesul ( titluri şocante, formulări eliptice)
- păstrează, pe faţă ori în subsidiar, tonalităţi polemice
Selectăm în continuare pe cele mai importante dintre caracteristicile limbajului
publicistic, prezentate şi sub aspect diacronic, de Ştefan Munteanu şi I. D. Ţâra în
Istoria limbii române literare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pp.
206-235.
- rolul decisiv jucat în ce priveşte „formarea” limbajului literar standard sub
aspect normativ şi, ulterior, la uniformizarea şi impunerea lui.
- din perspectivă diacronică, o particularitate a stilului publicistic a constituit-o
caracterul retoric al multora dintre articolele publicate în presa noastră în secolul al
XIX-lea, excese temperate începând cu debutul secolului al XX-lea. Ştefan Munteanu
şi I.D. Ţâra citează din „Românul”(1861) : „ O zicem, o dechearăm, vă acuzăm în
public că numai aţi luat mereu şi n-aţi dat niciodată, voi, veliţi boieri regulamentari, şi
spuneţi, de puteţi, când, cui, şi cât a dat fiecare dintre voi din averea personală pentru
lucrul public”.
- utilizarea riguroasă (actualmente) a normelor gramaticale impuse prin
limbajul literar standard.

24
 - tendinţa de a evita conservatorismul normelor literare prin combinări
semantice de tip novator.
- stilul publicistic joacă rolul de „ferment” cu privire la inovaţiile din limbaj.
- contribuie la înţelegerea şi încetăţenirea unor termeni de specialitate, prin
explicarea lor.
- în această epocă, genurile jurnalistice ale presei tind să creeze variante
proprii ale limbajului utilizat , în funcţie de scopurile comunicării, altfel spus, de aria
tematică abordată. Însă, natura competiţională a economiei de piaţă, care agită şi viaţa
presei, a determinat o reconfigurare stilistică a mesajelor despre realitate. Faptele
prezentate dobândesc înfăţişarea unui tablou original cu orice preţ.
- în presa cotidiană, stilului publicistic îi sunt specifice anumite procedee
menite să suscite curiozitatea cititorului. Aceste mijloace devin în mod curent
expresia senzaţionalului. Formulele gazetăreşti sugerând panica, surpriza ori
îngrijorarea sunt însoţite de adjective ca de pildă excepţional, fenomenal, formidabil,
senzaţional, sublim.
- din multitudinea deconcertantă a ştirilor, jurnaliştii selectează zilnic pe cele mai
emoţionale, fiindcă au priză la public. Atunci când ştirea nu s-a „născut” cu aceste
calităţi, apar în revers, abuzurile de natură stilistică, fiind folosite cuvinte cu potenţial
emoţional, fapt care duce la forjarea informaţiei prin „încălzirea“ lingvistică la
temperaturi înalte. Rezultă de aici abuzul de superlative (adică de epitete).
În fine, o caracteristică a stilului jurnalistic o constituie şi paradoxul că acesta nu
mizează pe omogenitate, factor esenţial în definirea oricărui stil. Gh. Bulgăr este de
părere că „stilul publicistic prezintă, într-o sinteză mereu adaptată la nevoile
informaţiei cotidiene, noutate terminologică şi construcţii dense, adesea eliptice,
discontinue, care pot alterna cu expresia evocatoare poetică, cu formula familiară, ori
cu structura degajată a contextului. Din cauza grabei, supravegherea stilului şi
claritatea chiar a construcţiilor uneori suferă; de aceea, epitetul «publicistic» este
astăzi uşor peiorativ, voind să indice un stil aproximativ, puţin îngrijit”.

XIV. Limbajul jurnalistic şi genurile presei. Specificităţi de canal.

În perimetrul limbajului jurnalistic sunt decelabile unele aspecte cu valoare

distinctivă, generată fie de genul jurnalistic, fie de canalul mediatic: pe suport clasic
(de hârtie), audio, video, mutimedia şi transmedia.
Paleta varietăţilor stilistice este îmbogăţită şi de existenţa textelor interdisciplinare
(de graniţă)cu genuri aparţinând altor varietăţi de stiluri, îndeosebi cel literar-artistic,
dar şi cu stiluri funcţionale. Într-o asemenea poziţie se află cronica, grupajul cu
caracter ştiinţific, pamfletul, parodia, texte cu aplicaţie juridică sau de popularizare a
ştiinţei, interviurile, reportajele şi anunţurile publicitare (reclama), desigur fiecare
dintre ele în proporţii diferite. În ziare, ca şi în emisiunile informative de la radio şi tv.
îşi fac loc cele mai importante evenimente ale zilei, cu alte cuvinte o întreagă lume
cuprinsa şi redată printr-o varietate de mijloace jurnalistice, de la informaţiile curente
cotidiene (schimbarea rutei mijloacelor de transport, preţul diferitelor produse,
campanii de vaccinare, obiective cultural-artistice nou apărute, informaţii meteo,
dispariţii, necrologuri, aniversări), la ştiri interne sau externe, din lumea politică,
financiară, sportivă, culturală, la editoriale şi mică ori mare publicitate, articole de
scandal ori cu conţinut senzaţional şi până la evocări, anchete, comemorări sau
comunicate de presă. Acest tablou, deşi incomplet, este mărturia varietăţii şi, în

25
acelaşi timp, a densităţii şi bogăţiei de teme reprezentând ceea ce interesează la un
moment dat societatea şi pe membrii ei. Devine limpede că tot ceea ce poate deştepta
un ecou în mintea şi sufletul omului constituie subiect pentru jurnalist, cum iarăşi
devine clar că enorma diversitate a subiectelor tratate nu poate produce fenomenul de
coagulare la nivelul stilului, ci al ideilor (temelor, mesajelor) reconstruite ca simboluri
şi stereotipuri. De aceea, este preferabil să vorbim despre un limbaj al jurnalismului în
loc de un stil jurnalistic.
Sub acest aspect, prezentăm, pentru început, perimetrul spaţial al mesajelor
publicistice, reprezentat de ziare şi reviste, de radio şi televiziune, iar mai nou de
mediul virtual. Acestea sunt „locuri” în care se întâlnesc (tipăresc sau prezintă) ştiri şi
informaţii actuale din toate domeniile de activitate. Astăzi numărul acestor locaţii este
foarte mare. Unele s-au specializat pe anumite domenii (tehnice, medicale modă,
alimentaţie călătorii, etc) altele prezintă evenimente cotidiene din toate mediile
sociale. De obicei, conţin generice prin care se anunţă tematica; subiectul unor
articole, titluri; subtitluri, care pun în evidenţă, de obicei, ideile principale din
conţinutul propriu-zis. Folosesc o gamă largă de elemente grafice, sonore sau de
imagine realizând un hipertext.
Concret, limbajul jurnalistic centrează informaţia pe direcţia următoarelor
formate sau genuri jurnalistice, care îi influenţează semnificativ turnura mesajului:
- ştirea, text cu caracter informativ, redus, de obicei, la o singură propoziţie sau
la o frază simplă, prin care se comunică informaţii esenţiale legate de un fapt sau de
un eveniment de strictă actualitate informaţia.
- ştirea dezvoltată, text informativ care comunică, pe lângă esenţa faptelor,
unele detalii, cu scopul de a întregi conţinutul mesajului transmis.
- grupajul de ştiri, realizat din mai multe texte informative, legate între ele prin
anumite atribute. Este alcătuit din cel puţin trei texte, fiecare comunicând câte o ştire.
Mesajul transmis se referă la un domeniu de activitate sau la domenii diferite şi pot
fdi cuprinse informaţii din activitatea internă sau externă. Informaţiile se pot transmite
la radio, televiziune dar şi în presa scrisă. Aportul „stilistic” al celor trei e neutru,
impersonal
- editorialul, articol de fond, scris de o personalitate (formator de opinii) şi care
indică totodată punctul oficial al publicaţiei în chestiunea dezbătută. Ca gen
aparţinând jurnalismului de opinie, editorialul este ilustrativ în ce priveşte calitaţile
generale ale stilului.
- articolul de ziar (revistă), este o compoziţie cu caracter publicistic, un text în
care se tratează probleme ale actualităţii imediate sau de interes actual destinate
publicului larg şi concepute a fi difuzate prin intermediul sistemului de informare a
maselor. În text apar elemente specifice limbajului publicistic.
- interviul consemnează convorbirea dintre o personalitate a vieţii culturale,
politico, artistice etc., şi un reporter (ziarist) cu privire la unele probleme de
specialitate. Constă într-o convorbire în care un reporter pune întrebări unei
personalităţi, în diverse probleme (de actualitate), în vederea publicării lor în presa
sau a difuzării lor la radio şi televiziune. Este un text informativ pentru că prin
intermediul lui se comunică informaţii unor cititori de ziar sau revistă, ori auditorilor
de radio şi telespectatorilor. Este o varietate a stilului publicistic.
- reportajul, informează asupra unor situaţii, evenimente de interes general sau
ocazional, realităţi geografice, economice etc., culese de la faţa locului. Calitatea de
martor (ocular) dă dreptul jurnalistului să se abată de la stilul impersonal şi rece, la cel
al efectelor literar-artistice, capabile să recompună emoţional faptele. Este o specie
publicistică de graniţă apelând adesea la modalităţi literare de expresie.

26
 - Cronica consemnează şi comentează evenimente actuale, politice, sociale,
culturale, ştiinţifice, interne sau externe. Cronica poate fi: dramatică, muzicală,
plastică, sportivă etc.
- nota de lectură conţine însemnări, observaţii critice, informaţii, plecându-se de
la diferite aspecte ale mediului social, cultural, sportiv, economic etc.
- foiletonul relatează, într-un limbaj viu şi colorat, fapte concrete de viaţă,
structurate prin intervenţia imaginaţiei, urmărind de cele mai multe ori o finalitate
satirică. Ocupă un loc intermediar, între articolul de ziar şi scrierea beletristică.
masa rotundă, (dezbaterea) este un tip de dialog în grup, discuţie pe o anumită
temă, la care participă mai mulţi vorbitori, ale căror opinii nu coincid. Discuţiile sunt
conduse de un moderator, în faţa unei asistenţe, fie ca aceasta se află într-o sală, fie ca
ea este presupusă ca asistând la transmisia prin radio sau de televiziune.
talk-show-ul este dezbatere televizată, cu caracter, de obicei, polemic. Publicul
poate participa la emisiune, exprimându-şi opiniile şi sugestiile prin intermediul
telefonului. Cel care mijloceşte participarea la dialog este moderat
Dacă adăugăm că mesajele (textele) redau, cum s-a mai spus, realitatea imediată şi
sunt adesea însoţite de adesea de mijloace extralingvistice (fotografii, caricaturi, hărţi,
tabele statistice, diagrame) vom putea trage concluzia că textele publicistice, prin
limbajul la care fac apel se caracterizează printr-un grad sporit de accesibilitate, prin
transparenţă şi determină pe cale persuasivă anumite atitudini comportamentale.
Acestui fenomen îi aparţin alte „compoziţii” specifice limbajului publicistic
- afişul publicitar este o înştiinţare, de obicei, tipărită (uneori desenată), expusă
public, cuprinzând anumite informaţii despre viaţa politică, sportivă, culturală etc.
Mesajul transmis prin intermediul afişului trebuie să ofere informaţii asupra
evenimentului respectiv. Să precizeze ziua, locul şi ora desfăşurării lui, precum şi
condiţiile de participare. Astfel de informaţii se expun în spaţii special amenajate
pentru acest scop
- reclama, întâlnită în tipărituri, radio, televiziune, cinematograf urmăreşte, pe
calea publicităţii, surescitarea, câştigarea interesului publicului pentru cumpărarea
anumitor mărfuri, pentru un spectacol, pentru folosirea de servicii fie un articol dintr-
o publicaţie, afiş, prospect etc. prin care se înfăptuieşte reclama. Reclamele se
compun din: elemente vizuale, auditive, cinetice etc., având la bază un text scurt şi
convingător.
- anunţul publicitar este un text informativ cu un mesaj foarte scurt, aproape
telegrafic, prin care se anunţă fapte diverse
- spotul publicitar este un anunţ scurt, prezent la tv, radio etc.
Rezultă că pentru a-şi îndeplini funcţia mediatizantă, stilul publicistic
întrebuinţează toate mijloacele de contactare emoţională a publicului, de la cuvânt
până la imagine. Şi, cu toate acestea, textul publicistic continuă să fie privit drept o
variantă a textului nonliterar. În urma evoluţiei tehnologice, oamenii au reuşit să
comprime spaţiul şi timpul, aducând informaţia cotidiană la ceea ce s-ar putea
numi timp real. Totodată, modalităţile de comunicare mass-media au privilegiat
conversia textului în mesaj vorbit (radio şi tv), făcând sa apară primele clivaje între
aspectul grafic şi aspectul oral al comunicării mediatice.
Fără a insista asupra numeroaselor chestiuni ivite ca urmare a schimbării
raportului, se constată că mediul virtual, denumit multimedia, la care se adaugă
forma sa cea mai recentă transmedia, au produs o bulversare de proporţii a
formatelor limbajului presei, pe de o parte la nivel grafic din cauza
incompatibilităţii grafice dintre alfabetele limbilor internaţionale şi cel al limbii

27
 române, iar pe de alta, din cauza pătrunderii în comunicarea directă şi nemijlocită a
unui număr impresionant ca mărime, de noi participanţi la dialogul planetar, aflat
până nu de mult în stăpânirea mass-media, iar acum pus la dispoziţia persoanelor
celor mai întreprinzătoare. Se produc, cu mare rapiditate, mutaţii ale căror
consecinţe pot fi deocamdată bănuite, nu însă prevăzute.
Bibliografie minimală
Al. Andriescu, Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, Editura Junimea, Iaşi,
1977.
Al. Andriescu, Stil şi limbaj, Editura Junimea, Iaşi, 1979.
Gh. Bolocan, Unele caracteristici ale stilului publicistic al limbii române literare,
în „SCL”, XII (1961), nr. 1, pp. 35-71.
Gheorghe Bulgăr, Probleme de stilistică, în Studii de stilistică şi limbă literară,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, pp. 153-198.
Ion Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române (stil, stilistică, limbaj), Editura
Academiei, Bucureşti, 1973.
Paula Diaconescu, Structura stilistică a limbii. Stilurile funcţionale ale limbii
române literare moderne, în „SCL”, XXV (1974) , nr. 3, pp. 229-242.
Dumitru Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
Ştefan Munteanu, Vasile D. Ţâra, Evoluţia structurii stilistice a limbii române
literare, în Istoria limbii române literare, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1970, pp. 206-235.
Luminiţa Roşca, Producţia textului jurnalistic, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
Ion Toma, Elena Silvestru, Lucian Chişu, Compendiu de limba română, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005., pp. 226-262.

Bibliografie facultativă

Iordan Iorgu, Stilistica limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975.

Miclău Paul, Sistemul limbajului, în Sistemele limbii, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1970, pp. 7-26.
Munteanu Ştefan , ŢâraVasile D., Evoluţia structurii stilistice a limbii române
literare, în Istoria limbii române literare, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1970, pp. 206-235.
Munteanu Ştefan, Studii de lingvistică şi stilistică, Editura Pygmalion, Piteşti, 1998.
Murat V. P., Despre problemele fundamentale ale stilisticii, în Probleme de stilistică
(culegere de articole) Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, pp. 7- 52.
Victor Vişinescu, Stilistica presei, Editura Victor, Bucureşti, 2003.
Rodica Zafiu, Diversitatea stilistică în româna actuală, Editura Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 2001

ITEMI DE AUTOEVALUARE
- Modele -

1. Studiul limbajului jurnalistic intră în sfera de investigaţie a :

a) lingviştilor

28
b) sociologilor
c) psihologilor
d) informaticienilor
e) opiniile tuturor acestor specialişti ajută la înţelegerea şi configurarea limbajului
jurnalistic.

2. Limbajul jurnalistic ilustrează:

a) cerinţele limbii române literare
b) reglementările limbajului vorbit (popular)
c) toate aspectele limbajului ştiinţific
d) nici una dintre opţiuni nu e corectă

3. Prin limbaj (în general) se înţelege:

a) organizarea limbii în sistem (organizare de tip abstract)
b) facultatea oamenilor de a vorbi
c) ambele variante sunt corecte
d) nici una dintre opţiuni nu e corectă

4. Lingvistica modernă defineşte limba drept :

a) un cod sau un ansamblu de coduri folosite spre a transmite o anumită cantitate de
informaţie oamenilor
b) capacitate de invenţie a vorbitorilor de a inova în cadrul unei "moşteniri”
(limbajul) primite de la înaintaşi.
c) ambele variante sunt corecte
d) nici una dintre opţiuni nu e corectă
5. Cine este autorul lucrării Cours de lingvistique générale, care a revoluţionat studiul
limbajului ?
a) Antoine Meillet;
b) Noam Chomsky
c) Ferdinand de Saussure
d) nici una dintre opţiuni nu e corectă

6. În viziunea autorului lucrării Cours de lingvistique générale, limbajul este

prezentat sub urmatoarele aspecte: a) limba (langue) şi vorbirea (parole)
b) limba (langue) şi vorbirea (parole) şi norma
c) nici una dintre opţiuni nu e corectă

7. În viziunea autorului lucrării Cours de lingvistique générale, limba(langue)

conţine:
a) sistemul
b) funcţiunea
c) nici una dintre opţiuni nu e corectă

8. În viziunea autorului lucrării Cours de lingvistique générale, vorbirea (parole) se

referă la:
a) sistem
b) funcţiune
c) nici una dintre opţiuni nu e corectă

29
9. Care dintre aspectele langue (limba) şi parole (vorbirea) nu prezintă interes pentru
lingvişti ?
a) langue (limba privită sincronic; sistemul gramatical)
b) parole (vorbirea, ca fenomen diacronic)

10. Aspectul parole se concretizează prin:

a) vorbire
b) scriere
c) vorbire şi scriere utilizând semne grafice în conformitate cu seturile de reguli
(fonetice, morfologice şi sintactice) ale limbii române
d) nici una dintre opţiuni nu e corectă.

11. Cum se numeşte domeniul de aplicaţie al cercetărilor asupra limbajului vorbit /

scris din componenta parole a limbajului?
a) estetică
b) stilistică
c) poetică
d) retorică

12. Atunci când ne referim la fenomenele stilistice trebuie să ne concentrăm asupra

aspectelor limbajului din perspectivă:
a) diacronică
b) sincronă
c) ambele soluţii sunt corecte
d) nici una dintre opţiuni nu e corectă

13. Analiza limbajului din punct de vedere al funcţiunii sale necesită un aport de
cunoştinţe din partea altor domenii de cunoaştere ?
a) da
b) nu

14. Limbajul privit funcţional este influenţat de:

a) mediul geografic
b) mediul socio-cultural
c) ambele variante sunt corecte
d) nici una dintre opţiuni nu e corectă

15. În cadrul stilurilor funcţionale ale limbii române, unii specialişti contestă:
a) stilul ştiinţific
b) stilul administrativ- juridic
c) stilul publicistic

16. Stilul publicistic a jucat un rol determinant în ce priveşte formarea:

a) limbii române literare
b) conservarea cuvintelor vechi (arhaismelor)
c) redarea constantă în texte a regionalismelor

17. Ce se înţelege prin limba română literară ?

a) aspectul cel mai îngrijit (normat) al limbii noastre
b) aspectul vorbit al limbii române

30
18. În ce format se manifestă limba română literară ?
a) sub formă de text scris
b) sub formă de enunţ (text) vorbit

19. Stilul publicistic joacă rolul de “ferment” cu privire la:

a) inovaţiile din limbaj
b) stoparea oricăror inovaţii în limbaj

20. Stilul publicistic contribuie la :

a) înţelegerea şi încetăţenirea unor termeni de specialitate prin explicarea lor
b) dezvoltarea autonomă a celorlaltor stiluri (administrativ-juridic, ştiinţific, al
literaturii artistice)

21. Stilului publicistic îi sunt specifice anumite procedee menite să:

a) conserve mentalităţile tradiţionale ale cititorilor
b) suscite curiozitatea cititorilor

22. Formulele gazetăreşti sugerând panică, surpriza ori îngrijorarea sunt însoţite de :
a) pronume
b) numerale
c) adjective

23. Sub care dintre denumirile metaforice de mai jos era consacrat stilul presei
dinainte de 1990 (aşa numită presă comunistă) ?
a) limba de lemn
b) limba de pământ
c) limba de catifea
d) limba de cenuşă

24. Ce semnificaţie avea metafora respectivă ?

a) stil solemn şi plin de clişee la nivelul expresiei
b) stil aforistic
c) stil patetic

25. Care dintre următorii lingvişti neagă existenţa stilului publicistic ?

a) Gh. Bolocan
b) Ion Coteanu
c) Boris Cazacu

26. Cine este autorul cărţii Producţia textului jurnalistic (2004) ?

a) Luminiţa Roşca
b) Rodica Zafiu
c) Cristian Florin Popescu

27. Ce anume caracterizează limbajul presei de tip evenimenţail ?

a) utilizarea de superlative
b) excesul de termeni ştiinţifici
c) frecvenţa sporită a paronimelor

31
28. În limbajul presei contemporane se fac simţite influenţe neologice din limba;
a) italiană
b) engleză
c) franceză

29 Cine este autorul cărţii Diversitatea stilistică în româna actuală (1989) ?

a) Luminiţa Roşca
b) Rodica Zafiu
c) Cristian Florin Popescu

30. Jurnalistul trebuie să scrie:

a) pe înţelesul tuturor
b) pentru cei mai instruiţi membri ai societăţii
c) cât mai personal cu putinţă

Rezolvări şi răspunsuri la testele de autoevaluare

1. Răspuns corect: e
2. Răspuns corect: a
3. Răspuns corect: c
4. Răspuns corect: a
5. Răspuns corect: c
6. Răspuns corect: a
7. Răspuns corect: a
8. Răspuns corect: b
9. Răspuns corect: b
10. Răspuns corect: c
11. Răspuns corect: b
12. Răspuns corect: a
13. Răspuns corect: a
14. Răspuns corect: c
15. Răspuns corect: c
16. Răspuns corect: a
17. Răspuns corect: a
18. Răspuns corect: a
19. Răspuns corect: a
20. Răspuns corect: a
21. Răspuns corect: b
22. Răspuns corect: c
23. Răspuns corect: a
24. Răspuns corect: a
25. Răspuns corect: b
26. Răspuns corect: a
27. Răspuns corect: a
28. Răspuns corect: b
29. Răspuns corect: b
30. Răspuns corect: a

32