MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA ȘTIINȚE SOCIALE ȘI ALE EDUCAȚIEI
CATEDRA PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

Disciplina: Socializare și comunicare socială

Referat

”Utilizarea mijloacelor verbale, paraverbale și nonverbal în organizarea eficientă a

comunicării”

Verificat : Iurchevici Iulia,

doctor, conferențiar universitar

Elaborat: Grădinaru Camelia,

studentă anul II, specialitatea Psihologie

Chișinău 2018
 Cuprins
1. Noțiunea de comunicare
2. Pricipalele forme ale comunicării
1.1 Comunicarea verbală
1.2 Comunicarea nonverbală și paraverbală
2. Comunicarea eficientă prin tehnica celor 7C
1. Noțiunea de comunicare

În fiecare zi, în fiecare moment, ființele comunică între ele, adica fac schimb de informații.
Comunicarea face posibilă coexistența oamenilor. Salutul sau un gest prietenesc sunt forme
simple de a stabili un contact cu ceilalți. Comunicarea directă între oameni este realizată prin
intermediul cuvintelor sau a gesturilor.

Comunicarea interumană constituie un obiect de studiu cu o importanţă mult mai mare

decât aceea a studierii altor sfere ale comportamentului uman. Pătrunderea şi înţelegerea
sistemului de comunicare deschid şi înlesnesc drumul cunoaşterii personale şi a celor din jur, fiind
în măsură să clarifice ierarhizarea oamenilor în societate după criterii de valoare.

Noţiunea de comunicare include doua aspecte distincte : cel de relaţie şi cel de proces.
- Ca relaţie, comunicarea se definește ca interacţiune informaţională între doi termeni :sursa sau
emitentul, care generează şi transmite mesaje şi receptorul sau destinatarul, care captează şi
prelucrează(decodifică) semnalele transmise de emitent, modificându-şi sub acţiunea lor starea
iniţială.
- Ca proces, comunicarea se referă la ansamblul operaţiilor de codare-recodare-decodare şi la
succesiunea mesajelor care se transmit între emitent şi destinatar.

Indiferent de școlile, domeniile sau opiniile care definesc comunicarea, se pot identifica câteva
aspecte comune:

 comunicarea reprezintă un proces de transmitere de informații (informația fiind privită ca

un termen general referindu-se atât la concepte, cât si la semne, simboluri etc.)
 comunicarea necesita cel puțin doi poli (individ-individ, individ-grup etc.)

Etimologic, termenul provine din limba latină, unde „communis” înseamna „a fi în relație cu, a
pune de acord”.

Dicționarul de sociologie definește comunicarea ca un proces de emitere a unui mesaj și

de transmitere a acestuia într-o maniera codificata cu ajutorul unui canal către un destinatar în
vederea receptării. Dicționarul de psihologie definește comunicarea ca relație între indivizi ce
implică transmiterea intenționată sau nu cu influențe asupra receptorului și cu efect retroactiv.
Comunicarea are rolul de a pune în relație sistemele (omul) cu mediul în care evolueaza.

Comunicarea poate fi analizată din multe puncte de vedere, cunoscând forme diverse.
Dintre acestea, comunicarea umană, se diferenţiază, după natura substanţial –calitativă a
 semnalelor şi alfabetelor utilizate pentru transmiterea mesajelor(codul folosit) şi canalul predilect
de transmitere în :
-comunicare verbală- prin cuvânt. Este specific umană, are formă orală sau scrisă, permite
transmiterea unor conţinuturi extrem de complexe.
-comunicare paraverbală-prin însuşiri vocale care însoţesc cuvântul ,cum ar fi :caracteristicile
vocii, intensitatea ,ritmul, debitul vorbirii, intonaţia, etc.
-comunicarea nonverbală-prin semne legate direct de postură, mişcare, gesturi, mimica,
înfăţişare.

Comportamentul uman comunicațional este dependent de anumite “nevoi interpersonale”.

Acestea motivează intrinsec orientarea ființei umane spre o comunicare ca o certificare a vieții
sale interioare.

Nevoi fundamentale în comunicare

Există 6 nevoi relaţionale fundamentale (în acelaşi timp ele reprezintă şi obiectivele oricărui proces
de comunicare):

1. nevoia de a spune ;
2. nevoia de a fi ințeles ;
3. nevoia de a fi recunoscut ;
4. nevoia de a fi valorizat ;
5. nevoia de a influența ;
6. nevoia de intimitate ;

Necesitățile interpersonale raportează identitatea umană, prin ceilalți, la un ideal de împlinire

launtrică, conform cu aspirațiile individuale, la confortul psihic personal și la o tendință
de estimare pozitivă de sine.

2. Pricipalele forme ale comunicării

Comunicarea are un caracter dinamic. Este un proces complex, ce se particularizează în

contexte diferite: există informații care se transmit genetic, informații care circulă în mediul social
(cutume, obiceiuri etc.), în organizații. Există mai multe criterii dupa care sunt identificate
variatele forme de comunicare:

 După participarea indivizilor la procesul de comunicare:

1. comunicare intrapersonală (comunicare cu sinele);
2. comunicare interpersonală (cu altii);
3. comunicare de masă (prin instituții specializate, cu adresabilitate generală);
4. directă (față în față);
5. indirectă (mediata);
6. verbală;
7. nonverbală;
8. paraverbală;
9. comunicare incidentală (fara scop bine stabilit);
10. comunicare consumatorie (consecință a stărilor emoționale);
11. comunicare instrumentală (când este urmarit un scop precis);
12. comunicare omogenă (om-om, animal-animal);
13. comunicare heterogenă (om-animal, om-masina);
14. comunicare ascendentă (cu superiorii);
15. comunicare descendentă (cu subalternii).

 După contextul spațial-temporal al mesajelor;

 După instrumentele folosite;
 După obiectivele comunicării;
 După interacțiunea sistemelor care comunică;
 După poziția în cadrul unei organizații

2.1 Comunicarea verbală

Această formă de comunicare este puternic dezvoltată la om, vorbirea fiind actul prin care
informația este emisă prin intermediul codurilor lingvistice, dar nu numai. Indivizii pot fi
diferențiati prin:

 competența lingvistică (capacitatea de a construi, traduce și identifica mesaje într-o limbă);

 performanța lingvistică (capacitatea de a însufleți termenii prin corelarea cu aptitudinile,
atitudinile, concepțiile despre lume și viață, astfel încât sa fie obținute efecte noi);

De aici rezultă stilul de comunicare – există persoane care fascinează nu prin ceea ce comunică, ci
prin felul în care comunica. Aceeași temă poate fi expusă:

 printr-un limbaj rațional, dirijat;

 printr-un limbaj metaforic, euristic.
Rezultă de aici că relatarea poate fi la un moment dat un produs al vorbitorului și nu o realitate.
Stilurile de comunicare pot fi clasificate astfel:

 stil neutru (elimină stările sufletești) – prezent în relațiile oficiale;

 stil solemn (impun un ceremonial) – prezent în momente deosebite;
 stil beletristic (bogat în sensuri, favorizând imaginația);
 stil științific (predomină deducția și inducția);
 stil administrativ (bazat pe clișee instituționale);
 stil publicistic (bazat pe prezentarea informației);
 stil managerial (accentueaza dirijarea, rezolvarea problemelor etc.)

Indiferent de stil, comunicarea trebuie să îndeplineasca urmatoarele calități:

 claritate (nivelul de concizie, sistematizare);

 corectitudinea (nivelul de adecvare la regulile sintactice și de topică);
 adecvarea (folosirea celor mai potrivite cuvinte în raport cu intenții);
 puritatea (nivelul de saturare cu arhaisme, neologisme, regionalisme);
 concizia (concentrarea pe temă, eliminarea redundanței, divagațiilor);
 precizia (folosirea unor mijloace suplimentare pentru a facilita înțelegerea).

Formele comunicării orale sunt: monologul, expunerea, relatarea, dialogul, seminarul,

interviul, colocviul, toastul, discursul, povestirea, pledoaria, dezbaterea, conferința, prelegerea etc.
În genere, pentru a atinge principalele obiective ale comunicării (de a fi receptat, înțeles, acceptat
și mai ales, de a provoca o reacție), subiectul uman, manifestă un comportament verbal, ca mijloc
de valorificare a celei mai utilizate forme de comunicare interumană, comunicarea verbala.
Vorbirea, ca manifestare verbală a limbajului, diferențiază indivizii, în funcție de abilitatea cu care
aceștia o produc.

Abilitatea de a vorbi este diferită de la individ la individ, în funcție de posibilitățile variabile

de învățare a comportamentului lingvistic, de condițiile de întărire, stimulare, de fondul psihologic,
de context, de mediile socializatoare, durata studiilor, poziția socială (etc), factori care și-au
exercitat presiuni modelatoare asupra comportamentului verbal individual. S-au delimitat nouă
tipuri de abilități verbale, care în măsura în care se regăsesc în comportamentul verbal individual,
conturează ușurința verbală de bază și anume:

1. Cunoașterea verbală (reprezentînd nivelul de cunoaștere a vocabularului și a structurilor

gramaticale ale limbii);
2. Abilitatea de judecată abstractă (reprezentînd nivelul de abstractizare și judecată
inferențială);
3. Fluența ideațională ( reprezentînd usurința individului de a face apel la cît mai multe idei
paralel cu tema data);
4. Fluența cuvintelor (reprezentînd abilitatea de a găsi cuvintele potrivite contextual);
5. Fluența de exprimare ( reprezentînd abilitatea de transpunere și formulare a ideilor);
6. Sensibilitatea gramaticală (reprezentînd abilitatea de construcție gramaticală);
7. Facilitatea de denumire (reprezentînd abilitatea de a răspunde rapid la întrebari în
succesiune rapidă);
8. Abilitatea de exprimare orală (reprezentînd capacitatea de adaptare contextuală a
elementelor prozodice: intonație, ritm, pauze);
9. Abilitatea articulatorie și de enunțare (reprezentînd calitatea dicției).

Gradul de competență lingvistică este determinat complementar și de caracteristicile de

personalitate care se activează în comunicarea verbală. În ce privește modul de vorbire ca oglindă
a identității sociale a indivizilor, se poate conchide că persoanele vorbesc într-un anumit fel în
funcție de vîrstă, sex, statut, de interese sau de un context tipic. Spre deosebire de copii, adulții
pot face diferență dintre a vorbi liber și a vorbi în conformitate cu diverse reguli, norme, dictate
social.

Modul în care individul utilizează exprimarea verbală oferă o serie de date empirice despre
acestea, îi prefigurează stilul comunicațional și îi caracterizează nivelul de socializare și integrare
socială. Felul în care este receptat mesajul verbal depinde de atitudinea individului față de
comunicare, de exprimarea clară a ideilor, de folosirea cu acuratețe a expresiilor și cuvintelor, de
sinceritatea, relaxarea și aparența (aspectul exterior, ținuta și vestimentație) și, de asemenea, de
expresivitatea non-verbală, care constitue cîteva din calitățile unui bun orator. Prin vorbire
individul ofera celor din exterior cheia care deschide prima poartă către sine, vorbirea fiind și unul
din criteriile de observare interpersonală și de etichetare.

Avantaje ale comunicării verbale:

-se poate realiza în diferite moduri: -în limbaj oral(monolog, dialog,..),
-în limbaj scris
-în limbajul intern.
-permite transmiterea unui conţinut complex, sistemul de informaţii transmis şi receptat poate fi
logic structurat, sistematizat, exprimat într-un limbaj elevat, etc.
-pune în evidenţă capacitatea de gândire şi creativitatea umană
-limbajul intern, vorbirea cu sine şi pentru sine, prezintă un maximum de economicitate, uzând
de prescurtări, condensări, substituind cuvintele cu imagini, viteza de lucru fiind de sute de ori mai
mare decât a vorbirii.
-pe măsura constituirii sale, limbajul intern îndeplineşte funcţii de anticipare,
proiectare, coordonare a limbajului oral şi scris.
-se intercondiţionează cu funcţia cognitivă şi cea reglatorie a limbajului.

Dezavantaje ale comunicării verbale:

-este lipsită de expresivitate, dacă nu apelează la mijloace paraverbale şi nonverbale.
-transmite mai greu o anumită stare afectivă( supărare. bucurie, etc), cuvintele nu sunt întotdeauna
suficiente.
-viteza de transmitere si mai ales de receptare a mesajului este mai mică, uneori se poate mai uşor
şi mai rapid exprima printr-un simplu gest.

2.2 Comunicarea nonverbală și paraverbală

Comunicarea prin limbajul trupului există din cele mai vechi timpuri, dar analiza lui
ş tiinţ ifică a î nceput abia î n ultimii douăzeci de ani. El a devenit popular î n anii 70. Până la sfârş itul
secolului XX a fost "descoperit" î n î ntreaga lume ş i sunt motive să credem că impactul ş i
î nsemnătatea lui asupra comunicării umane vor deveni elemente constitutive ale instrucţ iei
oficiale. Ca o introducere la limbajul trupului aş dori să-i î ndemn pe cursanţ i să adune noi
cunoş tinţ e legate de această temă, atât prin cercetări ş i experienţ e proprii, cât ş i cu ajutorul
exemplelor furnizate de observaţ iile proprii.

În ultimă instanţ ă, viaţ a socială va fi terenul cel mai corespunzător pentru asemenea
investigaţ ii ş i testări. Observarea conş tientă a propriilor noastre acţ iuni, precum ş i ale altora este
calea cea mai potrivită pentru a î nţ elege mai bine metodele de comunicare ale celei mai complexe
ş i mai interesante fiinţ e de pe glob: omul.

Este aproape incredibil că î n decursul evoluţ iei umane aspectele non-verbale ale
comunicării au î nceput să fie studiate mai intens abia î n anii '60, iar publicul a luat cunoş tinţ ă de
existenţ a acestora numai î n 1970, o dată cu apariţ ia cărţ ii lui Julius Fast despre limbajul trupului.
Ea a fost un rezumat al muncii depuse până atunci de savanţ ii behavioriş ti î n domeniul comunicării
non-verbale, dar mulţ i dintre semenii noş tri nu au aflat nici astăzi de existenţ a limbajului trupului
ş i cu atât mai puţ in de importanţ a acestuia î n viaţ a lor.
 În domeniul studiului de specialitate al limbajului trupului, cea mai importantă lucrare
apărută î nainte de secolul XX a fost cartea lui Charles Darwin, tipărită î n 1872, The Expression of
the Emotions in Man and Animals (Exprimarea emoţ iilor la om ş i la animale). Ea a avut un rol
secundar asupra studiilor moderne consacrate expresiilor faciale ş i limbajului trupului î n general,
deş i multe din ideile ş i observaţ iile lui Darwin au fost validate de către cercetătorii moderni din
î ntreaga lume. De atunci, cercetătorii au observat ş i î nregistrat aproape un milion de semne ş i
semnale non-verbale.

După constatarea lui Albert Mehrabian, din totalul mesajelor, aproximativ, 7 la sută sunt
verbale (numai cuvinte), 38 la sută sunt vocale (incluzând tonalitatea vocii, inflexiunea ş i alte
sunete guturale), iar 55 la sută sunt mesaje non-verbale: Profesorul Ray Birdwhistell a făcut
estimări similare î n privinţ a cantităţ ii comunicaţ iilor non-verbale î ntre oameni. După aprecierile
sale, o persoană obiş nuită, de-a lungul unei zile, vorbeş te efectiv timp de zece sau unsprezece
minute, iar o propoziţ ie obiş nuită durează î n jur de două secunde ş i jumătate. Ca ş i Mehrabian, el
consideră că, î n conversaţ iile î n doi, componenta verbală este sub 35 la sută, comunicările non-
verbale reprezentând peste 65 la sută.

Comunicarea nonverbala apare prin manipularea factorilor nonverbali (personali și/sau ai

interlocutorului). Dintre aceștia, cei mai importanți sunt: surâsul (zâmbetul), privirea aprobativă,
strângerea de mână, gesturi amical-familiare, contactul corporal (o bătaie ușoară pe spate,
cuprinderea umerilor). Aceastea sunt forme paralele ale comunicării ce pot susține, dezvolta,
nuanța sau, dimpotrivă, diminua și contrazice mesajul comunicat verbal.

Componentele Comunicării non-verbale:

Mimica-privirea: deschisă sau evitantă, fixă sau mobilă; zâmbetul sau grimasele; mişcarea
sprâncenelor, etc. Contactul vizual este foarte important în comunicare: s-a demonstrat că nu
putem menţine contactul vizual cu o persoană necunoscută mai mult de 0.7 s (media este de 0.4
s). De asemenea s-a demonstrat că într-o conversaţie aproximativ 50-60% din timp comunicarea
este susţinuta de contact vizuale intre cei 2 (sau mai mulţi) parteneri.

Gestica – mişcarea mâinilor, bătutul din picior, privitul repetat la ceas, aranjarea ritmică a părului
etc. Gesturile pot fi: obişnuite (ex. ridicarea degetelor de către elevi când vor să
răspundă, ridicarea mâinii când vrei să opreşti un taxi, gestul de „la revedere”, etc); gesturi
simbolice (ex: gesturile folosite în interiorul unor grupuri şi a căror semnificaţie este cunoscută
numai de acestea).
Postură -poziţia corpului: poziţie relaxată, deschisă, ocupând tot spaţiul în care stăm- încredere în
propria persoană; utilizarea numai a unui colt de scaun, mâinile strânse la piept şi cu picioarele
încrucişate – închidere, teamă, neîncredere în propria persoană;

Atitudinea – relaxată, gravă, serioasă, închisă, respingătoare, deschisă, ezitantă etc

Vestimentaţia – culorile, accesoriile, modelul hainelor, lungimea sunt toţi atâţia indicatori ai
sistemelor personale de valori: stil extravagant, clasic sau sport.

Comunicarea paraverbala însoțește și coloreaza comunicarea verbala. Dintre factorii

paraverbali ai comunicării, menționăm:

 Tonalitate;
 Ritm;
 Intonație;
 Volumul vocii.

Fenomenul comunicării umane își tradează complexitatea prin faptul că ea se produce chiar
și atunci cand nu sta sub suspiciile intenționalității.Tot ceea ce compune existența umană se
regăsește în diferitele aspecte ale comunicării. Se trimit și se primesc mesaje continuu, cu sau fară
efort conștient, comunicarea nefiind obiectivată numai în rostire, ci și în fiecare element de mișcare
ce construiește comportamentul uman. Comunicarea non-verbală împreună cu cea verbală
determină capacitatea individuală de exprimare, care permite jocul diversificat al interacțiunilor
sociale.

Avantaje ale comunicării nonverbale:

-cel mai important avantaj se referă la expresivitate. De exemplu, intonaţia si înalţimea vocii poate
sa sugereze mesaje diferite ale aceluiaşi cuvânt .G.Bernard Shaw spunea că există 1000 de
feluri de a spune da şi 100 de feluri de a spune nu.
-mijloacele extralingvistice de expresivitate-gesturile, mimica, postura- însoţesc formele
comunicării verbale, antrenând întraga personalitate.
-facilitează comunicarea, o completează cu o componentă afectivă , persuasivă sau ludică.
-dispune de spontaneitate şi mare viteză de comunicare.
-nu se poate imagina nici un fel de comunicare eficientă în absenţa unor componente extraverbale.
Dezavantaje ale comunicării nonverbale:
-nu poate fi utilizată în procesele de comunicare a unor conţinuturi complexe fără să fie utilizată
şi comunicarea verbală.
-în condiţiile excesului de gesticulaţie, mesajul poate fi alterat, reacţia fiind de respingere sau
negare a conţinutului transmis.

3. Comunicarea eficientă prin tehnica celor 7C

Clar
Cînd porți un dialog, verbal sau în scris, fii foarte clar în ceea ce privește mesajul în sine și
obiectivele pe care le ai. Care este scopul comunicarii cu respectiva persoana? Daca tu nu esti
sigur de raspuns, nici audiența ta nu va fi.
Pentru a putea fi clar, micșorează pe cît posibil numărul de idei din fiecare propoziție. Asigură-te
că este foarte simplu pentru interlocutor sa înțeleagă exact la ce te referi. Oamenii nu trebuie puși
în situația de a fi nevoiți să citească printre rînduri și să facă presupuneri în încercarea de a-ți
înțelege cuvintele.

Concis

În momentul în care ești concis în procesele de comunicare, vei putea ramîne pe subiect.
Audiența ta nu vrea să citească șase propoziții, atunci cînd tema ar putea fi exprimată în trei.
Există adjective sau “cuvinte de umplutură” pe care le-ai putea elimina? (de exemplu, vedeți,
bineînțeles, un fel de, mă refer la etc.)

Concret

În momentul în care mesajul este concret, audiența are o imagine clară a ceea ce vrei să
transmiți. Trebuie să existe detalii (dar nu prea multe), fapte reale și puncte de focus, dar mesajul
să fie solid.

Corect

Cînd comunicarea este corectă, se “lipește” de audiență. Folosește termenii corespunzători

nivelului de educație și cunoștințelor interlocutorului tau?

Coerent

În momentul în care mesajul tău este coerent, este logic. Toate punctele de discuție trebuie să fie
conectate între ele și relevante temei principale. Totodată, tonul și topica textului trebuie să fie
logice și adecvate.

Complet

Într-un mesaj complet, audiența are absolut toate informațiile necesare și aplicabile, astfel poate
trece la acțiune. Include toată informația relevantă (contact, data, ora, locul etc.).
Curtenitor/Politicos

Comunicarea politicoasă este și prietenoasă, deschisă și sinceră. Nu există insulte ascunse sau un
ton agresiv. Astfel, poți păstra punctul de vedere exprimat în mintea audienței și empatezi cu
nevoile acesteia.

Concluzie: Toate formele de comunicare sunt importante şi se condiţionează reciproc. Pentru o

comunicare eficientă şi completă sunt necesare atât mijloace de comunicare verbale cât şi
nonverbale.
 Listă Bibliografică
1. Noomen G.W. Ştiinţa comunicării. București: Editura Humanitas, 1998.
2. Pease A. Limbajul trupului.Bucureşti: Polimark. 1993.
3. Preda M. Comportament Organizațional. Iași: Polirom, 2006.
4. Stanton N. Comunicarea. București: Editura Ştiinţifică şi Tehnică, 1995.
5. Stînea R. Tehnici de comunicare eficientă. [ Accesat la 28 octombrie 2018 ].
Disponibil:http://www.incluziunesociala.ro/upls/31_49743_suport_curs_Tehnici_c
omunicare.pdf