MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA


UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA 
 FACULTATEA

ȘTIINȚE SOCIALE ȘI ALE EDUCAȚIEI
 CATEDRA PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE

EDUCAȚIEI

Disciplina: Abordări umaniste în psihoterapie

Referat
”Rolul terapeutului în grupul în grupul de întîlnire rogersian”

Verificat: Rusnac Svetlana ,

dr., conf. univ.

Elaborat: Grădinaru Camelia,

studentă anul III, specialitatea Psihologie

Chișinău 2019
 Bibliografie
1. Psihoterapia centrată pe persoană
2. Condițiile relației psihoterapeutice
3. Rolul terapeutului
 1. Psihoterapia centrată pe persoană

“La inceputul carierei ma î ntrebam: Cum pot să tratez, să vindec sau să schimb această
persoană... Acum aş formula î ntrebarea astfel: Cum pot asigura o relaţ ie terapeutică pe care
această persoană să o folosească pentru creş terea ei.”
(Carl Rogers)

Psihoterapia centrată pe persoană este o abordare terapeutică umanistă, dezvoltată de Carl

Rogers î n anii 1940 - 1950. Psihoterapia centrată pe client (sau pe persoană) s-a dezvoltat î ncepând
cu anii 1940 ca o puternică reacț ie faț ă de psihanaliză. Rogers a negat opiniile lui Freud cu privire
la primatul instinctelor iraț ionale asupra comportamentului uman, cât ș i rolul dominant al
psihoterapeutului î n calitate de interpret ș i conducător al procesului psihoterapeutic.
Având î n vedere rolul terapeutului de a sprijini ș i asculta pacientul, acest tip de terapie s-a numit
la î nceput non-directivă, apoi psihoterapie centrată pe client - datorită responsabilităț ii pacientului
pentru propria evoluț ie. Astăzi este cunoscută ca psihoterapie centrată pe persoană sau psihoterapie
rogersiană.
Conform principiului umanist după care se ghidează terapia centrată pe persoană, se pune
accent pe importanț a fiecărui individ ș i a valorilor umane. Accentul cade pe natura creativă,
spontană ș i activă a omului, precum ș i pe capacitatea sa de a depăș i greutăț ile ș i momentele de
disperare. La fel ca psihoterapia existenț ială, terapia centrată pe persoană evidenț iază
responsabilitatea fiecăruia pentru propria evoluț ie î n viaț ă.
Teoria lui Rogers are la bază "tendinț a de actualizare" a oamenilor, adică motivaț ia
intrinsecă prezentă î n orice formă de viaț ă de a-ș i dezvolta potenț ialul până la cel mai î nalt nivel
posibil. Cu alte cuvinte, ființ a umană are o natură esenț ial constructivă - î ncearcă tot timpul să se
descurce cât mai bine î n viaț ă, iar eș ecul nu se datorează lipsei voinț ei, ci condiț iilor neprielnice
sau nefavorabile care î mpiedică sau distorsionează acest potenț ial.
Rogers a dezvoltat o teorie a neadaptării, î n care conceptul-cheie este cel de incongruenț ă.
Neadaptarea sau proasta adaptare apare atunci când există o incongruenț ă sau lipsă de concordanț ă
î ntre concepț ia sa despre sine ș i experienț a sa interioară, profundă. Pe masură ce un copil se
dezvoltă, nevoia sa de apreciere (“positive regard”) ș i autoapreciere (“positive self-regard”) cresc.
Pe masură ce capătă tot mai multe experienț e î n relaț ie cu familia ș i lumea din exterior,
copiii dezvoltă tot mai clar un concept de sine. Dacă aceș tia vor fi se simtă iubiț i, î n special
necondiț ionat, copiii vor dezvolta un concept de sine pozitiv ș i, la fel de important, nu î ș i vor î nsuș i
anumite condiț ii de valorizare (condiț ii pentru a se simț i valorizaț i). Dacă, pe de altă parte, părinț ii
sunt prea restrictivi ș i î i impun copilului tot felul de condiț ii, acesta dezvoltă condiț ii de valorizare.
 Încrezător î n forț ele naturale de autovindecare ale organismului, Rogers a văzut î n
psihoterapie un proces de î ndepărtare a constrângerilor care î mpiedică acest proces să se manifeste.
Aceste constrângeri au sursa î n solicitarile nerealiste pe care ș i le autoimpun oamenii când î ș i
imaginează că nu trebuie să trăiască un anumit gen de sentimente cum ar fi, de exemplu, cel de
ostilitate. Negând faptul că ei au astfel de sentimente, aceș tia nu mai sunt conș tienț i de natura
reacț iilor lor ș i î n felul acesta pierd contactul cu experienț a lor autentică, rezultatul fiind un nivel
de integrare psihică mai scăzut, relaț ii interpersonale falsificate ș i diferite forme de dezadaptare.
Obiectivul principal al psihoterapiei rogersiene este rezolvarea acestei incongruenț e,
respectiv ajutarea pacientului să se accepte pe sine.
În psihoterapia centrată pe persoană, terapeutul vine cu o atitudine pozitivă ș i are rolul de
a oferi pacientului un mediu empatic, î n care acesta să se simtă acceptat ș i respectat necondiț ionat.
Potrivit lui Rogers, î nț elegerea oferită de terapeut ș i mediul optimist sunt condiț iile care vor
conduce la schimbarea pacientului. Acesta este ajutat să se regăsească pe sine cu adevarat (sinele
real), să se elibereze de aș teptările ș i standardele impuse de cei din jur (sinele ideal). Dezechilibrul
psihic se naș te din discrepanț a dintre sinele real si sinele ideal. Cu cât aceasta incongruenț ă este
mai mare, cu atât suferinț a individului este mai mare ș i vor interveni mecanismele de apărare:
negarea (respingerea situaț iei ameninț ătoare) ș i distorsiunea perceptivă (reinterpretarea unei
situaț ii astfel î ncât să pară mai puț in ameninț ătoare).
Rogers făcea o analogie î ntre psihoterapia centrată pe persoană ș i a invaț a pe cineva să
meargă pe bicicletă: nu poț i î nvăț a pe cineva doar explicându-i - trebuie să î ncerce el î nsuș i; î n
acelaș i timp nu poț i să-l susț ii permanent - la un moment dat trebuie să î ș i ț ină singur echilibrul.
Și î n terapie, pacientul trebuie să dobândească autonomie - libertate ș i responsabilităț i. Tehnica
utilizată de terapeut se numeș te reflectare; cu alte cuvinte, acesta va reflecta cu sinceritate emoț iile
pacientului. Potrivit lui Rogers, terapeutul trebuie să aibă trei caracteristici esenț iale: sinceritate
(congruenț ă), empatie ș i respect faț ă de pacient.
Rogers a dezvoltat psihoterapia centrată pe persoană î n perioada î n care lucra î ntr- o clinică
pentru copii, î nsă terapia este destinată tuturor categoriilor de vârstă (la copii se foloseș te
interpretarea de rol). Terapia rogersiană a fost utilizată pe larg î n schizofrenie, depresie, anxietate,
alcolism, disfuncț ii cognitive ș i tulburări de personalitate. O ș edinț ă durează 45 - 50 de minute,
maxim 60 de minute. Poate fi aplicată î n cadrul terapiei individuale, î n grup sau î n terapia de
familie.

2. Condițiile relației psihoterapeutice non-directive dupa Rogers sunt următoarele:

- Terapeutul trebuie să se conducă după principiul conform căruia individul aflat î n terapie este
responsabil pentru el î nsuș i ș i este de dorit pentru individ să-ș i asume această responsabilitate;
- Terapeutul trebuie să fie de acord cu faptul că pacientul are î n interiorul său o puternică dorinț ă
de a deveni matur, adaptat social, independent, productiv, de a se baza pe propriile sale forț e
pentru modificarea terapeutică;
- Terapeutul trebuie să creeze o atmosferă caldă ș i permisivă, atmosferă î n care individul este
liber să-ș i exprime orice atitudine, trăire sau gând, indiferent cât de neconvenț ionale, absurde sau
contradictorii ar fi acestea;
- Terapeutul nu pune clientului limitări î n ceea ce privesc atitudinile, ci doar î n ceea ce priveș te
comportamentul (acest lucru este valabil mai ales pentru copii; copilului nu i se dă voie să spargă
geamul cabinetului, dar poate să exprime sentimentul că ar dori să o facă);
- Terapeutul utilizează numai astfel de tehnici ș i procedee care să î l conducă pe pacient la o
î nț elegere profundă a propriilor sale atitudini ș i stări emoț ionale ș i la autoacceptarea acestora.
Această î nț elegere se realizează cel mai bine prin reflecț ii î ncărcate de sensibilitate ș i prin
clarificarea atitudinilor clientului. Acceptarea realizată de terapeut nu trebuie să implice nici
aprobare, nici dezaprobare;
- Terapeutul trebuie să se abț ină de la orice exprimare sau acț iune contrară principiilor anterior
formulate.
Psihoterapia centrată pe client, î n forma pură, este rar utilizată î n zilele noastre, dar această
orientare a pus bazele unei multitudini de terapii orientate umanist, terapii care pun accentul pe
problemele actuale aflate î n conș tiinț a clientului ș i î n cadrul cărora acesta este considerat
personajul principal al procesului curativ, terapeutul acționând doar ca un catalizator. Noile
orientari umaniste acceptă conceptul lui Rogers de "eu activ", capabil de opț iuni valorice
sănătoase. Se accentuează, de asemenea, rolul empatiei, căldurii autentice ș i atitudinii pozitive
necondiț ionate din partea terapeutului.

3. Rolul terapeutului

Avand in vedere rolul terapeutului de a sprijini si asculta pacientul, acest tip de terapie s-a
numit la inceput non-directiva, apoi psihoterapie centrata pe client - datorita responsabilitatii
pacientului pentru propria evolutie. Astazi este cunoscuta ca psihoterapie centrata pe
persoana sau psihoterapie rogersiana.

Conform principiului umanist dupa care se ghideaza terapia centrata pe persoana, se

pune foarte mare valoare pe importanta fiecarui individ si a valorilor umane. Accentul cade pe
natura creativa, spontana si activa a omului, precum si pe capacitatea sa de a depasi greutatile si
momentele de disperare. La fel ca psihoterapia existentiala, terapia centrata pe persoana
evidentiaza responsabilitatea fiecaruia pentru propria evolutie in viata.

Teoria lui Rogers are la baza "tendinta la actualizare" a oamenilor, adica motivatia
intrinseca prezenta in orice forma de viata de a-si dezvolta potentialul pana la cel mai inalt nivel
posibil. Cu alte cuvinte, fiinta umana are o natura esential constructiva - incearca tot timpul sa se
descurce cat mai bine in viata, iar esecul nu se datoreaza lipsei vointei, ci conditiilor neprielnice
sau nefavorabile care impiedica, distorsioneaza sau pervertesc acest potential.

In psihoterapie centrata pe persoana terapeutul vine cu o atitudine pozitiva si are rolul de

a oferi pacientului un mediu empatic, in care acesta sa se simta acceptat si respectat
neconditionat. Potrivit lui Rogers, intelegerea oferita de terapeut si mediul optimist sunt
conditiile care vor conduce la schimbarea pacientului. Acesta este ajutat sa se regaseasca pe sine
cu adevarat (self-ul real), sa se elibereze de asteptarile si standardele impuse de cei din jur (self-
ul ideal). Dezechilibrul psihic se naste din discrepanta dintre self-ul real si self-ul ideal. Cu cat
aceasta incongruenta este mai mare, cu atat suferinta individului este mai mare si vor interveni
mecanismele de aparare: negarea (respingerea situatiei amenintatoare) si distorsiunea
perceptiva(reinterpretarea unei situatii astfel incat sa para mai putin amenintatoare).

Rogers facea o analogie intre psihoterapia centrata pe persoana si a invata pe cineva sa

mearga pe bicicleta: nu poti invata pe cineva doar explicandu-i - trebuie sa incerce el insusi; in
acelasi timp nu poti sa-l sustii permanent - la un moment dat trebuie sa iti tina singur echilibrul,
iar daca va cadea, asta e. Si in terapie, pacientul trebuie sa dobandeasca autonomie - libertate si
responsabilitati. Tehnica utilizata de terapeut se numeste reflectarea; cu alte cuvinte, acesta va
reflecta cu sinceritate emotiile pacientului. Potrivit lui Rogers, terapeutul trebuei sa aiba trei
caracteristici esentiale: sinceritate (congruenta), empatie si respect fata de pacient.

Rogers a dezvoltat psihoterapia centrata pe persoana in perioada in care lucra intr-o

clinica pentru copii, insa terapia este destinata tuturor categoriilor de varsta (la copii se foloseste
interpretarea de rol). Terapia rogersiana a fost utilizata pe larg in schizofrenie, depresie,
anxietate, alcolism, disfunctii cognitive si tulburari de personalitate. O sedinta dureaza 45 - 50
de minute, pana in 60 de minute. Poate fi aplicata in cadrul terapiei individuale, in grup sau in
terapia de familie.